BIOETICA SI DEONTOLOGIE MEDICALA

Bioetica studiază aspectele etice din diverse domenii: medicină, biologie,

cibernetică, economie, drept, teologie.

In acelasi timp disciplina de Bioetica propune metode şi principii care să ghideze

cercetările din domeniul biomedical.

Bioetica trebuie sa asigure o reflecţie sistematică privind toate intervenţiile

omului asupra fiinţelor vii, o reflecţie ce are ca obiectiv specific identificarea valorilor şi
normelor care să guverneze acţiunea omului, intervenţia ştiinţei şi a tehnologiei asupra
vieţii şi a biosferei.

Multi autori considera ca este necesară şi suficientă aplicarea a doar patru

principii în domeniul bioeticii.

Cele patru principii sunt:

1. -principiul autonomiei (respect for the autonomy of persons)

2. -principiul binefacerii (beneficence);
3. -principiul nefacerii răului (non-maleficence)
4. -principiul dreptăţii (justice).

Astfel se subliniaza ideea că pentru a judeca faptele morale nu avem nevoie de

mari teorii, ci sunt suficiente aceste 4 principii.

Termenul de bioetică are două origini distincte:

1. etica medicală tradiţională (traditional medical ethics)

2. filozofia morală (moral philosophy)

In majoritatea tărilor europene comitetele naţionale de etica au fost fondate la

inceputul anilor 1990. Acestea au fost una dintre consecinţele mişcării de Bioetica care au
implicat centrele academice si in mare masura Societatea Civilă .

In Romania primul comitet de bioetică a fost fondat in 1990 si a reprezentat o

comisie natională de etică pe langa Ministerul Sănătăţii , primul ei preşedinte fiind Acad.
Dr. Maximilian Constantin

In 1999 a fost publicată o ordonanţă de urgenţa privind produsele

medicamentoase de uz uman care a dat naştere primelor comitete locale de etică medicală
in Romania.

1
 In anul 2005, ca măsură de aderare la Uniunea Europeana in anul 2007, in tara
noastra s-a introdus obligativitatea existenţei unui comitet de etică in fiecare instituţie
publică precum spitale, şcoli sau universitaţi.

APARIŢIA GÂNDIRII BIOETICE

Termenul de bioetică a fost folosit pentru prima oară la începutul anilor ‘70 de către
Van Rensselaer Potter de la Universitatea din Wisconsin şi Andre Hellegers de la
Institutul de Etică Kennedy. Termenul a fost folosit pe atunci cu referire la diverse
concepte etice. Definiţia exactă a termenului este încă contestată. Cu toate acestea este
evidentă dezvoltarea unei discipline si a unei industrii bioetice profesionale legate în mod
intim de cutume culturale şi de noile descoperiri din domeniul tehnicilor şi a tehnologiei
biomedicale. Domeniul bioeticii a cunoscut o dezvoltare explozivă şi o instituţionalizare
în anii 70 datorită provocărilor multiple din sfera ştiinţelor.
Astfel, descoperirile care au revoluţionat medicina au generat o reevaluare a
concepţiilor despre viaţă şi om, stimulând discuţiile asupra destinelor omenirii. Este
evident că cu cât medicina devine mai puternică şi eficace, cu atât normele de protejare a
individului trebuie să fie mai riguroase şi cunoscute temeinic.

Specialiştii în domeniu menţionează două revoluţii majore cu multiple implicaţii

etice:
1. revoluţia terapeutică
2. revoluţia biologică
Prima revoluţie, survenită după descoperirea sulfamidelor (1937) şi a penicilinei
(1946), oferă umanităţii capacitatea de a trata bolile considerate mult timp fatale, boli
precum tuberculoza, marile septicemii, afecţiunile glandelor endocrine, dereglări
biochimice umorale.
A doua revoluţie este mai recentă, fiind legată de descoperirea codului genetic; ea
defineşte „medicina genomică” pornind de la descoperirea legilor care guvernează
formarea vieţii.
Odată cu descoperirile ştiinţifice din genetică şi cu aplicarea noilor cunoştinţe în
domeniul embriologic şi ginecologic, care au condus la procrearea artificială, ştiinţa
medicală a intrat într-o etapă nouă, care nu are încă o orientare etică şi deontologică
unitară.
Apariţia ingineriei genetice care a însemnat posibilitatea de a transfera porţiuni din
codul genetic de la o celulă la alta, chiar la specii diferite, prin mecanismul dublu al
„endonucleozei de restricţie” şi a acidului dezoxiribonucleic (ADN) „recombinat”, a
speriat lumea. Posibilitatea creării „bombei biologice” prin diversele aplicări ale
ingineriei în diferite forme de viaţă reprezintă o ameninţare fără precedent şi greu de
controlat. Toate aceste descoperiri au provocat temeri faţă de posibila alterare a biosferei
şi a ecosistemului de către om.
S-a vorbit în acest context despre o nouă etică pentru evitarea unei posibile
catastrofe a umanităţii, o etică a întregii biosfere, care să-şi preia normele din interiorul
evoluţiei biologice. Acesta a fost momentul apariţiei bioeticii.

2
 În ceea ce priveşte ingineria genetică propriu-zisă, s-a conturat devreme
posibilitatea realizării geneterapiei, care este aplicabilă în acest moment pe linia celulelor
somatice. În schimb, ea este interzisă din cauza unor riscuri asupra liniei germinale.
Noile descoperiri din domeniul genetic au dus la extinderea aplicării diagnosticării
prenatale şi postnatale, chestiune cu multiple implicaţii etice.
Odată cu prospectarea „proiectului genom uman”, a început să se vorbească tot mai
mult de „medicină genomică” şi de „medicină predictivă”. Proiectul acesta va permite,
dacă va fi dus la bun sfârşit, cunoaşterea codului genetic al omului şi deci structura
patrimoniului ereditar al fiecărui individ. Lucrul acesta va facilita o mai bună urmărire a
scopurilor terapeutice, dar va oferi şi posibilitatea cunoaşterii secretului intim al structurii
ereditare a fiecărei persoane şi familii.
Ingineria genetică oferă însă şi posibilităţile unor aplicaţii pozitive, nu numai cele
negative, de temut; în consecinţă dimensiunea etică a ingineriei genetice a devenit extrem
de importantă pentru cercetători, şi nu numai. Există tot mai mult preocuparea pentru
garantarea acelor aplicaţii ale ingineriei genetice prin care patrimoniul genetic va putea fi
îngrijit, asigurându-se un echilibru compatibil cu sănătatea omului de azi şi a generaţiilor
viitoare.
Există însă temeri tot mai pronunţate în legătură cu un alt capitol major, cel al
procreaţiei, unde sunt în joc nu numai viaţa embrionilor procreaţi în mod artificial, dar şi
viziunea privitoare la părinţi, la paternitate şi maternitate. Mai mult decât atât, eugenia
selectiva, experimentele pe embrioni şi comercializarea corpului uman şi a procreaţiei,
generează tot mai multe îngrijorări.
În Statele Unite a existat de mult timp o preocupare majoră pentru problemele etice
ale experimentării, în contextul în care avuseseră loc procese legate de abuzuri privitoare
la experimente făcute pe om. De altfel, nu putem să nu menţionăm faptul că în 1846
Asociaţia Americană Medicală a stabilit un cod etic care să guverneze practica medicală.
O sută de ani mai târziu revelaţiile legate de experimentale medicale naziste au dus la
crearea Codului Nurnberg, care solicita consimţământul informat din partea subiecţilor
implicaţi în cercetare, în condiţiile în care se injectaseră, în timpul unui experiment,
celule tumorale unor pacienţi în vârstă, fără consimţământul acestora. Se făcuseră de
asemenea studii pentru imunizarea împotriva hepatitei virale, inoculându-se virusul unor
copii handicapaţi internaţi în spital. Introducerea aparatelor de dializă şi apariţia
„comitetelor divine” care decideau cine urma să beneficieze de pe urma tratamentelor
care le puteau salva viaţa, au pus sub presiune consensul etic al comunităţii.
Definiţia “morţii creierului”, etica transplantului de organe şi potenţialul
discriminării genetice prenatale au dus la primele audieri în Senat în chestiuni de bioetică
în 1968. Toate acestea au dus la înfiinţarea Institutului Societăţii, Eticii şi Ştiinţelor Vieţii
(cunoscut şi sub numele de Centrul Hastings) în 1969, a programului Etica şi Implicaţiile
Valorilor Umane ale Ştiinţei şi Tehnologiei din cadrul Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă în
1971 precum şi a Centrului Joseph şi Rose Kennedy pentru Studiul Reproducerii Umane
şi a Bioeticii în 1971.
Trebuie menţionat în acest context şi Raportul Belmont, un document istoric
extrem de important în domeniul eticii medicale. Raportul a fost creat la 18 aprilie 1979,
luându-şi numele de la Centrul de Conferinţe Belmont unde a fost elaborat documentul.
Raportul a fost creat de Departamentul American de Sănătate, Educaţie şi Bunăstare şi s-

3
a numit iniţial „Principii şi linii călăuzitoare etice pentru protejarea subiecţilor umani ai
cercetării”.
Teama producerii unei catastrofe, nevoia unei normative universale între savanţi,
este vizibilă în cadrul societăţilor de cercetători, aşa cum se observă la conferinţele ţinute
la Asilomar şi la Gordon, care au înfiinţat primele comitete ştiinţifico-etice de
supraveghere. Totodată, ele au elaborat primele „Guidelines” referitoare la intervenţia
asupra ADN. Aceste linii directoare au fost preluate de diverse organisme din lume. În
contextul acesta s-a pus tot mai acut problema relaţiilor dintre ştiinţă şi etică şi
necesitatea definirii bioeticii în cadrul ştiinţelor biomedicale.

ORIGINILE BIOETICII

Bioetica este strâns legată de etica medicală, aceasta din urmă existând din cele mai
vechi timpuri. La originea eticii medicale în societăţile arhaice ca şi în cele mai evoluate
din antichitate se află trei aspecte:
1. cerinţele cu caracter etic pe care medicul trebuie să le respecte,
2. implicaţiile morale ale asistenţei acordate bolnavului
3. măsurile pe care statul trebuia să le ia pentru cetăţenii săi în domeniul sănătăţii
publice.

Demn de menţionat este Codul lui Hammurabi din 1750 ÎC, care conţine deja
normele care guvernează activitatea medicală şi o primă reglementare a textelor pentru
asistenţa sanitară. Nu se poate trece cu vederea nici Hipocrate (460-370ÎC) şi
„Jurământul” său.

Jurământul are trei părţi distincte:

a) o invocare a divinităţii ca introducere distinctă
b) o parte centrală care la rândul ei are două fragmente:
- unul relativ la angajarea de a respecta maestrul, a transmite gratuit cele
învăţate fiilor maestrului şi celor care semnează Jurământul
- celălalt fragment este dedicat mai concret terapiei care obligă medicul să
excludă anumite acţiuni, ca de exemplu administrarea otrăvii, chiar dacă i se
solicită, „avortul cauzat de intervenţii artificiale”, orice abuz sexual faţă de
persoana bolnavului şi de rude, respectarea secretului medical
c) o concluzie în care se invocă sancţiuni din partea divinităţii în sens pozitiv
(binecuvântări) pentru cei care respectă Jurământul şi în sens punitiv
(damnaţiuni) pentru cei care îl încalcă.
Jurământul oglindeşte desigur filozofia şi cultura timpului care considera practica
medicală într-un climat de transcendenţă, dându-i caracter de sacralitate. Este evident
faptul că avem de-a face cu o moralitate ce se bazează pe principiul sacru al binelui
pacientului al cărui protector fără drept de apel şi deasupra oricărei legi este medicul.

Pe de altă parte nu putem ignora influenţa bisericii asupra dezvoltării eticii

medicale. Bisericile au dezvoltat o morală teologică ce afirmă sacralitatea şi
inviolabilitatea vieţii oricărei făpturi umane, condamnă avortul, pruncuciderea, eutanasia,

4
mutilaţiile şi dezvoltă ceea ce s-ar putea numi o „morală medicală” tot mai distinctă de
tratatele medievale şi renascentiste, care considerau temele de etică medicală ca fiind de
domeniul dezbaterile referitoare la virtutea justiţiei sau în comentariul poruncii „să nu
ucizi”.
Lumea islamică a influenţat etica medicală prin „Codul Islamic de Etică
Medicală”, aprobat de Conferinţa Internaţională asupra medicinii islamice, desfăşurată în
Kuweit în ianuarie 1981. S-au conturat două linii normative:
- formularea „drepturilor omului”
- aprobarea, tot mai actualizată, a „Codurilor de Deontologie medicală”, elaborate
de organisme internaţionale, precum Asociaţia Medicală Mondială (AMM) şi
Consiliul Organizaţiilor Internaţionale ale Ştiinţelor Medicale (CIOMS)
În prima direcţie s-a conturat întreaga codificare incluzând „Declaraţia universală a
drepturilor omului”, publicată de Naţiunile Unite (ONU) (10 decembrie 1948) şi
Conventioni di salvguardia dei diritti dell uomo e delle liberta fondamentali (tratat din
Roma din 4 noiembrie 1950), care conţin afirmaţii angajante în apărarea vieţii şi a
integrităţii fizice, împreună cu apărarea şi salvgardarea altor libertăţi civile şi politice
fundamentale şi o întreagă serie de „declaraţii, Convenţii, Recomandări şi Cărţi”.
Din categoria Recomandărilor trebuie menţionată cea a Consiliului Europei nr
29/1978 referitoare la transplantele de ţesuturi şi organe, nr 79/1976 despre drepturile
bolnavilor şi muribunzilor, nr 1046/1986 şi nr 1100/1989 asupra utilizării embrionilor şi
fetuşilor umani. Codurile deontologice menţionează „Codul de la Nurnberg” din 1947,
„Codul de Etică Medicală” publicat la Geneva în 1948, conţinând Jurământul de la
Geneva, din partea AMM, actualizat de aceeaşi asociaţie la Londra în 1949.
Binecunoscută este „Declaraţia de la Helsinki” referitoare la experimentele şi cercetările
biomedicale tot de către AMM, publicată în 1962, modificată tot la Helsinki în 1964 şi
actualizată la Tokio în 1975, la Veneţia în 1983 şi la Honkong în 1989. Pentru
determinarea momentului morţii şi îngrijirilor din faza finală a bolii trebuie menţionată
„Declaraţia de la Sidney”, tot de AMM, din 1968, actualizată la Veneţia în 1983. Se
datorează Conferinţei Internaţionale a Ordinului Medicilor din Comunitatea Europeană
(CEE), alt organism de prestigiu din cadrul autorităţii medicale şi trebuie menţionat,
documentul intitulat „Principii de etică medicală europeană”, publicat la Paris la 6
ianuarie 1987.

