PLANIFICAREA SI DESFASURAREA ACTIVITATILOR DE

IMUNOPROFILAXIE A POPULATIEI

Imunizarea reprezintă procesul de inducere activă sau de conferire temporară de imunitate,

prin administrarea diferitelor produse imunobiologice.
Ea poate fi:
1. Activă – ce determină inducerea producţiei de anticorpi proprii, prin administrarea unui vaccin
sau anatoxină, spre deosebire de cea
2. Pasivă – ce transferă temporar imunitate prin administrarea de anticorpi preformaţi, sub
formă de imunoglobuline totale, specific sau seruri specifice.
Termenii de imunizare şi vaccinare nu sunt sinonimi. În timp ce imunizarea descrie un proces
de inducere sau furnizare a imunităţii prin mijloace active sau pasive, vaccinarea se referă strict
la administrarea unui vaccin sau a unei anatoxine. În consecinţă, vaccinarea nu garantează
imunizarea!
IMUNOPROFILAXIA ACTIVA
Imunoprofilaxia activa reprezintă introducerea în organismul uman a unor antigene cât mai
netoxice şi avirulente, ce pot stimula şi induce un răspuns imun asemănător celui produs pe
cale naturală. Imunizarea activă conferă în general, o imunitate de lungă durată, pe o perioadă
de luni sau ani de zile (Ex: după o vaccinare diftero-tetanică, protecţia persistă aproximativ 10
ani). Există însă şi excepţii, aşa cum este vaccinul antigripal care datorită particularităţilor
agentului viral, trebuie repetat anual. Imunitatea postvaccinală se instalează numai după o
anumită perioadă de latenţă, de săptămâni până la câteva luni, necesară producerii anticorpilor
proprii în titru protectiv. În situaţii de risc imediat, acest interval rămas neprotejat, poate fi
acoperit prin administrarea unor agenţi de imunizare pasivă – imunoglobuline sau seruri
specifice.
CLASIFICAREA VACCINURILOR
In practica se folosesc multiple clasificari ale produselor vaccinale.
În România, Programul Naţional de Imunizări 2019 cuprinde următoarele vaccinări obligatorii:
 antituberculoasă – cu vaccin viu atenuat BCG;
 antipoliomielitică – cu vaccin inactivat VPI;
 antidifterică-antitetanică-antipertussis – cu DTP acelular în cadrul preparatului hexavalent
(DTPa-VPI-Hib-AgHBs AND recombinat) sau tetravalent (DTPa-VPI), urmat de dTpa de la 14
ani;
 antiHaemophilus influenzae tip b – concomitent cu cele 2 vaccinuri anterioare, în cadrul
preparatului hexavalent (DTPa- VPI-Hib-AgHBs ADN recombinat);
 antihepatită B cu AgHBs ADN recombinat (vaccin mono- sau hexavalent);
 antirujeolică-antirubeolică-antiurliană – trivaccin cu tulpini vii atenuate ROR;
 Vaccinul pneumococic conjugat.
PRINCIPII DE VACCINARE

Într-o acţiune de planificare vaccinală trebuie să se respecte anumite principii :

1. Se va proteja grupa de vârstă cu receptivitate maximă sau cu riscul cel mai mare de a
dezvolta forme clinice severe de boală. Astfel, vaccinarea cu componentă pertussis se începe la
vârsta de 2 luni,pentru că anticorpii antipertussis materni nu sunt protectivi pentru sugari.
2. Se respectă sezonalitatea anumitor boli infecţioase, prin organizarea campaniei de
vaccinare înaintea sezonului epidemic. De exemplu, vaccinarea antigripală se aplică în lunile
octombrie-noiembrie,înaintea unei posibile epidemii din iarnă-primăvară (pentru regiunile cu
climă temperată).
3. Trebuie respectate schemele de imunizare, stabilite pentru fiecare vaccinare în parte. Se
va ţine cont de vârsta minimă vaccinabilă, de calea de administrare proprie fiecărui produs, de
numărul şi mărimea dozelor, de ritmul rapelurilor precum şi de intervalele dintre diferitele
imunizări. Între preparatele vaccinale vii se respectă în general, un interval de minim 30 de zile,
pe când în cazul vaccinurilor inactivate sau cu fragmente antigenice, pauza nu se aplică.
4. Trebuie respectate indicaţiile şi contraindicaţiile definitive sau temporare.
5. Înaintea campaniei de vaccinare trebuie asigurate: baza material reprezentată de diferitele
produse biologice, instrumentarul medical necesar precum şi condiţiile frigorifice obligatorii în
timpul transportului şi stocării preparatelor vaccinale (pentru a asigura temperaturi constante de
4-8C, monitorizate sub forma unui graphic de temperatură).
6. Personalul medical trebuie instruit în ce priveşte tehnica corectă de vaccinare, indicaţiile,
contraindicaţiile şi posibilele reacţii adverse postvaccinale.
7. Evidenţa imunizărilor trebuie să fie riguroasă. Se vor înregistra în fişa individuală a
pacientului, în registrul special pentru vaccinări, cât şi în carnetul de vaccinări. Nou-născuţii
primesc în maternităţi un carnet de vaccinare, în care se vor completa toate imunizările
ulterioare din perioada copilăriei până inclusiv la 14 ani. Pentru adolescenţi, adulţi sau persoane
din extrateritoriu, se eliberează adeverinţe de vaccinare. Se vor menţiona: denumirea
comercială a preparatului, firma producătoare, seria şi numărul lotului, data administrării, data
expirării, mărimea dozei, numărul rapelului, calea de administrare, semnătura personalului
medical responsabil de vaccinare şi eventual, unele observaţii legate de reacţiile imediate. Din
2011, medicii sunt obligaţi să raporteze datele privind vaccinările efectuate (obligatorii sau
opţionale) şi on-line în Registrul Electronic Naţional de Vaccinări.
8. Restanţierii trebuie recuperaţi în cel mai scurt timp.
9. În caz de evenimente majore se anunţă prompt Sistemul de Supraveghere al Reacţiilor
Adverse Postvaccinale Indezirabile – RAP.

Bibliografie : Internet