LP 2

1.1.4.2. Examinarea organelor şi a carcasei

EXAMINAREA ORGANELOR
Organele sunt examinate primele, deoarece acestea sunt ţesuturile care
înregistrează cel mai fidel orice modificare apărută la nivelul organismului. În funcţie
de rezultatul examenului organelor, carcasa poate fi examinată obişnuit sau în
amănunt, în aşa fel încât să se poată aprecia dacă modificările apărute la nivelul
organelor au influenţat sau nu carcasa.
Ca regulă generală, organele se examinează ţinând cont de următoarele
obiective: seroasele de acoperire, parenchimul propriu-zis şi limfocentrii constanţi.
Examinarea capului. Capul la bovine şi bubaline se prezintă detaşat şi este
considerat organ, deoarece rămân în aderenţe naturale limba, faringele, laringele,
creierul, ochii iar examinarea se face după regulile controlului organelor.
La solipede, capul se detaşează de carcasă şi va fi secţionat pe linia mediană în
vederea evidenţierii septumului nazal, sinusurilor şi corneţilor (leziuni de morvă).
La ovine şi caprine, capul se poate prezenta detaşat sau nu. Când se face
detaşarea se pune lângă celelalte organe.
La animalele tinere: miei, iezi, viţei, capul poate rămâne ataşat la carcasă.
La porcine, în funcţie de tehnologie sau de interesul comercial, capul poate fi
desprins de carcasă sau poate rămâne ataşat, situaţie când este secţionat sagital odată
cu carcasa.
Indiferent de situaţie, examenul urmăreşte aceleaşi 3 obiective: inspecţia
de ansamblu a capului, aspectul cavităţii bucale şi limbii şi examinarea
limfocentrilor. Obligatoriu se examinează tonsilele/ amigdalele, după care se
îndepărtează împreună cu ţesuturile învecinate.
Detaşarea capului se face printr-o secţionare efectuată la nivelul articulaţiei
occipito-atloidiene, prin secţionarea traheii, esofagului şi a celorlaltor ţesuturi.
La bovine, capul se poate prezenta pentru examinare, fie agăţat în suport
special pentru cap, fie pe masa de examinare. Se au în vedere trei obiective de bază:
 capul în ansamblu;
 cavitatea bucală şi limba;
 limfocentrii capului.
1. Examenul capului în ansamblu se face mai întâi prin inspecţie şi are în
vedere modul cum s-a făcut prelucrarea tehnologică (jupuirea completă, emisiunea
sangvină, decornarea, toaletarea), examenul botului cu prezenţa bureletului gingival
superior, unde examinatorul va constata dacă sunt prezente sau nu afte sau cicatrici,
consecutive evoluţiei febrei aftoase. Tot la inspecţie se constată dacă sunt prezente
leziuni de suprafaţă ale ţesutului muscular (abcese, chisturi, cisticerci, edeme, tumori
etc) sau osos (actinomicoame, fracturi, tumori etc) examinându-se, de asemenea, şi
globii oculari.
Palpaţia poate completa examenul şi se execută numai atunci când la inspecţie
se constată zone modificate.
Secţionarea se practică obligatoriu la bovinele în vârstă de peste 3 luni, în
musculatura maseterină internă şi externă pentru depistarea formaţiunilor parazitare
din cisticercoză (cisticerci). Secţiunile se fac în 2-3 planuri paralele cu suprafaţa
osoasă în aşa fel încât să se evidenţieze o suprafaţă musculară cât mai mare.
2. Examinarea cavităţii bucale şi limbii. Se examinează în primul rând prin
inspecţie cavitatea bucală, faringele, laringele, urmărindu-se dacă sunt prezente
modificări de aspect, culoare, formă etc. Prezenţa unor modificări presupune
continuarea examenului prin palpaţie şi eventual secţionarea formaţiunilor respective.
Faringele se deschide în mod obligatoriu prin secţionarea părţii dorsale, se
examinează zona tonsilelor, după care acestea se îndepărtează.