PROBLEMA DEFINIŢIEI

Problema definiţiei bioeticii nu a fost depăşită nici până astăzi. Bioetica este descrisă de
unii specialişti drept o mişcare de idei, variabile din punct de vedere istoric sau istoricist.
Alţii privesc gândirea bioetică ca o ramură a filozofiei morale. Alţi teoreticieni o
consideră mai degrabă o metodologie de confruntare interdisciplinară între ştiinţe
biomedicale şi ştiinţe umane. În fine, alţii consideră bioetica o disciplină autonomă, cu un
rol ce nu se confundă cu cel al deontologiei, nici cu medicina legală sau cu drepturile
omului, chiar dacă are puncte de legătură cu aceste discipline, şi nici nu poate fi
considerată o diviziune a celei mai cunoscute şi străvechi etici medicale.
În 1971, V.R. Potter a definit noua disciplină ca o „combinaţie a cunoaşterii
biologice cu cea a sistemului de valori umane”. Bioetica trebuie să fie „ştiinţa
supravieţuirii (science of survival)”. Hellegers consideră că bioetica este generată de către

5
sinteza între medicină-etică-filozofie, respectiv între medicină şi etică reprezentând
studiul aspectelor etice întâlnite în practica medicală. Warren T. Reich oferă bioeticii
diferite definiţii în cele două ediţii succesive din Encyclopedia of Bioethics. În cea din
1978, definea bioetica ca fiind “studiul sistematic al conduitei umane, în cadrul ştiinţelor
vieţii şi sănătăţii, tratată în lumina valorilor şi principiilor morale”. În ediţia din 1995,
Reich defineşte bioetica drept „studiul sistematic al dimensiunilor morale – inclusiv
viziunea morală, deciziile, conduita, liniile directoare, etc - ale ştiinţelor vieţii şi
tratamentelor sanitare, cu folosirea unei varietăţi de metodologii etice într-o abordare
interdisciplinară”. În felul acesta „metodologiile etice” sunt substituite „valorilor si
principiilor morale”, conduitele sociale si deciziile politice fiind incluse în noua definiţie.

Bioetica este considerată ca având aplicabilitate şi competenţă în următoarele

patru domenii:
a) aspectele etice ale profesiunilor sanitare
b) aspecte etice rezultate în cadrul cercetărilor pe om, chiar dacă nu în mod
direct terapeutice
c) aspectele sociale legate de problemele politicii sanitare (naţionale şi
internaţionale), de medicina locurilor de muncă şi de alte politici de
planificare familială şi de control demografic
d) aspecte referitoare la intervenţia asupra vieţii altor fiinţe vii (plante,
microorganisme şi animale) şi, în general, tot ce ţine de domeniul
ecosistemului

În ceea ce priveşte raporturile cu medicina legală şi deontologia profesională, Documento

di Erice (1991) precizează:

1. Bioetica constituie un domeniu de cercetare care, beneficiind de o metodologie

interdisciplinară, are ca obiect „examenul sistematic al conduitei umane în domeniul
ştiinţelor vieţii şi sănătăţii, deoarece această conduită este examinată în lumina
principiilor şi valorilor morale”.

Bioetica include etica medicală tradiţională şi merge chiar mai departe, analizând:
- aspectele etice ale tuturor profesiilor sanitare o cercetările comportamentale,
independent de aplicaţiile lor terapeutice
- aspecte sociale asociate cu politicile sanitare, medicina muncii, sănătate
internaţională, politicile de control demografic o problemele vieţii animale şi vegetale în
raport cu viaţa omului

Bioetica sre ca finalitate analiza raţională a problemelor morale legate de

biomedicină şi de conexiunea lor cu dreptul şi cu ştiinţele umane. Direcţiile etice au o
finalitate aplicativă, prin orientarea ce ar putea fi imprimată, pe lângă comportamentul
personal şi dreptului şi codurilor deontologice profesionale viitoare.

Instrumentele de studiu ale bioeticii derivă din metodologia specifică

interdisciplinară care are trei dimensiuni:

6
 a) dimensiunea epistemologică care constă în examinarea aprofundată şi
actualizată a naturii faptului biomedical
b) dimensiunea antropologică care constă în evidenţierea implicaţiilor pe plan
antropologic
c) dimensiunea aplicativă care constă în identificarea „soluţiilor” etice şi a
justificărilăr de ordin raţional în sprijinul acestor soluţii.

2. Deontologia Medicală este o disciplină al cărei obiect este reprezentat de studiul

normelor de comportament profesional specifice profesiilor sanitare.
Această disciplină include trei tipuri de norme:
a) normele morale, obiect al eticii medicale tradiţionale, considerate azi în
cadrul bioeticii, la a cărei construcţie etica medicală a pregătit terenul
b) normele deontologice propriu-zise, reunite în coduri şi în toată tradiţia
orală şi scrisă a profesiunii medicale
c) normele juridice ale fiecărei ţări.

Finalitatea deontologiei medicale o reprezintă aprofundarea esenţială şi actualizarea

normelor şi regulilor de conduită a profesiei medicale. „Instrumentele” de studiu ale celor
trei arii sunt diferenţiate:
a) studiul normelor morale şi lectura lor actualizată se desfăşoară în strânsă legătură
cu concluziile ce derivă din bioetică
b) actualizarea normelor deontologice propriu-zise comportă o comparaţie constantă
cu codurile deontologice naţionale şi internaţionale
c) normele juridice cu caracter deontologic sunt studiate sub profilul normelor de
drept în vigoare în fiecare ţară şi cu scopul de a găsi o corespondenţă cu valorile
deontologice

3. Medicina legală este, prin natura ei, o ştiinţă interdisciplinară, care studiază cu
metodologia specifică conţinutul normelor juridice sub aspect biologic şi medical, pentru
o mai bună interpretare, aplicare şi dezvoltare a lor, şi care colaborează cu justiţia şi cu
persoane private la soluţionarea cazurilor care necesită anchete şi evaluări de ordin
biologic şi/sau medical.

Bioetica a cunoscut până în prezent trei aspecte distincte:

a) bioetica generală - se ocupă de fundamentele etice şi tratează valorile şi principiile
originare ale eticii medicale şi sursele documentaristice ale bioeticii (drept
internaţional, legislaţie, deontologie). Aceasta constituie de fapt o adevărată filozofie
morală în partea ei fundamentală şi instituţională.

b) Bioetica specială - studiază marile probleme abordate sub profil moral, atât din
punct de vedere medical cât şi biologic: inginerie genetică, avort, eutanasie,
experimente clinice, etc. Acestea reprezintă mari tematici care constituie axa de bază
a bioeticii sistematice. Ele trebuie să fie rezolvate din perspectiva modelelor şi
fundamentelor pe care sistemul etic le consideră relevante şi justificative pentru
concepţia etică. Aceasta însă nu se poate disocia de concluziile bioeticii generale.

7
 c) Bioetica clinică sau decizională analizează în mod concret în practica medicală şi
în cazul clinic, care sunt valorile în joc sau care sunt căile corecte pentru a ajunge la o
linie de conduită fără schimbarea acestor valori: alegerea sau nu a unui principiu sau a
unei criteriologii de evaluare va conditiona evaluarea cazului. După părerea
specialiştilor, nu se poate separa bioetica clinică de cea generală, chiar dacă totdeauna
sau aproape totdeauna cazurile concrete prezintă o mare diversitate de aspecte de
analizat.

CENTRE DE BIOETICĂ
PE PLAN MONDIAL

INSTITUTE OF SOCIETY, ETICHS AND THE LIFE SCIENCES

Centrul a fost creat în 1969 sub numele de Centrul Hastings. Centrul se doreşte a fi un
institut de cercetare independent laic, non profit, cu activitate educativă a publicului în
general. Obiectivele majore ale activităţii sale sunt:
- abordarea şi rezolvarea problemelor etice generate de progresul ştiinţelor
biomedicale şi de însăşi profesiunea medicală;
- educarea publicului în legătură cu relevanţa etică a diverselor descoperiri
ştiinţifice;
- participarea la elaborarea unor norme în problemele morale dificile cu care se
confruntă societatea contemporană, cum ar fi, de exemplu, SIDA, întreruperea
terapiei de menţinere vitală, diagnoza prenatală, reproducerea artificială,
distribuirea fondurilor din domeniul sanitar, etc.

THE JOSEPH AND ROSE KENNEDY INSTITUTE FOR THE STUDY OF

HUMAN REPRODUCTION AND BIOETHICS
Centrul a fost înfiinţat în 1971. Este primul centru care a purtat formal numele de institut
de bioetică. După moartea lui Hellegers, în 1979, instituţia a primit numele, care s-a şi
menţinut, de Kennedy Institute of Ethics şi a fost anexata oficial la Universitatea
Georgetown. Institutul include Centrul of Bioetică.
Institutul a desfăşurat activităţi comune cu alte centre de la Georgetown
University: Division of Health and Humanities; Center of Population Research, deja
prezent în cadrul universităţii din 1964; The Asian Bioethics Program, care urmăreşte să
evalueze impactul dezvoltării ştiinţifico-tehnologică în domeniul bioeticii în ţările din
Asia şi implicaţiile etice; The European Program in Profesional Ethics, care a derulat
programe educative, întâi în Germania şi apoi în alte ţări europene.
Center of Bioethics şi Kennedy Institute îşi au sediul Universitatea Georgetown
fondată de iezuiţi în 1789, care, prin constituţie, este deschisă studenţilor şi cercetătorilor
de orice confesiune religioasă. Publicaţiile Institutului şi Centrului sunt diverse, ca şi
temele dezbătute. Una dintre ele merită menţionată în mod special: Encyclopedia of
Bioethics, îngrijită în 1978 de W.T.Reich; a fost reeditată în 1995 în 5 volume, are 3000
de pagini, conţine 464 de articole prezentate în ordine alfabetică şi redactate de 437 de
autori.

8
 O altă activitate importantă a centrului îl reprezintă serviciul de informaţie
bibliografică online, Bioethicsline, sprijinit de National Library of Bethesda în Maryland
şi distribuit prin sistemul MEDLARS în Statele Unite şi în lume.
Graţie ajutorului lui T.L. Beauchamp şi J.F.Childress, se formează doctrina
bioetică în Statele Unite, inclusă în celebra operă Principles of Biomedical Ethics, care
elaborează teoria principialismului. Un alt gânditor de seamă care se numără printre
părinţii bioeticii este E.D.Pellegrino, care, împreună cu D.C.Thomasm a introdus
concepte noi privind relaţia medic-pacient.

În Australia funcţionează CENTER FOR HUMAN BIOETHICS de pe lângă

Monash University din Melbourne, condus de P.Singer, cunoscut prin extremul său
„laicism”- care este şi codirector al revistei Bioethics, organ oficial al „International
Association of Bioethics”. Tot în Australia funcţionează două centre de bioetică de
inspiraţie catolică- The Thomas More Center şi St Vincent's Bioethics Center.

În Europa, în anul academic 1975-1976, au fost înfiinţate în Spania pe lângă

Facultatea de Teologie de la San Cugat del Valles (Barcelona) seminarii de studiu în
diferite domenii ale bioeticii; din aceste seminarii de studiu a luat fiinţă INSTITUTO
BORJA DE BIOETICA, condus de un discipol şi colaborator al lui A Hellegers,
Francisco Abel s.j., care a primit statut de fundaţie privată în anul 1980. Tot în Spania
funcţionează, începând din 1983, SOCIEDAD ANDALUZA DE INVESTIGATION
BIOETICA, care publică periodicul Bioeticay Clencias de la Salud.

CENTRE D'ETUDES BIOETHIQES a fost înfiinţat în 1983 la Bruxelles din

iniţiativa unor profesori de la Universitatea Catolică din Louvaine. Centrul este o
asociaţie non-profit afiliată pe lângă Universitatea din Louvaine.

Alte centre de interes bioetic au fost înfiinţate în Franţa, cum ar fi INSTITUIT

NATIONAL DE LA SANTE ET DE LA RECHERCHE MEDICALE (INSERM), pe
lângă care a fost creat CENTRE DE DOCUMENTATION ET INFORMATION EN
ETHIQUE (CDEI).

În Anglia din 1975 se publică trimestrial Journal of Medical Ethics de către

INSTITUTE OF MEDICAL ETHICS cu sediul în Edinburgh. Institutul acesta se
defineşte ca o organizaţie independentă nepartinică. În Londra este publicată revista
Ethics and Medicine de către CENTER FOR BIOETHICS AND PUBLIC POLICY,
de orientare hipocratică şi creştină. Tot la Londra trebuie menţionată activitatea
desfăşurată de către LINACRE CENTRE FOR HEALTH CARE ETHICS, înfiinţat în
1977, în serviciul comunităţii catolice din Marea Britanie.

În Ţările de Jos, primul institut de bioetică - INSTITUUT VOOR

GEZONDEHEISETTHIEK - este înfiinţat la Maastricht în 1985.

În Italia CENTRO DI BIOETICA a luat fiinţă printre primele (1985), la

Universita Cattolica del Sacro Cuore (UCSC), şi îşi are sediul la Facultatea de Medicină
şi Chirurgie „A. Gemelli” din Roma.

9
PROBLEME CONTROVERSATE

BIOETICA implică o permanentă aspiraţie pentru soluţiile de conştiinţă ale fiecărui caz
în parte. Bioetica abordeaza toate temele practice ale medicinii moderne: moartea
cerebrala, transplantul de organe, eutanasia, avortul, întreruperea asistarii functiilor vitale
la persoane deficiente sau in moarte cerebrala, confidentialitatea medicala,
consimtamintul la tratament medical, etica problemelor generate de tehnica reproductiva
moderna (surplusul embrionar, mamele surogat, manipularea reproductiva inclusiv
clonarea umana), etc. În cele ce urmează ne vom opri la trei dintre aceste teme:

BIOETICA ŞI EUTANASIA.

