Dedic această carte

celor mai scumpe fiinţe din viaţa mea:

fiului meu, Andrei-Claudiu şi soţiei mele.

CUPRINS

1
Cuvânt înainte
Prefaţă
CAP. 1.Fundamente teoretice referitoare la capacităţile motrice

1.1. Definiţii ale noţiunilor utilizate......................................... p.3

1.2. Clasificarea şi diviziunile capacităţilor motrice ................p.5

CAP. 2. Capacităţile condiţionale.......................................p.10

2.1. Viteza..............................................................................p.11
2.1.1. Definiţii şi forme de manifestare..................................p.11
2.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale vitezei...................p.17
2.1.3. Viteza la diferite vârste ...............................................p.20
2.1.4. Metodologia dezvoltării vitezei....................................p.21

2.2. Forţa .............................................................................p.28

2.2.1. Definiţii şi forme de manifestare ..................................p.28
2.2.2. Bazele biologice şi psihologice ale forţei .....................p.32
2.2.3. Forţa la diferite vârste .................................................p.36
2.2.4. Metodologia dezvoltării forţei ......................................p.38

2.3. Rezistenţa ....................................................................p.53

2.3.1. Definiţii şi forme de manifestare .................................p.53
2.3.2. Bazele biologice şi psihologice ale rezistenţei .............p.60
2.3.3. Rezistenţa la diferite vârste .........................................p.62
2.3.4. Metodologia dezvoltării rezistenţei .............................p.64

CAP. III Capacităţi intermediare .......................................p.70

3.1. Supleţea ........................................................................p.70

3.1.1. Definiţii şi forme de manifestare ale supleţei ..............p.70
3.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale supleţei .................p.77
3.1.3. Supleţea la diferite vârste ............................................p.79
3.1.4. Metodologia dezvoltării supleţei .................................p.80
CAP. 4. Capacităţile coordinative.......................................p.85

4.1. Conceptul de capacităţi coordinative. Definiţie, modalităţi

2
de capacităţi coordinative. Importanţa capacităţii coordinative şi
componentele capacităţii coordonative ..................................p.85
4.2. Importanţa factorilor fizici ai performanţei in manifestarea
capacităţilor coordinative .......................................................p.90
4.3. Bazele biologice şi psihologice ale proceselor de ghidare şi
reglare a acţiunilor în desfăsurarea activităţii sportive. Importanţa
aptitudinilor de analiză ..........................................................p.91
4.4. Capacităţile coordinative la diferite vârste .....................p.96
4.5. Metodologia dezvoltării capacităţilor coordinative ......p.102

BIBLIOGRAFIE................................................................p.105

CUV>NT |NAINTE

3
 Lecturând această lucrare am fost încercat de mai multe sentimente de
satisfacţie.
|n primul rând pentru calitatea lucrării, dată de bogăţia informaţiei
prezentate, de modul cu totul original de prezentare, de vasta fundamentare
ştiinţifică, rezultat al unei documentări de excepţie (vezi numărul foarte mare
de specialişti ai domeniului citaţi, reprezentanţi ai unor şcoli de tradiţie în
domeniul sferei noastre de acţiune, aceea a practicării exerciţiilor fizice), dată
de densitatea şi valoarea informaţiei noi supusă atenţiei şi care este suprapusă
într-un mod fericit peste cunoştinţe temeinic fundamentate în decursul anilor.
Prin prezentarea unui număr foarte mare de tabele şi schiţe, autorul
urmăreşte realizarea unei vizualizări cât mai clare a unor informaţii pentru a se
asigura o percepre şi o înţelegere cât mai exactă a mesajului transmis către
cititori.
|n al doilea rând, este de admirat curajul autorului, care încearcă să
lanseze în literatura de specialitate românească, în baza unei argumentări
ştiinţifice solide, conceptul de capacităţi motrice (care de fapt nu este chiar o
noutăte în literatura de specialitate occidentală), care vine să înlocuiască sau
mai corect să se suprapună peste un termen consacrat şi unanim recunoscut în
literatura de specialitate românească acela de calităţi motrice.
Totodată, consider că tema abordată este foarte generoasă şi a făcut
obiectul de studiu al multor cercetători şi specialişti ai domeniului datorită
importanţei ei în obţinerea performanţelor la orice nivel. Cu toate acestea
ultimul capitol destinat capacităţilor coordinative reuşeşte să acopere un gol
destul de mare din literatura de specialitate românească, nu puţini fiind aceia
pentru care conceptul constituie o noutate.
|n al treilea rând, este de semnalat utilitatea teoretică şi practică a acestei
lucrări care vine în sprijinul studenţilor, doctoranzilor, profesorilor de educaţie
fizică, antrenorilor, instructorilor sportivi, elevilor şi sportivilor, cu alte
cuvinte în sprijinul tuturor celor implicaţi în procesul de practicare a exrciţiilor
fizice.
Nu în ultimul rând, am încercat un sentiment de mândrie şi satisfacţie
profesională datorită faptului că un fost discipol a reuşit să realizeze o
asemenea carte, că a reuşit să atingă asemenea standarde profesionale. Felicit
autorul pentru această realizare, dorindu-i să continue munca pe care a
început-o; îi doresc să realizeze şi alte cărţi care să-i aducă deplină afirmare
profesională.

4
 |n încheiere, recomand cu căldură această carte tuturor celor interesaţi
de domeniul practicării exerciţiilor fizice, dar mai ales profesorilor de educaţie
fizică şi antrenorilor care au o contribuţie marcantă la formarea personalităţii
elevilor şi sportivilor, adică a celor care urmăresc obţinerea de performanţe cât
mai înalte.

prof.univ.Vascul Popovici

5
 PREFA}~

Lucrarea supusă dumneavoastră spre lecturare nu vine să acopere

nicidecum un “teren viran”, să exploreze o problematică nouă, ci dimpotrivă,

6
ea vine pe un “teren bătătorit” căruia mulţi specialişti ai domeniului i-au
acordat atenţie. Dar după cum se ştie, în lumea care ne înconjoară totul
evoluează, totul se modifică, uneori inimaginabil de rapid. La fel şi
problematica capacităţilor motrice abordată de noi în paginile care urmează.
Mai întâi, considerăm necesar să explicăm de ce “capacităţile motrice”
şi nu “calităţile motrice” sau “calităţile fizice”. Mulţi specialişti ai domeniului
spun că sintagma “capacităţi motrice” este importată în mod forţat din
literatura de specialitate occidentală. Alţi specialişti afirmă că există o singură
capacitate motrică, denumire de altfel, consacrată în literatura românească.
Chiar şi privind astfel lucrurile, dacă am analiza din ce se compune
capacitatea motrică am constata că printre elementele sale, la loc de seamă se
află “calităţile motrice”, după unii, “calităţile fizice”, după alţii. (De altfel,
acestei probleme a denumirii, am acordat câteva pagini în decursul lucrării).
Dacă am privi capacitatea motrică ca pe un sistem, unul dintre subsistemele
sale importante ar fi format din capacităţile motrice.
Dar să încercăm în continuare o clarificare conceptuală şi semantică a
termenilor de capacitate şi calitate.
a. Capacitate provine din cuvântul latin “capacitus” şi are următoarele
sensuri:
 Calitatea de a fi începător, întindere sau mărime a unui lucru în raport cu
ceea ce conţine sau poate conţine, volumul unui obiect sau cantitate dintr-o
mărime pe care o poate acumula (cuprinde) un sistem tehnic sau fizic.
 |ndemânare, abilitate, aptitudine, forţă de a face ceva într-un anumit
domeniu.
 Om destoinic, priceput, învăţat, savant.
 Mărime caracteristică a unui sistem fizic sau tehnic, exprimată prin raportul
a două mărimi de naturi diferite sau de aceeaşi natură (ex. capacitate vitală,
capacitate valorică etc.).
 Posibilitatea cuiva de a efectua o anumită operaţie, de a produce un efect
sau de a suferi o anumită transformare (capacitate civilă, capacitate
politică).
 Drept, putere legală de a face un act. *

*
Defini]iile au fost extrase din: Dic]ionar explicativ al limbii rom<ne. Editura Acdemiei RSR, 1975.
Marcu, F., Mancea, C., Dic]ionar de neologisme (ed.aII-a), Editura Academiei RSR, Bucure[ti, 1986
Dic]ionar enciclopedic. Editura Enciclopedic` Rom<n`, 1972

7
 Capacitatea (în limba engleză ability, în germană letstunh sau fahigkeit ,
în franceză capacitŽ ) reprezintă, după H.Pieron, “putinţa de a obţine o reuşită
în exersarea unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la încercare pe cel a
cărui capacitate vrem să o cunoştem; ea este condiţionată de o aptitudine pe
care o relevă indirect, dar depinde de condiţiile probabile, între care gradul de
maturaţie sau în sens invers de involuţie al formaţiei educative sau al învăţării
şi exerciţiului.”
Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată de aptitudini, de
gradul de maturizare a personalităţii, de învăţare şi exerciţiu. Poate fi educată,
dezvoltată prin exerciţiu sau “atrofiată” prin insuficienta utilizare, factor mai
des implicat decât diminuarea fiziologică legată de vârstă.
|n sfera noastră de activitate, se vorbeşte despre termeni cum ar fi
capacitate motrică, capacitate de performanţă, capacităţi motrice, capacităţi
condiţionale, capacităţi intermediare, etc.
b. Calitate provine din cuvântul latin “qualitas” şi are următoarele
sensuri:
 Din punct de vedere filosofic: calitatea este o categorie prin care se
desemnează sistemul însuşirilor esenţiale ale unui obiect, ale unui fenomen
etc., în virtutea cărora el este obiectul dat şi nu altul.
 |n logică: calitatea reprezintă un criteriu de clasificare a judecăţilor de
predicţie după însuşirile lor de a fi afirmative şi negative.
 Calitatea privită ca o însuşire bună sau nu (de regulă, caracteristică pozitivă)
sau ca fel de a fi ....
 Calitatea ca situaţie, poziţie, titlu, condiţie care constituie sau dă un anumit
drept.
Trecând prin filtrul raţiunii aceste accepţiuni ale celor două noţiuni,
consider totuşi că termenul de capacităţi motrice este mult mai potrivit decât
cel de calităţi motrice.
Prin această lucrare încercăm să aducem o contribuţie la formarea
viitorilor specialişti din domeniu, precum şi la perfecţionarea prgătirii teoretice
a celor existenţi, indiferent de postura din care ei abordează problemele, fie ca
procupări de educaţie fizică, fie ca instructori sau antrenori, sportivi.
Scopul acestei lucrări este de a realiza o prezentare cât mai originală,
mai nouă, mai completă şi mai sistematică a problematicii capacităţilor
motrice, avându-se în vedere cât de importante sunt capacităţile motrice pentru
obţinerea performanţelor de orice nivel.

8
 Nu voi încheia această prefaţă, fără a aduce mulţumiri tuturor celor care
au contribuit la formarea mea ca specialist al domeniului.
Mulţumesc într-un mod cu totul special domnului prof.univ.dr. Tiberiu
Ardelean, pentru contribuţia majoră pe care a avut-o şi o are în continuare la
cizelarea pregătirii mele, precum şi pentru ideea realizării acestei cărţi.
Mulţumesc doamnei conf.univ.dr Valentina Horghidan, care a fost
“radarul” care m-a îndrumat şi m-a călăuzit, arătându-mi, în cele mai grele
momente, calea cea mai bună pe care trebuie să o urmez.
Mulţumesc domnilor prof.univ.Vascul Popovici, prof.univ.dr. Gheorghe
Cârstea, prof.univ.dr.Adrian Dragnea, care au fost printre cei care au
contribuit decisiv la formarea mea.
Mulţumesc celor care prin studiile şi cercetările lor mi-au fost de un real
ajutor în realizarea unor părţi ale acestei cărţi: doamna conf.univ.dr. Cornelia
Bota, doamna conf.univ.dr. Sabina Macovei.
Mulţumesc tuturor colegilor care m-au încurajat şi ajutat, într-un fel sau
altul, la realizarea acestei lucrări.
Nu în ultimul rând, mulţumesc sponsorilor care prin ajutorul lor
financiar au contribuit la apariţia lucrării.

CAPITOLUL 1. FUNDAMENTE TEORETICE REFERITOARE LA

CAPACIT~}ILE MOTRICE

1.1. Definiţii ale noţiunilor utilizate

Mulţi autori s-au ocupat de problema capaciăţii motrice încercând să
determine structura acesteia (Fleischmann,1964; Ravik,1974; Gropler, Thiess,
1974, 1976; Filipovic,1971; Fetz, 1974, 1978; Singer, 1980, 1982; Coni, 1983;

9
toţi citaţi de Renato Manno, 1984). Părerea specialiştilor în denumirea
generică a capacităţii omului de a realiza mişcările în funcţie de forţa, viteza şi
rezistenţa celui ce execută aceste mişcări este diferită. Astfel, unii specialişti ai
domeniului le numesc calităţi motrice (N.V. Zimkin, 1968), alţii (V.M.
Zaţiorski, 1975, Koltai şi Nadori, citaţi şi în acord cu Demeter, 1981), calităţi
fizice.
|n acest context prezentăm o structură a capacităţii motrice schiţată de
M. Ardelean - Roman, 1996 (fig.nr.1).

capacit`]i capacit`]i
condi]ionale coordinative

CAPACITATE
Figura nr.1. Structura MOTRIC~
capacităţii motrice (M. Ardelean - Roman, 1996)

|n literatura română întâlnim termeni cum ar fi: capacitate motrică şi

calităţi motrice, care exprimă posibilităţi motrice limitate. Astfel, întâlnim
calităţi motrice ca: viteză, forţă, rezistenţă,
capacit`]i îndemanare, care nu corespund în
suple]ea
complementare
totalitate cu punctele de vedere ale metodologiei domeniului nostru.
După Manno (1992), capacităţile motrice reprezintă un ansamblu de
predispoziţii sau potenţialităţi motrice ale omului pe care se construiesc
abilităţi motrice învăţate. Un nivel de dezvoltare suficient sau optimal al
acestora permite formarea de deprinderi numeroase şi sofisticate.
Ardelean T. (1990) defineşte calitatea motrică ca pe o însuşire esenţială
a activităţii musculare, exprimată prin intermediul actelor motrice,

10
condiţionată de structura şi capacităţile fundamentale ale diferitelor aparate şi
sisteme ale organismului uman şi de procese şi capacităţi psihice.
Fleishmann caracterizează astfel diferenţa între deprinderi şi capacitate:
prima defineşte nivelul de măiestrie într-o sarcină specifică sau într-un grup
limitat de sarcini; termenul de capacitate se referă la o linie mai generală care
derivă din constanţa anumitor răspunsuri la un grup limitat de sarcini.
Dacă în S.U.A punctele de vedere referitoare la capacitatea de
performanţă sunt diferite, apropierea de performanţa motrică este puternic
diferenţiată în Europa; aproape toate şcolile recunosc existenţa şi necesitatea
conceptuală a unor capacităţi motrice generale.
Nu trecem la realizarea unei clasificări a capacităţilor motrice fără a
puncta raportul dintre capacităţile motrice şi deprinderile motrice (Manno,
1984 ) în care este necesar să ţinem cont de :
 deprinderile motrice se bazează pe capacităţi motrice;
 deprinderile motrice dezvoltă capacităţi motrice ;
 nivelul iniţial al capacităţilor coordinative determină dezvoltarea
deprinderilor motrice ;
 deprinderile motrice contribuie la dezvoltarea capacităţii coordinative;
 deprinderile motrice se automatizează prin repetare şi eliberează
conştiinţa subiectului pentru alte sarcini ;
 numărul deprinderilor motrice depinde de învăţare.