Limba se examinează în prima fază prin inspecţie, apreciindu-se dimensiunile,
forma, volumul, culoarea şi dacă sunt prezente formaţiuni anormale. Palpaţia se face
obligatoriu pentru a se aprecia elasticitatea, consistenţa şi eventualele modificări de
profunzime. Secţionarea se practică numai atunci când la inspecţie şi/sau palpaţie s-au
găsit modificări sau dacă în zonele considerate ca “locuri de elecţie” s-au depistat
cisticerci (maseteri, miocard). Secţiunile pot interesa numai zona cu modificări,
depistate la inspecţie şi/sau palpaţie sau se execută longitudinal, sub forma feliilor,
când au fost depistaţi cisticerci în zonele amintite.
La suine, se examinează odată cu examinarea capului, când acesta este detaşat
de carcasă sau cu pachetul comun de organe, când capul rămâne la carcasă şi este
secţionat sagital cu aceast.
Leziuni specifice la nivelul capului: la bovine - afte, cisticerci, actinomicoame
in osul mandibular, actinobaciloza (boala limbii de lemn), leziuni oculare specifice
telaziozei; la cabaline - ulcere şi cicatrice stelate; la ovine - chisturi, afte, leziuni
oculare specifice agalaxiei contagioase; la suine - dermatite eritematoase, leziuni
ulcero-necrotice, afte, actinomicoame, edeme submandibulare (diferite aspecte
morfopatologice sesizabile la examenul sanitar veterinar al capului sunt redate în
figurile 1.20-1.25).
3. Examinarea limfocentrilor se execută obligatoriu prin inspecţie, palpaţie şi
secţionare şi are în vedere limfocentrii retrofaringieni, parotidieni şi mandibulari
(Fig.1.19).
Limfocentrii retrofaringieni (cervicali superiori) sunt consideraţi ca principali
ai capului la bovine, sunt pereche şi colectează limfa din regiunea capului drenând-o
direct în canalul toracic sau prin intermediul limfocentrilor cervicali şi toracali.
Anatomic, sunt situaţi deasupra faringelui, de o parte şi de cealaltă a orificiului palatin,
posterior acestuia şi deasupra condililor occipitalului. Abordarea lor se poate face pe
mai multe căi:
 prin exterior: practicând câte o incizie profundă (cca.15 cm) paralelă cu faţa
internă a mandibulei, plecând din dreptul procesului paracondilian (apofiza
jugulară a occipitalului), înainte şi în jos de fiecare parte; prin efectuarea unei
incizii transversale profunde, la jumătatea distanţei dintre punctul de agăţare a
capului în cârlig şi condilii occipitali;
 prin interiorul cavităţii bucale, după ce în prealabil s-a secţionat
musculatura extrinsecă, perifaringiană şi perilaringiană a articulaţiilor
stiloidelor şi a ţesuturilor dintre corpul limbii şi ramurile mandibulei (frâul
limbii), apăsându-se puternic pe hioid, în aşa fel încât limba să fie extrasă din
cavitatea bucală printre ramurile recurbate ale mandibulei. Din acel moment se
practică o secţiune transversală profundă aproximativ la jumătatea distanţei
dintre orificiul glotei şi vălul palatin.
După evidenţierea limfocentrilor se începe examinarea prin inspecţie având ca
scop aprecierea formei, volumului, culorii şi dacă sunt prezente modificări de
suprafaţă. Palpaţia se execută indiferent de constatările obţinute prin inspecţie. Tot
obligatoriu se practică şi secţionarea. Modul în care se execută această operaţie, in
general, la toti limfocentrii, depinde de ceea ce s-a constatat la inspecţie şi palpaţie.
Când nu au fost constatate modificări se practică secţiuni multiple, paralele şi seriate,
perpendiculare pe axul longitudinal, în aşa fel încât suprafaţa de examinare să fie cât
mai mare. Dacă la inspecţie şi palpaţie au fost găsite modificări de formă, volum,
culoare atunci se va practica o singură secţiune pe axul longitudinal, considerându-se
că modificările sunt evidente pe suprafaţa de secţiune efectuată.
