C4

Structura şi funcţia sistemului urinar

Aparatul urinar este reprezentat de ansamblul organelor prin care se
elimină din organism cea mai mare parte a produşilor de excreţie. Este
alcătuit din rinichi şi căi excretoare sau urinare. Rinichii sunt aşezaţi în
porțiunea superioară a cavității abdominale, în afara cavității peritoneale
– retroperitoneal - în loja renală, din regiunea lombară, de o parte şi de
alta a coloanei vertebrale între vertebrele T11și L3. Rinichiul drept este
situat puţin mai jos cu 1,5 – 2 cm. decât cel stâng datorită prezenței
ficatului la acest nivel. Rinichiul stâng este mai lung, mai îngust și mai
apropiat de linia mediană decît cel drept.
La extremitatea superioară a rinichiului se găsesc glandele
suprarenale.
Rinichii sunt fixaţi de fascia renală, pediculul renal format din vasele
de sânge, nervi, vase limfacice, și de presa abdominală.
Rinichiul are o formă de boabă de fasole având o lungime de 10-11
cm, lățime de 5-7 cm şi grosime de 2,5 - 3 cm. Are două feţe, una
anterioară şi una posterioară, doi poli, unul superior şi unul inferior şi
două margini una laterală, convexă şi una medială, concavă. La nivelul
marginei interne se găseşte hilul renal. Prin hil pătrtund în rinichi artera
renală şi nervii şi ies vena renală şi porţiunea extrarenală a bazinetului.
Fiecare rinichi este încorporat într-o pungă fibroasă plină cu grăsime
formată din trei straturi. Cea profundă, fibroasă și transparentă numită
capsulă renală, aderă de suprafața rinichiului, pătrunde în hil şi
căptuşeşte sinusul renal. Ea protejează rinichiul de traume și de
răspândirea unei posibile infecții. Al doilea strat este format dintr-o
capsulă fermă și protectoare de țesut grăsos numită capsula grăsoasă
perirenală. Stratul extern, numit și fascia renală reprezintă un suport prin
care rinichiul este ancorat la peritoneu și peretele abdominal.
Structură. Pe o secţiune longitudinală, constatăm că rinichiul este
format dintr-un parenchim renal sau substanță renală dispus în două
regiuni distincte: cortexul renal prezent la exterior, sub capsula renală și
o zonă profundă, mai închisă la culoare, cu aspect striat datorită prezenței
tuburilor renale, microscopice și a vaselor de sânge numită zona
medulară.
Zona medulară sau tubulară, este de culoare roşie şi este formată
de un număr de 8 -15 arii conice separate de columnele renale. Ariile
conice corespund piramidelor renale sau Malpighi și sunt orientate cu
baza la exterior şi vârful spre sinusul renal. Piramidele pot fi simple sau
compuse, formate prin alăturarea a două sau trei simple. Toate acestea se
termină într-un vârf comun cunoscut ca papilă renală. Papila prezintă un
număr de 15 - 20 de orificii, prin care urina se scurge în calicele renale
mici. Numărul calicelor corespunde numărului de piramide. Papila renală
este înconjurată de un calice mic unde se adună urina și care reprezintă
porțiunea proximală a căilor care vor forma în final ureterul. În sinusul
renal mai multe calice mici se unesc fomând un calice mare, iar două sau
trei calice mari se unesc pentru a forma o structură cu aspect de pâlnie
numit pelvis renal. Acesta formează partea superioară a ureterelor
Piramidele Malpighi prezintă nişte striaţii longitudinale fine numite
canalele renale drepte sau tuburile urinifere Bellini. Fiecare tub
Bellini îşi are orificiul de scurgere pe papilă. Între piramide se găsesc
fâşii de substanță renală provenite din corticală numite columnele renale
sau coloanele Bertin.
Zona corticală, aflată spre exterior, înconjură în totalitate zona
medulară are culoare brun-gălbuie și are aspect granular. Spre zona
medulară trimite niște extensii printre piramidele renale formând
coloanele Bertin sau columnele renale care delimitează piramidele
renale. Stratul aflat imediat sub capsulă se numește cortex corticis.