1.2. Clasificarea şi diviziunile capacităţilor motrice

In 1968, Gundlach apreciază că, capacitatea motrică se divide în
capacităţi condiţionale şi capacităţi coordinative; această clasificare a fost
acceptată în Europa pe scară largă.
Pentru că există diferenţe însemnate în formele de clasificare ale
capacităţilor motrice, prezentăm tabelul nr. 1 (Manno R., 1987)

Guilford (1957) Capacităţi Forţa, reacţie, viteză, precizie statică,

psihomotrice precizie dinamică, coordonare, mobili-

11
 tate.

Clarke (1967) Componente ale Coordonare ochi - mână, putere muscu-

capacităţii motrice lară, agilitate, forţă musculară, rezistenţă
generale musculară, mobilitate, viteză, coordonare
ochi-picior.

Koch (1967) Bazele fizice ale Forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare,

Dassel/Hang (1968) performanţei abilitate în mişcare, agilitate motrică,
Peycheer (1972) supleţe, elasticitate.

Gundlach (1968) Capacităţi Forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare,

condiţionale capacitate de întindere musculară, capa-
(energetice); citate de reacţie, echilibru, capacitate de
capacităţi de învăţare, precizia mişcării, simţul miş-
coordonare cării, orientare spaţio-temporală.

Mathews (1969) Componentele Forţă musculară, rezistenţă musculară,

condiţiei fizice supleţe musculară, funcţionalitate cardio-
respiratorie, coordonare neuromusculară

Fetz (1972, 1974) Calităţi motrice de Forţă, viteză, rezistenţă, echilibru motric,
bază mobilitate, îndemânare, abilitate în miş-
care, agilitate motrică.

Fleischmann Componentele Supleţe în întindere, elasticitate dinamică,

(1972) performanţei fizice forţă explozivă, forţă statică. forţă
dinamică, forţa trunchiului, coor-donare
generală, echilibru general, rezis-tenţă
cardiovasculară.

Safrit (1973) Componentele Forţa, rezistenţa, musculară, capacitatea

performanţei fizice cardiorespiratorie, condiţie fizică, agilita-
te, supleţe, echilibru, viteză.

12
Meinel/ Schnabel Capacităţi motrice Forţă, viteză, rezistenţă, capacitatea de
(1977) (capacităţi condiţio- performanţă motrică, capacitatea de con-
nale, capacităţi coor- trol a mişcărilor, capacitatea de transfor-
donatoare) mare şi de adaptare a mişcărilor, capaci-
tatea de învăţare.

Komexl (1977) Calităţi motrice Forţă, viteză, rezistenţă, echilibru, mobili-

tate, îndemânare, abilitate în mişcări

Rapp/ Schroder Calităţi motrice de Forţă, viteză, rezistenţă, mobilitate,

(1977) bază îndemânare, coordonare

Frey (1977) Capacităţi motrice Forţă, viteză, rezistenţă, agilitate motrică/

îndemânare, capacităţi de coordonare
Factori ai
performanţei fizice
Kemper (1979) Componente ale per- Putere musculară, agilitate, forţă muscu-
formanţei motrice lară, rezistenţă musculară, funcţionalitate
cardiorespiratorie, mobilitate, viteză.

Tabelul 1. Denumirea dată conceptului de calităţi motrice de diferiţi autori

europeni şi din alte continente, precum şi conţinutul acestora (Roth, 1982, citat
de R. Manno, 1987)

Capacităţile condiţionale se fundamentează pe eficienţa metabolică a

muşchilor şi aparatelor, în timp ce capacităţile coordinative sunt determinate
de aptitudinea de reglare şi organizare a mişcării.
Din grupa capacităţilor condiţionale fac parte: forţa, rezistenţa, viteza.
Factorii limitativi la această grupă sunt legaţi de cantitatea de energie
disponibilă în muşchi şi de mecanismele care îi reglează (enzime, viteză şi
forţa contracţiei unităţii motrice).
Capacităţile coordinative sunt condiţionate de capacitatea de recepţie şi
prelucrare a informaţiei dobândite prin intermediul analizatorilor implicaţi în
mişcare (tactil, kinestezic, vestibular, optic, acustic) şi in elaborarea
deprinderillor motrice.

13
 R.Manno, în 1984, împărţea capacităţile motrice în :
 condiţionale cu alte calităţi motrice: forţă, viteză şi rezistenţă;
 de coordonare cu dirijarea şi controlul motric, transformarea şi
adaptarea motrică şi de învăţare motrică;
 alte capacităţi cum ar fi supletea.
Acelaşi autor face distincţie între capacităţile condiţionale şi cele
coordinative prin aspecte care ţin de :
 bazele funcţionale care limitează nivelul prestaţiei;
 formele de evoluţie la vârste tinere;
 raportul evoluţiei pe sexe;
 antrenabilitatea în raport cu vârsta;
 metodele de antrenare.
Mai sublinează, de asemenea, că această distincţie, între capacităţile de
coordonare şi capacităţile condiţionale, este una de ordin didactic, deoarece nu
există frontiere marcate între ele, tot ceea ce putem distinge fiind
predominanţa unei grupe asupra celeilalte.
Pentru o mai bună înţelegere a termenilor, el prezintă în 1987 următorul
tabel, modificat după Meinel - Schnabel, Bewgenschere (1976).

CALIT~}I MOTRICE (sinonim- capacităţi fizice, calităţi CARACTERISTICI

fizice, capacităţi motrice)

Calităţi condiţionale (calităţi determinate în primul rând de

procesele energetice, plastice, metabolice) Procese metabolice
Forţa (capacitatea de forţă) Coordonări simple
Rezistenţa (capacitatea de reistenţă) Grupe musculare res-
Viteza (capacitatea de viteză) trânse

Calităţi de coordonare (calităţi determinate în primul rând de

procesele de organizare, control şi reglare a mişcării)

14
Capacitatea de dirijare şi control motric Procese de organizare
şi reglare a mişcării
Capacitate de transformare şi control motric
Capacitatea de învăţare motrică
Calităţi motrice care nu sunt determinate numai de factorii
condiţionali şi coordonatori
Supleţe (sinonim: mobilitate articulară, extensibilitate
musculară
Tabel nr.2. Calităţile motrice şi caracteristicile lor (R.Manno, 1987, modificat
după Meinel - Schnabel, Bewgenschere, 1976).

Unii autori (T. Ardelean, 1990) consideră că ar putea exista următoarea

clasificare a calităţilor motrice:
 calităţi de bază,
 calităţi combinate,
alţii (Gh. Cârstea, 1993, 1997) folosesc următoarea împărţire a calităţilor
motrice:
 calităţi motrice de bază (viteză, îndemânare, rezistenţă şi forţă );
 calităţi motrice specifice (cele implicate în practicarea unor ramuri şi probe
sportive).

Specialiştii de la N.A.S.A clasifică astfel calităţile fizice :

CALIT~}ILE FIZICE

ORGANICE MUSCULARE PSIHOMOTRICE

anduran]a aerob` for]` mobilitate viteza mi[c`rii

anduran]a anaerob` f.maximal` m. general viteza în cursă

f. vitez` m.special` rapiditatea reac]iei

f. anduran]a schema corporal`

15
 m. activ` m. pasiv`
schema motric`
Figura nr. 2. Clasificarea calităţilor fizice (NASA)

Evoluţia capacităţilor motrice diferă de la o grupă la alta: capacităţile

condiţionale urmează o dezvoltare paralelă celei a pubertăţii, pe când
capacităţile coordinative progresează în special înainte de 11-12 ani.
Bazele musculare ale capacităţilor energetice sunt, în special
mecanismele anaerobice (alactice şi lactice ) şi aerobice. De asemenea, un rol
important îl au funcţionalitatea unităţilor motrice, elementele contractile
fundamentale.
Joch W. (1995), susţine că toate aspectele motrice sunt înglobate în
caracteristicile motrice care sunt asigurate de forţă, viteză, abilitate, care sunt
din motricitatea condiţională, din aptitudini condiţionale. în afara acestora
autorul menţionează aptitudini coordinative şi abilităţi motrice sportive.
Aptitudinile condiţionale sunt legate preponderent de dezvoltarea fizică
şi de transformările apărute pe parcursul anilor. Aptitudinile coordinative au
suport în procesele senzorio-motrice şi se exprimă prin calitatea şi viteza
invaţării, stabilizării şi aplicării abilităţilor sportive (Mayre 1986; menţionat de
Joch W.,1995). Abilităţile motrice sportive sunt reprezentate de tehnicile
sportive şi nivelul lor este determinat de condiţionarea specială, din forţa,
viteza, rezistenţa şi mobilitatea necesară optimizării tehnicilor speciale de
mişcare.
CAPITOLUL 2. CAPACIT~}ILE CONDI}IONALE

Capacităţile condiţionale sunt direct dependente de condiţia fizică, au

la bază eficienţa metabolică a musculaturii şi a altor aparate şi sisteme
(cardiovascular, respirator, nervos). Aspectele condiţionale ţin de capacităţile
motrice: forţă, viteză, rezistenţă, la care unii autori (Brams J., 1994, Manno
R., 1992 ) adaugă şi mobilitatea, supleţea. Părerea noastră în ceea ce priveşte
mobilitatea va fi prezentată în capitolul acordat acesteia. Dacă ne oprim la
principalele capacităţi condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă), putem prezenta
raportul dintre acestea, după Harre şi Leopold 1985, ajungând în zona
calităţilor motrice combinate ( fig.nr. 2).

16
 F - R (aciclic) Viteza F

F-R V-F
F-R (ciclic) VRF
V reg F

R V
V în regim de R R în regim de V

Figura nr.3. Raportul dintre calităţile motrice (Harre şi Leopold, 1985)

Factorii limitativi ai capacităţilor condiţionale sunt legaţi de cantitatea

de energie disponibilă din muşchi şi de mecanismele care reglează debitul
energetic (enzime), viteza şi forţa de contracţie date de calitatea şi numărul
unităţilor motorii angrenate în activitate.
După părerea lui Newman, 1994, se concretizează posibilităţile de
antrenare ale rezistenţei din următoarea afirmaţie: capacităţile condiţionale
pot fi antrenate până la epuizare, mai puţin viteza care se dezvoltă pe un fond
de confort fizic.
2.1. Viteza
2.1.1. Definiţii şi forme de manifestare
|n definirea vitezei nu sunt deosebiri semnificative de la un autor la
altul.
N. Ozolin (1972) defineşte viteza ca fiind capacitatea de a efectua rapid
mişcarea. V.M. Zaţiorski (1968) înţelege prin viteză capacitatea omului de a
efectua acţiunile motrice într-un timp minim pentru condiţiile respective.
Demeter afirma ca viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu
rapiditate şi frecvenţă mare. Gh. Mitra şi A. Mogoş (1980) au definit viteza ca
fiind “iuţeala (rapiditatea) cu care se efectuează acţiunile motrice în structurile
şi combinările cele mai diverse”. Pentru C. Florescu şi colaboratorii săi (1969)
calitatea fizică viteza reprezintă “repeziciunea mişcărilor - capacitatea de
efectua acţiunile motrice într-un timp minim pentru anumite condiţii”.

17
 Gh. Cârstea (1993, 1997) apreciază că viteza este “capacitatea de a
executa acte sau acţiuni motrice, cu întreg corpul sau numai cu anumite
segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditate maximă, în
funcţie de condiţiile existente”.
După R. Manno (1987), viteza este “capacitatea de a desfăşura acţiuni
motrice într-un timp minimal”.
Frey (1978, citat de R. Manno) foloseşte termenul de rapiditate ca fiind
“capacitatea definită pornind de la mobilitatea proceselor neuro-musculare şi
capacităţilor musculaturii de a dezvolta o forţă şi de a realiza acţiuni motrice
într-un timp minim”. Din punct de vedere matematic, viteza este o dimensiune
a relaţiilor spaţio temporale: v=s/t.
Frey (1978) distinge două forme de manifestare a vitezei :
 viteza ciclică, care se referă la o succesiune de acţiuni motrice
asemănătoare (ex. cursele de viteză în atletism);
 viteza aciclică, caracterizează toate acţiunile motrice izolate mai mult
sau mai puţin stereotipe .
A. Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de viteză :
 viteza de recţie (latenţa reactiei motrice);
 viteza de execuţie ;
 viteza de repetiţie ;
 viteza de deplasare (viteza integrală deoarece include viteza de reacţie,
de execuţie şi de repetiţie);
 viteza de angrenare (de accelerare);
 viteza de opţiune (variantă şi totodată componentă a vitezei de reacţie
complexă şi a vitezei de execuţie, care exprimă inteligenţa
executantului);
Cei mai mulţi specialişti disting trei forme elementare de manifestare a
vitezei :
 timpul latent al reacţiei motrice
 viteza mişcării singulare
 frecvenţa mişcărilor.

18
 Weineck J., 1992 descrie patru forme de manifestare ale vitezei :
 viteza de reacţie;
 viteza ciclică ;
 viteza aciclică ;
 viteza de deplasare.
După T. Bompa (1990), termenul de viteză încorporează trei elemente:
1. timpul de reacţie
2. frecvenţa mişcării pe unitatea de timp
3. viteza de deplasare
Corelaţia dintre aceşti factori ajută la aprecierea performanţelor unui
exerciţiu care necesită viteză.
Ozolin sugerează că sunt două tipuri de viteză:
1. generală - definită ca fiind “capacitatea de a efectua un exerciţiu sau orice
fel de mişcare într-o manieră rapidă”;
2. specială - care se referă la “capacitatea de a efectua un exerciţiu sau o
deprindere anume la o viteză dată, de obicei foarte mare”.