Termenul “eutanasie” provine din limba greacă unde însemna « moarte frumoasă » sau
uşoară. Prin eutanasie se subînţelege ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce
suferă de o boală incurabilă. V. Marcozzi defineşte eutanasia drept "suprimarea fără
durere sau din milă a celui care suferă sau se consideră că suferă sau că ar putea să sufere
în viitor în mod insuportabil."
Etimologic, eutanasia înseamnă moarte naturală. Problema care intervine este că
nu e nimic natural în eutanasie, căci ea implică o alegere. Chiar dacă netratat pacientul ar
muri, decizia de întrerupere a tratamentului ţine de alegerea unui om. Tratamentul nu se
opreşte de la sine. Dacă am avea certitudinea datei când pacientul va muri, problema ar fi
mai puţin dificilă. Limita dintre viaţă şi moarte este însă neclară.
Astăzi se vorbeşte de eutanasie nu numai în relaţie cu bolnavul grav şi terminal
dar şi în alte împrejurări: în cazul acelui nou-născut cu defecte grave, (wrongful life)
situaţie în care unii sugerează abandonul prin eliminarea alimentaţiei pentru evitarea
suferinţei subiectului - afirmă ei. În acest caz se vorbeşte de "eutanasie a nou-născutului".
Se observă acum o altă accepţie a termenului de eutanasie, cea "socială", care reprezintă
o alegere făcută nu de un individ, ci de societate ca urmare a faptului că bugetul din
domeniul sanitar nu ar mai putea suporta povara financiară reprezentată de asistenţa
acordată bolnavilor afectaţi de boli de lungă durată. Resursele economice ar fi
economisite astfel pentru bolnavii care se vor întoarce, după vindecare, la viaţa
productivă şi activă. Un astfel de raţionament nu ia in calcul decât criteriul costuri-
beneficii.
Pentru prima dată în istoria omenirii, eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în
statul Ohio, SUA. A fost practicată şi în Germania nazistă, unde erau omorâţi copii nou-
născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili şi invalizii. Conform cercetărilor făcute
pe baza documentelor procesului de la Nuremberg, între anii 1939-1941 au fost eliminate
peste 70 de mii de vieţi, considerate "existenţe fără valoare vitală". Mai târziu, în unele
state eutanasia a devenit ceva normal. Astfel, numai în anul 1995, în Olanda, au murit
prin eutanasie 3% din cei decedaţi.
În noiembrie 2000, organele legislative ale Olandei au votat legea permiţând
suicidul asistat de medic, pentru pacienţii cu boli în faze terminale. Sinuciderea asistată
medical a fost legalizată în statul nord-american Oregon pe 27 octombrie 1997. De-a
lungul primului an de funcţionare a legii, decizia de a solicita şi de a folosi medicamente
cu efect letal a fost luată de bolnavi incurabili, a căror problemă era, în general, pierderea
autonomiei, nu teama de o durere insuportabilă sau costurile de ordin financiar,

10
inevitabile într-o atare situaţie. Monitorizarea fenomenului a dus la concluzia că nu există
nici o legătură între opţiunea de a beneficia de sinuciderea asistată medical şi gradul de
educaţie al subiectului ; nici situaţia asigurărilor sale de sănătate nu s-a dovedit a avea
vreun impact asupra deciziei.
Eutanasia poate fi pasivă sau activă. Cea pasivă se reduce la întreruperea
tratamentului şi decuplarea bolnavului de la aparatele medicale. Cea activă implică
stingerea uşoară prin medicamente a bolnavului, adică medicul îi face bolnavului o
injecţie care îi produce o moarte rapidă. De fapt, eutanasia înseamnă o « execuţie » de
comun acord cu un bolnav care nu mai suportă durerile. Medicul vine şi îl ucide în
condiţiile stabilite de bolnav, la ora fixată de el.
Unii care militează pentru legiferarea eutanasiei, consideră că ea face parte din
drepturile omului şi transferă « puterea medicului în mâinile bolnavului pentru a-i decide
soarta ». De fapt, medicul nu îl eliberează numai pe bolnav de suferinţă, eliberează
familia şi societatea de bolnavul devenit o povară inutilă, dacă nu cumva în spatele
eutanasiei se ascund şi alte interese meschine, cum ar fi moştenirea. Potrivit celei mai
sigure aprecieri medicale, oprirea sau retragerea tuburilor de hidratare şi hrănire poate fi
considerată o opţiune morală doar când pacientul este în stare de comă ireversibilă, sau
când el este conştient, deşi se află evident în ultimele faze ale procesului morţii şi cere
repetat ca hrana şi lichidul să fie oprite. Acest al doilea caz nu constituie eutanasie activă
sau sinucidere. El acceptă mai degrabă realitatea morţii iminente şi lasă ca boala sau
trauma trupească să-şi urmeze cursul natural, acolo unde îngrijirea medicală nu mai poate
reda sănătatea.
De unde a apărut, însă, această problemă a eutanasiei în lumea noastră, care are la
baza tradiţia creştină? Viaţa, pe care un om nu o poate da, nu trebuie să fie luată de către
om, nici chiar dacă ar fi vorba de propria lui viaţă. Aşa consideră biserica creştină că e
bine şi aceasta este învăţătura pe care o propovăduieşte. Într-o astfel de abordare, poziţia
contra eutanasiei pare evidentă: societatea condamnă luarea vieţii unei alte persoane.
Eutanasia se leagă de procesul de secularizare care pătrunde în societatea noastră
şi care se manifestă mai ales ca formă supremă de revendicare a independenţei omului
faţă - sau mai ales - în faţa lui Dumnezeu şi, prin urmare, consideră inutilă suferinţa şi
refuză simbolismul religios al morţii.
Codurile tradiţionale de etică medicală nu au aprobat niciodată eutanasia, chiar
dacă aceasta ar fi fost cerută din motive de compasiune. În Declaraţia de la Marbella
din 1992, Asociaţia Mondială a Medicilor a reconfirmat sinuciderea asistată, aşa cum
eutanasia nu este etică, iar profesia de medic trebuie să o condamne. Când un medic ajută
în mod deliberat un individ să-şi încheie viaţa, acest act medical nu este etic.
Art 23- Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând
demnitatea muribundului, dar în nici un caz nu are dreptul să-i provoace moartea în mod
deliberat, act ce constituie o crimă, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect
conştient.
Art 24- Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea de substanţe sau mijloace
apte de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii.
Art 28- Medicul nu va înlesni sinuciderile sau autovătămările prin sfaturi, recomandări,
împrumutarea de instrumente, oferirea de otrăvuri, etc. Medicul va refuza orice explicaţie
sau ajutor în acest sens. Faptul că infracţiunile de omucidere au ca obiect viaţa omului le
conferă acestora un profil specific în cadrul fenomenului infracţional, atrage asupra lor

11
atenţia întregului grup social, sensibilizează totdeauna conştiinţa colectivă, opinia
publică. Potrivit art 174 al Codului Penal din România, eutanasia este considerată omor.
Pentru ca exista infracţiunea de omor nu interesează mobilul sau scopul urmărit de
făptuitor. Legea noastră penală nu admite existenţa vreunui mobil justificativ. Nu este
admisa uciderea unei persoane expuse unei morţi iminente pentru a-i curma suferinţele şi
a-i produce o moarte uşoară (eutanasie). Oricare ar fi starea sănătăţii unei persoane, viaţa
acesteia este intangibilă. De aceea, uciderea unei persoane din milă faţă de aceasta şi
pentru a-i produce o moarte fără dureri nu ridică faptei caracterul de omor. Spre
deosebire de Codul Penal din 1936 care prevedea în art 468 două variante atenuante ale
omuciderii intenţionate, una constând în uciderea unei persoane în urma rugăminţii
stăruitoare şi repetate a acesteia, iar cealaltă uciderea sub impulsul unui sentiment de
milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane suferind de o boală incurabilă,
legiuitorul Codului Penal de la 1968 nu mai prevede astfel de dispoziţii, aşa încât,
indiferent de mobil, uciderea intenţionată constituie omor. Rezervele în considerarea
eutanasiei printre cauzele care înlătură caracterul penal al omuciderii se explică, pe de o
parte, prin necesitatea păstrării neştirbite a ideii de intangibilitate a vieţii omului, pe de
alta, prin grija de prevenire a oricărui abuz şi de producere a unui omor la adăpostul
scuzei eutanasiei. Eutanasia tinde să devină una dintre temele majore ale acestui început
de mileniu. Fiecare are dreptul la opinie, dar este esenţial ca ea să fie exprimată în
„cunoştinţă de cauză”. Şi, cu toţii, ar trebui să ne gândim că urmările unui asemenea gest
definitiv, singurul care nu mai poate fi corectat - sunt încă foarte departe de a fi
cunoscute.

BIOETICA ŞI DREPTUL DE A MURI –DEMNITATEA

MORŢII
În timp ce eutanasia înseamnă suprimarea vieţii sau practica medicală care
permite unor bolnavi incurabili moartea într-un mod lipsit de suferinţă, intenţionat şi
voluntar, demnitatea morţii presupune îngrijiri medicale care să facă nedureroase şi
confortabile ultimele zile de viaţă.
Întrucât în prezent nu sunt mijloace terapeutice care să înlăture total durerea,
mulţi suferinzi preferă să scurteze pe cât posibil perioada de suferinţă.
Termenul de eutanasie se utilizează şi în cazul nou-născuţilor cu afecţiuni sau
malformaţii congenitale grave, în legătură cu care se sugerează sistarea alimentaţiei
pentru a curma suferinţa bolnavului şi povara socială.
Din punct de vedere social este eutanasie şi lipsa acordării fondurilor necesare
pentru asistenţa medicală a bolnavilor cronici cu afecţiuni patologice care necesită
tratament medical îndelungat, costisitor până la sfârşitul vieţii.
Eutanasia poate fi clasificată după:
- mijloace utilizate;
- atitudinea bolnavului.
I. După mijloacele utilizate poate fi:
1. Eutanasia activă constă în acţiuni care au ca finalitate suprimarea vieţii din
milă, suprimare intenţionată care poate fi realizată de aparţinătorii sau apropiaţii unui
bolnav în mare suferinţă.

12
 În această categorie ar putea fi încadrat şi suicidul asistat. Bolnavul este ajutat de
medic sau de un membru al familiei, prin punerea la dispoziţie a mijloacelor de oprire a
vieţii (medicamente, arme, etc.).
2. Eutanasia pasivă reprezintă suprimarea unui tratament corespunzător
prelungirii vieţii.
Din punct de vedere etic, mulţi consideră ambele categorii ca inacceptabile, însă,
deşi rezultatul este acelaşi, eutanasia pasivă este de multe ori acceptată şi juridic şi
medical.
În practica medicală, datoria de a menţine viaţa cu orice preţ intră în conflict cu
datoria de a alina durerea, care uneori nu poate fi realizată prin mijloace curente.
Eutanasia este acceptată în condiţiile stării de moarte cerebrală cu încetarea
ireversibilă a funcţiilor creierului şi EEG cu linie izoelectrică mai multe ore, în funcţie de
legislaţia ţării respective şi de posibilitatea donării de organe.
II. După atitudinea bolnavului, eutanasia poate fi:
1. Voluntară în condiţiile în care bolnavul are capacitatea de a aprecia
consecinţele şi solicită eutanasia.
Solicitarea bolnavilor incurabili de a li se opri atât tratamentul medicamentos
(chiar şi cel de susţinere a vieţii), cât şi a hranei şi hidratării artificiale, este o decizie
personală, luată în momentul în care, conştienţi fiind, nu mai pot suporta suferinţa.
Ulterior, dacă decesul întârzie, aceştia solicită eutanasia.
Asupra eutanasiei voluntare există păreri contradictorii. În timp ce unii au ca
argument principiul autonomiei bolnavului, care îi dă dreptul să decidă asupra propriei
morţi, alţii consideră că nu se poate renunţa la viaţă şi că acordarea consimţământului
asupra propriului deces este asemănătoare suicidului.
În plus, un contraargument al celor care nu acceptă eutanasia voluntară este acela
că, exprimarea dorinţei bolnavului de suprimare a vieţii poate fi pusă la îndoială mai ales
când este făcută în perioada exacerbării durerii sau într-un moment de depresie maximă.
Pentru medicul care a primit consimţământul şi solicitarea de eutanasiere, situaţia
este deosebit de delicată. Datoria medicului este de a acţiona pentru apărarea vieţii şi nu
cea de a o suprima, chiar dacă bolnavul şi-a exprimat dorinţa în acest sens.
Dar, refuzul medicului de a da curs solicitării bolnavului dornic de a curma viaţa
în condiţii insuportabile, înseamnă nerespectarea autonomiei morale a acestuia, aspect cu
care mulţi medici nu sunt de acord.
Cei care sunt de acord cu solicitarea bolnavilor de a fi eutanasiaţi recomandă
totuşi ca aceasta să nu fie efectuată imediat după primirea solicitării bolnavului, pentru a
evita situaţia solicitării determinate de un imbold de moment, ce poate fi urmat ulterior de
o retractare a intenţiei.
2. Eutanasia involuntară este suprimarea vieţii fără consimţământul bolnavului, cu
toate că acesta are capacitate de a decide (uneori chiar existând şi afirmaţia bolnavului că
nu este de acord cu eutanasierea).
Eutanasia involuntară are la bază principii utilitariste, care încalcă principiul
autonomiei bolnavului.
3. Eutanasia non-voluntară se referă la cazurile în care starea sănătăţii bolnavilor
este atât de gravă încât sunt incapabili de a-şi exprima dorinţa în sensul suprimării sau nu
a vieţii.

13
 În aceste situaţii, lipsa consimţământului dat de bolnav nu poate fi considerată o
încălcare a principiului autonomiei.
Consimţământul pentru realizarea eutanasiei non-voluntare trebuie solicitat
rudelor apropiate.
Cu rare excepţii, atât membrii familiei cât şi restul societăţii consideră inutilă
menţinerea artificială în viaţă a unor bolnavi irecuperabili, întrucât se menţine o viaţă fără
valoare cu costuri imense, utile societăţii pentru alte acţiuni terapeutice care au
prognostic favorabil.
Tot despre eutanasie este vorba şi în cazul nou-născuţilor cu malformaţii grave,
netratabile, la care se suprimă alimentaţia din motive financiare. Costurile menţinerii într-
o viaţă vegetativă fiind mult prea mari şi inutile, se preferă alocarea lor pentru tratarea
unor bolnavi care după vindecare vor avea o viaţă productivă şi activă.
Decizia de întrerupere a tratamentului medical la copii, chiar dacă aceştia sunt
conştienţi, nu poate fi luată pe baza consimţământului lor, aceştia având o incapacitate
psihică de a percepe consecinţele acestei acţiuni datorită imaturităţii psihice
Deşi părinţii au tendinţa de a refuza oprirea tratamentului de susţinere a vieţii,
orice opţiune a lor este legală dacă este corespunzătoare cu ce este mai bine pentru copil.
Există şi forme speciale de eutanasie, precum:
- criptotanasia-este o formă de eutanasie insesizabilă la care se face cu greu
diferenţa de o moarte naturală, produsă prin injectarea unei supradoze de
medicament (peste limita terapeutică);
- distanasia este o moarte care se produce după folosirea în exces a măsurilor de
susţinere a vieţii, ce are ca efect prelungirea în mod nejustificat a suferinţei;
- cryotanasia reprezintă o metodă de eutanasiere voluntară activă, care se realizează
prin congelarea la minus 2000C a unor bolnavi în stare de comă sau în primele
minute după apariţia stopului cardio-respirator, în speranţa ca noile descoperiri
ştiinţifice vor face posibilă în viitor reluarea funcţiilor vitale şi vindecarea bolii de
care suferea pacientul;
- eutanasia economică, în prezent un subiect intens discutat şi chiar acceptat de
unii, reprezintă refuzul sau oprirea tratamentului de susţinere artificială a
funcţiilor vitale, din raţiuni economice.
- eutanasia eugenică constă în eutanasierea persoanelor cu handicap genetic
netratabil sau a bolnavilor cu afecţiuni patologice grave care îi transformă într-un
balast social. Această formă de eutanasiere este considerată, pe drept cuvânt, un
genocid.

Demnitatea morţii
Dreptul de a muri este definit de mai multe principii:
I. Folosirea mijloacelor terapeutice
Dreptul de a muri (sau dreptul la moarte) nu trebuie să fie similar cu cel de a
solicita sau a-şi provoca moartea, dar decesul survenit după o lungă şi grea suferinţă
afectează acest drept.
În momentul morţii sau anterior acesteia, este necesar să fie protejată demnitatea
umană a bolnavului prin evitarea unui tratament medical abuziv, ce are riscuri majore în
special în ceea ce priveşte calitatea vieţii în perioada supravieţuirii, asupra căruia
bolnavul nu-şi poate da consimţământul.