Deasupra, în continuarea piramidelor Malpighi până la cortex
corticis, se găsesc nişte formaţiuni mici triunghiulare, în număr de 440-
500 pentru fiecare piramidă, aşezate cu vârful spre capsula fibroasă şi
baza către piramidele Malpighi, ce alcătuiesc piramidele Ferrein sau
striaţiile medulare. Substanţa corticală aflată între piramidele Ferrein
formează labirintul cortical.
Rinichiul este alcătuit din: lobi, segmente şi lobuli. Un lob renal
corespunde unei piramide Malpighi cu toate formaţiunile morfologice
care se află deasupra ei până la capsula fibroasă, precum şi substanța care
îl mărgineşte. Numărul lobilor corespunde deci numărului piramidelor.
Lobul renal se împarte în lobuli. Elementul caracteristic al rinichiului, cel
care produce urina, este nefronul care reprezintă unitatea morfo-
funcțională al acestuia. În fiecare rinchi se găsesc 1 milion de nefroni.
Un nefron este alcătuit din:
Glomerul care reprezentat de un ghem de caplilare sanguine
arteriale, provenite dintr-o arteriolă aferentă, detaşată din artera
interlobulară renală.
Tubul urinifer este alcătuit din patru segmente: Capsula Bowman,
tubul contort proximal, ansa Henle şi tubul contort distal.
Capsula Bowman are aspect de cupă, înconjură și adăpostește
glomerulul cu care formează corpusculul Malpighi sau corpusculul
renal. Capsula glomerulară este formată dintr-o membrană bazală
realizată dintr-un epiteliu poros numit fenestrat, intern sau visceral.
Acesta se continuă cu stratul extern sau parietal. Spațiul dintre cele două
straturi se numește spațiu sau cavitate capsulară și este plină cu filtrat
glomerular. Epiteliul fenestrat permite intrarea din sânge a filtratului
glomerular în cavitatea capsulară cu excepția celulelor sanguine și a celor
mai multe proteine plasmatice. Stratul visceral conține și niște celule
unice numite podocite. Acestea au numeroase prelungiri citoplasmtice ce
înconjură capilarele glomerulare. Împletirea lor crează spații înguste care
și ele permit pătrunderea moleculelor din sânge în filtratul glomerular.
Filtratul glomerular pătrunde apoi în spațiul unui tub sinuos cu care se
continuă, numit tub contort proximal.
Peretele acestuia este format dintr-un singur strat de celule
cuboidale ce conțin milioane de microvili care servesc pentru a mări
suprafața de reabsorbție. Prin reabsorbție apa, proteinele, sarea, glucoza,
acidul uric, ioni și alte substanțe necesare organismului sunt transportate
din lumenul tubular în capilarele peritubulare înconjurătoare.
Glomerulii, capsula glomerulară și tubul contort proximal sunt
situate în cortexul renal.
Tubul contort proximal se prelungeşte cu un tub în formă de U,
numit ansa lui Henle. Aceasta este formată dintr-o ramură
descendentă, foarte subţire unde se absoarbe apa și care pătrunde în
medulară şi o ramură ascendentă, mai groasă ce reintră în corticală,
unde se reabsorb în mod pasiv sau activ ioni de sodiu și clor. Ramura
ascendentă se spiralează și se continuă ca tub contort distal, mai scurt și
cu mai puțini microvili decât cel proximal. Aici se reabsoarbe apa, ioni de
sodiu, se secretă ioni de hidrogen, potasiu etc.
Tubul contort distal reprezintă ultimul segment al nefronului și se
deschide împreună cu alți nefroni în tubul colector sau tub Bellini ce se
dechide pe papilă .
După poziția lor în rinichi și după lungimea anselor sunt două tipuri
de nefroni: nefroni juxtamedulari ce provin din treimea interna a
cortexului și au o ansă mai lungă și nefroni corticali ce provin din cele
două treimi externe ale corticalei.
Rinichiul primeşte sânge nutritiv şi funcţional prin arterele renale
care pătrund în rinichi prin hil și se divid în cinci ramuri: patru
prepielice şi una retropielică. Prin distribuţia lor arterele formează
segmentele rinichiului. Astfel, fiecare rinichi are 5 segmente: două polare
- unul superior şi altul inferior, două prepielice - unul superior şi altul
inferior şi un segment retropielic. Fiecare segment are un pedicul
vascular.