T. Ardelean (1990, 1991) prezintă formele de manifestare a vitezei în

atletism :
a) forme elementare, valabile numai pentru atletism :
 viteza de reacţie;
 viteza de execuţie;
 viteza de repetiţie.
b) forme combinate :
 viteza de accelerare;
 viteza de deplasare.
Unii autori prezintă ca forme de manifestare ale vitezei, combinaţii ale
acesteia cu alte calităţi motrice :
 viteza în regim de forţă (detenta);

19
  viteza în regim de rezistenţă.
|n continuarea abordării acestei probleme, pentru a avea o imagine mai
completă a modului cum stau lucrurile, prezentăm un tabel cu analiza
posibilităţilor de clasificare - definire a vitezei după diferiţi autori.

Concepte recapitulative Concepte utilizate Autori

posibile

Rapiditate de reacţie Timp de latenţă a reacţiei motrice Zaţiorski, Farfel, Dimitrov

Viteză de reacţie Bauersfeld, Schroter, Thiess şi
Hebestreit, Prager, Bastian
Bauersfeld, Werner, Wagner,
Kirchgăssner, Werner
Frey, Sergienko,
Viteza reacţiei motrice Verchoşanski, Kostial
Timp de latenţă a reacţiei motrice
Timp de reacţie (condiţii de
laborator)
Capacitate de reacţie la start Podlivaev, Tarnopolskaja, Kostial
Viteza de reacţie simplă şi complexă Matveev
Specializarea reacţiei motrice
Reacţie motrică generală Drizka
Timp de reacţie motrică
Fuchs
Baranov, Tabacnik, Salnikov,
Lormejko
Rapiditate de frecvenţă Frecvenţa mişcării Zaţiorski, Dimitrov
Frecvenţa motrică Matveev, Sergienko, Farfel
Frecvenţa motrică maximă Blochin, Zimchin, Tabacnik,
Verchosanski
Capacitatea de mişcare cu frecvenţă
maximă
Frecvenţă maximă Gorozanin
Posibilitate de frecvenţă Bauersfeld, Werner
Frecvenţa paşilor Kostial
Frecvenţa mişcărilor mâinii Piliez, Witezac, Salnikov
(execuţie) cu viteză maximă
Rapiditatea mişcărilor simple
Viteza mişcării simple Harre, Matveev, Dimitrov,
Bauesfeld/ Werner, Werner
Rapiditate de acţiune Rapiditatea mişcării simple (forţă Thiess ed. al
rapidă)
Durata mişcării izolate Verchosanski, Lomejko, Baranov,
Fuchs
Rapiditate de acţiune
Rapiditate de acţiune sau coordonare Bauersfeld, Schroter,
motrică Frey
Rapiditate de acţiune în mişcările de
motricitate generală Fuchs

20
Viteză locomotoare Viteză locomotoare (frecvenţă Thiess ed al. Hebestreit, Prager
maximă) Harre, Bauersfeld, Werner
Viteză locomotoare Gundlach, Dinitiman
Capacitate de sprint Piliez, Witezak
Viteză de alergare Podlivaev, Tarnopolskaja
Capacitate de mişcări rapide
solicitând mai multe articulaţii şi
măsurată în alergare
Viteză pe distanţă Kostial
Viteză maximă de alergare Gorozamin
Viteză maximă (rapiditate Counsilman
locomotoare)

Viteză- rezistenţă Rezistenţă-viteză Hebestreit, Prager, Bastian, Kostial

Capacitate de accelerare Capacitate de accelerare Harre, Thiess ed al., Hebestreit,

Tabacnik, Bauersfeld/Werner,
Werner

Viteză de accelerare Kostial

Aptitudine de accelerare Fucs

Capacitate de forţă-viteză Hebestreit/ Prager

factor de forţă- viteză Podlivaiev, Tarnopolskaja

Grad de forţă Driztka

Impulsie de forţă Dritzka
Viteză de formţă motrică Frey
(acţiune) Viteză de mişcare Verchosanski, Bastian, Wagner,
Kirchgassner, Bohrle,
Schmidtbleicher
(accelerare) Viteză iniţială în mişcare Verchosanski

(locomotoare) Viteză maximă Israel

(acţiune) Viteză de acţiune Bastian

(acţiune) Adresă-viteză Podlivaev, Tarnopolskaja

(locomotoare) Viteză de bază Bauersfeld/ Schroter, Hollman,

Hettinger
(reacţie) Contracţie musculară Verchosanski,
Condiţie fizică Piliez, Witeza

Tabelul nr.3. Analiza posibilităţilor de clasificare - definire a vitezei după

diferiţi autori (R. Manno, 1988)

Vom încerca să prezentăm câteva din formele de manifestare ale

vitezei:

21
 A. Viteza de reacţie (după unii autori, citaţi de T. Ardelean (1990,
1991), viteza parţială, viteza de bază, viteza sau zona de latenţă pură)
reprezintă timpul scurs de la momentul apariţiei (acţiunii) unui stimul şi
momentul declansării raspunsului motor adecvat.
Conform lui V.M. Zaţiorski (1968), timpul latent de reacţie are 5
componente:
1) apariţia excitaţiei în receptor;
2) transmiterea excitaţiei către sistemul nervos central (S.N.C.);
3) prelucrarea excitaţiei la nivelul S.N.C. şi formularea comenzii;
4) transmiterea semnalului de la S.N.C. la muşchi;
5) excitarea muşchiului şi apariţia răspunsului motor.
Cercetări făcute de Thorner (şi menţionate de Gh. Mitra, Al. Mogoş,
1980, şi Gh. Cârstea, 1997) situează timpul de latenţă între 140 şi 180 mili
secunde):
- 140 ms la excitanţii cutanaţi;
- 150 ms la excitanţii sonori;
- 180 ms la excitanţii vizuali.
|n cadrul timpului latent de reacţie, cel mai mult timp se consumă pentru
prelucrarea excitaţiei la nivelul S.N.C. şi formularea comenzii adecvate, de
aceea, în procesul de educare a vitezei de reacţie, în principal, se urmăreşte
scurtarea acestui timp. Reacţiile motrice sunt de două feluri:
a) reacţie motrică simplă care constă din răspunsuri cunoscute la
excitanţii cunoscuţi;
b) reacţie motrică complexă presupune elaborarea răspunsurilor în
situaţii care nu au mai fost exersate în prealabil în aceleaşi condiţii. Cele mai
frecvente cazuri sunt acelea în care răspunsurile sunt elaborate în funcţie de
acţiunile adversarilor şi chiar ale coechipierilor.
Viteza de reacţie are indici de manifestare diferiţi la segmentele
corpului. Cei mai buni indici de regulă se înregistrează la membrele
superioare.
Viteza de reacţie nu corelează pozitiv cu celelalte forme de manifestare
a vitezei, adică dacă un individ are indici superiori de manifestare a vitezei nu

22
înseamnă că întotdeauna va avea şi indici superiori de manifestare la celelalte
forme de manifestare a vitezei.
Timpul de reacţie scade sub influenţa exerciţiului între 8 şi 25 ani, apoi
se stabilizează până în jurul vârstei de 60 ani, după care începe să scadă.
Viteza de reacţie se poate îmbunătăţii, dar în limite destul de reduse.
B. Viteza de execuţie sau viteza mişcărilor separate, după N. Ozolin
(1972), sau viteza maximă, cum este numită de către V.M. Zaţiorski (1968),
este capacitatea de a efectua cât mai rapid un act motric sau o acţiune motrică.
Se măsoară prin timpul care trece de la începutul până la sfârşitul actului sau
acţiunii ce se execută.
“Dezvoltarea acestei forme de manifestare a vitezei se poate realiza,
mai mult, pe seama îmbunătăţirii coordonării, dezvoltării forţei maxime
optime, îmbunătăţirea supleţei şi perfecţionarea tehnicii” (după T. Ardelean,
1991).
C. Viteza de repetiţie sau frecvenţa mişcărilor constă în capacitatea de
a putea executa un număr de mişcări identice într-un timp prestabilit.
D. Viteza de accelerare reprezintă capacitatea de a dezvolta viteza
până la nivelul vitezei limită, pentru individul respectiv, într-un timp cât mai
scurt.

E. Viteza de deplasare reprezintă capacitatea de a parcurge o anumită

distanţă cât mai rapid. Formula fizică a vitezei este V = S/T (credem noi că
exprimă cel mai corect viteza de deplasare).
După părerea lui Gh. Cârstea, această formă de manifestare a vitezei
poate fi considerată în două ipostaze:
- ca variantă a vitezei de repetiţie, atunci când timpul este dinainte
prestabilit şi se măsoară spaţiul parcurs;
- ca variantă a vitezei de execuţie atunci cand spaţiul este dinainte
prestabilit şi se măsoară timpul în care este parcurs.
F. Viteza în regim de forţă. Dintre formele de viteză în regimul
celorlalte calităţi motrice, vom face referiri în mod special la acest tip,
deoarece viteza în regim de forţă, care se mai numeşte şi detentă, şi nu de
puţine ori este confundată cu forţa explozivă, adică forţa în regim de viteză.
Mulţi specialişti consideră că reprezintă unul şi acelaşi lucru, fapt nereal,

23
deoarece la viteza în regim de forţă (detenta), calitatea predominantă este
viteza, iar la forţa în regim de viteză (forţa explozivă), calitatea predominantă
este forţa (fig. nr. 4)

PESTE 50% VITEZA SUB 50% FORTA

PESTE 50% FORTA SUB 50 % VITEZA

Figura nr.4. Raportul între viteză şi forţă în cadrul detentei şi al forţei

explozive

2.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale vitezei

Viteza de bază depinde de două categorii de factori:
 factorul central eminamente nervos;
 factorul periferic muscular sau neuromuscular.
Factorul central este reprezentat de rapiditatea cu care alterneazăDETENT~
procesele fundamentale, excitaţia şi inhibiţia. De mobilitatea acestor procese
va depinde rapiditatea cu care muşchii se contractă şi se relaxează. Factorul
central nervos este interpretat de mulţi fiziologi ca fiind capacitatea de
FOR}~ EXPLOZIV~
coordonare şi reglare a mişcărilor rezultante ale ciclurilor contracţie -relaxare.
Este vorba de coordonarea intra- şi intermusculară:
Coordonarea intramusculară se referă la activarea unităţilor motorii cu o
frecvenţă crescută, ceea ce conduce la accelerarea contracţiilor şi relaxărilor
musculare. Impulsurile motorii mobilizatoare voluntare corticale (dar în
special cele involuntare stereotipe automatizate) cu cât au frecvenţa mai
mare, cu atât vor mobiliza mai alert unităţile neuromusculare, iar efectul va
fi creşterea frecvenţei mişcărilor.
Coordonarea intermusculară realizată de centrii motori, constă în
cooperarea muşchilor agonişti care efectuează mişcarea cu cei antagonişti
care se opun sau prestează activităti de cedare. Astfel, mişcarea se
realizează nu numai rapid ci şi economic, fără lucrul în plus al altor grupe
musculare. Coordonarea aceasta este realizată de instanţele nervoase care

24
 acţionează ca modulatori şi reglatori ai mişcărilor (ex. nucleii bazali,
substanţa reticulată).
O mare frecvenţă a mişcărilor nu poate fi obţinută fără alternanţa
excitaţiilor şi inhibiţiilor ultrarapide controlate şi realizate de sistemul
neuromuscular în asociaţie cu dezvoltarea unei forţe optime.
Factorul periferic muscular este reprezentat de tipul de fibre din
structura muşchiului, forţa musculară, sursele de energie, elasticitatea,
întinderea şi capacitatea de relaxare, starea de încălzire a muşchiului, oboseala
şi alţi factori (vârsta, sexul).
Tipul de fibre musculare. Există corelaţii pozitive evidenţiate între procentul
crescut de fibre fazice rapide (albe) şi viteza muşchilor analizaţi. |n
consecinţă, fibrele albe sunt fibre care avantajează eforturile de viteză.
Forţa musculară. Capacitatea diferită de performanţă în sporturile de viteză,
respectiv forţa de acceleraţie au la bază nivelul iniţial de coordonare şi de
forţă care sunt diferite. Ameliorarea forţei antrenază automat şi ameliorarea
vitezei. Prin creşterea diametrului fibrelor componente ale unităţilor motorii
a căror activitate este sincronă, antrenează o micşorare a încărcăturii pe
unitatea de timp şi, în consecinţă creşte viteza de contracţie a muşchilor. Pe
de altă parte, mărirea forţei de impulsie influenţează lungimea şi frecvenţa
fibrelor în alergare.
Surse de energie. Viteza depinde foarte mult de substratul energetic de tip
fosfocreatinic (ATP şi CP) ale căror legături fosfat macroergice prin rupere
eliberează exploziv o mare cantitate de energie. Barany şi Piehl (1979)
consideră că viteza de contracţie se ameliorează fie prin creşterea rezervelor
energetice, fie prin creşterea echipamentului enzimatic.
Elasticitatea, întinderea şi relaxarea musculară. Un tonus scăzut de
relaxare, o elasticitate a muşchilor corelează pozitiv cu o viteză de acţiune a
acestora. în timp ce o insuficientă elasticitate şi capacitate de relaxare
reduce amplitudinea mişcărilor cu o deteriorare a cooperării
neuromusculare; tensiunea crescută din muşchi produce în scurt timp
reducerea vitezei de acţiune.
Starea de încălzire. O încălzire adecvată diminuează vâscozitatea,
facilitează elasticitatea şi capacitatea de întindere, creşte reactivitatea
sistemului nervos, creează un tonus cortical optim, ameliorează
metabolismul şi accelerează ritmul de desfăşurare a recţiilor biochimice

25
 intracelulare. Muşchiului în activitate îi creşte temperatura. Astfel, o
amplificare a temperaturii locale cu 2o creşte viteza de contracţie cu 20%
(Mill, 1966).
Oboseala. Starea de oboseală este incompatibilă cu obţinerea vitezei
maxime în special, deoarece oboseala se datorează acidozei locale care
tulbură contracţia, care în acelaşi timp este detectată acidoză metabolică
care este transmisă aferent centrilor nervoşi şi aceste influxuri aferente
inhibă controlul motor, care va diminua frecvenţa descărcărilor către
unităţile motorii iar printre alte efecte va fi scăderea vitezei.
Sexul. Femeile neantrenate au o viteză de bază cu 10-15% mai mică decât
bărbaţii de aceiaşi vârstă. Diferenţa este dată de forţa mai scăzută la femei,
şi nu de coordonarea neuromusculară.
Odată cu vârsta, viteza scade prin diminuarea posibilităţilor de
coordonare şi de forţă, de care depinde calitatea motrică.
Printre factorii consideraţi de către specialişti ca având o contribuţie în
manifestarea vitezei mai sunt: ereditatea, care influenţează decisiv mobilitatea
proceselor nervoase, calitatea nervului, a muşchiului şi a sinapselor. După
cum a fost statuat viteza este o calitate foarte puternic condiţionată genetic
care are un coeficient de heritabilitate de 0.90, dar aceasta nu înseamnă că
viteza nu mai poate fi dezvoltată prin antrenament, ci dimpotrivă doar că
rezultatele nu vor fi foarte spectaculoase.
Printre factorii psihici, T. Ardelean (1990, 1991) menţionează
capacitatea de mobilizare psihică în general şi capacitatea de concentrare a
atenţiei. El consideră că viteza este condiţionată şi de celelalte calităţi motrice
- forţa şi rezistenţa neuromusculară.
Prezintă, de asemenea, şi o serie de factori de ordin pedagogic care
condiţionează viteza, cum ar fi tehnica actului motric, care în atletism duce la
valorificarea la maximum a potenţialului maxim al individului.