Limfocentrii parotidieni (preparotidieni) sunt situaţi la marginea anterioară a
glandei parotide, sub aceasta şi pe maseteri. Sunt formaţiuni unice pe fiecare parte şi
au un diametru longitudinal de 6-9 cm. Descoperirea lor se face practicând o incizie
transversală pe o linie imaginară care pleacă de la conductul auditiv extern spre
ramura recurbată a mandibulei, la 2-3 cm sub conductul auditiv extern. Examenul se
face prin inspecţie, palpaţie şi secţionare. Colectează limfa din jumătatea anterioară a
capului, ureche, ochi, parotidă şi o drenează către limfocentrii retrofaringieni.
Limfocentrii mandibulari sunt voluminoşi, dispuşi într-o masă de ţesut
conjunctiv, în partea anterioară a curburii ramurei mandibulei. Se pun în evidenţă prin
practicarea unei secţiuni de 5-6 cm între inserţia mobilă a muşchiului
sternomandibular şi glanda submaxilară. La animalele tinere aceştia nu se examinează
obligatoriu. Frecvent, există şi formaţiuni accesorii. Colectează limfa din zona limbii,
buzelor, glanda submaxilară, parotidă, zona inferioară a cavităţilor nazale şi o
drenează către limfocentrii retrofaringieni. La suine se vor examina obligatoriu
limfocentrii mandibulari principali, iar când se examinează şi cei accesorii, secţiunea
va fi efectuată sub articulaţia temporo-mandibulară, imediat în spatele gâtului
mandibulei.
Leziuni specifice: de tuberculoză- limforeticulită granulomatoasă (focare
miliare sau zone cazeificate, focare nodulare sau leziuni difuze cu aspect
sarcomatos-slăninos); de piobaciloză - abcese încapsulate cu un conţinut purulent
cremos de culoare galben-verzuie; de glosantrax - în limfocentrii mandibulari şi
retrofaringieni; de gurmă - sub forma colecţiilor purulente care duc la abcedarea
limfocentrilor; de morvă - limforeticulită proliferativă cu abcedarea în cazuri extrem
de rare; de pestă - limforeticulită hemoragică cu aspect marmorat.
Examinarea pulmonului. Pentru examinare, pulmonul de bovine şi solipede,
se prezintă cel mai adesea detaşat, agăţat în suport de primele inele traheale.
La ovine şi caprine, pulmonul se prezintă în aderenţele naturale împreună cu
ficatul şi cordul.
La suine, pulmonul se prezintă în aderenţele naturale împreună cu ficatul,
cordul şi limba (când capul rămâne la carcasă este secţionat sagital odată cu aceasta)
sau fără limbă (când capul este detaşat de carcasă). Tehnica de examinare este aceeaşi,
inclusiv secţionarea obligatorie practicată în lobii diafragmatici.
Examenul pulmonului are ca obiective pleura viscerală, parenchimul şi
limfocentrii adiacenţi.
Examenul pleurei se face în prima etapă prin inspecţie, urmărind aspectul,
umiditatea, culoarea, netezimea, integritatea şi dacă sunt abateri de structură. Palpaţia
se face numai atunci când la inspecţie au fost sesizate modificări.
Parenchimul pulmonar este examinat prin inspecţie, apreciindu-se forma,
volumul, culoarea şi aspectul marginilor. Palpaţia se face bimanual şi profund
(malaxare), începând cu lobul apical, continuând cu cardiacul şi diafragmaticul, pe
fiecare parte. Secţionarea se face obligatoriu, practicând câte o secţiune transversală
pe marele ax în lobii diafragmatici, la limita dintre treimea mijlocie şi cea posterioară,
după care se presează dinspre periferie pentru a putea fi observate cantitatea şi
caracterul secreţiilor. Dacă se constată modificări ale parenchimului pulmonar, se
execută secţiuni suplimentare care interesează zona modificată. Se impune şi
secţionarea longitudinală a traheii prin deschiderea lumenului şi a mucoasei traheale,
inclusiv a bronhiilor principale.
 Limfocentrii adiacenţi obligatoriu de examinat la bovine sunt (Fig.1.26):
traheobronşic stâng, apical drept şi mediastinali posteriori. Aceştia vor fi
descoperiţi ţinându-se cont de topografia caracteristică şi examinaţi prin inspecţie,
palpaţie şi secţionare.
