 Traumatismele abdominale se întâlnesc cu o frecvenţă

destul de ridicată la copii, în special între 7 şi 17 ani, când

impulsivitatea vârstei joacă un rol important, mai ales la
băieţi.
 O lovitură de pumn sau chiar de picior în abdomen, o
cădere cu abdomenul pe un obiect reliefat (o treaptă de
scară, un colţ de bancă) sunt tot atâtea posibilităţi pentru
producerea unor traumatisme în ultimii ani se adaugă un
număr sporit de traumatisme abdominale prin accidentele
de circulaţie.
  Rupturile de splină

 Frecvenţa rupturilor de splină se cifrează la aproximativ

26%. De multe ori leziunile splinei apar în cadrul unor
politraumatisme, de aceea în aceste condiţii diagnosticul
poate să fie mai dificil de stabilit, atenţia putând fi atrasă
de una dintre leziunile asociate. De aceea, în mod
particular, la copiii politraumatizaţi, nu trebuie să se uite că
examenul atent al regiunii splenice este obligatoriu.

 Simptomatologie. Diagnosticul rupturii de splină se

poate face uneori prin asocierea câtorva elemente;
noţiunea de traumatism abdominal, semnele de hemoragie
internă, dureri în hipocondrul stâng, contractură, matitate,
vărsături.
 Starea de şoc
 care urmează de obicei traumatismului nu este
caracteristică rupturii de splină, ci contuziei abdominale.
 Tratarea stării de şoc permite să se aprecieze dacă şocului
traumatic i s-a asociat şi un şoc hemoragie şi să se
interpreteze corect simptomele prezentate de pacient.
Dacă şocul persistă cu tot tratamentul efectuat, se poate
afirma existenţa unei hemoragii prin leziune viscerală.
 Durerea
 localizată în flancul şi hipocondrul stâng, este importantă
dacă persistă - atât ca durere spontană, cât şi ca durere
provocată - mai ales dacă tensiunea ei creşte, o dată cu
trecerea timpului.
 Durerea iradiată în umărul stâng, fără să fie obligatorie,
atunci când există, este patognomonică pentru ruptura de
splină.

 Contractură peretelui abdominal nu este obligatorie.

Poate fi localizată în hipocondrul stâng sau, uneori, numai
la nivelul muşchiului drept abdominal de partea stângă şi
orientează diagnosticul spre o ruptură de splină.
 Matitatea
 depinde de cantitatea de sânge de la nivelul lojei splenice
sau din abdomen; în prima ipoteză, ea măreşte întinderea
matităţii splenice; în cea de-a doua, se găseşte ca matitate
deplasabilă.

 Vărsăturile, întâlnite la copii aproape în toate contuziile

abdominale, constituie un semn de iritaţie peritoneală, fără
să fie caracteristice pentru ruptura de splină.

 Sincopa tardivă poate indica o hemoragie în doi timpi -

accident posibil din cauza, detaşării unui cheag care iniţial
oprise hemoragia.
 Examenele de laborator
 trebuie să completeze examenul bolnavului; scăderea
progresivă a numărului de hematii, a hemoglobinei, la
examenele repetate la câteva ore, ca şi variaţiile
hematocritului, ajută la precizarea diagnosticului.

 Examenul radiografic poate evidenţia o umbră

splenică mărită, coborârea unghiului stâng al
colonului sau îndreptarea marii curburi a stomacului
cu deplasarea ei mediană. în ultimii ani ecografia, dar
mai ales CT sunt investigaţiile care au câştigat foarte
mult teren, dovedindu-şi utilitatea deosebită în
rupturile de splină.
 Evoluţia
 unei rupturi de splină poate fi variabilă, în afara cazurilor
evidente, la care semnele locale şi cele de hemoragie
internă permit stabilirea diagnosticului, există şi rupturi de
splină mai reduse, care evoluează în timp cu mici semne de
sângerare sau care, intrate în normal pentru câteva zile, îşi
traduc brusc existenţa prin semnele unei hemoragii grave
întârziate - hemoragia în doi timpi.

 Tratamentul este chirurgical.

 Rupturile de ficat
 Rupturile de ficat se întâlnesc mai rar decât cele de splină,
dar prognosticul lor este mult mai sever, Ca şi rupturile de
splină, rupturile de ficat se întâlnesc cel mai frecvent în
cadrul politraumatismelor.

 Mortalitatea ridicată este în funcţie de întinderea rupturii

şi de cantitatea de parenchim hepatic zdrobit, cu prezenţa
unor focare multiple biliohemoragice şi necrotice la acest
nivel.