2.1.3. Viteza la diferite vârste

După cum este bine cunoscut viteza este calitatea motrică cu cel mai
mare grad de determinare genetică, deci antrenabilitatea ei este destul de
scăzută. Filin (1979) afirmă că prin antrenament viteza se poate îmbunătăţi
doar cu 20%.

26
 Evoluţia diferitelor forme de manifestare a vitezei în cursul perioadelor
de creştere se prezintă astfel :
 viteza de recţie înregistrează valorile cele mai bune în jurul vârstei de
20 ani.
 frecvenţa maximă a mişcărilor urmează evoluţia tipică a capacităţilor
coordinative în sensul creşterii începând de la 6 -7 ani până la 16-18 ani.
 viteza de deplasare - valorile cele mai bune ajung în jurul vârstei de 16-
17 ani la fete şi 20-22 ani la băieţii neantrenaţi.
Referitor la antrenamentul vitezei în copilărie şi adolescenţă, J.
Weineck (1992, 1996) apreciază că la vârsta preşcolară se pot introduce
exerciţii orientate spre viteză care coroborate cu ameliorarea capacităţii de
coordonare a mişcărilor înregistrează o creştere a vitezei de deplasare.
|n ciclul primar (clasele I-IV) are loc cea mai mare dezvoltare a
frecvenţei şi vitezei mişcărilor.
De asemenea, viteza de recţie se îmbogăţeşte progresiv şi scade
perioada de latenţă. |n această perioadă trebuie pus accentul pe dezvoltarea
vitezei, un factor favorizant fiind mobilitatea mare a proceselor corticale
fundamentale care facilitează mecanismele fiziologice în manifestarea vitezei.
|n ciclul gimnazial (clasele V-VIII), timpii de latenţă şi de recţie
continuă să scadă, frecvenţa mişcărilor şi viteza de alergare se măresc, de
aceea se recomandă intensificarea lucrului pentru dezvoltarea vitezei, dar nu
se recomandă viteza în regim de rezistenţă deoarece necesită o capacitate
anaerobă lactacidă pe care copiii de această vârstă nu o au pentru că au o slabă
toleranţă la acidul lactic format şi pot manifesta reacţii antifiziologice.
La pubertate se produc modificări importante ale forţei maxime şi ale
forţei viteză care denotă o capacitate anaerobă bună. Timpii de latenţă şi de
recţie ating valorile adulţilor, frecvenţa mişcărilor atinge valorile maxime între
13 şi 15 ani după care scade. |n această perioadă se poate recurge mai mult şi
la conţinuturi anaerobe (cu distanţe până la 50 de metri ).
|n perioada adolescenţei viteza se poate dezvolta fără restricţii; se pot
folosi metodele clasice.

2.1.4. Metodologia dezvoltării vitezei

27
 Pornindu-se de la premisa că viteza este o calitate motrică care are un
coeficient de heritabilitate de 0,90, ceea ce înseamnă că este foarte mult
condiţionată genetic, şi luând în calcul şi afirmaţiile lui Filin (1975) care spune
că prin antrenament viteza se poate îmbunătaţi doar cu 20 %, educarea vitezei
constituie în metodica educaţiei fizice şi în cea a antrenamentului sportiv o
problemă foarte delicată.
Metoda principală pentru dezvoltarea diferitelor forme de manifestare
ale vitezei este metoda exersării.
Se pune însă problema: “Ce se exerseaza şi în ce condiţii ca să se
realizeze o educare a vitezei ?”
|ncercăm în continuare să oferim câteva răspunsuri; mai întâi la
întrebarea: “Ce se repetă?”. Se repetă exerciţii specifice identice sau foarte
apropiate, ca structură, de activitatea motrică în care dorim să dezvoltăm
viteza mişcărilor.
La întrebarea: “Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
exerciţiile de viteză?” am putea răspunde că exerciţiile de viteză trebuie să
îndeplinească urmatoarele cerinţe:
a) structura exerciţiului respectiv să permită execuţia în viteză
submaximală, maximală sau supramaximală a exerciţiului respectiv;
b) exerciţiul să fie bine însuşit în prealabil pentru ca atenţia să poată fi
concentrată asupra execuţiei rapide şi nu asupra controlului mişcării;
c) viteza să nu scadă din cauza oboselii (V.M. Zaţiorski, 1968);
d) un exerciţiu pentru viteză să aibă o durată optimă în raport cu vârsta
şi gradul de pregătire. Un exerciţiu cu o durată prea lungă decât cea optimă va
avea ca efect dezvoltarea rezistenţei (D. Harre, 1973). Exerciţiile de viteză, de
regulă, au o durată între 5-6 sec., până la 40-43 sec.
Se mai pune şi întrebarea: “|n ce condiţii se repetă exerciţiile de viteză?”
 exerciţiile pentru educarea vitezei trebuie aplicate în condiţiile unui sistem
nervos odihnit şi optim excitat (G. Schomolinscky, D. Harre, 1986);
 imediat cum începe să apară oboseala, se recomandă încetarea lucrului.
|n decursul timpului s-au cristalizat urmatoarele procedee metodice
pentru dezvoltarea vitezei:

28
 1. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri maximale,
folosindu-se condiţii normale de lucru.
2. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri supramaximale,
în condiţii uşurate.
3. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri submaximale
(85-90%), în condiţii îngreuiate.
4. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri alternative,
submaximale şi maximale.
N. Ozolin (1972) sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei în
următorul mod:
1) Metoda exerciţiului “din mers” (aceasta metodă presupune
parcurgerea unei distanţe în viteză maximă, după un elan prealabil; spre
exemplu, alergarea lansată).
2) Metoda întrecerii cu “handicap” sau “egalizare”, care asigură
condiţii egale de întrecere între concurenţi cu posibilităţi diferite; această
metodă presupune calcularea corectă a handicapului.
3) Metoda ştafetelor şi jocurilor - urmăreşte dezvoltarea vitezei prin
exersarea pe un fond emoţional favorabil, apelând la “spiritul emulativ al
fiecărui subiect”.
4) Metoda întrecerii, alţi autori o mai numesc şi metoda
competiţională.
5) Metoda repetărilor în tempouri submaximale, maximale şi
supramaximale (metoda pe care am prezentat-o anterior). |n literatura de
specialitate se mai întâlnesc referiri şi la o alta metodă, numită metoda
fracţionată care constă în abordarea analitică şi în condiţii uşurate a repetării
acţiunii prin influenţarea analitică a fiecărui element de care depinde
manifestarea vitezei maxime din cadrul acţiunii respective.
De mare importanţă considerăm că este stabilirea unui raport între
durata efortului, intensitatea efortului şi pauza dintre repetări. |n acest sens,
prezentăm tabelul realizat de Platonov în 1980.

OBIECTIV TIMP DE LUCRU INTENSITATE PAUZA

TIP DE (SEC.) (%) (SEC.)
EXERCIţII

29
 Viteza absoluta 5-10 90-100 40-90
15-20 95-100 40-60
30-14 90-95 30-45
Exerciţii de start 5-6 95-100 40-120
Tabel nr. 4. Raportul dintre obiectiv (tipul de exerciţii), durata efortului,
intensitate şi pauză (Platonov, 1980, citat de A. Dragnea, 1991)

Pauzele după eforturile de viteză pot fi active sau pasive, dar ele au ca
principal obiectiv o refacere a organismului în proporţie de 90-100%; dacă nu
se realizează această refacere, atunci s-ar putea să obţinem în loc de
dezvoltarea vitezei, dezvoltarea rezistenţei.
Dezvoltarea vitezei de reactie. Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie, de
regulă, se foloseşte şi se exersează “reacţia” la diferite semnale (sonor, tactil,
vizual) şi de cele mai multe ori (dar nu este obligatoriu întotdeauna), trecerea
în alergare accelerată pe distanţe scurte 10-15 m.
Pentru ca varietatea şi eficienţa exersării să crească, de asemenea, se
mai folosesc şi diferite poziţii de plecare, cum ar fi : culcat facial sau dorsal,
sprijin ghemuit, aşezat, fandat înainte, aşezat cu spatele la direcţia de alergare,
etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie a unor anumite segmente se mai
pot folosi şi alte mijloace, dar care în principiu se bazează tot pe reacţia la
diferiţi stimuli, fără însă a mai fi urmate de alergare.
|n continuarea, vom prezenta câteva mijloace pentru dezvoltarea vitezei
de reacţie. Spre exemplu:
- ghemuit, cu spatele la direcţia de alergare la un semnal sonor
întoarcere şi alergare pe 10 m, tempou 100%; dozare 2-4x; pauza 1 min.
pasivă; formaţie de lucru 6 linii a câte 5;
- doi parteneri, faţă în faţă, unul dintre parteneri are un baston de capete
apucat. Celălalt se află cu mâna la 15 cm deasupra bastonului; partenerul cu
bastonul poate da drumul la baston oricând doreşte, celălalt trebuie să prindă
bastonul înainte ca acesta să atingă solul. Tempou 100%, dozare 10-15x (după
care se schimbă rolurile), pauza între repetari 15” (pasivă), formaţia de lucru:
15 perechi aşezate în linie.
Dezvoltarea vitezei de execuţie. Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie,
de regulă, se repetă în condiţiile procedeelor metodice meţionate mai sus fie

30
diferite acte motrice singulare (vezi repetarea procedurilor tehnice din lupte,
judo, etc.) sau executarea unor fragmente ale unor acte sau acţiuni motrice
(spre exemplu, în cazul alergătorilor de garduri, se lucrează analitic pentru
dezvoltarea vitezei piciorului de atac, a vitezei piciorului - remorcă; a vitezei
flexiei trunchiului pe piciorul de atac, etc.) sau în cazul aruncărilor (se
lucrează analitic pentru viteza elanului, a saltării la greutate, a piruetei la disc
şi ciocan şi pentru viteza impulsului final).
Dezvoltarea vitezei de repetitie. Pentru dezvoltarea acestui tip de
viteză, se urmăreşte, în special, creşterea frecvenţei mişcărilor; spre exemplu,
frecvenţa loviturilor, în box; frecvenţa vâslirii, în canotaj şi înot, frecvenţa
paşilor, în probele de alergare, etc.
Formarea şi dezvoltarea capacităţii de accelerare. Mai întâi se
realizează în prealabil formarea simţului accelerării, care reprezintă fineţea
angajării, în mod progresiv, a forţei de impulsie, a frecvenţei şi amplitudinii
mişcărilor, în condiţii de relaxare perfectă. După formarea simţului accelerării,
se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de accelerare. După aceea, se urmareşte
educarea capacităţii de relaxare.
Dezvoltarea vitezei de deplasare. Dezvoltarea vitezei de deplasare
este influenţată direct de ameliorarea vitezei de accelerare, dar o importanţă
majoră este formarea raportului optim între frecvenţa şi lungimea pasului.
Dezvoltarea vitezei de deplasare se poate realiza prin alergari între 20 şi 100
m, şi nu numai.
Exemplu:
- Alergare pe 60 m cu plecare din start de jos, tempou 100%, dozare 2-4
x, pauza 2’ (mers cu scuturarea braţelor şi picioarelor); formaţia de lucru 6
linii a câte 5 (dar formaţiile pot varia în funcţie de condiţii).

Problema dezvoltării vitezei capătă aspecte de diferenţiere majore în

cele două activităţi motrice fundamentale, adică în educaţia fizică şi în
antrenamentul sportiv specializat.
|n educaţia fizică, dezvoltarea vitezei se poate face în toate
subsistemele, dar în mod special în subsistemul educaţiei fizice a tinerei
generaţii, unde educaţia fizică are un caracter obligatoriu, cu un număr de
lecţii (1-3) pe săptămână stabilit de factorii de decizie.

31
 Dezvoltarea vitezei în lecţiile de educaţie fizică şcolară poate îmbrăca
următoarele aspecte metodice:
- viteza se poate dezvolta în orice perioadă a anului, fie că se lucrează
afară, în spaţiu liber, fie că se lucrează în interior, în sală;
- viteza poate fi programată ca primă temă de lecţie şi i se vor acorda
10-15 minute, în funcţie de numărul de teme de lecţii din lecţia respectivă;
- este recomandabil ca viteza să fie programată în sisteme de lecţii
formate din 10-12 lecţii;
- mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei în lecţiile de educaţie
fizică trebuie să fie adaptate la condiţiile materiale şi la particularităţile morfo-
funcţionale ale subiecţilor.
|n antrenamentul specializat, pentru dezvoltarea vitezei, condiţiile sunt
cu totul altele, şi anume:
- subiecţi cu un nivel bio-motric bun sau foarte bun;
- condiţii materiale mai bune;
- mijloacele care pot fi folosite pentru dezvoltarea vitezei au un caracter
mai specializat;
- timp suficient care poate fi acordat pentru dezvoltarea vitezei;
- reguli metodice mult mai riguros respectate.
Totuşi, antrenamentului specializat pentru dezvoltarea vitezei, în special
a vitezei de deplasare, trebuie să i se acorde o atenţie deosebită, deoarece dacă
nu se respectă riguros condiţiile şi regulile menţionate anterior, se poate
instala “bariera de viteză”.
Termenul de bariera de viteză este o denumire convenţională dată
fenomenului de stabilizare a vitezei mişcărilor în procesul instruirii. J.
Weineck (1983) o mai numeşte stabilizarea vitezei gestului.
Acest fenomen mai este întâlnit şi sub denumirea de plafonare.
Instalarea barierei de viteza reprezintă un proces fiziologic normal,
bazat pe stereotipie creată la nivelul scoarţei cerebrale.
|n procesul de antrenament specializat pentru dezvoltarea vitezei trebuie
să se urmarească ca instalarea “barierei de viteza” să se realizeze cât mai
târziu, şi nicidecum în perioada de formare.