Limfocentrul traheobronşic stâng este o formaţiune unică, situată la originea
bronhiei stângi, în ţesutul adipos de la bifurcarea traheii. Pentru examinare, există
două modalităţi de punere în evidenţă: se execută o secţiune mergând cu lama
cuţitului pe marginea superioară a lobului apical stâng care este poziţionat cu ajutorul
mâinii astfel încât să formeze un unghi drept cu traheea şi se face o secţiune până la
trahee, secţiune ce va tăia limfocentrul interesat; dacă aorta este prezentă în legătură
naturală, se execută o secţiune verticală între aortă şi trahee până la nivelul bronhiei
stângi.
Limfocentrul apical drept este discoidal, are 3-4 cm în diametru şi este situat
în faţa şi la originea bronhiei apicale, într-o masă de ţesut adipos.
Limfocentrii mediastinali sunt reprezentaţi de un grup de limfocentri cu
dimensiuni variabile, situaţi între foiţele mediastinale în zona mediană a cavităţii
toracice, începând de la intrarea pieptului până la mediastinul posterior. După
topografie se pot grupa astfel: limfocentri mediastinali dorsali sau spino-aortici,
limfocentri mediastinali anteriori sau craniali, limfocentri mediastinali mediali sau
esofagieni, limfocentri mediastinali ventrali şi limfocentri mediastinali posteriori. Cei
mai dezvoltaţi, în special la rumegătoare sunt limfocentri mediastinali posteriori, care
sunt în număr de 2-3, de formă alungită. Aceştia rămân ataşaţi la pulmon şi se observă
uşor între foiţele mediastinale dintre cei doi lobi diafragmatici, deasupra esofagului.
Este bine ca aceşti limfocentri să fie examinaţi cu atenţie deoarece ei drenează cea
mai mare parte din limfa provenită de la pulmon şi cavitatea toracică.
Limfocentrul accesoriu (al inspectorului, Reissmann) este o formaţiune
inconstantă situată într-o masă de ţesut conjunctiv la scizura dintre lobul apical drept
şi cardiac sau în scizura dintre cei doi lobi cardiaci. Când sunt examinate doar
fragmente de ţesut pulmonar, se poate recurge şi la examenul limfonodurilor dispuse
intrinsec parenchimului pulmonar. Acestea sunt situate la bifurcaţia căilor aerofore şi
au dimensiunile unui bob de grâu, dar se măresc în stări patologice.
Pentru celelalte specii trebuie să se ţină cont de unele caracteristici: la solipede
- se secţionează obligatoriu traheea, continuându-se cu marile bronhii. Tot obligatoriu
se fac câte 4-5 secţiuni în fiecare pulmon, în plan longitudinal şi paralele între ele. Pe
suprafeţele rezultate în urma secţionării se execută o palpaţie uşoară cu pulpa
degetului în scopul depistării focarelor miliare de morvă. Se examinează după
regulile obişnuite limfonodulii traheo-bronhici stâng şi drept, mediastinali anteriori,
mediani şi posteriori; la ovine şi caprine - examinarea se face după metodologia
folosită la bovine; la suine - examinarea decurge într-un mod asemănător ca la bovine,
iar deschiderea marilor bronhii se face numai când examenul traheii impune acest
lucru. Limfonodulii examinaţi în mod obişnuit sunt bronhicul stâng, apicalul drept şi
mediastinalii mediani (situaţi în spaţiul dintre cele două bronhii principale), ceilalţi
limfocentri fiind puţin dezvoltaţi sau inconstanţi.
Aspectele morfopatologice întâlnite cu ocazia examenului pulmonilor se referă
cu deosebire la modificările circulatorii, inflamatorii, de volum şi specifice
tehnologiei de tăiere (figurile 1.27. – 1.41).
a). Modificările circulatorii importante sunt: anemia, hipostaza, congestia,
hemoragia şi edemul.
Pulmonii anemici au culoarea roz-roşietică palidă, aspect normal şi sunt
întâlniţi la tăierile efectuate corect.