14
 Când decesul este inevitabil, cu toate mijloacele terapeutice avute la dispoziţie,
este permisă întreruperea tratamentelor care ar provoca o prelungire a vieţii şi implicit a
suferinţei, fără a fi întreruptă îngrijirea curentă a bolnavului (alimentaţia şi hidratarea-
artificială sau nu), aspirarea secreţiile din căile respiratorii superioare, toaleta escarelor,
etc. considerate tratamente normale.
În cazul unui bolnav în stadiul terminal al cărui deces este inevitabil, alături de
tratamentul normal sunt folosite tratamentele simptomatice (paleative), care se adresează
nu bolii de bază, care provoacă suferinţa, ci simptomelor de boală, şi în primul rând
diminuării durerii.
Dintre acestea frecvent folosite sunt:
- tratamente antialgice care reduc sau elimină senzaţia de durere;
- tratamentul infecţiilor secundare;
- tratamente de reechilibrare hidro-electrolitică şi nutriţională;
- oncoterapia paleativă (chirurgicală, radioterapică şi chimioterapică);
- psihoterapia.
Referitor la analgetice trebuie precizat că opiaceele folosite în boli canceroase
trebuie dozate proporţional cu intensitatea durerii, evitând ca doze prea mari să constituie
o adevărată eutanasie mascată.
Dacă tratamentele sus-menţionate sunt acceptate de marea majoritate a celor care
au datoria de a acţiona pentru vindecarea bolii şi prelungirea vieţii, nu acelaşi lucru se
poate spune despre tratamentele care au drept scop prelungirea vieţii cu orice preţ (în sens
real şi figurat-suferinţa bolnavului).
În faza unei come reversibile cu recuperare foarte probabilă, nici o măsură
terapeutică corespunzătoare nu trebuie exclusă; în schimb, în situaţia unei come
ireversibile când semnele clinice şi paraclinice constată moartea cerebrală iar EEG
repetat este cu linie izoelectrică, nu este obligatorie continuarea unui tratament ineficace
pentru bolnav şi costisitor pentru bugetul sanitar, creând speranţe iluzorii aparţinătorilor
şi prelungind o viaţă menţinută exclusiv artificial.
II. Informarea bolnavilor în faza terminală a bolii
Se referă la bolnavii capabili de a înţelege situaţia reală în care se află.
În acest sens trebuie respectate anumite criterii etice şi anume:
1. atât membrii familiei cât şi cei care îi acordă asistenţă medicală pacientului în
fază terminală, trebuie să prezinte bolnavului situaţia reală, aspect care constituie
o pregătire pentru o moarte demnă;
2. informarea bolnavului grav bolnav sau aflat într-un stadiu terminal al bolii trebuie
să se desfăşoare într-un mod deosebit, în cadrul unor relaţii interpersonale în care,
pe lângă comunicarea diagnosticului şi prognosticului bolii, să se includă discuţii
cu bolnavul privind solicitările acestuia; bolnavul să nu rămână singur, să nu aibă
impresia că este părăsit datorită sfârşitului care este iminent şi apropiat în timp.
3. decizia de informare a bolnavului asupra stării de sănătate trebuie să ţină cont de
capacitatea acestuia de a accepta adevărul. Pregătirea psihologică este deosebit de
importantă, în special în cazul bolnavilor de cancer la care adevărul trebuie făcut
cunoscut în mod gradat, pentru a se evita apariţia unei stări depresive greu de
remis şi cu posibile consecinţe negative asupra evoluţiei bolii.
În plus, datorită unor evoluţii imprevizibile în sens favorabil oferite de domeniul
medical, nu este indicat a se spulbera orice speranţă.

15
 4. în directă legătură cu cele anterior consemnate, este obligatorie comunicarea
adevărului asupra bolii şi prognosticului acesteia, în special în situaţia în care
bolnavul trebuie să ia anumite decizii importante anterior decesului; de asemenea
trebuie să se respecte dreptul bolnavului de a se pregăti pentru o moarte demnă.
În concluzie, din punct de vedere etic şi deontologic, medicul are datoria de a trata
corespunzător bolnavul dar şi aceea de a asista muribundul până în clipa constatării
decesului.

BIOETICA ŞI TEHNOLOGIILE DE FECUNDARE UMANĂ

Fecundarea înseamnă punerea în act a unei noi fiinţe, un nou individ. În cazul omului,
fecundarea este sinonimă cu procrearea. În schimb, un tip de intervenţie biomedicală şi
tehnică asupra procreării, nu poate fi evaluat la fel ca orice act fiziologic şi tehnic, cum ar
putea fi, de exemplu, dializa renală, care, neputându-se petrece în interiorul organismului
în manieră organică, este practicată în exterior, în mod artificial, fără ca acest fapt să
comporte în sine probleme etice.
Fecundarea sau procrearea umană este un act personal al cuplului şi are ca rezultat
un individ uman: aceasta aduce în discuţie responsabilitatea soţilor, structura însăşi a
vieţii conjugale şi cu atât mai mult destinul persoanei chemate să se nască.
Tema ţine de domeniul medical datorită unei raţiuni: tratarea eventualei sterilităţi
feminine sau masculine. Problema etică de clarificat este următoarea: până la ce punct
actul medical, intervenţia medicului sau a biologului are caracter de ajutor terapeutic sau
devine un act substituitv sau manipulator? A trata înseamnă a înlătura obstacole, a ajuta
desfăşurarea proceselor; nu înseamnă a se substitui responsabilităţii persoanelor, în cazul
acesta responsabilităţii cuplului, prin ceea ce acestuia îi este propriu, exclusiv şi
inalienabil.
De aceea, va trebui să ne întrebăm, pornind de la cunoaşterea posibilităţilor
deschise de ştiinţă şi de tehnică, până la ce punct fecundarea artificială în uter sau in vitro
intră în activitatea licită a biologului sau a medicului: aceasta implică o referire centrală
la valorile umane (persoana copilului pe cale de a se naşte, natura căsătoriei) care sunt
chemate în cauză. Soluţia etică poate arunca o lumină chiar şi asupra problematicii
sociale şi juridice deschise de acest tip de intervenţie medico-biologică. Bioetica este
chemată în cauză plenar şi legitim.
În contextul actual al aplicaţiilor ştiinţifice şi tehnice, se impune mai mult ca
oricând să se facă distincţie între ceea ce din punct de vedere tehnic este posibil - şi chiar
util - şi ceea ce din punct de vedere moral este licit. Mai mult, este vorba de un punct
esenţial al comportamentului cuplului şi al medicului, unde moralitatea trebuie să se
bazeze pe criterii de obiectivitate etică şi nu doar pe simpla intenţionalitate.

CONSIMŢĂMÂNTUL LA TRATAMENTUL MEDICAL

Nimeni nu poate fi obligat la tratament si in acest sens orice persoana trebuie sa dea un
consimtamint clar. In cazul copiilor consimtamintul vine din partea parintilor (tutori,
curatori).

In cazul bolnavilor psihici consimtamintul vine din partea apartinatoriloe, institutiei

medicale in care acesta se afla internat sau autoritatii legale care ii apara drepturile. In
cazurile de urgenta in care victima este inconstienta sau socta medicul nu are nevoie de
consimtamint si poate actiona in conformitate cu cunostiintele sale dar numai inspr binele
16
pacientului si cunoscind ca actiunile sale sint verificate prin normele deontologice si
legale ce guverneaza actul medical oriunde in lume si in acea tara in particular.

Consimtamintul medical (CM) este de doua tipuri:

-CM implicit (prezumat); atunci când un pacient solicita un consult medical el implicit
accepta ca va fi examinat si supus unor tratamente medicale. Acest consimtamint general
acopera etapele de baza ale actului medical si nu se rasfringe asupra examinarilor din
sfera genitala, a investigatiilor invazive, tratamentelor medicale agresive, etc.
-CM exprimat; acest consimtamint specific exprima permisiunea specifica de a fi tratat
printr-un anume act medical/chirurgical care prezinta risuri potentiale. Se va lua in scris
cu cel putin un martor pentru:
1. interventiile anestezice
2. interventiile chirurgicale
3. interventiile diagnostice invazive
4. tratamentele medicale agresive (cortizon, citostatice, antihipertensive majore, etc.)
5. orice procedura medicala/chirurgicala cu risc potential pentru viata pacientului
sau
6. integritatea sa corporala sau psihica.

In cadrul CE se manifesta un tip aparte denumit consimtamint informat (CI) care se ia cu

ocazia interventiilor chirurgicale si constituie o deplina incunostiintare a starii medicale si
a intentiilor terapeutice ale medicului pe intelesul pacientului cit si deplina exprimare a
vointei si liberei alegeri in ceea ce priveste actul medical ce se va efectua; se bazeaza pe
deplina infromare “la rece” a pacientului asupra tuturor particularitatilor interventiei
chirurgicale a complicatiilor posibile si indreptatatirea medicului de a lua deciziile pe
care le considera cele mai favorabile in folosul binelui acelui pacient.
Medicul va avea insa grija sa actioneze in prezentarea particularitatilor cazului si a
tratamentului ales astfel incit avind tot timpul in minte binele pacientului sa nu il
demobilizeze pe acesta in fata operatiei. Cu atit mai mult obtinerea consimtamintului
informat este obligatorie in situatia in care se decide efectuarea unor interventii inca
neefectuate: consimtamintul informat are in acest caz rolul de a prelua raspunderea
rezultatului asupra pacientului.
In obtinerea CI medicul nu trebuie sa-si manifeste nici un statut paternalist (“vei
face astfel pentru ca asa e bine iar eu stiu mai bine decit tine ce anume trebuie facut”) dar
nici un statut distant de interesele si binele pacientului (“acestea sint riscurile operatiei si
aceasta e situatia fie ca-ti place fie ca nu-ti place iar mai departe faci ce vrei”). Medicul
trebuie sa-i dea pacientului nu numai posibilitatea de a alege in cunostiinta de cauza dar
in acelasi timp trebuie sa-si exprime optiunea sa profesionala si nu in ultimul rind sa-i dea
incredere in interventia propusa (dimensiunea umana a actului medical in a carei lipsa
pacientul poate acuza medicul de rele tratamente si neprofesionalism).
Ori de cite ori prin interventia chirurgicala se anticipeaza ca se va produce o
infirmitate (deficit ireversibil morfologic, morfo-functional sau functional) sau pierdere
de organ (sau incetareafunctionarii unui organ) este obligatoriu a se lua pacientului un
acord special anterior operatiei. Este obligatoriu ca pentru fiecare interventie chirurgicala
in parte sa se obtina un nou CI.
In obtinerea CI exista 2 situatii particulare:

17
 - pacientul inconstient sau incapabil de discutie sau de intelegerea celor ce trebuie
prezentate pentru a obtine un CI. Se va apela la apartinatori.
- situatia in care prezentarea realitatii diagnosticului si a optiunilor de urmat este
atit de nociva pacientului incit ii pot produce un rau mai mare decit interventia
insasi, un rau apt de a pune in pericol rezultatul interventiei sau chiar viata
pacientului (exemplu sinuciderea).
Medicul avind obligatia de a actiona numai in interesul pacientului va trebui sa
ascunda realitatea de acesta dar va pastra obligatia de a prezenta intreaga situatie
apartinatorilor si de a obtine de la acestia CI.
Juridic este esentialmente necesar ca acest consimtamint sa fie precizat in cadrul
unui formular special dedicat dar care, dorim sa sublinem, trebuie sa balanseze protectia
juridica atît de necesara medicului si spitalului/sectiei în care acesta efectueaza
interventia/tratamentul în cauza cu drepturile pacientului.
BIOETICA ŞI AVORTUL
Avortul reprezintă eliminarea produsului de concepţie din cavitatea uterină în
primele 6 luni de sarcină.
El poate fi spontan, datorat unor tulburări morfo-funcţionale ale gravidei, sau
voluntar.
În privinţa avortului voluntar, acesta poate fi practicat de către medicii specialişti,
la solicitare, în ţările în care legea o permite sau de către persoane neautorizate, în general
în mod empiric, acesta din urmă fiind ilegal.
Din punct de vedere bioetic, se pune problema dacă embrionul reprezintă o viaţă
umană individualizată din momentul fecundării şi dacă reprezintă, care sunt situaţiile în
care poate fi acceptată etic întreruperea voluntară a sarcinii.
Cu toate că se admite faptul că avortul voluntar este, în principal, o problemă a
familiei, comportamentul specialiştilor la care se apelează nu este de neglijat.
Astfel, trebuie analizate următoarele aspecte:

1. Realitatea biologică a embrionului

Pătrunderea spermatozoidului în ovul, fuziunea celor doi gameţi ai părinţilor,
duce la formarea zigotului-o nouă entitate biologică. Fiecare din cei 2 gameţi conţine 23
de cromozomi, adică jumătate din patrimoniul genetic al celulelor somatice din
organismul părinţilor, cu o informaţie genetică diferită calitativ de celulele somatice din
organismul părinţilor.
În momentul fuziunii celor 2 gameţi, cele 23 de perechi de cromozomi reprezintă
o combinaţie nouă calitativ, numită genotip, un nou proiect-program individualizat, care
se construieşte pe sine.
Autonomia nu este absolută, deoarece există o dependenţă extrinsecă referitoare
la pregătirea uterului matern pentru nidare şi pentru dezvoltare ulterioară, care asigură
aportul nutritiv necesar şi oxigenarea.
Dependenţa extrinsecă a embrionului este comparată cu cea a adulţilor faţă de
mediul înconjurător, alimentaţie, etc., de aceea embrionul nu poate fi considerat un
segment (o parte) a organismului matern.
Fertilizarea in vitro demonstrează că unirea gameţilor şi dezvoltarea embrionului
se pot realiza într-un mediu adecvat prin mecanisme autoconstructive.

18
 2. Caracterul uman al embrionului
După fecundare şi fuziunea celor două patrimonii genetice, unul de orgine
maternă iar celălalt de origine paternă, autogeneza embrionului are loc în stadii succesive
conform unei legi biologice individualizate şi controlate.
Până în ziua a 14-a nu este recunoscut caracterul uman al embrionului, deoarece
după a 14 a zi apare linia primitivă, care reprezintă începutul dezvoltării individuale a
embrionului diferenţiat de ţesuturile de protecţie şi nutritive, majoritatea cercetătorilor
acceptă că până în ziua a 14-a embrionul poate fi utilizat în scopuri experimentale, deci
înainte ca oul fecundat fixat între ziua a 6-a şi a 9-a să fie acoperit de ţesut endometrial.
De asemenea, diviziunea gemelară monoovulară (împărţirea zigotului în mod
accidental, înainte de stadiul de 64 de celule) ca şi hibrizarea (contopirea a 2 celule
fecundate) în faze de dezvoltare apropiate, înainte de nidare (fixare), sunt posibile până la
sfârşitul celei de a 2-a săptămâni, după care evoluţia este autonomă în condiţii normale.
În concluzie, entitatea nou concepută are o realitate biologică proprie şi bine
determinată; este un individ total uman în dezvoltare, care automat, clipă de clipă, fără
nicio discontinuitate construieşte propria formă, realizând, printr-o activitate intrinsecă,
un plan proiectat şi programat în genomul său.
Ca urmare, fiind un organism uman în dezvoltare, embrionul trebuie respectat ca
oricare om şi este imoral să se accepte că gravida are dreptul să dispună după bunul ei
plac de soarta acestuia.
Din punct de vedere etic şi religios, avortul voluntar este condamnat.
Dar atât timp cât realitatea demonstrează că avortul ilegal se practică (empiric sau
clandestin de către specialişti), mulţi specialişti consideră necesară reglementarea legală a
avortului, ca un fel de lege de prevenire.
Prevenirea ar consta în diminuarea numărului de avorturi ilegale, practicate de
obicei în condiţii de stress şi frecvent fără dotările necesare şi care pot fi urmate de
complicaţii nocive pentru gravidă, precoce sau tardive.
Problema legalizării avortului este încă de actualitate şi probabil va fi şi în viitor.
Solicitarea şi acceptarea avortului rămân o problemă de conştiinţă întrucât stau în
calea naşterii unei vieţi omeneşti în curs de dezvoltare.
Unii autori încearcă să diminueze statutul biologic al embrionului, considerându-l
a nu fi o realitate şi o demnitate umană, deci o persoană umană, ci numai o realitate
posibil umană, fără a fi dotată cu o conştiinţă autoconştientă, de aceea suprimarea vieţii,
adică avortul, nu ar produce suferinţă.
Contestatarii acestei teorii afirmă că aprecierea ar trebui extinsă şi la copii în
primii ani de viaţă, la retardaţii mintali gravi şi la bolnavii aflaţi în comă.
Unele curente filozofice tind spre negarea metafizicii sau afirmă că este
irelevantă, în acest sens ei considerând că singurul criteriu de recunoaştere a personalităţii
sau individualităţii umane este posibilitatea examinării comportamentului uman, ceea ce
este exclus la făt, cel puţin o anumită perioadă.
Referitor la comportamentul uman al embrionului, sociologii vorbesc despre o
relaţie socială (cu originea în psihanaliză-în special cea de tip freudian), care din punct de
vedere ştiinţific nu poate fi negată, persistând uneori până la vârsta adultă.
De asemenea, din punct de vedere psihofizic, relaţia embrion-mamă este ilustrată
prin multiplele modificări care survin în organismul gravidei.