32
 Pentru practica instruirii în dezvoltarea vitezei se pun următoarele
probleme:
1) evitarea instalarii premature a “barierei de viteză”;
2) distrugerea “barierei de viteză”;
3) stingerea “barierei de viteză”.
1) Instalarea prematură a “barierei de viteza” constituie o consecinţă a
pregătirii specializate timpurii. Evitarea instalări premature a “barierei de
viteză” se poate asigura cu condiţia să nu se abuzeze de lucru în regim de
viteză maximă.
2) Distrugerea “barierei de viteză”. Dacă totuşi bariera de viteză s-a
instalat, pentru distrugerea ei se urmăreşte crearea unor condiţii care usşrează,
ajută şi stimulează viteza mişcarilor, făcând posibilă depăşirea vitezei
“maxime stabilizate”.
Se pot folosi:
 lucru analitic pe secvenţe mici, cu viteza maximă, iar după, revenirea la
execuţia globală;
 alergarea la vale, aruncări cu obiecte uşoare;
 alergari cu handicap şi alergări cu antrenare mecanică.
3) Stingerea ”barierei de viteză”. Aceasta se poate realiza pe cale
întreruperii totale a lucrului de viteză la care s-a produs stabilizarea vitezei.

2.2. Forţa
2.2.1. Definiţii şi forme de manifestare
Majoritatea specialiştilor care s-au ocupat de studierea forţei
organismului sub diferite aspecte (teoretice şi metodice) fac referire la
contracţia musculară pe care o implică orice efort necesar execuţiei oricărui
act motric. Cu toate acestea o definiţie clară şi pecisă a forţei nu este posibilă
decât ţinând cont de diferitele forme de manifestare ale forţei.
Definiţiile specialiştilor nu diferă între ele decât prin terminologia
folosită. |n esenţă, forţa organismului uman este capacitatea de a învinge o
rezistenţă internă sau externă prin intermediul contracţiei musculare.

33
 După R. Manno (1992), forţa este capacitatea motrică care permite
omului să învingă o rezistenţă, să i se opună printr-un efort intens al
musculaturii,definiţie care nu este în linii mari deosebită de celelalte.
Organismul uman îşi manifestă forţa fie realizând eforturi în care este
prezent sau nu lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere
sau de cedare în funcţie de rezistenţa care trebuie învinsă. De asemenea
considerăm necesar să facem distincţie între forţa organismului şi forţa care
constituie o caracteristică de ordin mecanic a mişcării oricărui corp; de
asemenea între forţa şi puterea musculară. Forţa înseamnă învingerea
rezistenţei fără a fi condiţionată în timp, iar puterea se referă la lucrul mecanic
efectuat în unitatea de timp
Criteriile de clasificare şi diviziune a forţei sunt diferite, de unde şi
multiplele modalităţi de expresie a forţei.

J. Weineck, în 1992, prezintă o schemă a diferitelor forme de expresie a

forţei (figura nr.5)

Forţă
(locală, specifică,
generală)

Dinamică Statică

Forţă Forţă Rezistenţă- Rezistenţă Forţă

maximă Viteză forţă Forţă maximă

Figura nr. 5. Forme de expresie a forţei (J. Weineck, 1992)

Criteriile de clasificare sunt :

 Masa musculară implicată; în funcţie de această se vorbeşte de forţa
locală şi generală.

34
 Forţa generală şi forţa specifică în funcţie de activitatea în care este
solicitată forţa.
După criteriul caracterul contracţiei musculare avem :
 forţa statică , unde tipic este forţa izometrică. Se obţine atunci când nu
se modifică dimensiunile fibrelor angajate în efectuarea efortului
respectiv. Un tip special de forţă statică este cea izometrică, atunci când
“rezistenţa externă” de învins este mai mare decât capacitatea de forţă
maximă a musculaturii celui care execută.
 forţa dinamică care la rândul ei poate fi în regim de învingere şi în
regim de cedare. Mai este întâlnită şi sub denumirea de forţă izotonică,
forţă care se manifestă atunci când prin contracţie se modifică
dimensiunile fibrelor musculare fie în sens de creştere, fie în sens de
descreştere.
Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forţa dinamică este de tip
învingere (regim miometric). |n cazul acestui regim se înţelege forţa îndreptată
împotriva mişcării şi care este eliberată de acţiunea muşchilor agonişti
(motori).
Dacă se produce o alungire a fibrelor musculare, iar forţa acţionează în
sensul mişcării, este o forţă dinamică de tip cedare (regim pliometric) rezultat
al intrării în acţiune a muşchilor antagonişti (frenatori).
 forţa mixtă (combinată sau auxotonică). |n cadrul acestui tip de forţă se
întâlnesc atât contracţii statice, cât şi dinamice.
Forţa dinamică se subîmparte în :
 forţă maximă dinamică - este cea mai mare forţă posibilă dezvoltată de
sistemul neuromuscular printr-o contracţie musculară cu realizarea unei
mişcări. în realitate forţa nu se manifestă niciodată în stare pură ci în
combinaţie cu celelalte calităţi motrice şi astfel întâlnim:
 forţă în regim de viteză care mai este numită şi forţă explozivă, care
reprezintă capacitatea de a manifesta valori mari de forţă în cea mai mică
unitate de timp (D.M. Ioseliani, 1957).
 forţă în regim de rezistenţă.
După greutatea corporală avem două tipuri de forţă (este vorba de
termeni uzuali):

35
 forţa absolută atunci când forţa dezvoltată şi măsurată nu ia în calcul
greutatea corporală. Este un termen mai mult convenţional decât de
utilitate practică.
 forţa relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea
corporală exprimată în kg:
Fr=Fa/G.
După D. Harre, forţa poate fi subîmpărţită astfel:
 forţă maximală, care reprezintă forţa cea mai mare pe care sistemul
neuromuscular o produce într-o contracţie voluntară;
 forţa/viteza (forţa rapidă), capacitatea sistemului neuromuscular de a
învinge rezistenţa printr-o contracţie foarte rapidă;
 forţa rezistenţă care reprezintă capacitatea care permite organismului să
se opună oboselii printr-o prestaţie în care forţa se combină cu durata.
Kuznetsov distinge două tipuri fundamentale de exprimare a forţei :
 forţa dinamică: f.explozivă
f.rapidă
f.lentă
 forţă statică, care după părerea sa se poate exercita în două modalităţi:
activă şi pasivă.
|n figura nr. 5 vom prezenta o clasificare a forţei după I.V. Verchoşanski
(1963).
Forţa musculară a omului

Tip de forţă

Forţă maximă Forţă rapidă Forţă-rezistenţă

Tipul de travaliu

învingere Cedare Static Combinat

36
 Tipul de tensiune musculară

Isotonică Izometrică Auxotonică

Natura tensiunii musculare

Viteza Viteza Explozivă Explozivă Explozivă Fazică Fazică Tonică

ciclică aciclică Reactivă Tonică Tonică
Balistică

Figura nr. 5. Clasificarea forţei după I.V. Verchoşanski, citat de R. Manno,

1992.
2.2.2. Bazele biologice şi psihologice
Factorii determinanţi ai forţei sunt împărţiţi, în scop pur didactic în două
categorii :
a) factori centrali;
b) factori periferici.
a) Factorii centrali se referă la :
 activitatea instanţelor nervoase implicate în elaborarea comenzilor
voluntare sau involuntare;
 stimulii, care ajunşi pe calea sistemelor senzitivo-senzoriale sunt
transformaţi în senzaţii. Aceştia induc în zonele motorii focare de excitaţii
la diferite niveluri ale S.N.C., de a căror extindere şi frecvenţă a declanşării
comenzilor depinde de gradul de mobilizare a unităţilor motorii care
condiţionează forţa;
 capacitatea de coordonare a muşchilor - comanda motorie voluntară
(corticală) sau involuntară activate cu o anumită frecvenţă pe unitatea de
timp (sincronizare în timp), sau în funcţie de calităţile impulsului nervos
mobilizator pot fi activate simultan un număr din ce în ce mai mare de
unităţi motorii (sincronizare în spaţiu). Această mobilizare intramusculară,
care în determinarea forţei maximale izometrice este primordială şi constă

37
 în comanda optimă a fibrelor din interiorul muşchiului. în acest caz valoarea
forţei depinde de frecvenţa impulsurilor şi sincronizarea acestora în ce
priveşte mobilizarea fibrelor efectoare. în contracţia musculară statică
maximă toate unităţile sunt mobilizate voluntar. Această performanţă se
atinge prin antrenament pentru forţa maximă izometrică, când la început se
constată o mobilizare progresivă a unităţilor motorii, iar după o perioadă
îmbunătăţirea forţei se face şi prin hipertrofie musculară;
 coordonarea intermusculară este la fel de importantă în determinarea forţei.
Aceasta o realizează tot centrii motori corticali şi subcorticali, ca factori
moderatori ai mişcării, a căror activitate pune în valoare activitatea
agoniştilor şi sinergiilor şi anihilează activitatea antagoniştilor;
 reglarea tonusului muscular are implicaţii asupra măririi forţei. în special,
tonusul de repaus cu valori cât mai scăzute conduce la creşterea forţei de
contracţie. Cu cât tonusul antagoniştilor este mai mic în repaus, valorile
forţei dezvoltate de muşchii agonişti sunt mai mari.
b) Factorii periferici - aceştia influenţează, în special, forţa maximală,
dar într-o pondere diferită şi celelalte forme ale forţei. Aceşti factori sunt :
 diametrul muşchiului - depinde de grosimea fibrelor musculare care îl
compun, cantitatea de sarcoplasmă, numărul de miofibrile, cantitatea de
ţesut conjunctiv şi ţesut adipos;
 hipertrofia musculară - constă în creşterea diametrului fiecărei fibre
musculare prin creşterea numărului de miofibrile, a cantităţii de proteine
contractile. în funcţie de intensitatea, frecvenţa şi durata stimulilor, structura
fibrei musculare va evolua în favoarea forţei sau rezistenţei conform lui
Merson, citat de J. Weineck, 1992;
 cantitatea de resurse energetice pe care le deţine muşchiul şi enzimele care
favorizează arderea, cum ar fi fosfagenele (ATP şi CP) care eliberează
exploziv o mare cantitate de energie necesară dezvoltării şi exteriorizării
forţei musculare;
 volumul muşchiului - este produsul dintre diametrul şi lungimea lui şi are
mare pondere în determinarea forţei. Se ştie că atunci când creşte greutatea
corporală, creşte şi forţa absolută în timp ce forţa relativă scade ,de aceea în
aprecierea forţei este mai indicat să se utilizeze forţa relativă;
 structura muşchiului - procentajul crescut de fibre fazice rapide este
favorizant în dezvoltarea forţei. Fibrele fazice au un diametru mai mare,

38
 rezerve fosfagene crescute, predominanţa proceselor anaerobe sunt
mobilizate de impulsuri cu frecvenţă mare. Toate aceste diferienţieri
facilitează dezvoltarea unei tensiuni crescute în acest tip de fibre şi în
dezvoltarea forţei rapide, fibrele fazice participă într-un procent mult mai
mare decât cele roşii.
 lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune. Lungimea iniţială a
fibrelor este importantă în special în dezvoltarea forţei dinamice maximale.
Se consideră că forţa de contracţie optimală se situează între 90-110% din
lungimea iniţială a muşchilui. La această lungime poziţia filamentelor de
actină pe lângă cele de miozină permite acroşarea unui număr maxim de
zone de filamente de actină şi deci dezvoltarea unei forţe mărite.
Nici unghiul articular nu este de neglijat. Unghiurile articulare optime
depind de la segment la segment, dar încadrându-se între 50-170 o (fiecare
segment are un unghi optim).
Dependenţa valorii forţei de poziţia corpului. Forţa pe care o poate
manifesta omul depinde de poziţia corpului lui (Darcus, 1955; Clarke, 1960).
Să analizăm factorii principali, care determină această dependenţă:
1) Odată cu schimbarea poziţiei articulaţiei, se schimbă şi lungimea
muşchilor. Forţa manifestată de muşchi scade aproximativ proporţional cu
pătratul mişcării lungimii lui (Powels, 1959). Cele mai mici valori ale efortului
de tracţiuni muşchiul le manifestă când se află în starea cea mai scurtă, iar
valorile maxime pot fi manifestate dacă muşchiul este întins la maximum.
2) Schimbarea braţului de tracţiune al muschiului faţă de axa de rotaţie.
Pentru sistemul osteomuscular este caracteristică aplicarea apropiată a
tracţiunii muschiului pe axa de rotaţie, ceea ce face ca în majoritatea
mişcărilor să se obţină avantaje în viteză şi distanţă în contul dezavantajului în
forţă. Astfel, când unghiul din articulaţia cotului este de 90 grade, flexorii
antebraţului (în special muşchiul biceps) pierd din forţă aproximativ de 10 ori.
3) Schimbarea unghiului de tracţiune al muschiului faţă de os. Când
acest unghi este egal cu un unghi drept, tot efortul de tracţiune se manifestă în
crearea momentului de rotaţie. Dacă unghiul difera de unghiul drept, efortul de
tractine se repartizează după paralelogramul forţelor, iar valoarea momentului
de rotaţie al forţei depinde numai de componenta tangenţiala. A doua
componentă (radială) acţionează de-a lungul osului, mărind sau micşorând
presiunea pe articulaţie.

39
 |mbinarea factorilor indicaţi face ca pentru fiecare mişcare
monoarticulară să existe o interdependenţă anumită între unghiul articular şi
forţa care se manifestă.
Când mişcarea se execută cu ajutorul muşchilor poliarticulari, situaţia se
complică, întrucât lungimea acestor muşchi depinde de poziţia articulaţiilor
învecinate. De exemplu, forţa extensorilor şi flexorilor articulaţiei
genunchiului depinde de poziţia articulaţiei coxo-femurale.
|n continuare, vom prezenta ca exemplu care este unchiul articular în
care se atinge valoarea maximă a forţei.
|n articulaţia cotului se atinge forţa maximă când unghiul este de 90
grade, în timpul îndreptării articulaţiei cotului şi genunchiului, unghiul optim
se manifestă când unghiul este de circa 155 grade.
Alţi factori de care depinde forţa sunt:
 Motivaţia care deplasează pragul de imobilizare a rezervelor autonome
protejate care pot fi disponibilizate numai în condiţii extreme şi când se
atinge potenţialul individual maxim al capacităţii de performanţă
Cele patru zone de performanţă descrise de Hettinger pot fi mobilizate
succesiv prin creşterea gradului de antrenament şi motivaţie.
 Capacitatea de concentrare a atenţiei asupra sarcinii
 Durata contracţiei musculare: contracţiile de 15-20 sec. determină o
creştere mai rapidă decât cele de 2-3 sec.
 Starea de funcţionalitate a segmentelor de sprijin, a ligamentelor şi
articulaţiilor.
 Nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice.
 Vârsta influenţează şi ea performanţa în ceea ce proveşte forţa. astfel, forţa
maximă descreşte începând de la vârsta de 20-30 de ani, aşa cum se observă
în figura nr.6.