 Sediul rupturilor interesează în primul rând lobul drept,

rupturile lobului stâng întâlnindu-se mai frecvent la adult.
 Mecanismul de producere este cel mai des reprezentat de
contuzia toracoabdominală a hipocondrului drept.
 Simptomatologie.
 Sindromul hemoragic este evidenţiat prin palpare,
hipotensiune, puls frecvent, sete. Alături de acest sindrom
hemoragic care este constant, copiii mai prezintă un
sindrom peritoneal manifestat prin hiperestezie, durere la
percuţie, la apăsare şi la decompresiunea bruscă a
hipocondrului drept, vărsături. Durerea iradiată în
umărul drept, fără să fie obligatorie, arată, atunci când
există, iritaţia diafragmului de aceeaşi parte. Semnele de
iritaţie peritoneală instalate precoce se datoresc
revărsatului biliohemoragic - peritonita biliară - care
produce, în afara contracturii şi a vărsăturilor, pareza
intestinală şi a hemidiafragmului drept.
 Evoluţia în doi timpi, cu un interval liber, este
excepţional de rară.

 Tratamentul este numai chirurgical.

 Rupturile de veziculă şi de canale biliare

Aceste leziuni sunt întâlnite rar la copii.

 În funcţie de mărimea rupturii şi de cantitatea de bilă şi
de sânge revărsate în cavitatea peritoneală, semnele de
iritaţie perito­neală se pot instala mai precoce sau mai
târziu. Dacă revărsatul biliohematic este important
cantitativ, pe lângă semnele de iritaţie peritoneală, trebuie
căutată matitatea deplasabilă. Uneori, puncţia abdominală
poate aduce date importante pentru diagnostic, mai ales în
cazurile cu evoluţie torpidă.

Tratamentul este chirurgical.

 Rupturile de pancreas
 Rupturile de pancreas constituie o raritate la copil şi nu
prezintă semne particulare care să permită punerea unui
diagnostic leziunii de organ. Sunt de fapt descoperiri
intraoperatorii {în timpul intervenţiilor chirurgicale pentru
contuziile abdominale), diagnosticate drept rupturi de
splină, de ficat sau de mezouri. Obişnuit, contuzia
interesează capul pancreasului, strivindu-1 pe coloana
vertebrală.
 Un hematom retroperitoneal, prepancreatic poate să
marcheze leziunea, umplând cavitatea din spatele
epiploanelor. Alteori, o sângerare care vine printr-o mică
ruptură a ligamentului gastrocolic poate conduce la locul
leziunii.
 Tratamentul este chirurgical.
 Rupturile de rinichi
 In cadrul rupturilor parenchimatoase, rupturile de
rinichi ocupă locul al doilea după rupturile de splină. Sunt
întâlnite mult mai frecvent la băieţi, rinichiul drept fiind
interesat de două ori mai mult decât cel stâng.
 Rupturile de rinichi apar cel mai frecvent în cadrul unor
contuzii lomboabdominale. Frecvenţa şi gravitatea lor, în
comparaţie cu traumatismele similare de la adult ţin de
câteva particularităţi anatomice; parenchimul renal la copil
este mai friabil, capsula fibroasă a rinichiului şi fascia
retrorenală Gerota sunt slab dezvoltate, grăsimea
perirenală este proporţional mult mai redusă ca la adult.
Aceştia constituie tot atâţia factori care fac ca de cele mai
multe ori un traumatism de mică importanţă să producă o
ruptură renală.
 Simptomatologie. Hematuria este semnul major al
rupturii renale, dar nu este obligatorie.
 Durerea lomboabdominală, împăstarea progresivă a lojii
renale şi contractura lombară, la care se adaugă semnele
generale de hemo-ragie internă, orientează diagnosticul.
 Urografia precoce, efectuată în primele 24-48 de ore de la
accident, imediat ce tensiunea arterială maximă s-a
stabilizat la 90-100 mm Hg, este cât se poate de utilă,
permiţând stabilirea sediului leziunilor, întinderea, funcţia
rinichiului traumatizat şi starea rinichiului opus. In
cazurile neconcludente, urografia trebuie repetată în zilele
următoare. Ecografia şi CT confirmă diagnosticul de
leziune renală, fiind indispensabile, mai ales în urgenţă.
 Tratamentul este chirurgical.
 Leziunile tubului digestiv
 Leziunile tubului digestiv se datoresc unor traumatisme
abdominale închise sau deschise, fiind produse prin
înţepături cu obiecte ascuţite, prin explozii sau prin
accidente rutiere.
 În afara leziunilor directe din traumatismele descrise,
mecanismul de producere cel mai des întâlnit în
producerea rupturilor de organe cavi tare a fost zdrobirea
lor între agentul vulnerabil şi coloana vertebrală sau oasele
bazinului.
 Leziunile pot interesa toată grosimea peretelui gastric
sau intestinal, aşa cum se întâmplă în perforaţii sau în
rupturi; în cazuri mai rare, simple leziuni de mucoasă au
putut determina sângerări abundente, dar care au cedat la
un tratament conservator.
 Simptomatologie.
 Copiii sunt aduşi de obicei în primele ore după accident,
perforaţiile digestive atrăgând atenţia prin starea de şoc
traumatic sau hemoragie, atunci când sunt lezate şi vasele
mari. Văzuţi mai târziu, accidentaţii prezintă semne de
peritonită.
 Durerea spontană şi provocată, variabilă ca intensitate,
poate să ţină de contuzia peretelui abdominal, dar şi de
leziunea viscerală. Durerea care apare tardiv însoţeşte
peritonită.
 Greaţa şi vărsăturile apar ca semne de iritaţie
peritoneală.
 Hematemeza şi melena se pot constata în rupturile de
mucoasă gastrică sau intestinală.
 Contractară peretelui abdominal - sub formă de apărare,
con fractura sau abdomenul de lemn - localizată sau
generalizată, constituie semnul cel mai constant întâlnit în
perforaţiile de tub digestiv.
 Matitatea deplasabilă apare când un revărsat peritoneal
- sânge sau conţinut digestiv - există la nivelul
abdomenului.
 Dispariţia matităţii hepatice constituie un semn de
perforaţie a tubului digestiv.
 Tactul rectal poate provoca durere la nivelul fundului de
sac Douglas, în caz de peritonită.
 Pulsul şi tensiunea arterială sunt modificate în raport cu
şocul traumatic, cu şocul hemoragie sau cu cel toxic
determinat de peritonită care se instalează.
 Temperatura creşte la 38-39°C.
 Examenele de laborator pot evidenţia starea de
anemie, de peritonită, fără să existe întotdeauna în timp o
concordanţă perfectă cu semnele clinice.
 Examenul radiologic este foarte important pentru
precizarea diagnosticului. Practicat pe gol, poate pune în
evidenţă pneumo-peritoneul, sub forma unei imagini clare,
semilunare, situată între diafragm şi ficat. Absenţa sa nu
exclude existenţa perforaţiei digestive.
 Puncţia abdominală în fosa iliacă poate indica, în cazul
în care există un revărsat lichidian, dacă este vorba de
sânge, de conţinut gastric sau intestinal sau de puroi.
 O menţiune separată necesită perforaţiile rectului. Ele
pot să apară după căderi pe un obiect ascuţit, după
introducerea în rect a unui termometru, a unui rectoscop
sau după efectuarea unei clisme, când ruptura poate fi
produsă prin introducerea brutală a canulei irigatorului.
 Simptomele de debut constau în dureri şi hemoragie
rectală.
 Dacă bolnavul este văzut mai târziu, în funcţie de sediul
perforaţiei (intraperitoneală sau subperitoneală), se
instalează semnele de peritonită ale unei perforaţii de tub
digestiv sau semnele unei infecţii locale pararectale în toate
cazurile de rupturi de tub digestiv.