19
 Aşa încât, filozofic vorbind, nu realaţia embrion-mamă dovedeşte existenţa unei
individualităţi umane ci existenţa individualităţii umane face posibilă relaţia
interpersonală.
Unii psihologi consideră că perceperea personalităţii este dependentă de percepţia
unei imagini umane.
Problema în discuţie, încă nerezolvată, este dacă părinţii trebuie să recunoască
embrionul ca viaţă umană şi nu de a face să depindă viaţa umană de recunoaştere.
Există şi încercarea de a introduce conceptul de calitate a vieţii, în sensul unei
dezvoltări normale a embrionului dar în acest sens există pericolul unei aprecieri din
punct de vedere selectiv:
- din punctul de vedere al embrionului, suprimarea celor purtători de anomalii,
deficienţe;
- din punctul de vedere al părinţilor: raţiuni economice, tulburări psihice ale
cuplului.
Concluzia filozofică care rezultă din cele consemnate mai sus, este că din punct
de vedere biologic şi uman embrionul are valoarea proprie persoanei umane.
Concluzia etică este că ovulul fecundat, zigotul şi embrionul reprezintă o
identitate umană în formare şi este condamnabilă orice acţiune de suprimare sau alterare
a integrităţii.

3. Avortul terapeutic
Termenul de terapeutic este impropriu întrucât prin avort nu se tratează sau
îndepărtează un fragment dintr-un organism sau organ bolnav ci se elimină un embrion
(presupus sănătos), pentru a nu se agrava o afecţiune patologică de care suferă gravida,
agravare care în anumite cazuri ar putea fi urmată de decesul mamei.
Deci în asemenea situaţie sarcina constituie un pericol pentru sănătatea şi viaţa
gravidei.
S-a acceptat o singură excepţie şi anume avortul indicat, în situaţia în care
evoluţia embrionului este compromisă de o tumoră uterină, dar care nu ridică nicio
problemă din punct de vedere etic.
Există şi situaţii în care avortul poate agrava o afecţiune patologică cronică a
gravidei mai mult decât însăşi menţinerea sarcinii (boli cardiace, renale); în astfel de
cazuri este recomandată menţinerea sarcinii sub tratament şi control medical de
specialitate permanent.
Progresul medicinii şi al asistenţei medicale impune o analiză riguroasă a
afecţiunilor patologice care în prezent reprezintă pentru gravidă o indicaţie de avort
terapeutic.
Multe dintre boli, în special în stadiile de început, pot beneficia de tratament
medical corespunzător care să permită menţinerea sarcinii fără riscuri pentru gravidă, o
excepţie constituind-o tumorile localizate la nivelul aparatului genital.
Situaţiile mai frecvent întâlnite în care se poate considera că sarcina reprezintă o
circumstanţă agravantă sunt:
- condiţiile social-economice precare, ce pot influenţa starea psihică a gravidei dar
şi a restului familiei, mai ales în cele cu mulţi copii. Etic, acestea nu ar trebui să
reprezinte o motivaţie şi ar fi necesar ca autorităţile publice să sprijine aceste

20
 familii prin oferirea unui nivel minim al condiţiilor social-economice necesare
pentru creşterea şi educaţia copilului;
- afecţiuni patologice ale gravidei cu agravare permanentă;
- afecţiuni patologice care pun în pericol viaţa femeii în situaţia unei sarcini şi
necesită o alegere între sacrificarea mamei sau a copilului.
Pentru limitarea cazurilor de avort terapeutic la femeia deţinătoare de afecţiuni
patologice acute sau la cele cu afecţiuni cronice, este necesară o politică sanitară
canalizată în special către profilaxie şi spre acordarea în timp util de asistenţă medicală
corespunzătoare.
Conflictul dintre viaţa mamei şi a fătului, atunci când impune alegerea de a
sacrifica viaţa mamei sau a fătului, determină o adevărată dramă.
Există două aspecte:
- menţinerea sarcinii poate determina decesul mamei dar şi al copilului, în schimb
avortul terapeutic ar salva mama;
- menţinerea sarcinii poate determina decesul mamei dar este posibilă salvarea
copilului.
Normele etice prevăd printre altele că datoria medicului este aceea de a apăra
viaţa mamei şi a copilului. În acest sens, avortul nu poate fi considerat un mijloc
terapeutic, nici măcar în situaţia salvării altei vieţi.
Dacă decesul mamei este iminent se va încerca salvarea fătului prin operaţie
cezariană.
În situaţia în care fătul nu a atins un stadiu care să-i permită supravieţuirea
postpartum şi mama se află în moarte cerebrală este necesară menţinerea în viaţă a mamei
în mod artificial până ce fătul atinge un grad de maturizare care să-i permită
supravieţuirea în afara organismului matern.

Formele mascate de avort

Sunt reprezentate de produse farmaceutice şi tehnici de control a naşterilor care
produc:
- uciderea fătului în uterul matern;
- împiedicarea ovulului fecundat să se nideze în uter (interceptive);
- oprirea în evoluţie a sarcinii după fixarea embrionului în uter (contragestative).
Acestea sunt denumite impropriu contraceptive.
De altfel, şi medicamentele propriu-zis contraceptive pot fi considerate
ameninţători la adresa vieţii.

Prevenirea avortului spontan

Avortul spontan se poate produce din cauze materne, fetale şi cauze legate de
mediu.
În privinţa cauzelor materne, acestea pot fi:
- locale: malformaţii uterine, sinechii, fibroame,
- endometriale şi generale: malformaţii, infecţii, afecţiuni sau tulburări psihice.
Cauzele fetale sunt de obicei factori cromozomiali şi autoimunitari.
Referitor la cauzele de mediu (cel de viaţă şi de la locul de muncă) este de datoria
fiecărui individ dar şi a întregii societăţi să încerce remedierea lor.

21
Pentru cauzele materne şi fetale este necesar un examen medical complex
multidisciplinar al cuplului şi un tratament medical corespunzător, dacă este posibil.

RESPONSABILITATEA MEDICALĂ

I. MALPRAXISUL MEDICAL

Malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau

medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea
civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice.
Deşi definiţia malpraxisului a fost introdusă în domeniul răspunderii civile a
personalului medical, existenţa unei erori profesionale ca noţiune de bază, face ca
termenul de malpraxis să fie echivalent cu cel de culpă, care este folosit în dreptul penal.
Drepturile persoanelor vătămate sau decedate prin aplicarea unei asistenţe
medicale neadecvate se pot exercita împotriva celor implicaţi direct sau indirect în
asistenţa medicală, împotriva persoanelor juridice care furnizează echipamente,
instrumentar medical şi medicamente care sunt folosite în limitele instrucţiunilor de
folosire sau prescripţiilor în asistenţă medicală calificată, conform obligaţiei acestora,
asumată prin contractele de furnizare a acestora.
În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are
obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în
specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor
recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.
Medicul/asistentul medical au obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de
urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil,
sănătatea sau viaţa pacientului.
Personalul medical răspunde civil pentru:
-prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe
medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul
procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament;
-prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidenţialitatea,
consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale;
-prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele
competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical
ce are competenţa necesară.
Unităţile sanitare răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de
personalul medical angajat, în solidar cu acesta dar şi în calitate de furnizori de servicii
medicale, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament,
în situaţia în care acestea sunt consecinţa:
a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a
putut fi controlată de către instituţie;
b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv,
fără a fi reparate;

22
c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi
sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora,
după caz;
d) acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe
medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum şi
subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de
răspundere civilă în domeniul medical.
Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în
exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de
diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi
riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse
ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale
şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei
acordate.
Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund
potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienţilor în activitatea de prevenţie,
diagnostic şi tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale
echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi materiale
sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate, conform legislaţiei în vigoare precum şi
pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de
nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.
În concluzie, medicul raspunde contractual faţă de pacient, de unitatea medicală
angajatoare şi de Casa de Asigurari de Sănătate.
Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de
risc pentru pacient, după explicarea informaţiilor de specialitate de către medic/asistent
medical la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia, pacientului
i se solicită acordul scris.
Informaţiile trebuie să conţină:
-diagnosticul,
-natura şi scopul tratamentului,
-riscurile şi consecinţele tratamentului propus,
-alternativele viabile de tratament cu riscurile şi consecinţele acestora şi
-prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani.
Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal,
când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul
necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
Medicul curant/asistentul medical răspund atunci când nu obţin consimţământul
informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în
care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai
apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.
Pacienţii prejudiciaţi pot fi despăgubiţi pentru daunele materiale, adică pierderea
venitului curent, pierderea veniturilor viitoare, costurile tratamentului, costul pierderii
şansei la un alt rezultat medical, dar şi daunele morale.

23
II. RĂSPUNDEREA MEDICULUI

Răspunderea este definită ca reprezentând obligarea unei persoane să dea

socoteală de sau pentru faptele sale, ca urmare a responsabilităţii asumate.
Ea intervine în cazul încălcării unor reguli de muncă, a dispoziţiilor legale
administrative, disciplinare, civile sau penale.
În consecinţă, răspunderea poate fi:
I.-penală;
II.-civilă-delictuală;
-contractuală.
III.-administrativă.
IV.-disciplinară medicală reglementată de actele normative care definesc
condiţiile exercitării profesiei de medic, ce are la bază principiile etice cuprinse în
codurile deontologice.

RĂSPUNDEREA PENALĂ
Răspunderea penală a medicului se gradeaza, conform prevederilor Codului
Penal, în functie de numărul de zile de îngrijiri medicale necesar reparării prejudiciului
produs pacientului din culpa medicului, de constituirea unei vatămări corporale grave sau
a unor sechele( art.182 CP), decesul pacientului(art.178 CP), transmiterea unor boli sau
maladii(art.308 CP), săvârşirea unor infracţiuni cu intenţie (directă sau indirectă) sau
ascunderea unei infracţiuni, intenţia si culpa constituind cele doua forme ale vinovăţiei.
Încadrarea penală a unui act de malpraxis, se face în funcţie de numărul de zile de
îngrijiri medicale necesare pentru repararea prejudiciului produs pacientului, daca a fost
pusă în primejdie viaţa pacientului ori a avut drept consecinţă producerea unei infirmităţi
fizice sau psihice permanente, sluţirea, pierderea unui simţ sau organ sau încetarea
funcţionării acestuia sau decesul.
Pentru o mai bună înţelegere a noţiunilor implicate, care nu sunt folosite în mod
curent de către medicul clinician, vom defini termenii folosiţi în practica judiciară.
Prin sluţire se înţelege în general, deformarea vizibilă, ireparabilă, deci
permanentă, care prejudiciază conformaţia armonioasă de ansamblu a unui segment
anatomic, în cazul regiunilor otice si faciale fiind denumită şi desfigurare.
Infirmitatea este un prejudiciu cu caracter permanent, care poate fi de ordin strict
morfologic, morfofuncţional sau numai funcţional.
Ireversibilitatea este legată de epuizarea oricărei posibilităţi terapeutice obişnuite.
Este necesar să nu se confunde infirmitatea cu invaliditatea, cea de-a doua
incluzând în mod obligatoriu un deficit funcţional şi presupunând alterarea capacităţii de
muncă generale sau/şi profesionale.
Evaluarea unei infirmităţi posttraumatice sau a sluţirii se poate face la scurt timp după
constituirea acestor sechele, la cazurile cu leziuni ireversibile sau după epuizarea
metodelor de chirurgie plastică, neurochirurgie şi de chirurgie funcţională, la pacienţii
care mai pot beneficia de tratament chirurgical.
Alte situaţii de infracţiuni desfăşurate cu intenţie, sunt purtarea abuzivă şi
divulgarea secretului profesional.

24
 Responsabilitatea juridica penală a medicului are la bază culpa profesională, ce
este invocată atunci când este reclamat un deficit de acordare a asistenţei medicale, culpa
fiind definită ca o ,,neprevedere urmată de prejudicii, deşi în condiţiile date subiectul
trebuia şi putea să prevadă aceste prejudicii”, iar greşeala ca ,,ignorare conştientă a unei
reguli de conduită profesională”.
Culpa medicală poate avea mai multe forme:
Culpa comisivă – nepricepere, nepăsare;
Culpa omisivă – indiferenţă, neglijenţă;
Culpa in eligendo – delegarea responsabilitaţii;
Culpa in vigilendo – prin încalcarea unei datorii de cofraternitate (ex. refuzul unui
consult interdisciplinar).
Pentru a fi îndeplinite elementele unei culpe medicale, trebuie probate câteva
elemente definitorii:
Existenţa unei datorii profesionale (legiferată sau deontologică).
Existenţa unui prejudiciu (patrimonial şi\sau moral).
Existenţa unei fapte culpabile (greşeli de diagnostic, de tratament, etc.).
Existenţa unei legături de cauzalitate (directă\indirectă) între fapta culpabilă şi
constituirea prejudiciului.
Cel mai frecvent întâlnită este culpa omisivă, prin neglijenţă, în care lipsa unei
conduite adecvate sau lipsa de conştiinciozitate profesională determină un prejudiciu
pacientului, greşelile de diagnostic (lipsa efectuării unui examen clinic complet şi atent al
bolnavului, nerecurgerea la metodele complementare uzuale pentru stabilirea
diagnosticului, lipsa solicitării altor specialişti ), greşelile de tratament (intervenţii
chirurgicale fără diagnostic sau cu un diagnostic eronat, erori de tehnică operatorie,
necunoaşterea proprietăţilor unui medicament, lipsa de supraveghere a tratamentului).
Alte tipuri de culpe medicale sunt:
- abandonul bolnavului,
- refuzul acordării îngrijirilor medicale în urgenţe,
- lipsa informării pacientului asupra riscurilor operatorii şi absenţa consimţământului
scris,
- greşeli în redactarea actelor medicale.
Abandonul bolnavului se încadrează în infracţiunile care privesc asistenţa celor în
primejdie, prevăzute în Codul penal în vigoare sunt:
-punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji;
-lăsarea fără ajutor;
-lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ
Răspunderea civilă nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a
cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii, toate persoanele implicate în actul
medical răspunzând proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.
Art.998 Cod Civil- ,,orice faptă a persoanei care cauzează alteia un prejudiciu,
obligă pe acela din a cărei greşeală s-a produs, a-l repara” costituie baza legislativă a
răspunderii civile delictuale, iar obligaţiile contractuale sunt stipulate de contractele
încheiate cu Casa de Asigurări de Sănătate sau cu unitatea angajatoare.