 Artera renală se împarte în arterele interlobulare care trec între
piramide prin coloanele renale. La limita dintre zona corticală și cea
medulară, arterele interlobulare se transformă în artere arcuate, din care
se desprind numeroase artere microscopice numite artere aferente și care
formează rețeaua capilară a glomerulilor.
Sângele din glomeruli ajunge în arteriolele eferente care se ramifică
în capilarele peritubulare ce înconjură tubii contorți, sau vasele drepte ce
înconjură tubii ascendenți și descendenți.
Din capilare sângele este drenat în vene care au aceeași direcție ca și
arterele și care formează venele interlobulare, venele arcuate și venele
interlobare. Acestea coboară printre piramide, converg și ies din rinichi
ca o singură venă ce se deschide în vena cava inferioară.
Rinichii au un sistem nervos autonom provenit din plexul renal
format nervii toracici zece, unsprezece și doisprezece. Stimularea
simpatică ce acționează asupra rețelei vasculare renale, produce
regularizarea diametrului arteriolar influențând diureza.
Căile excretoare sau urinare sunt reprezentate de: calicele renale,
pelvisul renal, ureter, vezică urinară şi uretră.
Calicele renale sunt formaţiuni membranoase tubulare, ce se află la
deschiderea papilelor renale. Sunt de două feluri: mici şi mari formate
prin unirea mai multor calice mici. Cele mari sunt în număr de două sau
trei în fiecare rinichi.
Bazinetul sau pelvisul renal este o cavitate care are o porţiune
intrarenală numită sinusul renal, în care se deschid calicele mari şi o
porţiune extrarenală de la hilul renal până la locul unde se continuă cu
ureterul.
Rinichii îndeplinesc următoarele funcții :
1. Formează urina;
2. Au rol endocrin pentru că secretă hormonii precum renina și
eritropoietina;
3. Reglarea presiunii arteriale;
4. Reglarea volemiei;
5. Rol antitoxic – inactiveaza o serie de substante toxice
Ureterul, localizat retroperitoneal, este un tub lung de 25-30 cm, cu
un calibru inegal, care face legătura între bazinet şi vezica urinară. Începe
în pelvisul renal și coboară spre baza vezicii urinare. Are două porţiuni:
una abdominală, de la bazinet la intrarea în micul bazin şi una pelviană,
de la intrarea în micul bazin la vezică. Ureterul intră în peretele vezicii
într-un unghi ascuţit, pe o lungime de 1-2 cm şi apoi se deschide în
interiorul acesteia. Această poziţie specială împiedică reîntoarcerea urinii
spre rinichi în momentul contracţiei peretelui vezical din timpul micţiunii.
Înainte de intrarea în vezică are cea mai mare grosime, aproximativ 1.7
cm.
Peretele ureterului are 3 tunici: una internă, mucoasă, una
mijlocie, musculară, care are un strat de fibre netede intern, longitudinal
și unul extern, cicular și una externă sau adventice. În treimea distală
ureterul prezintă un al treilea strat muscular extern dispus longitudinal
care ajută la peristaltica uretrală. Ureterele sunt îngustate de-a lungul lor
în trei locuri: primul este joncțiunea pielouretrală; doi, la intersecția dintre
uretere și vasele iliace comune; trei, la intrarea ureterului în peretele
vezicii urinare. Aceste strâmtorari reprezintă locuri unde se pot forma
calculi. Ureterele sunt vascularizate de arterele renale, de artera
testiculară sau ovariană, de ramuri din artera iliacă comună și artera iliacă
internă. Limfa drenează în nodulii iliaci comuni,externi și interni și
nodulii latero-aortici. Inervația provine din plexul renal aortic, hipogastric
superior și inferior.
Vezica urinară, este un organ cavitar în care se strânge urina până
în momentul micţiunii. Este situată în micul bazin, în loja vezicală,
posterior de simfiza pubiană și anterior de rect la bărbat. La femeie,
posterior vezica urinară vine în contact cu uterul și vaginul. Are formă de
cupă când este goală şi ovoidă când este plină. Este constituită din
următoarele părţi: polul vezical, vârful, îndreptat în sus şi anterior, corpul,
partea cea mai mare şi fundul în partea inferioară. La acest nivel, în
interiorul vezicii se găsește o arie netedă delimitată de cele două orificii
ureterale şi orificiul uretrei, care poartă numele de trigon vezical. În
afara trigonului vezical, mucoasa vezicii urinare este foarte cutată și puțin
aderentă de peretele vezicii. Vezica este menţinută în poziţie de
ligamentul ombilical mijlociu, inserţia peritoneului, legăturile cu oasele
pubiene: ligamentele pubovezicale la femeie și puboprostatice la bărbat,
uretra şi ureterele. Vezica urinară are patru tunici: mucoasă, submucoasă,
musculară (formată din 3 pături musculare) şi o tunică seroasă.