 Tratamentul este numai chirurgical.

 Rupturile vezicii urinare
 Rupturile vezicii urinare apar mai rar după contuzii
simple, de obicei în urma unor fracturi de bazin, la un
politraumatizat la care nu lipseşte nici contuzia
abdominală.

 Simptomatologie. în rupturile intraperitoneale, pe lângă

semnele generale de şoc, apar dureri în hipogastru şi un
semn patognomonic; deşi copilul nu a urinat, nu se
formează glob vezical -copilul urinează în peritoneu. Dacă
ruptura este mai veche pot să apară semne de iritaţie
peritoneală; greţuri, vărsături, oarecare apărare musculară.
Când cantitatea de urină revărsată în cavitatea peritoneală
este mare se poate constata apariţia unei matităţi
deplasabile.
 In rupturile subperitoneale semnele de şoc hemoragic
sunt aceleaşi. Funcţional există necesitatea şi
imposibilitatea de micţiune. Uneori copilul poate elimina o
cantitate mică de urină hematurică.
 În cazul extravazărilor prelungite de urină în spaţiul
prevezicaJ, apare o stare febrilă, toxică, cu împăstarea
regiunii hipogastrice. Tactul rectal, combinat cu cel
hipogastric, permite să se simtă o masă tumorală imprecis
delimitată., care umple pelvisul.
 Diagnosticul se poate face pe baza semnelor descrise.
 Radiografia simplă poate arăta fractura de bazin, care,
adăugată celorlalte semne, confirmă diagnosticul.
 Cistografia cu substanţă de contrast poate da imagini
caracteristice pentru rupturile intra sau extraperitoneale.

 Tratamentul este chirurgical.