Managementul serviciilor educaționale și descentralizarea

sistemului de învățământ

Descentralizarea reală a sistemului educațional este un demers necesar și inevitabil, având în

vedere importanța lui pentru toți factorii implicați în serviciile educaționale oferite de către
instituțiile de învățământ, dar și pentru managementul școlar actual.
Deși descentralizarea a fost pusă în discuție încă din primii ani de după 1989, în lipsa unei
politici și a unei strategii clare și coerente, măsurile luate au fost parțiale, iar procesul a înregistrat
multe suișuri și coborâșuri. Strategia de descentralizare a învățământului preuniversitar aprobată
prin Memorandum în ședința de Guvern din 20 decembrie 2005 este un document care constituie
punctul de plecare al acestui „exercițiu” și care definește, pentru prima dată, o opțiune clară
pentru descentralizarea învățământului preuniversitar. Ceea ce generic se numește
„descentralizare” reprezintă, pentru fiecare societate și sistem școlar în parte, un aliaj sui generis,
de deconcentrare și descentralizare, neexistând în lume două sisteme de învățământ identice în
această privință. Deci modelul de descentralizare trebuie construit, negociat, rezultatul fiind un
compromis între nevoile și aspirațiile tuturor grupurilor cu interese în educație: cadre didactice,
elevi, părinți, administrația publică centrală, regională și locală, angajatorii și asociațiile
patronale, organizațiile profesionale și sindicale, instituțiile de învățământ și de cercetare,
societatea civilă – în special organizațiile nonguvernamentale.
Din perspectiva reformei educației, una dintre direcțiile manageriale ale învățământului
românesc este descentralizarea acestuia atât din punct de vedere instituțional, cât și educațional
propriu-zis, prin îmbinarea deciziilor de politică educațională centrală cu cele de politică
educațională locală (disciplinele la decizia școlii, consiliile de proiecte curriculare locale, prin
finanțarea locală a instituțiilor de învățământ, prin parteneriatele acestora cu reprezentanți ai
comunității socioeconomice locale etc.). Foarte importantă în definirea direcției descentralizării
este viziunea propusă: din perspectiva dezvoltării durabile și a globalizării educației, pentru a
crea premisele necesare asigurării calității în educație și a utilizării eficiente a resurselor,
descentralizarea se constituie într-un demers dinamic ce presupune implicare și responsabilizare,
pe de o parte, precum și gândire strategică și control, pe de altă parte. Școala devine principalul
factor de decizie, în condițiile în care se asigură participarea și consultarea tuturor factorilor
implicați. Din punct de vedere managerial, aceasta înseamnă că se trece la ceea ce în literatura de
specialitate se numește „management centrat pe unitatea școlară”.
Schimbarea propusă este considerată drept „cea mai radicală formă de descentralizare”: cele
mai importante decizii, în special cele privind resursele umane, resursele financiare sau materiale,
dar și decizii curriculare vor trece de la nivelul central (MEN și Ministerul Finanțelor Publice) și
regional (al inspectoratelor școlare județene) la nivel local. Aceasta înseamnă, potrivit experților
în domeniu, că: unitățile școlare obțin autoritatea de a face schimbări în plan curricular, de natură
internă; planurile de dezvoltare instituțională sunt dezvoltate la nivel local, iar resursele necesare
funcționării școlii și implementării planurilor de dezvoltare sunt transferate la nivelul instituției
de învățământ; cadrele didactice au răspunderi sporite în dezvoltarea instituțională; școlile au