40
 100
90
80

For]a maximal`
70
60
50
40
30
B
20 F
10
0
5 10 20 25 30 40 50 60

V<rsta
Figura nr.6. Evolu]ia for]ei maximale la femei [i b`rba]i (C.
Bota, 1997)

 Sexul: femeile posedă o forţă de 70 % din forţa musculară a bărbaţilor.

Diferenţa se explică prin masa musculară mai puţin dezvoltată, diametrul
fibrelor mai mic la femei comparativ cu bărbaţii.
 Ritmul circadian: forţa musculară prezintă două acrofaze: una în cursul
dimineţii (8:30- 9:30) şi a doua după amiaza (16:00- 18:30). Valoarea
minimă se înregistreaă noaptea în jurul orei 3:00. specialiştii din domeniul
nostru mai consideră importanţi în procesul de dezvoltare al forţei următorii
factori de ordin pedagogic:
 Continuitatea procesului de instruire.
 Nivelul iniţial la care se începe instruirea.
 Calitatea (intensitatea şi volumul) formelor de organizare a instruirii.

2.2.3. Forţa la diferite vârste

Forţa maximă este una din calităţile motrice cele mai importante la
vârsta copilăriei. |n sensul acestei perioade ea prezintă o evoluţie tipică după
Hettinger.
Forţa musculară urmează o dezvoltare paralelă la ambele sexe până la
vârsta de 11-12 ani, iar nivelul său este practic identic la copiii mai mici. După
această vârstă creşterea forţei la băieţi este mult mai pronunţată, încheindu-se
la 18-20 de ani, adică cu 2-3 ani mai târziu decât la fete, la care se constată o

41
stabilizare sau chiar o uşoară regresie. Acest tip de creştere diferenţiată se
datorează unei producţii diferite de androgeni.
Lucrul pentru dezvoltarea forţei joacă un rol important în formarea şi
dezvoltarea generală a copiilor şi adolescenţilor. Trebuie să se ţină cont de
particularităţile organismului aflat în perioada de creştere. Se ştie că la copii
sistemul osos este mai elastic, nu s-a încheiat calcifierea, este mai puţin
rezistent la tracţiuni, presiuni şi flexii şi forţe exagerate.
Aparatul osos posedă o capacitate de efort mai mică decât a adultului.
Cu toate acestea nu trebuie neglijată dezvoltarea forţei musculare care se paote
face în toate etapele dezvoltării, însă trebuie evitate specializarea prea timpurie
şi antrenamentul pe o singură disciplină care prin suprasolicitarea aparatului
osteoligamentar ar putea perturba armonia creşterii.
 La preşcolari antrenamentul de forţă pură este contraindicat, dar trebuie să
se profite de nevoia generală de mişcare pentru a se realiza o dezvoltare
armonioasă şi polivalentă a aparatului locomotor activ.
 |n ciclul primar, adică în perioada claselor I-IV (6/7 ani - 10 ani),
dezvoltarea forţei trebuie să se realizeze prin efort dinamic, deoarece
capacitatea anaerobă fiind slabă nu se posedă bazele unui lucru muscular
static. Ca procedeu metodic se recomandă circuitul - deoarece copiii nu se
pot concentra prea mult asupra unei sarcini. Copilul trebuie orientat spre
exerciţii de forţă - viteză.
 |n ciclul gimnazial, clasele V-VIII (10-14/15 ani), în dezvoltarea forţei se
pot folosi exerciţii unde ca încărcătură se foloseşte propria greutate sau
încărcături externe mai mici de 1-2 kg. La pubertate, în prima parte a
pubertăţii se urmăreşte dezvoltare unei musculaturi robuste, dar fără
solicitări exagerate ale coloanei vertebrale. în această perioadă se poate
începe antrenamentul cu haltere (în jurul vârstei de 14 ani) dar cu
respectarea particularităţilor etapei respective.
 |n a doua fază a pubertăţii şi în adolescenţă, când creşterea interesează mai
mult lăţimile, muşchii îşi cresc volumul şi se recomandă dezvoltarea forţei,
acesta fiind unul din cele mai bune momente. Lucrul în volum are pondere
mai mare decât cel în intensitate.
 Folosirea diferitelor încărcături în raport cu vârsta. Aceasta problemă a
făcut obiectul preocupărilor multor specialişti ai domeniului şi vom încerca
să sintetizăm câteva puncte de vedere referitoare la această problemă:

42
 - între 8-10 ani, se recomandă să nu se abuzeze de folosirea
încărcăturilor, dar dacă ele se folosesc, să fie între 1,250 kg - 2,5 kg, pentru
dezvoltarea analitică a grupelor musculare;
- între 11-13 ani, încărcături care reprezintă aproximativ 30% din
greutatea corporală;
- peste 14 ani se pot folosi încărcăturile ce depaşesc greutatea corporală
şi chiar exerciţii mai grele, cu caracter specific, dar cu o pondere de cel mult
50% din volumul total de lucru (L. Baroga, 1980).
Un alt punct de vedere este următorul :
- între 10-14 ani, încărcături care reprezintă 35-50% din capacitatea
maximă, la care se adaugă lucru analitic cu greutăţile de 1-2 kg;
- peste 15-16 ani, încărcături de 35-70%;
- peste 12 ani se poate lucra normal, inclusiv cu încărcături maxime (I.
Koltaj, L. Nanatori, 1976).
 Un ultim punct de vedere prezentat de noi este cel al lui B. Volik (1996)
care specifică :
- între 14-16 ani, îngreuierile sunt admise până la 20-30% din greutatea
corpului, la fete, respectiv 60-70%, la baieţi.
Hollmann şi Hettinger (1980) formulează unele recomandări de care
trebuie să se ţină cont atunci când se lucrează pentru dezvoltarea forţei în
timpul copilăriei:
1. Să se acorde timp suficient de refacere după un antrenament forţă.
2. Nu se vor modifica brusc încărcăturile la copii şi tineri al căror organism nu
este pregătit.
3. Se va evita lucrul cu haltere înainte şi în timpul proceselor de creştere
datorită consecinţelor negative care pot apare aupra coloanei şi chiar asupra
creşterii normale.
4. Se vor evita eforturilor unilaterale care pot afecta morfologic şi funcţional
aparatul locomotor.
5. Nu trebuie să se efectueze un efort static de lungă durată, deoarece poate fi
afectată circulaţia, atât în musculatură, cât şi a altor structuri implicate în
efort.

43
6. Pentru evitarea traumatismelor ulterioare, pentru cei care vor să lucreze
multă forţă este necesară efectuarea unui control ortopedic.

2.2.4. Metodologia dezvoltării forţei

Forţa este o calitate motrică care are un coeficient de heritabilitate de
0,80, adică ea este mai puţin condiţionată genetic şi, deci, se poate dezvolta
destul de mult prin proces instructiv.
Alegerea mărimii îngreuierii în timpul dezvoltării forţei este una din
problemele principale ale metodicii.
Exerciţiile de forţă şi efectuarea lor
Pentru dezvoltarea forţei, se stabilesc exerciţiile cu rezistenţă mărită, iar
în raport cu natura rezistenţei, ele se împart în două grupe (L.P.Matveev,
1995):
1. Exerciţii cu rezistenţă externă. |n acest scop se folosesc:
a) greutatea obiectelor;
b) rezistenţa partenerului;
c) rezistenţa obiectelor dure;
d) rezistenţa mediului extern (alergare pe nisip, în apă, pe zăpadă, etc.)
2. Exerciţii în care îngreunarea este greutatea propriului corp.
Un alt tip de exerciţii folosite sunt exerciţiile statice (izometrice).
Exerciţiile statice (izomotrice) sunt acele exerciţii în care rezistenţa ce
trebuie învinsă este invariabilă, iar in timpul executarii lor lungimea
muşchiului nu se modifică, adică lucrul mecanic este 0, deşi apare tensiune în
muşchi. Pe baza folosirii acestor exerciţii s-a cristalizat şi un procedeu
metodic, numit procedeul izometriei şi pe care îl vom aborda în paginile
următoare.
|n decursul timpului s-au cristalizat următoarele metode şi procedee
metodice pentru dezvoltarea forţei:
1. Procedeul ridicării de greutăţi (care se mai numeşte şi procedeul
“încărcăturii”).
Există patru variante ale acestui procedeu.

44
 1.1. Creşterea continuă a încărcăturii.
|n cadrul acestei variante se creşte continuu încărcătura până se ajunge
la posibilităţile maxime ale executantului sau executanţilor. Ex. : 60% - 70% -
80% - 90% - 100% (aceste procente reprezintă valoarea încărcăturii din
posibilităţile maxime) (grafic nr.1).

100
90
80
70
60
valoare incarcatura
50
40
30
20
10
0
1 2 3 4 5

Grafic nr.1. Creşterea continuă a încărcăturii în cadrul procedeului ridicării de

greutăţi

Dacă se doreşte ca în cadrul unei lecţii să se facă mai multe repetări, fie
se porneşte de la un procent mai scăzut, dar nu mai scăzut de 50% şi rata de
creştere va fi mai mică.
1.2. Creşterea şi descreşterea continuă a incărcăturii
|n cadrul acestei variante, se stabileşte o rată de creştere fixă, se
porneşte de la un anumit procent faţă de posibilităţile maxime. Spre exemplu,
60% după care se adaugă rata de creştere până la 100% din posibilităţile
maxime, dupa care începe să se scadă acea rată până se ajunge la valoarea de

100
90
80
70
60
50 valoare incarcatura
40
30
20
10 45
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
la care s-a pornit iniţial. Spre exemplu, stabilim o rată de 10%, 10% - 70% -
80% - 90% - 100% - 90% - 80% - 70% - 60%. (grafic nr.2)
Grafic nr.2 Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii în cadrul procedeului
ridicării de greutăţi
1.3. Creşterea încărcăturii “în trepte”.
Această variantă se poate efectua în următorul fel. Se stabileşte o rată de
creştere, spre exemplu 10%, după care se încep repetările; rata de creştere se
va folosi în două, trei sau mai multe repetări consecutive, după care se începe
iar creşterea. Se foloseşte iar numărul de repetări stabilite astfel până se ajunge
la 100% din posibilităţile maxime. Exemplu: rata de creştere fiind de 10% şi
pornindu-se de la 60% din posibilităţile maxime, dozarea arată astfel : 60% -
60% - 70% - 70% - 80% - 80% - 90% - 90% - 100% - 100%.

100
90
80
70
60
50 valoare incarcatura
40
30
20
10
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Grafic nr.3 Creşterea încărcăturii “în trepte” în cadrul procedeului ridicării de

greutăţi

1.4. Creşterea încărcăturii “în val”

Acest procedeu foloseste creşterea şi descreşterea alternativă a
încărcăturii, dar trebuie menţionat că rata de creştere trebuie să fie întotdeauna
mai mare decât rata de descreştere. Pe parcursul unor execuţii ratele de
creştere rămân constante. Spre exemplu, având o rată de creştere de 10% şi o
rată de descreştere de 4%, dozarea ar arăta astfel : 70% - 80% - 70% - 86% -
82% - 92% - 88% - 98%, etc.

46
 100
90
80
70
60

50 valoare incarcatura
40
30
20
10
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Grafic nr.4 Creşterea încărcăturii “în val” în cadrul procedeului ridicării de greutăţi

Referitor la rata de creştere, ea poate fi folosită de conducătorul

procesului instructiv-educativ atunci când se lucrează în mod organizat sau de
fiecare subiect în parte, când se lucrează individual. Folosirea acestui
procedeu solicită o foarte bună cunoaştere a posibilităţilor individului şi o
dotare materială bună care să permite dozarea foarte precisă a încărcăturii.

2. Procedeul eforturilor repetate până la refuz.

Acest procedeu metodic constă din stabilirea unei încărcături cu care se
va repeta până la apariţia pronunţată a stării de oboseală şi se consideră ca
fiind cele mai eficiente ultimele două - trei repetări şi care se efectuează pe
fondul excitabilităţii mari a S.N.C.
Prin cercetări, s-a stabilit ca încărcătura efortului este pentru începători
de aproximativ 35-40%, şi 55-60% pentru avansaţi, din posibilităţile maxime
ale subiectului.
Acest procedeu are şi avantaje şi dezavantaje.
Avantaje:- nu poate produce accidente asupra organismului subiecţilor;
- volumul mare al lucrului provoacă modificări în metabolism
(P. S. Vasiliev, 1958).

47
 Activitatea procedeelor trofice creează posibilităţi pentru intensificarea
metabolismului plastic, ceea ce duce la hipotrofia funcţională a muşchilor şi
aceasta se manifestă asupra creşterii forţei.
- folosirea procedeului repetărilor până la refuz, mai ales
dacă se aleg exerciţii cu caracter local, permite să se micşoreze încordarea
care are loc în timpul efectuării exerciţiilor cu efort maxim;
- exerciţiile cu încordare moderată oferă o mai mare
posibilitate pentru urmărirea tehnicii, aceasta având o importanţă deosebită
pentru începători.
Dezavantaje:- lucrul “până la refuz” nu este avantajos din punct de
vedere energetic;
- trebuie să se ridice o cantitate de încărcătură mult mai
mare decât la procedeul eforturilor maximale.

3. Procedeul eforturilor maximale

Se foloseşte în special numai pentru dezvoltarea forţei sportivilor
calificaţi.
Numărul maxim de repetări folosit în cadrul acestui procedeu care trece
de 2-3 :
- folosirea eforturilor maximale provoacă repede oboseala emoţională
mare. Este recomandabil ca folosirea încărcăturilor maxime să se folosească
numai din când în când, odată la 7-14 zile şi chiar mai rar (V.M. Zaţiorski,
1969).

4. Procedeul contracţiilor izotonice intense şi rapide.

Se mai numeşte şi procedeul “eforturilor dinamice”. Acest tip de
procedeu este utilizat pentru dezvoltarea forţei explozive (forţa în regim de
viteză). Repetările se fac cu amplitudine maximă şi cât mai aproape sau
identic cu structura unor deprinderi şi priceperi motrice.