25
 Obiectul contractului îl constituie serviciile medicale – pentru bolnav, respectiv
onorariul – pentru medic, iar cauza contractului e reprezentată de angajamentul
profesional competent – pentru medic şi de vindecarea bolii sau de rezultatul
tratamentului (în stomatologie, chirurgia estetică) – pentru pacient.
Obligaţiile contractuale sunt materiale (intervenţii chirurgicale, tratamente , etc)
sau intelectuale ( cunoştinţe profesionale).
În concluzie, medicul raspunde contractual faţă de pacient, de unitatea medicală
angajatoare şi de Casa de Asigurari de Sănătate.

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ
Răspunderea disciplinară a medicului apare atunci când au fost încalcate
principiile etice şi normele deontologice prevăzute în codurile profesionale. Ea poate
apare ca unică sau poate coexista cu răspunderea juridică şi administrativă.
Ea nu se poate substitui răspunderii juridice civile a medicului şi, deci, nu poate fi
echivalată cu malpraxisul, chiar dacă această confuzie este frecventă în practică.
Răspunderea disciplinară există chiar şi atunci când nu s-a produs un prejudiciu material
cert pacientului.
Competenţa de a analiza răspunderea disciplinară o are corpul profesional; în
România această atribuţie a fost delegată Comisiilor de Disciplină ale Colegiului
Medicilor din România.
Codul deontologic al Colegiului Medicilor din România reglementează atât
relaţiile dintre medic şi pacient cât şi între medici şi ale medicului cu societatea.
Încălcarea oricărei norme atrage în mod automat responsabilitatea disciplinară.

CONFIDENŢIALITATEA

Consimţământul şi confidenţialitatea sunt ambele principii etice fundamentale

pentru practica medicală, care este întemeiată pe respectul pentru autonomia individuală a
pacientului.
Confidenţialitatea informaţiilor medicale este obligatoriu să fie respectată, cu
excepţia circumstanţelor excepţionale, cum ar fi în cazul în care starea de sănătate a
pacientului reprezintă o ameninţare la adresa altora sau când pacientul nu dispune de
capacitatea de a lua decizii şi comunicarea unor informaţii medicale relevante, familiei
pacientului sau unei terţe persoane, este esenţială pentru ca medical să poată acţiona în
interesul pacientului.
Există excepţii de la cerinţa de autorizare a pacientului pentru ca medicul să
renunţe la clauza de confidenţialitate a relaţiei sale cu pacientul. Aceste excepţii includ
informaţiile utilizate pentru activităţile de supraveghere a sănătăţii, activităţi de sănătate
publică,activităţi de cercetare, de marketing şi cele de aplicare a legii, a procedurilor
legale şi de siguranţă publică.
Medicul are obligaţia legală de a coopera cu ofiţerul de poliţie judiciară, cu
procurorul, cu judecătorul şi cu medicul legist.
Informaţiile prezentate în interes public, constituie cadrul juridic care justifică etic
încălcarea datoriei de confidenţialitate a medicului, interesul societăţii fiind considerat
superior dreptului individual la confidenţialitate.

26
DREPTURILE OMULUI ŞI ETICA MEDICALĂ

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte o cerinţă generală de a

proteja viaţa privată a persoanelor fizice şi de a respecta dreptul la confidenţialitate al
persoanei.
În ultimele zeci de ani au apărut domenii noi în aria eticii medicale, dintre acestea
cele mai importante şi intens dezbătute fiind cele ale bioeticii şi ale drepturilor omului
privind accesul la sistemele de sănătate.
Ştiinţă relativ recentă, Bioetica a apărut ca o necesitate de rezolvare a dilemelor
apărute în privinţa aplicării la om a noilor descoperiri ştiinţifice, în sensul evaluării
competente a efectelor pozitive şi a celor posibil negative.
Activitatea biomedicală interferă cu cele mai importante drepturi al omului
prevăzute de Convenţia Europeană.
-dreptul la viaţă – Art.2
-dreptul la integritate fizică – Art.3
-dreptul la un proces echitabil – Art.6
-dreptul la viaţă privată – Art.8
Dreptul pacienţilor de a lua decizii informate în privinţa tratamentului medical
care le este aplicat, capătă noi valenţe datorită intervenţiei jurisprudenţei Curţii EDO,
care atestă existenţa unei preocupări speciale pentru a stabili dacă există este o încălcare a
articolului 6, dreptul la un proces echitabil, în anumite acuzaţii de malpraxis în care
medicii sunt consideraţi ca fiind angajaţi şi prin urmare nu mai pot beneficia de
independenţa, care a fost până de curând definitorie pentru caracterul liberal al practicii
medicale.
De asemenea, Articolul 8 - dreptul la respectarea vieţii private şi de familie,
studiază un alt principiu care poate fi încălcat în cazul în care nu există o alegere reală a
medicului de către pacient sau când pacientul nu şi-a dat consimţământul pentru o
anumită procedură medicală.
Pentru că normele în cauză se referă la tratamentul fiinţei umane, drepturile
omului se suprapun în mod considerabilă cu etica, dar cu toate acestea nu ar trebui să fie
confundate cu aceasta. În mod similar, pentru că drepturile omului includ dreptul la
sănătate şi se referă la factorii determinanţi sociali esenţiali ai sănătăţii şi bunăstării
oamenilor, acestea se suprapun cu multe principii şi norme de bioetică.
Drepturile omului şi Bioetica diferă, totuşi, în domeniul de aplicare, surse, natura
juridică şi mecanismele de monitorizare şi de aplicare a normelor.

ETICA ŞI EROAREA MEDICALĂ

Două aspecte domină preocupările etice asociate cu greşeli în practica medicală:
informarea pacientului şi responsabilitatea medicului.
Relaţia între drept şi bioetică este complexă şi prezintă multiple faţete, evoluţia
legislaţiei influenţând puternic metodologia bioetică, tendinţele bioeticii, şi valorile
bioeticii iar influenţa legislaţiei americane făcându-se simţită chiar şi în societăţile în care
instituţiile juridice joacă un rol mai puţin pronunţat decât o fac în Statele Unite (Capron).

27
 CODUL DE ETICĂ NURSING

Consiliul International al Nurselor a promulgat un cod de etica nursing, pe care toate

tarile lumii l-au semnat. Astfel, asistente din ţări cu diverse culturi, ţări avansate din
punct de vedere tehnologic sau dimpotriva, ţări crestine, mahomedane sau budiste, îşi
declară credinţă într-un cod comun de purtare profesională.

Iată cele 14 puncte inscrise in acest cod:

1. Responsabilitatea fundamentala a asistentei medicale este intreita: sa pastreze

viata, sa inlature suferinta si sa promoveze sanatatea.
2. Asistenta medicala trebuie sa mentina tot timpul standarde ridicate de ingrijire
nursing si sa respecte anumite reguli de conduita profesionala.
3. Asistenta medicala nu trebuie sa fie bine pregatita numai din punct de vedere
practic, ci trebuie sa-si mentina cunostiintele teoretice si priceperea la un nivel
foarte inalt.
4. Credintele religioase ale unui pacient trebuiesc respectate.
5. Nursa are obligatia de a pastra secretul profesional. Aceasta nu inseamna numai
informatiile furnizate de pacient, dar si cele de importanta medicala acumulate de
asistente in cursul muncii lor.
6. O asistenta trebuie sa recunoasca nu numai responsabilitatile, ci si limitarile
functiei; recomanda sau da un tratament fara reteta medicala numai in urgenta si
raporteaza fiecare actiune unui medic cel mai devreme posibil.
7. Asistenta medicala are obligatia de a indeplini ordinele medicului in mod
constient , loial si inteligent si sa refuze sa participe la o procedura care se abate
de la etica (de exemplu la efectuarea unui avort ilegal).
8. Asistenta medicala sustine increderea medicului sau a altor membri din echipa de
ingrijire; incompetenta sau practica neetica a colaboratorilor sai trebuie
dezvaluita, dar numai unei autoritati corespunzatoare.
9. O asistenta este indreptatita la o rasplatire justa si accepta doar acele compensatii
prevazute in contract.
10. Asistenta medicala nu trebuie sa permita ca numele ei sa fie folosit in legatura cu
reclama produselor sau cu oricare alta forma de reclama proprie.
11. Asistenta trebuie sa coopereze si sa mentina o relatie armonioasa cu membrii altor
profesii si colegii sai.
12. În viata privata, asistenta adera la propriile standarde de etica care se oglindesc cu
mandrie si in profesia sa.
13. În conduita personala, asistenta nu trebuie sa neglijeze cu bunastiinta modelele de
purtare acceptate de comunitatea in care ea traieste.
14. Asistenta medicala trebuie sa participe si sa imparta responsabilitatile cu alti
profesionisti ai sanatatii, in promovarea eforturilor de a intalni nevoile de sanatate
ale oamenilor.

28
 CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE
PROFESIONALĂ AL ASISTENTULUI MEDICAL
ŞI MOAŞEI DIN ROMÂNIA
DISPOZIŢII GENERALE

Profesiunea de asistent de farmacie, profesiunea de tehnician dentar, precum şi celelalte

specialităţi, se asimilează profesiunii de asistent medical, conform Legii nr. 307/2004

Exercitarea profesiunii de asistent medical/moaşă este autorizată de Ministerul Sănătăţii,

prin Direcţiile de Sănătate Publică judeţene în baza avizului eliberat de Ordinul
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.

La primirea în organizaţia profesională, asistentul medical/moaşa depune

următorul jurământ:

“În numele Vieţii şi Onoarei

Jur
Să-mi exercit profesia cu demnitate
să respect fiinţa umană şi drepturile sale
şi să păstrez secretul profesional.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Profesia de asistent medical şi respectiv, de moaşă se exercită pe teritoriul României în

condiţiile Legii nr. 307/2004, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de
calificare în profesia de asistent medical şi respectiv, de moaşă.

Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, denumit în continuare

O.A.M.M.R., este autoritatea competentă română, având ca obiect de activitate controlul
şi supravegherea exercitării profesiei de asistent medical şi respectiv a profesiei de
moaşă, cu drept de liberă practică.

Răspunderea asistentului medical/moaşei constă în îndeplinirea atribuţiilor de prevenire a

îmbolnăvirii, tratare şi îngrijire a persoanei, având în vedere respectul pentru viaţa,
sănătatea, libertatea şi demnitatea individului.

Asistentul medical, prin natura profesiunii sale, nu poate fi considerat funcţionar public şi
nici nu va putea fi asimilat funcţionarului public.

Protecţia asistentului medical/moaşei pentru riscurile ce decurg din practica

profesională, se realizează de angajator, prin societăţile de asigurări; pentru practicienii
independenţi, poliţa de asigurare se încheie în nume personal.

RESPONSABILITATEA SI INDEPENDENŢA PROFESIONALĂ

29
Asistentul medical/moaşa are obligaţia unei conduite ireproşabile pe plan fizic, mental şi
emoţional faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea acestuia. Este independent
profesional şi este răspunzator pentru fiecare din actele sale profesionale.
Asistentul medical/moaşa trebuie să garanteze persoanei tratamentele şi îngrijirile cele
mai eficace.si trebuie să evite în exercitarea profesiei atitudinile ce aduc atingere onoarei
profesiei şi să evite tot ceea ce este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală
şi profesională.

Asistentul medical/moaşa, în condiţii normale de lucru, nu trebuie în nici un caz să-şi

exercite profesia în situatii ce ar putea compromite calitatea îngrijirilor şi a actelor sale
profesionale.

Încredinţarea atribuţiilor proprii unor persoane lipsite de competenţă şi lipsa controlului

personal, constituie greşeli deontologice.

În caz de pericol public, asistentul medical/moaşa nu are dreptul să-şi abandoneze

bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente.

Asistentul medical/moaşa nu trebuie să facă propagandă unor procedee de îngrijire

insuficient probate, fără să sublinieze şi rezervele ce se impun.

RAPORTURI PROFESIONALE CU ALŢI

PROFESIONIŞTI DIN DOMENIUL
MEDICO- SANITAR ŞI INSTITUŢII
Angajatorul trebuie să asigure condiţii optime asistentului medical/moaşei în exercitarea
profesiei.

În interesul pacienţilor, asistenţii medicali/moaşele vor avea raporturi bune cu celelalte

profesii din domeniul sanitar, cu respectarea demnităţii şi onoarei profesionale.

Asistentul medical/moaşa încearcă compensarea lipsurilor structurii printr-un

comportament îndreptat către cooperare în interesul pacienţilor şi al instituţiei, dar nu
poate suplini lipsurile esenţiale sau de excepţie ale structurii administrative medicale,
exercitarea profesiunii în această situaţie neprejudiciind mandatul profesional.

Asistentul medical/moaşa aduce la cunostinţa persoanelor competente, autorităţilor

profesionale (inclusiv O.A.M.M.R.), orice circumstanţă care poate prejudicia îngrijirea
sau calitatea tratamentelor, în special în ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau
care limitează exerciţiul profesional

Constituie încălcări ale regulilor etice :

- jignirea şi calomnierea profesională;
- blamarea şi defăimarea profesională;

30
 - orice alt act sau fapt care poate aduce atingere demnităţii profesionale a
asistentului medical/moaşei.

În cazul unor neînţelegeri, în considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă

instanţă trebuie mediat de Biroul Consiliului Judeţean la nivel judeţean/mun. Bucureşti şi
de Biroul Executiv la nivel naţional.

Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de disciplină sau justiţiei, fiind
interzisă perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.

În cazul în care se constată încălcări ale regulilor etice, se urmează procedura de

sancţionare, conform prezentului Cod.

Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către furnizorii de servicii
medicale acreditaţi, din afara spitalului.

Asistentul medical/moaşa, în concordanţă cu diferitele nivele de responsabilitate pe care

le îndeplineşte, contribuie la orientarea politicilor şi dezvoltarea sistemului de sănătate
care garantează respectul drepturilor celor asistaţi, utilizarea în mod egal a resurselor şi
valorizarea rolului profesional.

OBLIGAŢII ETICE ŞI DEONTOLOGICE

Asistentul medical/moaşa are obligaţia să acorde asistenţă medicală şi îngrijirile necesare

în limita competenţei sale profesionale.

Voinţa pacientului în alegerea asistentului medical/moaşei trebuie întotdeauna respectată,

indiferent care ar fi sensul acesteia.
Asistentul medical/moaşa, în exercitarea profesiei, nu poate face discriminări pe baza
rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei,
opţiunilor politice sau antipatiei personale, faţă de pacienţi.

Asistentul medical/moaşa va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în

problemele familiale (morale, materiale, etc.) ale pacientului, exprimându-şi părerea
numai dacă intervenţia este motivată de interesul sănătăţii pacientului, cu consimtământul
prealabil al acestuia.

Bolnavul nevindecabil va fi tratat cu aceeiaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au şanse de

vindecare.

Dacă în urma examinării sau în cursul îngrijirilor, asistentul medical/moaşa consideră că

nu are suficiente cunostiinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare,
va solicita un consult cu alţi colegi sau va îndruma bolnavul către alţi specialişti.

