O scrisoare pierdută

Reprezentant de seamă al literaturii române, I.L.Caragiale a scris între 1878-1885 cele mai cunoscute comedii ale sale,
realizate într-o viziune realistă şi într-un limbaj de un umor inconfundabil. „O scrisoare pierdută” aparține realismului prin zugrăvirea
într-o manieră veridică a unor tipuri umane precum politicianul demagog, semidoctul preţios, arivistul, funcționarul servil, încornoratul,
femeia voluntară sau cocheta adulterină și a unor moravuri sociale precum setea de putere, formele fără fond, corupţia sau
imoralitatea. O a doua trăsătură a realismului o regăsim la nivelul intențiilor artistului. Sub masca râsului, Caragiale realizează o
radiografie a societăţii româneşti, dar şi a naturii umane cu intenția vădită de a contribui la expunerea și îndreptarea moravurilor
sociale, textul dezvăluind totodată convingerea dramaturgului că „nimic nu arde mai rău pe ticăloși decât râsul” viziune ce corespunde
cugetării clasice „ridendo castigat mores”-„râsul îndreaptă moravurile”.
Titlul reliefează intriga, sugerând – prin substantivul cu articol nehotărât „o” – faptul că scrisoarea pierdută este doar unul
dintre multele mijloace de şantaj în lupta politică. Prin repetarea situaţiei scenice - apariţia unei scrisori similare care determină
numirea „de la centru” a lui Dandanache- scrisoarea de dragoste devine simbolul corupţiei şi al compromisului într-o lume în care până
şi sentimentele ajung „obiect de negociere”.
Opera este o comedie de moravuri, în patru acte, dezvăluind – din punct de vedere tematic - viaţa publică şi de familie a unor
politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, se caracterizează printr-o creştere bruscă a instinctelor de parvenire. Acţiunea se
petrece în „capitala unui judeţ de munte”- situaţia putând fi generalizată din cauza lipsei de localizare exactă - pe fundalul unei agitate
campanii electorale. Între avocatul Nae Caţavencu şi grupul fruntaş al conducerii locale, reprezentat prin Zaharia Trahanache şi Ştefan
Tipătescu, izbucneşte un conflict, iscat de pierderea unei scrisori de amor pe care Tipătescu i-o adresase soţiei lui Trahanache, Zoe.
Dornic de parvenire, Caţavencu ameninţă că va publica scrisoarea pentru a obţine postul de deputat. Când Zoe,Tipătescu şi
Trahanache se hotărăsc să-l aleagă pe adversar, pe lista candidaţilor este trecut din ordinul autorităţilor de la centru Agamiţă
Dandanache. Ghemul întâmplărilor se complică în actul al III-lea, dar soluţia vine de la poliţistul Ghiţă Pristanda care orchestrează un
scandal, menit să-l anihileze pe Caţavencu. În teribila încăierare, acesta îşi pierde pălăria şi, odată cu ea, scrisoarea, devenind
inofensiv, nevoit să accepte patronajul „coanei Zoiţica”. Lucrurile se limpezesc lent în al IV-lea act când personajele fac abstracţie de
micile pasiuni şi toată lumea se împacă.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află
în odaia prefectului Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-
administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Astfel, se
ilustrează pe de-o parte servilismul lui Pristanda, care este dispus să facă totul pentru a-și mulțumi stăpânul, în timp ce prefectul
închide ochii la „ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Pe de altă parte, numărarea steagurilor este
o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- „dacă nu curge, pică”, iar spionarea rivalului politic al lui Tipătescu, realizată de poliţist în
afara orelor de serviciu, face parte din „datorie”.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor - în actul al II-lea - de către Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc, dezvăluind faptul că votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme
de trădarea lui Tipătescu şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de
moravuri: adulterul. Ignorant din naivitate sau din „diplomaţia” vârstei, triunghiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă
convieţuire frăţească.Tot acum Trahanache scoate la iveală şi plafonarea lui Tipătescu într-o situaţie inferioară capacităţilor sale,
subjugat voinţei unei femei ambiţioase.
„O scrisoare pierdută” atrage atenţia prin arta compoziţională. Principala tehnică de compoziție, care presupune gradarea
ascendentă a tensiunii dramatice, este „tehnica bulgărelui de zăpadă”, care rezultă din repetiţia, evoluţia inversă (răsturnarea bruscă
de situaţie) sau interferenţa diverselor serii de personaje aflate în conflict. Repetiţia este asigurată prin intrările repetate ale
cetăţeanului turmentat; există şi o răsturnarea bruscă de situaţie faţă de momentul iniţial în măsura în care Nae Caţavencu, care la
început era stăpân pe situaţie, este în final învins, iar grupul format din Zoe,Trahanache şi Tipătescu triumfă în ciuda dificultăţilor
întâmpinate. La rândul ei, interferenţa personajelor din final conduce la aplanarea tuturor conflictelor.
Un element de structură semnificativ pentru textul lui Caragiale este conflictul, acesta fiind construit complex - există un prim
plan al conflictului, cel politic, care-i opune pe conservatori reformatorilor din politică şi un al doilea, de natură socială, care presupune
confruntarea dintre „stâlpii puterii” și cei cu drept de vot, târgoveţii şi micii proprietari. Cei din aparatul administrativ vor să-şi
însușească orice vot cu intenţia de a-şi păstra privilegiile (avantajele), iar cei din păturile de jos tind spre recunoaşterea oricărei puteri
în măsura în care este consfinţită prin vot. La un alt nivel al textului se construieşte conflictul dintre aparenţă şi esenţă: pierderea
scrisorii generează îndepărtarea măştii onorabilităţii personajelor ce râvnesc la putere.Tipătescu este prefectul urbei, dar, în acelaşi
timp, amantul Zoiei. Imoral, el nu ar putea să păstorească o comunitate şi, totuşi, nu se gândeşte nicio clipă la acest lucru, ci la
îndepărtarea grabnică a urmelor incidentului. La rândul său, Zoe trăieşte adulterul cu nonşalanţă, duplicitatea fiind ceva normal pentru
ea.
Intenţia vădită cu care Caragiale a scris comedia este de a satiriza şi arma cea mai potrivită este comicul, un alt element
semnificativ pentru textul dat. Acesta este reprezentat în forme multiple: comicul de situaţie – ilustrat prin confuziile, aparent
nevinovate, ale lui Dandanache între identitatea lui Trahanache şi cea a lui Tipătescu, comicul de moravuri – constând în expunerea
defectelor sociale precum formele fără fond, corupţia sau imoralitatea, dar mai ales comicul de limbaj. Sursele sunt diverse:
pronunţarea greşită a unor cuvinte precum „famelie” sau „renumeraţie”, pleonasmul „ne-am răcit împreună”, contradicţia în termeni
„după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani” sau ticuri verbale precum „ai puţintică răbdare”.
Prin comediile sale, Caragiale realizează o adevărată radiografie a societăţii româneşti în varianta sa burghezo-citadină. În ciuda
aparenţelor, „lumea de pretenţii şi spoială…nu a dispărut cu totul; ea formează în orice tip de societate umană categoria arogantă a
celor care reclamă mult, fără să ofere nimic”. (Florin Manolescu)