 Hipostaza este consecinţa tăierii animalelor în agonie sau după moarte şi apare
la pulmonul de pe partea pe care animalul a murit. Se caracterizează prin culoarea
roşie-închisă, pe secţiune apare “splenizat”, iar sângele este hemolizat. Celălalt
pulmon apare cu caracteristici apropiate de aspectul normal.
Congestia poate fi activă (hiperemie arterială) atunci când pulmonul este mărit
în volum, cu marginile rotunjite, culoarea roşie spre brună, iar pe secţiune se scurge
un lichid de culoare roşie şi este spumos. În congestia pasivă (stază venoasă), procesul
se localizează la baza pulmonului, iar sângele rezultat în urma practicării inciziilor
este negricios, în cantitate mică. Docimazia hidrostatică este pozitivă, sau între două
ape, faţă de congestia activă unde este între două ape sau negativă (aspectele sunt
diferite în funcţie de gradul de afectare a spaţiului alveolar).
Hemoragia pulmonară se evidenţiază prin prezenţa peteşiilor sau echimozelor
subseroase.
În edemul pulmonar alveolele şi bronhiolele se umplu cu lichid seros,
consecinţa creşterii permeabilităţii vaselor. Când volumul pulmonar este mai mare,
parenchimul îşi pierde elasticitatea, culoarea este roz-pal, iar secţionarea evidenţiază
un lichid spumos albicios sau roşietic. Docimazia hidrostatică este între două ape în
edemul acut, faţă de edemul cronic când docimazia hidrostatică poate fi pozitivă.
În edemul agonic, căile respiratorii sunt pline cu spumozităţi, din cauza tăierii
animalelor în agonie, sângerate necorespunzător sau chiar tăiate după moarte.
Creşterea cantităţii de plasmă extravazată se realizează şi datorită efortului pe care-l
fac animalele de a evita moartea.
b). Modificările de volum se referă la emfizem şi atelectazie.
Emfizemul apare consecutiv ruperii pereţilor alveolari datorită creşterii în
volum a alveolelor şi atrofierii septumului. Zonele cu emfizem sunt deformate, mărite,
crepitante, au aspect anemiat-palid, fără a mai prezenta elasticitatea caracteristică.
Docimazia hidrostatică este negativă.
Atelectazia se caracterizează prin micşorarea volumului alveolelor pulmonare
până la golirea completă a acestora de aer. La animalele care au suferit obstrucţii
bronhice apare sub formă de focare, forma totală întâlnindu-se la pulmonii fetuşilor
născuţi morţi. Prin inspecţie se constată că zona atelectazică este micşorată, iar
culoarea este închisă. La palpaţie, consistenţa este compactă şi fără a mai prezenta
crepitaţii. Secţionarea zonei modificate lasă să se evidenţieze o suprafaţă netedă,
uscată de culoare închisă. Docimazia hidrostatică este pozitivă.
Aspiraţia este o modificare care apare în cursul procesului de tăiere-prelucrare
şi se poate realiza cu sânge, apă sau materii alimentare. În timpul jugulaţiei se pot
secţiona traheea şi esofagul. Datorită eforturilor făcute de animal pentru a evita
moartea, o parte din sânge, materii alimentare sau apă (din cazanul de opărire al
porcilor) pot ajunge chiar la nivelul alveolelor, iar materiile alimentare în bronhii.
Aspiraţia de apă se caracterizează prin apariţia pe pulmoni a unor pete translucide,
bine delimitate (forma alveolelor). Când se aspiră sânge apar teritorii de dimensiuni
reduse, roşii, din loc în loc, contrastând cu zonele normale.
Resturile alimentare sunt evidenţiate după secţionarea longitudinală a traheii şi
marilor bronhii.