31
În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii), sau accidentări în
masă (naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare, etc), asistentul
medical/moaşa este obligat să răspundă la chemare, chiar să-şi ofere de bună voie
serviciile de îngrijire, imediat ce a luat cunostiinţă despre eveniment.

Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu-i permit exprimarea lucidă a
voinţei, aparţinătorii sau apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect
pentru a hotări în numele acestuia, cu excepţia imposibilităţii (de identificare, de
comunicare, de deplasare, etc), sau a urgenţelor.

RESPECTAREA DREPTURILOR PACIENTULUI

Pacientul are următoarele drepturi:

 dreptul la informaţia medicală,
 dreptul la consimtământ,
 dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată,
 drepturi în domeniul reproducerii,
 drepturi la tratament şi îngrijiri medicale.

Dispoziţiile prezentului aliniat se completează cu dispoziţiile Legii nr. 46/2003 privind

drepturile pacientului.
Nerespectarea acestor prevederi cu privire la drepturile pacientului atrage, după caz,
răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale în
vigoare şi ale prezentului Cod.

Consimţământul
O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată sau
reprezentantul legal al acestuia şi-a dat consimţământul în scris şi în cunostinţă de cauză.
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în
scris, răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului său ale opririi actelor
medicale trebuie explicate pacientului.
Situaţiile derogatorii stipulate în articolul precedent sunt: incapacitatea pacientului
de a consimţi; persoanele care suferă de o tulburare mintală; situaţiile de urgenţă;
dorinţele exprimate anterior.

Consimţământul pacientului sau, după caz, al reprezentantului legal al acestuia, este

obligatoriu:

- pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate

din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care
acesta este de acord;
- în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;
- în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la cercetarea
ştiinţifică;
- în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate medicală.

32
 - în cazul donării de sânge ( vezi Legea nr. 4/1995);
- în cazul prelevării sau transplantului de ţesuturi şi/sau organe ( vezi Legea
nr. 2/1998).

Consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia după caz, nu este

obligatoriu în următoarele situaţii:

a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie
medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră ca intervenţia este în
interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
asistentul medical este obligat să anunţe medicul curant/de gardă (decizia fiind
declinată unei comisii de arbitraj de specialitate);

SECRETUL PROFESIONAL

Secretul medical este obligatoriu.

Secretul profesional există şi faţă de aparţinători, colegi sau alte persoane din sistemul
sanitar, neinteresate în tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul
pacientului.

Obiectul secretului îl constituie tot ceea ce asistentul medical/moaşa, în calitatea sa de

profesionist, a aflat direct sau indirect, în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei,
a aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe
în legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.

Asistentul medical/moaşa răspunde disciplinar pentru destăinuirea secretului profesional,

excepţie făcând situaţia în care pacientul şi-a dat consimţământul expres pentru
divulgarea acestor informaţii, în tot sau în parte.

Interesul societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, bolilor venerice, bolilor cu

extindere în masă) primează faţă de interesul personal.

În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi astfel prezentate, încât identitatea pacientului să

nu poată fi recunoscută.

Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate de către asistentul medical/moaşa

numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în
mod expres.

33
 SITUAŢII SPECIALE ÎN PRACTICAREA
PROFESIUNII ÎN SISTEM INSTITUŢIONALIZAT

PACIENTII CU AFECTIUNI PSIHIATRICE

Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţă medicală şi de îngrijiri de

sănătate de aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate
cerinţelor lor de sănătate.

Consimţământul
Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât
permite capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu tulburări psihice nu-şi
poate exprima liber voinţa, consimţământul, în scris, trebuie luat de la reprezentantul
legal al acestuia.
Nu este necesară obţinerea consimţământului în condiţile prevăzute la lit. a),
atunci când este necesară intervenţia de urgenţă.
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală
asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale
opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului, cu informarea medicului, dacă
întreruperea tratamentului sau a îngrijirilor au drept consecinţă punerea în pericol a
vieţii pacientului.
Orice persoană care suferă de tulburări psihice trebuie tratată cu omenie şi
respectul demnităţii umane, şi trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de
exploatare economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor vătămătoare şi
degradante. Nu este admisă nici o discriminare bazată pe o tulburare psihică.
Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărată de daunele pe care ar putea să i
le producă administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau manevră de
îngrijire şi tratament, de maltratările din partea altor pacienţi sau persoane, ori alte acte
de natură să antreneze o suferinţă fizică sau psihică.

CONSUMATORII DE DROGURI
Sunt interzise următoarele fapte:
- prescrierea drogurilor de risc, cu intenţie, fără necesitate medicală; inclusiv
tentativa;
- administrarea de droguri de mare risc unei persoane, in afara condiţiilor legale;
inclusiv tentativa.
Prevederile prezentului articol se completează cu dispoziţiile Legii nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

PACIENTUL PRIVAT DE LIBERTATE -MEDIUL CARCERAL

34
Asistentului medical/moaşei care îngrijeşte o persoană privată de libertate îi este interzis
sa aducă atingere integrităţii fizice, psihice sau demnităţii acestuia.

Dacă asistentul medical/moaşa constată că persoana privată de libertate a suportat

maltratări, are obligaţia, să informeze organele competente.

PACIENTII CU SIDA

Pacienţii HIV/SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament medical în mod nediscriminatoriu;

asistenţii medicali şi moaşele sunt obligaţi să asigure îngrijirile de sănătate şi tratamentele
prescrise acestor pacienţi.

Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave
de SIDA este obligatorie pentru asistenţii medicali/moaşele care au în îngrijire,
supraveghere şi/sau tratament astfel de persoane.

Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui

pacient trebuie să fie comunicate.

PRACTICAREA PROFESIUNII ÎN SISTEM PRIVAT

ÎNGRIJIRILE LA DOMICILIU

Asistentul medical/moaşa chemat într-o familie ori colectivitate, în exercitarea profesiei,

trebuie să respecte regulile de igienă şi de profilaxie.

Asistentul medical/moaşa are obligaţia morală de a aduce la cunostinţa autorităţilor

competente orice situaţie de care află şi care influenţează în rău starea de sănătate a
colectivităţii.

Asistentul medical/moaşa are datoria de a ajuta la orice acţiune întreprinsă de către

autorităţile competente, în scopul protecţiei sănătăţii.

PROBLEME ALE ÎNGRIJIRII MINORILOR

Dacă asistentul medical/moaşa apreciază că minorul este victima unei agresiuni sau
privaţiuni, trebuie să încerce să-l protejeze uzând de prudenţă şi să alerteze autoritatea
competentă.

Asistentul medical/moaşa trebuie să fie apărătorul copilului bolnav, dacă apreciază că

starea de sănătate nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de bine protejată de anturaj.

În vederea efectuării tehnicilor şi/sau manevrelor de îngrijire şi/sau tratament asupra unui
minor, consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul personal sau legal al
minorului cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

35
PROBLEME ALE EXPERIMENTĂRII PE OM
Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni
experimentale.

Dispoziţiile prezentului articol se completează cu celelalte prevederi legale incidente în

materie.

Impunerea cu forţa sau prin inducere în eroare, a experimentului pe om, reprezintă

abatere gravă pentru orice asistent medical/moaşă care participă în mod voluntar şi
conştient la asemenea fapte.

JURISDICŢIA PROFESIONALĂ
Constituie abatere disciplinară fapta prin care se încalcă prevederile Legii nr. 307/2004,
ale prezentului Statut, Regulamentului de organizare şi funcţionare, Codul de etică şi
deontologie al asistentului medical/moaşei precum şi a celorlalte acte normative emise de
O.A.M.M.R.

Răspunderea disciplinară atrage aplicarea uneia din următoarele

sancţiuni:
a. mustrare;
b. avertisment;
c. suspendarea temporară a calităţii de membru al O.A.M.M.R. ;
d. retragerea calităţii de membru al O.A.M.M.R. şi propunerea de anulare a
autorizaţiei de liberă practică a profesiei pentru o perioadă limitată sau definitiv;
(1) Răspunderea disciplinară a membrilor Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România nu exclude răspunderea civilă, contravenţională şi penală.
(2) Dacă în cursul soluţionării unei abateri se conturează elementele săvârşirii unei
infracţiuni, organele competente au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.

Abaterile disciplinare săvârşite de membrii O.A.M.M.R. care exercită funcţii elective se

cercetează de către Comisia Naţională de disciplină, mediere şi deontologie profesională,
iar aplicarea sancţiunii se face de către plenul Consiliului Naţional.

Dreptul de a face plângere aparţine persoanei vătămate (pacient sau reprezentantul legal,
după caz), precum şi membrilor O.A.M.M.R.

Plângerea se adresează filialei judetene/mun. Bucureşti, în care îşi desfăşoară activitatea

membrul O.A.M.M.R. în cauză sau Comisiei teritoriale de disciplină şi mediere.

Plângerea se depune personal, prin mandatar sau poate fi trimisă prin scrisoare
recomandată sau cu confirmare de primire.

Plângerea trebuie să cuprindă următoarele elemente:

- numele, prenumele, domiciliul petiţionarului;

36
 - elementele de identificare ale membrului O.A.M.M.R. împotriva căruia se
îndreaptă petiţia;
- locul şi contextul în care s-a săvârşit fapta;
- descrierea faptei;
- mijloacele de probă;
- semnătura petiţionarului.
Lipsa unuia dintre aceste elemente se sancţionează cu neadmiterea acesteia.

Termenul în care poate fi depusă plângerea este de 30 de zile de la data săvârşirii sau
cunoaşterii săvârşirii faptei, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii ei.
Introducerea plângerii după expirarea termenului de mai sus se sancţionează cu
decăderea din dreptul de a face plângere pentru fapta respectivă.

Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de 30 de zile de la data săvârşirii

sau cunoaşterii săvârşirii faptei dar nu mai târziu de 6 luni.

Ancheta disciplinară se desfaşoară în limitele prezentului Cod, ale Legii nr. 307/2004,
Statutului şi Regulamentului de organizare şi funcţionare al O.A.M.M.R.

Fiecare membru al O.A.M.M.R. beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la

soluţionarea cauzei.

Fiecare membru al O.A.M.M.R. are dreptul de a se apăra, prin orice mijloc legal, atunci
când a fost acuzat de săvârşirea unei abateri.

Respectarea demnităţii umane – orice persoană supusă procedurii de soluţionare a

plângerii trebuie tratată cu respect şi demnitate umană.

Garantarea dreptului la apărare – orice persoană supusă procedurii de soluţionare a

plângerii are dreptul de a se apăra prin orice mijloc legal considerat necesar; părţile
implicate au dreptul la asistenţă juridică.

Limba în care se desfăşoară ancheta disciplinară şi procedura de soluţionare a plângerii –

este limba română; persoanele care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română au dreptul de
a se exprima şi/sau apără prin intermediul unui traducator autorizat.

Membrii O.A.M.M.R. care au participat la solutionarea unei cauze în primă instanţă, nu

pot face parte din organele de jurisdicţie competente în a soluţiona contestaţiile îndreptate
împotriva acestor hotărâri.

În baza art. 82, Comisia de Disciplină şi Mediere va dispune:

- respingerea plângerii ca nefondată;

- declanşarea procedurii de soluţionare, conform Legii nr. 307/2004 şi prezentului
Cod.

37
Soluţionarea plângerilor se face în termen de 45 de zile de la data admiterii, dar nu
mai târziu de 3 luni.

Procedura de soluţionare a plângerii constă în: cercetarea faptei, adunarea dovezilor,

solicitarea de opinii calificate, apelarea la oricare alt mijloc legal ce poate contribui la
soluţionarea cauzei (în anumite cazuri), propunerea sancţiunii.

Vinovăţia există atunci când fapta este săvârşită cu intenţie sau din culpă, prezintă pericol
social şi este prevăzută în Codul de Etica şi Deontologie Profesională a asistentului
medical/moaşei.

Constituie abateri simple faptele:

- prin care se aduce atingere valorilor sociale ce ocrotesc drepturile pacientului,
precum şi onoarea, demnitatea confraţilor şi a celorlalte persoane cu care asistenţii
medicali şi moaşele intră în relaţii profesionale;
- neîndeplinirea obligaţiilor profesionale sau îndeplinirea acestora cu neglijenţă,
nepăsare, în mod repetat;
- neparticiparea la programele de pregătire profesională şi perfecţionare;
- neplata sau refuzul la plată a cotizaţiei de membru, pentru o perioadă de cel mult
3 luni;
Constituie abateri grave faptele:
- neîndeplinirea obligaţiilor profesionale cu privire la divulgarea secretului
profesional;
- neacordarea primului ajutor medical;
- folosirea de mijloace de constrângere fizică şi/sau psihică în exercitarea profesiei;
- condamnarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârşirea unei
infracţiuni privitoare la viaţa, integritatea fizică a persoanei sau ce are legatură cu
exercitarea profesiei;
- desfăşurarea de activităţi politice în cadrul O.A.M.M.R. şi cu ocazia
manifestărilor organizate de acesta;
- orice faptă care îndeplineşte criteriile de individualizare a acesteia prevăzute în
prezentul Cod;

Adunarea dovezilor constă în: interogarea părţilor, martorilor, strângerea depoziţiilor, a

înscrisurilor oficiale, etc.

Neprezentarea membrului O.A.M.M.R. împotriva căruia s-a depus plângere, la solicitarea

Comisiei de Disciplină şi Mediere, echivalează cu recunoaşterea săvârşirii faptei.

Solicitarea de opinii calificate constă în: solicitarea de opinii personalului specializat, cu

competenţă maximă pe anumite domenii, de la caz la caz – medici, jurişti, etc.

Apelarea la orice alt mijloc legal ce poate contribui la soluţionarea cauzei presupune :
audierea în contradictoriu a persoanelor implicate, etc.

38
 PROPUNEREA SANCTIUNII
(1) La stabilirea încadrării faptei în abatere simplă sau gravă, precum şi în procesul de
individualizare a sancţiunii, se va ţine seama de următoarele elemente:
- împrejurările în care a fost săvârşită fapta;
- pericolul social al faptei;
- rezultatul imediat şi de durată al faptei;
- prezenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei;
- modul şi mijloacele de săvârşire;
- atitudinea membrului O.A.M.M.R. pe parcursul desfăşurării anchetei, etc.

(2) Repetarea unei abateri disciplinare constituie circumstanţă agravantă, care va fi avută
în vedere la aplicarea sancţiunii.

(3) Comisiei de Disciplină şi Mediere întocmeşte un referat de soluţionare către Biroul

Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti, care cuprinde pe scurt:
- descrierea în fapt;
- probele administrate;
- concluzia comisiei;
- încadrarea legala;
- sancţiunea propusă a se aplica, după caz, trimiterea dosarului Comisia Naţională
de Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională, ori existenţa unei cauze (sau
mai multe) care înlătură răspunderea disciplinară.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea

profesiei, în condiţiile în care aceasta s-a produs prin constrângere morală sau fizică, a
intervenit cazul fortuit sau iresponsabilitatea.

Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea

profesiei, dacă săvârşirea ei a fost impusă de ordinul dat de către superiorul ierarhic, într-
o situaţie în care nu se putea cunoaşte în mod vădit ilegalitatea şi nici nu se putea prevede
pericolul.

Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea

profesiei, de refuz a executa un ordin dat de către un superior ierarhic, dacă acest ordin se
dovedeşte a fi fost în mod vădit ilegal sau ar fi creat o stare de pericol previzibil, atunci
când nu este vorba de o urgenţă.

Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea

profesiei, pentru a salva, de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viata,
integritatea corporală sau sănătatea pacientului.

Înţelesul termenilor de constrângere fizică sau morală, caz fortuit sau iresponsabilitate,
este cel care rezultă din interpretarea acestor termeni prin prisma dreptului comun.

39
APLICAREA SANCŢIUNII

Aplicarea sancţiunilor este de competenţa Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti pentru

abaterile simple, şi de competenţa Consiliului National pentru abaterile grave.

Biroul Executiv, respectiv Biroul Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti, emite hotărârea de

sancţionare, termenul de redactare fiind de maxim 10 zile de la adoptarea sa.

Hotărârea va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele elemente:

- arătarea organului competent care a soluţionat plângerea;
- arătarea organului competent care a dispus aplicarea sancţiunii;
- numele, prenumele, funcţia, unitatea sanitară unde lucrează membrul O.A.M.M.R.
în cauză;
- obiectul plângerii, descrierea faptelor, cu arătarea dovezilor pe care se
fundamentează hotărârea;
- sancţiunea aplicată şi perioada pentru care se aplică, după caz;
- temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea;
- calea de atac, termenul de contestaţie şi organul competent a soluţiona contestaţia;
- semnătura reprezentantului legal al filialei ori al O.A.M.M.R. central, după caz.

Hotărârea adoptată se comunică în termen de 5 zile de la redactare, prin scrisoare

recomandată: petentului, persoanei în cauză, Consiliului teritorial al O.A.M.M.R.,
persoanei juridice consemnatare a contractului individual de muncă şi după caz,
Ministerului Sănătăţii.

CĂILE DE ATAC

Contestaţia

Dreptul de a introduce contestaţie aparţine atât persoanei vătămate, cât şi membrului

O.A.M.M.R. împotriva căruia s-a dispus sancţiunea.

Hotărârea Consiliului Judetean/mun. Bucuresti se contestă în termen de maxim 30 de

zile de la data comunicării, la Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi Deontologie
Profesională.

Contestaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea neadmiterii acesteia, următoarele

elemente:
- numele, prenumele, domiciliul contestatarului;
- indicarea deciziei de sancţionare care se contestă;
- motivele de nelegalitate pe care se întemeiază contestaţia şi dovezile în susţinerea
acestor motive;
- semnătura petiţionarului.

40
Regulile procedurale cu privire la contestaţie sunt aceleaşi ca şi în cazul plângerii, cu
excepţia situaţiilor în care sunt aduse noi probe/elemente în cauză. În astfel de cazuri,
judecarea cauzei se face în funcţie de competenţă.

La admiterea contestaţiei, Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi Deontologie

Profesională va solicita comisiei teritoriale dosarul cauzei complet, ce se va trimite în
maxim 10 zile de la comunicarea solicitării.

Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională, în soluţionarea

contestaţiei, poate dispune păstrarea sancţiunii aplicate, în tot sau în parte, anularea
sancţiunii aplicate sau respingerea contestaţiei ca nefondată.

Este dreptul oricărei părţi să conteste hotărârea Comisiei Nationale de Disciplina,

Mediere si Deontologie Profesionala, in termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

Contestaţia se depune la judecătoria în a cărei rază de circumscripţie îşi desfăşoară

activitatea asistentul medical sau moaşa în cauză.

Semnificaţia sancţiunilor

Sancţiunile se înscriu în dosarele de avizare-acreditare ale membrilor O.A.M.M.R. şi

constituie recomandări (aprecieri) negative pentru acordarea reavizării.

Departamentul de jurisdicţie, etică şi deontologie profesională va comunica

Compartimentului de acreditare, avizare şi evaluare spre monitorizare sancţiunile
aplicate.

PRESCRIPŢIA SANCŢIUNILOR DISCIPLINARE

Sancţiunile disciplinare pronunţate se prescriu prin înlăturarea consecinţelor

sancţionarii, astfel:
a) “mustrarea” se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia
să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
b) “avertismentul” se prescrie în termen de 12 luni de la data săvârşirii faptei, cu
condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
c) “suspendarea” se prescrie în termen de 24 luni de la data săvârşirii faptei, cu
condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
d) “retragerea calităţii de membru al O.A.M.M.R.” pentru o perioadă limitată se
prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi
intervenit o nouă sancţiune disciplinară.

Cursul termenului prescripţiei se întrerupe în momentul în care s-a pronunţat o nouă

sancţiune disciplinară; după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de
prescripţie.

41
Pe perioada aplicării unei sancţiuni pentru o abatere gravă, membrul O.A.M.M.R.
este supus următoarelor interdicţii:
- nu poate activa în calitate de membru O.A.M.M.R.;
- nu are drept de vot şi nici dreptul de a fi ales în organele de conducere ale
O.A.M.M.R. (până la împlinirea termenului de prescripţie);
- nu are dreptul de a-şi practica profesia pe perioada cât autorizaţia de liberă
practică este anulată pe o perioadă limitată sau definitivă;
- nu are dreptul de a beneficia de asistenţă medicală gratuită şi/sau medicamente
gratuite, atât personal cât şi pentru membrii familiei.

Refuzul membrilor O.A.M.M.R. de a colabora cu organele competente ale O.A.M.M.R.

în soluţionarea abaterilor disciplinare constituie abatere simplă.

REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI
FUNCŢIONARE AL ORDINULUI
ASISTENŢILOR MEDICALI ŞI MOAŞELOR
DIN ROMÂNIA
Având în vedere dispoziţiile art. 51 alin.3 şi art.68 din Legea 307/2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr.578/30.VI.2004, cu modificările ulterioare,
Adunarea Generală Naţională a OAMMR adoptă prezentul Regulament de organizare şi
funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.

(1) Regulamentul de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali şi

Moaşelor din România reglementează desfăşurarea activităţii structurilor executive din
cadrul OAMMR, organizaţie profesională cu personalitate juridică, nonguvernamentală,
de interes public, apolitică, nonprofit a asistenţilor medicali şi moaşelor din România,
înfiinţată în baza Legii 307/2004.

(2) Dispoziţiile prezentului Regulament reglementează organizarea şi funcţionarea

OAMMR atât la nivelul filalelor judeţene, respectiv a mun.Bucureşti, cât şi la nivel
naţional.

(1) Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se bucură de autonomie

instituţională, organizându-se la nivel naţional şi judeţean, respectiv al
mun.Bucureşti, şi funcţionând prin filialele judeţene şi a mun.Bucureşti.
(2) Între Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România şi filialele judeţene,
respectiv cea a municipiului Bucureşti există raporturi de autonomie funcţională,
organizatorică şi financiară în limitele legale conferite de dispoziţiile Legii
307/2004, ale Statutului OAMMR şi ale Regulamentului de organizare şi
funcţionare.
(3) Filialele judeţene, şi respectiv a mun.Bucureşti, cuprind, în calitate de membri,
asistenţii medicali şi moaşele autorizaţi în filialele respective.

42
 (4) Filialele judeţene, respectiv a mun.Bucureşti, au obligaţia organizării ca minimă
cerinţă organizatorică a Departamentului profesional ştiinţific, Departamentului
de Jurisdictie Profesională, Etica şi Deontologie, punctelor teritoriale de
informare privind legislaţia sistemului de sănătate, precum şi a Direcţiei de
secretariat şi protocol, a Direcţiei economico-financiare, aprovizionare şi
administrare a patrimoniului.
(5) Filialele judetene, respective a mun.Bucureşti, pot adopta în organizarea activităţii
interne, după caz, o structură asemănătoare celei de la nivel naţional.
(6) Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România are siglă, ştampilă şi
însemne proprii, prezentate şi descrise în Anexa 2 a Statutului OAMMR, ocrotite
conform dispoziţiilor legale.
(7) Sigla organizaţiei OAMMR va fi aplicata pe toate actele emise de e OAMMR atât
la nivel naţional, cât şi judeţean cu menţionarea filialei, a sediului acesteia şi a
celorlalte elemente de identificare cerute de prevederile legale.
(8) Sediul central al OAMMR este în Bucureşti, strada Cristian Popisteanu Nr.1-
3,sector 1, Bucuresti.

DEPARTAMENTELE/COMPARTIMENTELE DIN CADRUL

OAMMR

(1) La nivelul Consiliului Naţional funcţionează departamente/compartimente de

specialitate, precum şi Comisii de specialitate ale asistenţilor medicali generalişti,
Comisia de specialitate a moaşelor, comisii de specialitate pentru celelalte specialităţi ale
asistenţilor medicali, Comisia de disciplină, mediere, etică şi deontologie profesională.
(2) Structura organizatorică internă a OAMMR se stabileşte în conformitate cu
dispoziţiile art.61 din Statutul OAMMR

Departamentele de specialitate din componenţa Ordinului Asistenţilor

Medicali şi Moaşelor din România sunt:

1. Departamentul profesional ştiinţific

2. Departamentul jurisdicţie profesională, etică şi deontologie
medicală
3. Departamentul imagine, publicaţii, comunicare, relaţii cu
mass-media şi relaţii internaţionale
4. Departamentul de control şi supraveghere a profesiei
5. Departamentul recunoaştere diplome
6. Secretariatul General

EXERCITAREA PROFESIUNII DE ASISTENT MEDICAL

Exercitarea profesiunii de asistent medical cu profil clinic sau paraclinic este un drept al
oricărei persoane fizice, cetăţean român sau străin, posesor al diplomei de asistent

43
medical, eliberată de o instituţie de învăţământ recunoscută de lege, şi având competenţa
necesară pentru participarea la îngrijirea sănătăţii persoanei, a familiei şi a comunităţii.

Exercitarea profesiunii de asistent medical cu profil clinic sau paraclinic este autorizată
de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.

Asistentul medical, prin natura profesiunii sale, nu poate fi considerat funcţionar public şi
nici nu va putea fi asimilat funcţionarului public, conform legii.

Profesiunea de asistent medical cuprinde responsabilităţi care rezultă din prescripţia

medicală şi din fişa postului.

Autorizarea pentru practica profesiunii de asistent medical se face conform

reglementărilor privind înscrierea în Registrul unic al asistenţilor medicali, elaborate de
Ministerul Sănătăţii şi Familiei.

Profesiunea de asistent medical poate fi exercitată de către persoana

care îndeplineşte următoarele condiţii:

a) este posesoare a diplomei de absolvire a unei forme de învăţământ de specialitate, de

stat sau privat, acreditată în condiţiile legii;
b) este aptă din punct de vedere medical pentru exercitarea acestei profesiuni;

c) este autorizată să practice această profesiune prin înscrierea în Registrul unic al

asistenţilor medicali, ţinut la Ministerul Sănătăţii şi Familiei.

Asistentul medical poate practica profesiunea în unităţi medico-sanitare de stat sau

private şi în instituţii de învăţământ şi cercetare cu profil medical.

Asistentul medical angajat în unităţi medico-sanitare din reţeaua de stat sau privată are
obligaţii ce decurg din normele şi reglementările legale, din prevederile contractului
individual de muncă şi din regulamentele de ordine interioară.

Protecţia asistentului medical pentru riscurile ce decurg din practica profesională se

realizează de angajator prin societăţile de asigurări.

Conţinutul şi caracteristicile activităţii asistentului medical sunt:

a) efectuează îngrijiri de natură preventivă, curativă şi recuperatorie ale persoanei,

familiei şi comunităţii, în limita competenţelor sale;
b) participă la programe de educaţie sanitară a populaţiei;

c) participă la formarea practică a viitorilor asistenţi medicali;

44
d) participă, sub îndrumarea medicilor, la cercetarea în domeniul medical şi al
îngrijirilor pentru sănătate;

e) e) participă alături de alte categorii de personal la protejarea mediului ambiant.

Relaţii care se stabilesc în exercitarea profesiunii de asistent medical

Activitatea asistentului medical se desfăşoară individual, conform unui plan stabilit de

către medic, sau în cadrul unei echipe medicale, în funcţie de natura activităţii.

Asistentul medical se subordonează medicului şi recunoaşte rolul lui şi al celorlalţi

membri ai echipei medicale, participând la menţinerea relaţiilor amiabile în cadrul
acesteia şi contribuind la calitatea actului medical.

Relaţiile dintre asistenţii medicali se bazează pe corectitudine, colaborare, respect

reciproc şi solidaritate profesională, potrivit Codului de etică şi deontologie profesională
al asistentului medical.

ORDINUL ASISTENŢILOR MEDICALI DIN

ROMANIA
Caracteristici generale

Ordinul Asistenţilor Medicali din România se înfiinţează ca organizaţie profesională,

neguvernamentală, apolitică, nonprofit şi cu personalitate juridică, care reprezintă
interesele profesionale ale asistenţilor medicali membri.

Ordinul Asistenţilor Medicali din România cuprinde asistenţi medicali autorizaţi să

practice profesiunea de asistent medical în unităţi ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei
sau ale altor ministere cu reţea sanitară proprie, precum şi în sectorul privat.

Ordinul Asistenţilor Medicali din România are sediul central în municipiul Bucureşti.

ATRIBUŢIILE ORDINULUI ASISTENŢILOR MEDICALI

DIN ROMÂNIA
Ordinul Asistenţilor Medicali din România are următoarele atribuţii:
a) apără prestigiul şi demnitatea profesională ale asistenţilor medicali membri în
relaţiile cu terţe persoane fizice şi juridice;
b) apără şi promovează drepturile şi interesele profesionale ale membrilor săi;

c) emite norme cu caracter intern, cu respectarea dispoziţiilor legale;

45
 d) elaborează şi supraveghează respectarea Codului de etică şi deontologie
profesională al asistentului medical, adoptat după avizarea de către Ministerul
Sănătăţii şi Familiei şi de Colegiul Medicilor din România;

e) reprezintă membrii săi în relaţiile cu organizaţii neguvernamentale şi cu sindicate,

pe plan intern şi internaţional;

f) desemnează reprezentanţi în situaţiile de judecare a cazurilor de abateri de la

normele de etică şi deontologie profesională, precum şi de soluţionare a litigiilor;

g) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei în scopul elaborării

reglementărilor privind înregistrarea în Registrul unic al asistenţilor medicali;

h) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei la formarea, specializarea şi

perfecţionarea pregătirii profesionale practice a asistenţilor medicali;

i) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei în scopul elaborării normelor

specifice şi a reglementărilor privind profesiunea de asistent medical.

MEMBRII ORDINULUI ASISTENTILOR MEDICALI DIN

ROMANIA

Calitatea de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali din România se pierde ca urmare

a suspendării sau anulării dreptului de exercitare a profesiunii de asistent medical.

Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali din România sunt obligaţi:

a) să respecte reglementările legale privind exercitarea profesiunii de asistent

medical;
b) să respecte statutul Ordinului Asistenţilor Medicali din România privind
exercitarea profesiunii de asistent medical;

c) să respecte şi să aplice normele de etică şi deontologie profesională.

Veniturile Ordinului Asistenţilor Medicali din România se constituie din:

a) taxa de înscriere şi cotizaţiile lunare ale membrilor;

b) donaţii, sponsorizări, potrivit legii;

c) fonduri rezultate din manifestări culturale şi din drepturi editoriale;

d) alte surse, cu respectarea prevederilor legale.

46