48
 5. Procedeul Power - Training
Acest procedeu se foloseşte pentru dezvoltarea forţei explozive la
nivelul grupelor musculare ale oganismului uman.
El caută să găsească soluţii pentru a elimina antagonismul dintre viteză
şi fortă care apare mai ales atunci când nu se îmbină judicios lucrul pentru
fiecare din ele.
|n cadrul acestui procedeu se folosesc trei grupe de exerciţii care
totodata sunt şi stimuli diferiţi. Aceste exerciţii sunt:
a) exerciţii cu haltera;
b) exerciţii cu mingi “medicinale”;
c) exerciţii acrobatice.
Un program de lucru este alcătuit din 12 exerciţii, câte patru din fiecare
grupă. După fiecare serie de 4 exerciţii se face o pauză de 3-5 minute, pauză
care poate fi activă sau pasivă.
Principalele elemente de progresie în cadrul metodei sunt :
- mărirea încărcăturii;
- sporirea numărului de repetări;
- creşterea vitezei de execuţie.
Fiecare exerciţiu la început are o încărcătură scăzută care permite o
execuţie amplă şi rapidă, mai exact, permite execuţia a 6 repetări cu o viteză
satisfacătoare.
|n continuare, se urmăreşte creşterea vitezei de execuţie, iar când
aceasta ajunge la o valoare corespunzătoare cu cerinţele formulate pentru
subiecţi de către conducătorul procesului, se trece la creşterea numărului de
repetări până la 12. Când se constată că cele 12 repetări sunt efectuate cu o
viteză mai mare faţă de prima repetare, în care au fost efectuate 12 repetări,
abia atunci se poate creşte încărcătura şi se începe iar cu 6, respectiv 12
repetări. Dacă se constată că noua încărcătură nu permite execuţia a 1 - 6
repetări cu o viteză satisfăcătoare se poate micşora.
După fiecare serie se face o pauză de 2 - 4 minute. După efectuarea
întregului complex de 4 exerciţii din fiecare grupă, se acordă o pauză de 3 - 5
minute, în funcţie de intensitatea efortului. Cele 12 exerciţii trebuie alese astfel

49
încât să aibă efecte directe în sensul acţiunii motrice, a ramurii de sport pentru
care se execută.
|n lecţia de educaţie fizică, folosirea integrală a acestui procedeu fiind
aproape imposibilă, se recomandă efectuarea exerciţiilor dintr-o singură grupă
sau efectuarea a câte unui singur exerciţiu din fiecare grupă (Gh. Cârstea,
1997).
6. Procedeul bazat pe contractii izometrice sau “procedeul izometric”
cum mai este cunoscut.
Se foloseşte în special pentru dezvoltarea masei musculare. La acest
procedeu, rezistenţa ce trebuie învinsă prin intermediul contracţiei musculare
este imobilă, în această situaţie apare o tensiune mare în muşchi, acesta nu-şi
modifică lungimea şi lucrul mecanic realizat este egal cu zero (LM = 0).
Pentru a folosi în mod corect acest procedeu, considerăm a fi necesar să
facem următoarele recomandări:
- durata contracţiei pentru a fi eficientă trebuie să fie între 9 - 12 sec.;
- pauza între două contracţii izometrice să fie de 90 - 120 sec. şi
obligatoriu activă;
- în cadrul unei lecţii se pot face 6 - 8 contracţii izometrice, iar pe
săptămână se pot repeta doar de 2 - 3 ori;
- nu trebuie să se folosească exerciţiile izometrice fără a fi modificate
mai mult de 1 - 2 luni;
- exerciţiile izometrice trebuiesc aplicate numai ca mijloc suplimentar,
deoarece folosirea largă a eforturilor izometrice provoacă modificări
adaptative care nu corespund cerinţelor exerciţiilor dinamice;
- nu se recomandă folosirea lui la copii sub 15 ani şi la femei (aceasta
deoarece s-a demonstrat experimental că are efecte negative asupra procesului
de creştere a organismului);
- se recomandă ca, pe cât posibil, să se evite folosirea lui în
antrenamentul femeilor.
Există un tip special de contracţie izometrică, care mai este cunoscut şi
sub numele de contracţie izometrică funcţională (Gh. Cârstea, 1997) sau
contracţie statică (V.M. Zaţiorski, 1969), care se realizează atunci când se
încearcă învingerea rezistenţei imobile printr-un act sau acţiune motrică care

50
se poate armoniza cu unele faze din execuţia probelor tehnice din diferite
probe sau ramuri sportive (ex. sprijin lateral la inele, “crucea”).
- atunci când se folosesc exerciţii izometrice trebuie alternate cu
exerciţii izotonice.
Are acţiune limitată, deoarece nu solicită funcţiile de coordonare,
precizie, etc., influenţează negativ elasticitatea musculară, produc un blocaj al
activităţii respiratorii şi ca atare aportul de oxigen este redus.

7. Electrostimulaţia.
Poate fi considerată ca o variantă particulară a contracţiei izometrice
care nu este realizată printr-un efort voluntar susţinut de centrii nervoşi, ci pe
baza unor impulsuri electrice. Se urmăreşte obţinerea unor contracţii prin
aplicarea unor electrozi în zona inserţiei şi originii muşchiului care trebuie
antrenat sau pe nervii aferenţi ce aparţin muşchiului respectiv, aceşti electrozi
vor primii nişte impulsuri electrice în care durata de acţionare a unui impuls va
fi de aproximativ 10 sec., pauza între cicluri va fi de 50 sec., numărul total de
cicluri recomandabile folosit este de 10, ceea ce reprezintă o unitate de
antrenament pe muşchi de 10 minute (dupa Adrianova, citat de J. Weineck,
1983).
Acest proceeu are avantaje, dar şi dezavantaje.
Avantaje : - acţionează la maximum sistemele contractile ale
muşchiului prin stimulare indirectă, creând o tensiune superioară a muşchiului;
- tensiunea creată prin electrostimulare este constantă şi
crează o contracţie musculară intensivă;
- electostimulaţia nu solicită participarea sistemului nervos
central şi se evită astfel oboseala acestuia în urma solicitărilor continue
obţinute;
- acest procedeu poate fi utilizat pentru recuperare
posttraumatică la grupele de muşchi menţinute inactive timp îndelungat;
- au efecte superioare într-un timp mai scurt, spre exemplu
un antrenament de 30 minute prin electrostimulaţie are efecte asemănătoare cu
un antrenament de 1,5 - 2 ore prin metode tradiţionale.
Dezavantaje: - este recomandat a fi folosit numai în antrenamentul
sportivilor de înaltă performanţă, în situaţii limite (adică în caz de accidentări);

51
 - presupune o aparatură special corespunzătoare şi
specialişti care trebuie să ştie să o manevreze corespunzător;
- electrostimulaţia “scurt - circuitează” funcţia de ghidaj şi
de protecţie a proprioceptorilor (J. Weineck, 1983);
- există posibilitatea producerii unor leziuni la nivelul
muşchiului prin inactivitatea mecanismelor fiziologice şi psihologice de
protecţie la oboseală;
- în electrostimularea directă fibrele de la suprafaţă
muşchiului sunt contractate la maximum, în raport cu cele profunde care sunt
mai puţin contractate;
- creşterea de forţă obţinută prin folosirea electrostimulaţiei
va fi o creştere artificială şi destul de greu de utilizat în mod corespunzător şi
eficient în eforturile dinamice.

7. Procedeul “circuit”
A fost creat de englezii Morgan şi Adamson pentru dezvoltarea forţei
principalelor grupe musculare ale organismului uman.
Este cel mai folosit procedeu pentru dezvoltarea forţei, iar utilizarea lui
pe scară largă a făcut ca nu de puţine ori să fie confundat cu lucrul “pe
ateliere”, pe “grupe”, chiar de specialişti ai domeniului.
Aceasta confuzie a fost posibilă datorită asemănarii lui cu lucrul
mecanic pe “ateliere”, care urmareşte efectuarea mai multor teme, fiecare
temă fiind lucrată la un anumit atelier după care se face rotaţie, pe când în
cadrul unui circuit se urmăreşte doar dezvoltarea forţei.
Conţinutul activităţii dintr-un circuit este format din exerciţii care
urmăresc dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare. Aceste exerciţii
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie simple;
- să fie cunoscute de subiect;
- să fie astfel dispuse ca ordine de efectuare, încât să nu se angreneze
succesiv musculatura aceluiaşi segment. La fiecre exerciţiu să se cunoască
posibilităţile maxime ale fiecărui subiect.

52
 Dozarea efortului în circuit ar trebui să se facă individualizat şi să se
stabilească după următoarea formulă:
D = Pmax. + 1rc + 2 rc ...nrc., unde
D = dozarea
Pmax = posibilităţile maxime ale individului în exerciţiile folosite
rc = rata de creştere exprimată în procente din posibilităţile maxime.
In continuare, vom prezenta un exemplu. Dacă un subiect execută
maximum 30 de tractiuni în brate, dozarea la acest exerciţiu va arăta astfel:
D = 30/2+1r+ 2r ... nr
Dacă stabilim şi rata de creştere ca fiind 10%, la prima execuţie a
acestui exerciţiu vom avea :
D = 30/2 + 3 = 18 tracţiuni
Rata de creştere depinde de posibilităţile maxime individuale şi
obiectivul pe care îl urmăreşte în lecţia sau lecţiile în care folosim circuit.
După o perioadă, rata de creştere poate fi modificată. Subliniem necesitatea
ca cei care conduc procesul instructiv - educativ să cunoască foarte bine
posibilităţile subiecţilor în diferite exerciţii şi pentru aceasta recomandăm
folosirea fişelor individuale.
Clasificarea circuitelor. |n funcţie de numărul exerciţiilor efectuate de
subiecţi în cadrul unui circuit, acestea pot fi :
a) circuite scurte, formate din 4 - 6 exerciţii;
Exemplu:
Ex.1 - Tracţiuni în braţe din atârnat la bara fixă.
Ex.2 - Genuflexiuni.
Ex.3 - Ridicări ale trunchiului la 90 grade din culcat dorsal.
Ex.4 - Extensii ale spatelui din culcat facial.

b) circuite medii, formate din 8 - 9 exerciţii;

Exemplu:
Ex. 1 - Din atârnat la scara fixa, ridicarea membrelor inferioare la 90
grade;

53
 Ex.2 - Culcat facial cu picioarele sprijinite şi palmele la ceafă, ridicarea
trunchiului la verticală.
Ex.3 - Genuflexiuni cu desprindere, săritură şi extensie.
Ex.4 - Din culcat facial, flotări în braţe.
Ex.5 - Culcat dorsal, cu mâinile la ceafă, ridicarea trunchiului la
verticală.
Ex. 6 - Stând cu o “minge medicinală” în mâini, aruncarea mingii in
sus, cu ridicare pe vârfuri, prindere şi îndoirea genunchilor.
Ex.7 - Stând cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor şi cu o minge
medicinală ţinută cu braţele întinse deasupra capului, extensii ale spatelui.
Ex. 8 - Sărituri cu genunchii la piept.

c) circuite lungi, formate din 10 - 12 exerciţii.

Exemplu:
Ex.1 - Stând cu mâinile pe şolduri, sărituri drepte cu forfecarea
picioarelor în plan antero-posterior.
Ex.2 - Culcat facial cu vârful picioarelor pe o bancă de gimnastică,
flotări în braţe.
Ex.3 - Culcat dorsal, cu mâinile la ceafă, ridicarea trunchiului la
verticală.
Ex.4 - Culcat facial cu braţele întinse. }inând în mâini o minge
”medicinală”, extensii ale spatelui.
Ex.5 - Atârnat la bara fixă, tracţiuni în braţe.
Ex.6 - Stând, sărituri cu genunchii la piept.
Ex.7 - Stând depărtat, trunchiul aplecat la orizontală, braţele în lateral,
cu ganterele în mâini, răsuciri alternative spre stânga şi spre dreapta.
Ex.8 - Culcat dorsal, cu picioarele ridicate în unghi de 45 grade,
forfecarea picioarelor înapoi, cu extensia spatelui.
Ex.10 - Stând depărtat, fandări laterale stânga - dreapta.
Ex.11 - Din stând la bara fixă, tracţiuni în braţe şi aducerea cefei sub
bară.

54
 După ordinea de desfăşurare a exerciţiilor , circuitele pot fi:
a) circuitul “frontal”, în care tot grupul de subiecţi efectuează
exerciţiile în aceeaşi ordine;
b) circuitul “pe grup” în care fiecare grupă de subiecţi îşi are o ordine
proprie în care efectuează exerciţiile.
|n scop didactic, în special datorită necesităţilor lecţiei de educaţie
fizică, adică posibilităţile materiale scăzute şi timp destul de scurt, s-a ajuns la
adaptarea circuitului, folosindu-se aşa-zisele “circuit contra timp”. Spre
exemplu, circuite în care 1 minut se lucrează şi 30” pauza, sau 30” se lucrează
şi 30” pauză.
Considerăm necesar ca în continuare să prezentăm o serie de reguli
pentru toţi cei care folosesc pentru dezvoltarea forţei lucrul cu încărcături:
1) eforturile mari de forţă sunt posibile numai în timpul încordării
musculaturii expiraţiei, cu glota închisă. Pentru evitarea influenţelor nedorite
trebuie respectate următoarele reguli:
a) încordarea se admite numai atunci când este necesară, adică în
eforturile maxime de scurtă durata. La începători trebuie să se urmărească ca
respiraţia să nu fie reţinută în eforturi care nu necesită aceasta.
b) nu trebuie să se supună începătorii la un volum mare de exerciţii care
presupun încordări apropiate de limită sau limite;
c) înainte de efectuarea exerciţiilor de forţă nu trebuie să se facă o
inspiraţie maximă, întrucât aceasta va mări presiunea intratoracică şi va frâna
modificările care se observă în timpul încordării (A.N. Voroviev, 1958; I.
Iordanov, 1961);
d) întrucât în timpul expiraţiei cu glota îngustată se obţin aceiaşi indici
ca şi în timpul încordării, se poate efectua efortul maxim în timpul expiraţiei
fără reţinerea respiraţiei;
c) la începători, în timpul lucrului cu haltera trebuie să se pretindă
execuţia inspiraţiei şi expiraţiei la mijlocul exerciţiului, în special în acel
moment când haltera se află la piept; cu toate că acest regim de respiraţie va
îngreuia execuţia va trebuie menţinut un timp.
Sportivii de înaltă performanţă realizează o singură dată o inspiraţie de
valoare mijloacie, înainte de ridicarea barei la piept (A.N. Voroviev, 1958).