autoritatea (și resursele) pentru a lua propriile decizii referitoare la dezvoltarea profesională a
cadrelor didactice; școlile își gestionează resursele umane; focalizarea pe rezultatele învățării;
directorii sunt selectați și numiți de către comunitate, folosind criterii transparente.
Serviciile educaționale reprezintă un ansamblu de activități specializate, realizate prin
metode și tehnici specifice, elaborate și desfășurate în cadrul unor instituții publice sau
organizații aparținând unei comunității, prin care se urmărește rezolvarea unor categorii variate
de probleme care privesc educația și instrucția unor categorii diverse de beneficiari din cadrul
comunitații respective. Aceste servicii sunt focalizate pe categorii de beneficiarii/populații-țintă
(copii, tineri, adulți), organizate pe diverse niveluri (preuniversitar, universitar, postuniversitar),
cicluri (preșcolar, primar, gimnazial, liceal, superior) sau forme de pregatire (în sistem public sau
privat, obligatorii sau opționale, permanente, periodice sau ocazionale, mai ales în formele de
educație a adulților etc.) ; ele antrenează persoane specializate, aloca resurse materiale, financiare
si logistice in funcție de specificul programelor și numarul și cerințele beneficiarilor.
Managementul educației are în vedere teoria și practica, știinta și arta proiectării, organizării,
coordonării, evaluării, reglării elementelor activității educative, a resurselor ei, ca activitate de
dezvoltare liberă, integrală, armonioasă a individualității, conform idealului educațional.
Managementul educațional este o concepție integrativ explicită, o atitudine, o metodologie de
acțiune orientată spre obținerea succesului în educație, cuprinzând un ansamblu de principii și
funcții, de norme și metode de conducere prin intermediul cărora se asigură realizarea
obiectivelor și stemului educativ. În prezent, se trece de la conceptul clasic de conducere la cele
de management educațional (în sens acțional, operațional, practic, procesual) și management
pedagogic (în sens teoretic, global, strategic, științific).
Elementele definitorii ale managementului educațional pot fi sintetizate astfel:
• prezintă un complex de acțiuni concepute și aplicate pentru a asigura funcționarea optima a
sistemului educațional și a procesului de învățământ;
• utilizează optim resursele umane (cadre didactice, elevi), materiale, economice, didactice,
informaționale, ergonomice, temporale;
• se bazează pe participarea unor factori (care țin de școală, de comunitate sau de sistemul social),
pe descentralizare, pe creativitate acțională și depășește conducerea empiricâ, bazată pe bunul-
simț sau pe simpla imitare a unor modele ori experiențe similare;
• îmbina aspectul teoretic (concepte, metode de abordare, ipoteze, corelații) cu cel metodologic
(în acumularea și procesarea informațiilor necesare, în realizarea activitatilor specifice), cu cel
tehnologic (de rezolvare concreta a diferitelor situatii, procedee, operatii, etape, mijloace) și de
practica manageriala.
Indiferent de domeniul în care activează (fie cel comercial și al afacerilor, fie cel al
serviciilor educaționale sau al asistenței și serviciilor sociale), managerul trebuie să stabilească
obiective, să selecteze modalitați de atingere a acestora, să caute resursele necesare, să selecteze
și să pregătească personalul, să formeze echipe de lucru cu anumite competente, să elaboreze
mecanisme pentru monitorizarea și coordonarea activităților, să evalueze rezultatele și să
procedeze la schimbarile necesare în anumite momente. Toate aceste acțiuni pot fi sintetizate
grafic în urmatoarea schema, care prezinta principalele funcții ale managementului.