Uretra este canalul prin care se elimină urina din vezica urinară în
exterior. Este diferită la bărbat şi la femeie.
La bărbat, uretra 15-20 cm. are un calibru şi traiect neuniform şi se
termină prin orificiul uretral extern reprezentat de o fantă sagitală
verticală ce se deschide la nivelul penisului pe vârfului glandului.
Serveşte pentru eliminarea urinii şi a lichidului spermatic. Are 4 porţiuni:
1. Preprostatică, de un centimetru lungime, de la baza vezicii la
prostată. Aici se găsește sfincterul uretral intern care nu permite
pătrunderea spermei în vezică în momentul ejaculării.
 2. Prostatică, care trece pe o lungime de 3-4 cm. printr-un organ
musculo-glandular numit prostată; aici lumenul uretrei prezintă pe axul
median un fald longitudinal de mucoasă (creasta uretrală) care are în
lateral niște depresiuni numite sinusuri prostatice unde se deschid
canalele ejaculatoare şi canalele excretoare ale prostatei formând astfel
legătura dintre sistemul excretor și cel reproducător.
3. Membranoasă, îngustă, lungă de 1-2 cm; aici se găseşte
sfincterul uretral extern care este un sfincter voluntar.
4 Spongioasă sau peniană, înconjurată de țesut erectil, lungă de 10-
14 cm. care străbate penisul pe toată lungimea lui; ultima porţiune
constituie partea mobilă a uretrei, celelalte două fiind fixe. Uretra este
mai dilatată la baza penisului formând bulbul uretrei ca și la capătul distal
unde se formează fosa naviculară. Cele două canale ale glandelor
bulbouretrale ( glandele Cowper) se deschid în uretra spongioasă în
apropierea diafragmului urogenital.
La femeie, uretra are 4-5 cm lungime și serveşte numai pentru
eliminarea urinii. Începe în fundul vezicii urinare, are un traseu ușor
curbat şi se termină în vestibulul vaginal, în spațiul dintre labiile mici la
aproximativ 2,5 cm. sub clitoris . La acest nivel se găsesc cele două
glande Skene, parauretrale. Dispune de două sfinctere, involuntar intern şi
voluntar extern. Ca şi la bărbat, uretra femeii are trei tunici: mucoasă,
musculară şi conjunctivă externă.

Noțiuni de fiziologie a aparatului excretor.

Aparatul urinar are rol de a elimina din organism, sub formă de
soluţie, cea mai mare parte din substanțele care rezultă din procesele de
dezasimilație. Procesul are trei faze:
a. de elaborare a urinii, care are loc la nivelul rinichiului și
b. faza de transport a acesteia, care se face prin căile urinare.
c. excreția urinii.
a. Rinichiul are rolul de a filtra din sânge diferitele substanțe
organice şi minerale formând ca produs final urina. Astfel el participă la
menţinerea constantă a compoziţiei mediului intern. În 24 de ore prin
rinichi trec 1500 l de sânge, rezultând 1500 ml urină. Urina se formează
la nivelul tubilor uriniferi, proces care se desfăşoară în trei faze:
1. Ultrafiltrarea glomerulară care se desfăşoară la nivelul capsulei lui
Bowman. Ultrafiltrarea se realizează pe baza unui gradient presional
diferit dintre interiorul capilarelor glomerulare şi interiorul cavităţii
capsulare. Rezultă urina primitivă unde se găsesc toate elementele din
sânge cu excepţia proteinelor.
 2. Reabsorbţia tubulară, este un proces activ care se face la nivelul
celorlalte segmente ale tubului urinifer. Odată formată, urina primitivă
trece din capsulă în tubul contort proximal, ansa lui Henle şi tubul contort
distal. Aici se reabsorb majoritatea substanțelor din urina primitivă care
sunt necesare organismului și sunt puse în circulație: apa, în proporție de
98-99 %; - reabsorbţia apei se face sub acţiunea vasopresinei, hormon
retrohipofizar -, glucoza în totalitate și unele substanţe minerale, parţial.