Este necesar să se aibă în vedere diagnosticul diferenţial faţă de congestie şi
hipostază. În cazul congestiei, trecerea de la zona normală la cea modificată se face
gradat, hipostaza interesând un singur pulmon, culoarea fiind închisă, iar în aspiraţie
trecerea de la zona normală la cea modificată se face brusc.
 c). Modificări inflamatorii
Pneumonia fibrinoasă sau crupală se manifestă în majoritatea cazurilor prin
prezenţa leziunilor pe suprafeţe mari, cuprinzând zone întinse dintr-un lob, lobul
întreg sau mai mulţi lobi, de obicei unilateral. Evoluează sub forma a patru faze:
congestie, hepatizaţie roşie, hepatizaţie cenuşie şi rezoluţie. În faza de congestie,
parenchimul este dilatat, având o culoare roşie-vişinie. Pe secţiune se scurge o
serozitate abundentă şi spumoasă de culoare roz. Docimazia hidrostatică este negativă
sau între două ape. În faza de hepatizaţie roşie, zona este rigidă, de culoare
roşie-brună şi nu prezintă crepitaţii. Docimazia hidrostatică este pozitivă. Faza de
hepatizaţie cenuşie păstrează aceeaşi consistenţă fermă, culoarea schimbându-se în
cenuşiu. Hepatizaţia însoţeşte de obicei şi unele leziuni extrapulmonare cum ar fi
localizările de la nivelul bronhiilor. În faza de rezoluţie se produce liza exsudatului
fibrinos de la nivelul alveolelor.
Bronhopneumonia fibrinoasă se caracterizează prin prezenţa focarelor
multiple, de dimensiuni mici, circumscrise şi izolate între ele de parenchim normal.
Focarele apar simultan sau succesiv, de aceea şi evoluţia lor este independentă, ceea
ce face ca la examenul de abator să se surprindă stadii evolutive diferite. Leziunile
superficiale sunt descoperite la inspecţie, când parenchimul este proeminent, iar pe
pleură pot fi prezente exsudate fibrinoase. La palpaţie, sunt depistate zone modificate
sub formă de noduli duri, cu dimensiuni variabile şi răspândire neuniformă. Pe
suprafaţa de secţiune apar zone de culoare roşie şi cenuşie ce imprimă un aspect de
mozaic.
Atât pneumonia fibrinoasă, cât şi bronhopneumonia fibrinoasă pot fi întâlnite
în salmoneloză, pasteureloză, pestă, pneumonia catarală, pneumoniile viţeilor etc.
Bronhopneumonia supurativă poate fi consecinţa bronho-pneumoniei
fibrinoase complicate şi se caracterizează prin prezenţa abceselor de mărimi variabile,
de la cele miliare până la prezenţa focarelor nodulare mari. Focarele prezintă capsulă
iar conţinutul este cremos, de la alb-gălbui la galben-verzui. Examenul de abator în
aceste situaţii trebuie să se facă cu mai multă atenţie, existând şi probabilitatea
prezenţei piemiei. Asemenea focare pot fi întâlnite în piobaciloză şi gurmă.
Bronhopneumonia gangrenoasă ar putea fi continuarea nefavorabilă a celei
fibrinoase sau purulente, dar poate evolua şi ca o bronhopneumonie ab ingestis prin
aspiratie de corpi străini, ca urmare a unei reticulite traumatice sau a deglutiţiei false.
La inspecţie sunt depistate focare circumscrise sau difuze, zonele respective fiind
iniţial uscate şi palide datorită inflamaţiei fibrino-purulente, după care, prin necroza
de lichefiere (ramolire) se transformă într-o masă fluidă, brun-verzuie, cu miros
ihoros. Conţinutul lichefiat poate fi eliminat printr-o bronhie, rezultând o cavitate
(cavernă). Când la examenul cărnurilor se constată astfel de modificări este necesar a
se completa cu examenul bacteriologic de laborator.
Bronhopneumonia necrotică este obişnuit prezentă în necrobaciloza viţeilor şi
a mieilor. La inspecţie se constată prezenţa focarelor de necroză, bine delimitate,
uscate, de culoare cenuşie sau galben-cenuşie, cu mărimi variabile (de la cea a unui
bob de mazăre până la dimensiunea unei portocale).
Bronhopneumonia cu aspect productiv sau productiv-necrotic apare în formele
subacute sau cronice ale unor procese primare sau în urma unor infecţii şi/sau
infestaţii (tuberculoză, actinobaciloză, morvă, echinococoză, strongiloză etc.).