PROIECTARE COORDONARE CONDUCERE CONTROL

& ORGANIZARE & & &
PLANIFICARE MANAGEMENTUL ANTRENARE EVALUARE
RESURSELOR
UMANE

DECLANȘAREA ACȚIUNILOR DE CORECTARE/AMELIORARE/ SCHIMBARE(după caz)

Fig.1. Funcțiile managementului în serviciile educaționale((Gherguț, 2007: 21).

Unele abordări mai modeme înlocuiesc funcția de coordonare cu o funcție care vizeaza
managementul resurselor umane (selecția, pregătirea, antrenarea și motivarea personalului),
poziție care este cu atât mai importantă în contextul managementului serviciilor educaționale, ce
presupune preponderent interacțiuni cu diverse categorii de persoane care au așteptări, interese și
cerințe foarte diversificate.
Managementul serviciilor educaționale poate fi abordat din cel puțin două perspective:
 o perspectiva generală, integrată managementului serviciilor sociale (pot fi incluse, spre
exemplu, serviciile educaționale, serviciile medicale, serviciile de asistență socială,
serviciile de recuperare și terapie din centrele de zi, serviciile de consiliere etc.);
 o perspectiva restransă, ca un proces de organizare și conducere a unor activități
specifice, adresate unei populații-țintă sau unor beneficiari bine precizați (managementul
unei școli, managementul unui program pentru educația adulților, managementul de la
nivelul unei clase de elevi etc.).
În sistemul romanesc de învățământ postdecembrist, pe langa sistemul public al serviciilor
educaționale, legislația permite și funcționarea unor instituții care ofera servicii educaționale cu
caraeter privat sau confesional (este vorba de școlile particulare, șeolile confesionale sau
programele instruetiv-educative din oferta organizațiilor nonguvernamentale adresate unor
categorii diverse de beneficiari). Apariția serviciilor educaționale alternative serviciilor publice
constituie un factor concurențial care, pe termen lung, ar putea determina creșterea calitații
serviciilor educaționale în ansamblu și armonizarea nevoilor comunitare eu oferta instituțiilor și
organizațiilor responsabile de promovarea și susținerea acestui tip de servicii vitale pentru o
comunitate.
O caracteristică a instituțiilor și organizațiilor care oferă programe edueaționale constă în
caracterul eterogen al serviciilor și specializărilor în rândul personalului. Uneori, această
eterogenitate iși poate pune amprenta în mod negativ asupra ealității serviciilor oferite; de aeeea,
un management de sueces poate însemna și armonizarea tuturor pozițiilor/diferențelor care
decurg din aeeastă eterogenitate.
Avand în vedere aceasta premisă, managementul serviciilor educaționale presupune
abordarea prioritara a trei direcții:
 managementul politicilor instituționale- identificarea nevoilor, analiza optiunilor,
selectarea programelor, criterii de alocare a resurselor etc.;
 managementul resurselor- stabilirea sistemelor de suport, precum realizarea bugetelor,
managementul financiar, asigurarea aprovizionarii și managementul personalului;
  managementul programelor- implementarea strategiilor sau operațiilor curente ale
organizațiilor de-a lungul unor linii funcționale sau cicluri de pregatire.
Ca și în alte domenii, și în domeniul serviciilor edueaționale se poate vorbi despre o
ierarhizare a nivelurilor managementului . Astfel, în literatura de specialitate se vorbește de:
 managementul de vârf (top management) - vizează elaborarea politicilor educaționale,
luarea deciziilor importante și elaborarea strategiilor pe termen lung și mediu la nivelul
sistemului de învățământ. În cazul serviciilor educaționale, managementul de vârf se
identifică la nivelul ministerelor și al factorilor decizionali din cadrul marilor structuri
organizatorice, daca ne referim la sistemul de învățământ în ansamblu, său la nivelul
bordului directorilor (board of directors), al consiliului de administrație sau consiliului
executiv, daca ne referim la o institutie sau organizație ;
 managementul intermediar/de mijloc - vizeaza conducerea structurilor medii,
implementarea deciziilor de tip strategic și elaborarea planurilor pe termen mediu ;
 managementul de linie, operativ/de supervizare - se refera la organizarea și la
monitorizarea efectivă a activitaților efectuate de personalul din subordine pentru
atingerea finalităților din planurile/programele de dezvoltare
instituțională/organizațională. De regulă, la acest nivel planurile sunt elaborate pe termen
scurt, în conformitate eu strategia generală elaborată la nivelurile superioare ale
managementului.

Bibliografie :

 Alois Gheruț, Managementul general și strategic în educație, Ghid practic, Editura Polirom,
2007
 MECT, Strategia de descentralizare a învățământului preuniversitar de stat, București, 2005
 MECTS, Ordinul 3545/14.03.2012 privind adoptarea politicii în managementul educațional
preuniversitar elaborată în cadrul proiectului „ Profesioniști în managementul educațional”.
 Jinga, I., Managementul învățământului, Editura Aldin, 2001