Reabsorbția tubulara poate fi activă și pasivă. Cea activă se face cu
consum de energie și este limitată de capacitatea maximă de transport a
nefrocitului. Prin acest proces sunt transportate: glucoza, aminoacizii,
vitamine , ionii : Na, K, HCO3, iar cea pasivă se face pe baza gradientelor
de concentrație, osmotice si electrice. Astfel se reabsoarbe apa, urea si o
parte din NaCl.
3. Secreţia tubulară. Celulele tubilor uriniferi mai au proprietatea de
a secreta anumite substanţe pe care le varsă în lumenul acestora: NH3,
acid hipuric, renina, eritropoetina, H+, K+. Acestea se amestecă cu
filtratul din tubul urinifer şi intră în compoziţia urinii, formând urina
finală, care se scurge din tubul urinifer în tubul colector. Mecanismele
secreției sunt pasive si active. Prin secretie o parte din anumite substanțe
prezente în capilarele peritubulare sunt transportate în lumenul tubular
pentru a fi eliminate din organism .
Formarea urinii în tubii uriniferi reprezintă diureza care este de
1,5l/24h, în condiţiile unui regim alimentar, termic și de efort normal.
Diureza variază în funcţie de starea organismului, de regimul de
muncă, de alimentaţie şi de temperatura medului înconjurător. Scade în
somn, în activitatea fizică intensă, aport de hrană uscată şi hipoproteică,
temperatură crescută. Creşte în perioadei de veghe, activităţi intelectuale
mai accentuate, consum mare de apă, alimentaţii hiperproteică,
temperatură scăzută.
Creşterea canităţii de urină constituie poliuria, iar scăderea
reprezintă oliguria; încetarea secreţiei se numește anurie.
Reglarea activității renale se realizează pe cale nervoasă şi umorală.
Calea nervoasă este reflexă și se adresează filtrării glomerurale. Stimularea
simpatică produce vasoconstricție, scade filtrarea glomerulară mergând la scăderea
diurezei sau chiar anurie. Stimularea nervilor renali determină creșterea
reabsorbției Na+ cu diminuarea eliminărilor urinare ( inclusiv Na+).
În reglarea umorală intervin glandele cu secreție internă prin: hipofiza -
hormon antidiuretic, corticosuprarenala prin hormonii glucocorticoizi și
mineralocorticoizi. Hormonii tiroidieni și paratiroidieni.
 La nivel renal există aparatul juxtaglomerular care se află la contactul dintre
arteriola aferentă și tubul contort distal. Scăderea fluxului sanguin renal sau
modificarea compoziției urinei, inițiază secreția de renină ce acționează asupra
unei globuline plasmatice numită angiotensinogen pe care o transformă în
angiotensina 1. Sub acțiunea unei enzime de conversie angiotensina 1 trece în
angiotensina 2 care este cel mai puternic vasoconstrictor natural.
Excreţia urinii. Urina formată în tubii uriniferi, se scurge în tuburile
colectoare Bellini şi ajunge în bazinet de unde trece în ureter. Aici prin mişcări
peristaltice urina este dusă, în jerturi pentru a fi stocată în vezică urinară.
Prin acumularea urinii în vezica urinară, peretele acesteia se destinde
datorită proprietății de plasticitate şi sfincterul intern se contractă şi închide
orificiul ureteral, oprind astfel scurgerea urinii prin uretră. Când cantitatea de
urină ajunge la 250-300 ml., atunci se realizează în vezică o presiune care
excită interoceptorii din peretele vezical. Impulsurile ajung la centrul medular
al micţiunii din măduva sacrată S2-S4, apoi la centrii corticali, determinând
senzaţia de micţiune. Dacă condiţiile o permit, se relaxează sfincterul vezical
extern şi micţiunea are loc. Daca volumul de urina este mai mare de 600 ml
micțiunea se produce instantaneu. La actul micțiunii participă și mușchii
abdominali. Micțiunea are loc de 4-6 ori pe zi iar noaptea -prin reflex, este
absentă.