Leziunile de tuberculoză se întâlnesc frecvent în pulmonii de taurine, mai rar
la ovine şi foarte rar la cabaline. Se constată prezenţa complexului primar complet,
fiind vorba de un focar de hepatizaţie roşie înconjurat de un edem, după care apare un
nodul fibrozat sau calcificat. Limfocentrii traheobronhici sunt măriţi, induraţi, pe
secţiune evidenţiindu-se numeroşi noduli cazeificaţi sau calcificaţi, dispuşi radiar. În
funcţie de evoluţia procesului tuberculos şi leziunile pulmonare pot îmbrăca forme
diferite astfel că: în tuberculoza generalizată precoce leziunile sunt dispuse pe
suprafeţe întinse, focarele pot fi de la dimensiunea unui bob de mazăre la ce a unei
nuci, iar în urma cronicizării şi ramolismentului rezultă caverne; în tuberculoza
cronică miliară leziunile pot fi de tip productiv sau exsudativ în forma acinoasă, sau
de tip exsudativ-cazeos în formele acino-nodulare şi lobare. Focarele cu cazeificarea
de tip infiltrativ sunt uscate, cu o consistenţă crescută, iar pe secţiune cazeumul este
dispus concentric, delimitat de inflamaţie perifocală; în forma acinoasă de tip
productiv, focarele din pulmoni sunt neregulate, bine delimitate, cu aspect slăninos pe
secţiune şi culoare cenuşie-albicioasă; în forma acinoasă de tip exsudativ-infiltrativ,
focarele au o culoare gălbuie, iar conţinutul este necrotic-cazeos.
Limfocentrii sunt modificaţi, se începe cu o hipertrofie, infiltraţie seroasă şi
congestie. Limforeticulita tuberculoasă poate fi cazeoasă-infiltrativă (limfocentrul este
mărit, dur, congestionat, iar după secţionare se observă o cazeificare difuză cu aspect
radiar), exsudativă nodulară (prezenţa nodulilor, cazeificaţi sau calcificaţi, dispuşi cu
precădere în zona corticală) şi limforeticulită productivă sau hiperplastică (datorită
proliferării difuze a ţesutului de granulaţie, limfocentrii sunt măriţi, consistenţa
crescută, au pe secţiune aspect slăninos, dar necazeificaţi); în tuberculoza cronică se
constată în mod obişnuit şi lezarea pleurei. Când evoluează ca o formă proliferativă se
vorbeşte de tuberculoza “perlată a seroaselor", nodulii sunt variabili ca număr, rotunzi,
încapsulaţi şi pot forma conglomerate de dimensiuni variabile.
În bronhopneumonia cronică morvoasă sunt prezente focare cu dimensiuni
diferite, culoare cenuşie-gălbuie, indurate, înconjurate de o zonă periferică
inflamatorie, ţesutul pulmonar este infiltrat cu exsudat serofibrinos care poate fi
parţial coagulat şi gelatinos. Leziunea se poate complica cu procese purulente şi poate
avea loc ramolismentul ţesutului inflamat. Tot în morvă poate fi vorba şi de o
bronhopneumonie productivă, caracterizată de prezenţa focarelor lobulare sau lobare,
izolate sau confluente, culoare cenuşie-albicioasă, consistenţă dură, iar pe secţiune are
aspect slăninos.
În hidatidoză sunt constatate modificări variate, de la prezenţa chistului hidatic,
când pulmonii sunt cu suprafaţa neregulată-boselată, până la existenţa chistului
hidatic inveterat. La palpaţie sunt percepute veziculele pline cu lichid, de dimensiuni
variabile. La secţionarea zonelor cu modificări se scurge un lichid clar, după
scurgerea acestuia rămânând o cavitate delimitată de ţesut conjunctiv. În situaţia
hidatidozei inveterate, cavitatea este plină cu un cazeum de culoare galbenă şi aspect
cremos uneori chiar calcificat. Eliminarea conţinutului se face uşor, la fel ca şi în
situaţia chistului hidatic, limfocentrii nu prezintă modificări, aspecte importante în
vederea diferenţierii de leziunile de tuberculoză.