55
 2. Exerciţiile de forţă într-o “serie” (repriză) se pot efectua cu
frecvenţă diferită, dar cel mai preferabil ar fi tempoul mediu, în care caz
creşterea forţei este mai mare. Tempoul maxim (nu trebuie confundat cu viteza
maximă) dacă este folosit, are un efect relativ mic, având ca principală cauză a
scăderii eficienţei iradierea excitaţie în sistemul nervos central.
3. |ntărirea muşchilor din regiunea lombară trebuie să preceadă lucrul
cu greutăţi mari.
4. Trebuie redusă solicitarea coloanei vertebrale. Pentru aceasta
ridicarea greutăţilor trebuie să alterneze cu poziţiile din atârnat pentru ca
discurile intravertebrale presate să-şi restabilească forma lor iniţială.
5. De foarte mare importanţă este tehnica de execuţie corectă a ridicării
greutăţilor de pe sol, în special poziţie raţională a coloanei vertebrale. Atunci
când spatele este rotund, apare pericolul compresiunii discurilor
intervertebrale.
6. Pauza dintre repetările de forţă poate fi între 2 - 4 min., iar pentru
greutăţile mari poate fi mai mare de 4 - 5 minute (Clarke, 1960).
7. Pe parcursul unei săptămâni, începătorii pot efectua 2 - 3
antrenamente; pentru dezvoltarea forţei, cu avansaţii se pot efectua 5 şi chiar
mai multe.
8. |n antrenamentul sportivilor din toate ramurile sportive, cu excepţia
halterofililor, exerciţiile de forţă se folosesc de regulă în perioada
pregătitoare. Dar în ultimul timp, exerciţiile de forţă au început să fie folosite
tot mai mult şi în perioada competiţională de antrenament. Aceasta se explică
prin faptul că în cazul unei întreruperi de durată a folosirii exerciţiilor de forţă,
forţa scade, atrăgând în unele situaţii, scăderea rezultatelor sportive.

9. Exerciţiile folosite pentru mărirea masei musculare trebuie să

satisfacă următoarele cerinţe:
- trebuie să provoace o încordare musculară destul de mare, dar nu
maximă;
- durata efectuării exerciţiilor trebuie să fie atât de scurtă încât
asigurarea energetică a activităţii să se realizeze în măsura necesară (V.M.
Zaţiorski, 1969).
Particularităţile dezvoltării forţei în lecţia de educaţie fizică.

56
 a) Forţa în lecţia de educaţie fizică se poate dezvolta în oricare din
semestrele anului, fie că se lucrează în sala sau în aer liber.
b) Pentru forţă se pot acorda 10 - 15 minute din timpul lecţiei şi este
recomandabil să se lucreze în sisteme de lecţie formate din 10 - 12 lecţii,
sisteme care pot fi programate de 2 - 3 ori (sau chiar de mai multe ori) pe
parcursul unui an.
c) Forţa va fi programată în orice lecţie ca ultimă temă înainte de
revenirea organismului după efort. Nu se recomandă ca forţa să fie programată
în aceeaşi lecţie cu rezistenţa.
d) Exerciţiile folosite în lecţia de educaţie fizică pentru dezvoltarea
forţei se pot folosi exerciţii fizice cu încărcături mici şi mijloci, dar mai ales cu
încărcătura propriului corp.

2.3. Rezistenţa
2.3.1. Definiţii şi forme de manifestare.
|n activitatea de educaţie fizică şi sport, prin termenul de rezistenţă, în
sensul cel mai general se înţelege ”capacitatea organismului de a face faţă
oboselii fizice, provocată de activitate musculară” (D. Harre, 1973; V. M.
Zaţiorski, 1969) sau capacitatea de a împlini un anumit volum de muncă pe
timp lung, fără modificarea randamentului (G. Schomolinski), dar o definiţie
mai cuprinză-toare ar fi următoarea: Calitatea motrică rezistenţă reprezintă
capacitatea omului de a face faţă oboselii fizice, provocate de activitatea
musculară desfăşurată într-un efort de o intensitate precizată şi un regim
determinat, fără modificarea intensităţii prescrise (T. Ardelean, 1990).
R. Manno (1992) defineşte rezistenţa ca fiind capacitatea motrică care
ermite omului să se opună oboselii în lucrul de lungă durată.
După T. Bompa (1990), rezistenţa se referă la limita de timp până la
care o muncă de intensitate dată poate fi susţinută. Factorul principal care o
limitează şi afectează este oboseala. După unii specialişti rezistenţa mai este
denumită şi anduranţă (endurance (fr.) = puterea de a suporta ).
A. Demeter (1981) defineşte rezistenţa ca fiind capacitatea omului de a
depune o activitate, timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în
condiţiile funcţionării economice o organismului, învingerii oboselii şi a unei
restabiliri rapide.

57
 Frey, în 1977, foloseşte termenul de rezistenţă sau anduranţă psihică,
care se referă la capacitatea individului de a menţine cât mai mult posibil un
efort pe care este tentat permanent să îl abandoneze.
Anduranţa fizică după Newman 1990, 1992 este capacitatea întregului
organism sau a unei părţi a acestuia de a rezista la oboseală.
H. Liensen şi colab.(citat de T.Ardelean, 1982) precizează: “capacitatea
de rezistenţă reprezintă în primul rând o problemă a metabolismului muscular
oxidativ”, la care A. Demeter (1981) adaugă: “iar factorii dimensionali şi
capacităţile funcţionale ale sistemului cardiovascular şi respirator ocupă un loc
secundar în concepţia actuală a medicinii sportive”.
|n legătură cu formele de manifestare ale rezistenţei, diferiţi specialişti
iau în considerare mai multe criterii. Astfel:
 sub aspectul masei musculare implicate, rezistenţa este locală şi
generală;
 în raport cu disciplina sportivă în care rezistenţa este dominantă, se
vorbeşte despre rezistenţă specifică şi generală;
 în funcţie de caracteristicile metabolice ale proceselor furnizoare de
energie, rezistenţa este anaerobă şi aerobă;
 în funcţie de durata efortului se cunoaşte rezistenţa sau anudanţa de
scurtă durată (RDS), de durată medie (RDM), şi de lungă durată
(RDL).
 având în vedere tipul de efort în care rezistenţa se manifestă, Harre
(1976) recunoaşte:
 anduranţă - forţă;
 anduranţă - viteză;
 anduranţă în regim de forţă viteză.
Ozolin (1971) clasifică în funcţie de prezenţa sau lipsa mişcării în
menţinerea unui efort :
 rezistenţă dinamică;
 rezistenţă statică.

RV RDS RDM RDL I RDL II RDL

III

58
 0 7 45 2 10 35 90 VOLUMUL
 EFORULUI
0 20 40 60 90 100 FURNIZAREA
ENERGIEI
AEROBIOZ~
ANAEROBIOZ~
100 80 60 40 10 0
INTENSITATE
cea foarte înaltă medie moderată scăzută
mai înaltă
înaltă
Tabel nr. 5. Forme ale rezistenţei şi corelaţia cu sistemul energetic (aerob,
anaerob) durata şi intensitatea efortului (după Keul, 1975).

 în funcţie de prezenţa sau lipsa unei mişcări în menţinerea unui efort se

poate vorbi despre rezistenţa dinamică şi rezistenţa statică (vezi fig nr. 8).

Rezistenţă

Rezistenţă musculară locală Rezistenţă musculară generală

aerobă anaerobă aerobă anaerobă

dinamică statică dinamică statică dinamică statică dinamică statică

59
Figura nr. 8. Forme de manifestare a rezistenţei (Hollman şi Hettinger, 1980,
citat de J.Weineck, 1990)

Pfeifer, în 1981, clasifică rezistenţa astfel:

 rezistenţă de lungă durată necesară pentru sporturile care durează mai
mult de 8 minute;
 rezistenţă de durată medie (2 - 6 min.);
 rezistenţă musculară - forţă crescută cu rezistenţa adecvată (înot,
canotaj);
 rezistenţă de viteză - rezistenţa organismului la oboseală în condiţiile de
intensitate maximă. Aproape tot efortul se petrece în datorie de oxigen,
reclamând la sportiv viteza maximă şi rezistenţă.
Din literatura de specialitate parcursă reiese corelaţia dintre diferite
forme ale rezistenţei cu sistemele energetice furnizoare de energie, precum şi
cu intensitatea efortului.
T. Ardelean (1990) prezintă forme de manifestare ale rezistenţei în
atletism .
Analizând figura prezentată mai sus facem următoarele specificări:
 rezistenţa musculară locală este rezistenţa unei grupe musculare (1/6-
1/7 din întreaga musculatură). Ea depinde în mare măsură de forţa
specifică, de capacitatea anaerobă dar şi de rezistenţa generală. Ea poate
fi împărţită în rezistenţă musculară aerobă dinamică care se referă la
rezistenţa la un efort slab sau mediu a unei grupe musculare în condiţii
aerobe.
 rezistenţa musculară aerobă statică -posibilitatea menţinerii unui efort
static,izometric, de către o grupă musculară mică şi cu o forţă ce nu
depăşeşte 15% din forţa maximă izometrică.
 rezistenţa musculară anaerobă -evidenţiată când efortul este depus de
grupe mici musculare, iar forţa dezvoltată prin contracţii izotonice este
mare de aproximativ 50-70% din forţa maximă.
 rezistenţa musculară anaerobă statică - se manifestă fie când se menţine
maximum de timp posibil contracţie statică cu 15% din forţa maximă, fie
cînd se efectuează contracţii repetate, cu pauze şi cu forţa de 50% din

60
 forţa maximă. Durata efortului static depinde de procentajul din forţa
maximă mobilizată (Rohmert, 1871, vezi fig. 9)

5
For]a de men]inere

1 For]a de men]inere

0
15 17 25 50 75 100

For]a de men]inere \n % din for]a maxim`

Figura nr.9. For]a de men]inere (Rohmert, 1971)

Se constată că la o forţă de contracţie de 15% din forţa maximă, durata

de menţinere a contracţiei statice este foarte mare, dar pe măsură ce forţa de
contracţie creşte, scade durata de menţinere a efortului static.
 rezistenţa generală - se evidenţiază când sunt angrenate în efort mai
mult de 2/3 din grupele musculare, iar lucrul este de durată şi de putere
moderată. Majoritatea autorilor sunt de părere că rezistenţa generală se
subîmparte în :
 rezistenţă de scurtă durată;
 rezistenţă de medie durată;
 rezistenţă de lungă durată.
J. Weineck în Biologia sportului (1992) împarte rezistenţa aerobă doar
în trei subgrupe corespunzătoare împărţirii abordate în manualul de
antrenament al aceluiaşi autor din 1983. Astfel:

După Biologia Sportului După metodica

antrenamentului
rezistenţa aerobă de scurtă durată = rezistenţa de durată medie
rezistenţa aerobă de durată medie = rezistenţa de lungă durată I

61
rezistenţa aerobă de lungă durată = rezistenţa de lungă durată II, III

Rezistenţa şi pragul anaerob

VO2 - reprezintă indicatorul semnificativ al puterii maxime aerobe, dar
mai important este de cunoscut procentajul de V O2 max. utilizat în efortul de
lungă durată. S-a insistat pe faptul că în eforturile de rezistenţă, mecanismele
furnizoare de energie sunt cele aerobe.în timpul efortului se întâmplă adesea o
trecere de la modalitatea de aprovizionare cu energie pe cale aerobă,la
furnizarea de energie pe mecanisme anaerobe.
Termenul de prag anaerob semnifică trecerea de la producerea de
energie pe cale exclusiv aerobă la furnizare de energie prin mecanisme
anaerobe lactacide. în continuare pragul anaerob acţionează prin intensificarea
progresivă a activităţii anaerobe.
Evidenţierea acestei stări surprinde începutul acumulării acidului lactic
care va conduce sigur la instalarea stării de oboseală. Prin antrenament se
ajunge la o întârziere a acestui proces de acumulare a acidului lactic, respectiv
a pragului anaerob. Mecanismul responsabil de realizarea acestui progres este
creşterea procentului de V02 consumat din VO2 max.
R. Manno (1984) prezintă o clasificare a diferitelor tipuri de rezistenţă
în funcţie de elementele care o condiţionează: surse energetice, vârsta, nivelul
de antrenament, nivelul de performanţă a sportivului (vezi fig.nr.10).

62
 Factori care determină prestaţia, procesul, sistemele

RV 8 sec RV - Motricitatea şi structura fibrelor

6 sec
musculare
8 - 10 sec RV
- Glicoliza anaerobă
Adesea nu constituie obiectul RS - Glicoliza anaerobă
RS 25 - 30
formării 35 - Motricitate
până la RS
sec 45 sec
sec - Metabolism aerob
RM Capacitate aerobă mijlocie RM - Aparat cardiovascular
- Metabolism aerob şi anaerob 2 min RM
Sinteză conform indice subiecţi - Arderea lactatului
antrenaţi
RL I - Metabolism aerob 10 min RL I
Rezisten]a - Aparat cardiovascular
lung` RL II - Producaţia de substrat
90 min RL II
- Gluconeogeneza
Capacitate aerobă superioară RL III - Calităţi volitive
peste 90 RL III
- Termoreglare
min
Neantrenaţi Sportivi de
copii (adolescenţi) adulţi înalt nivel

RV - rezisten]` vitez` RM - rezisten]` mijlocie

RS - rezisten]` scurt` RL - rezisten]` lung`

Fig.nr.10. Clasificarea diferitelor tipuri de rezistenţă în funcţie de elementele care o condiţionează: surse energetice,
nivel de performanţă a sportivului (după AA.VV., I; extras din Corp, mişcare, performanţă, IEI, Roma, 1984)
 2.3.2. Bazele biologice şi psihologice
Chiar dacă factorii psihogeni au rol important în influenţarea
rezistenţei, totuşi determinante sunt componentele biologice.
După T. Bompa (1990), factorii care influenţează rezistenţa sunt :
a) scăderea capacităţii de lucru a sistemului nervos central este
considerată cauza majoră a oboselii, împotriva căreia S.N.C. lupta
pentru menţinerea capacităţii de lucru;
b) voinţa individului. Intensitatea nivelui de lucru nu poate fi menţinută
decît în condiţiile în care sportivul doreşte acest lucru şi va ordona
centrilor nervoşi să continue lucrul şi chiar să-l crească. Astfel încât
sportivul să poată tolera psihologic durerea, efortul şi agonia
antrenamentului şi competiţiei;
c) capacitatea aerobă;
d) capacitatea anaerobă;
e) rezerva de viteză, considerată a fi diferenţa dintre cel mai bun timp
obţinut pe o distanţă mult mai scurtă decât cea de cursă şi timpul
obţinut pe aceeaşi distanţă pe parcursul unei curse lungi.
Fiziologii şi biologii consideră că evaluarea componentelor biologice
se face indirect cu ajutorul anumitor variabile al căror nivel de corelaţie cu
rezistenţa umană la efort s-a dovedit foarte mare; consumul maxim de
oxigen, pragul anaerob, acumularea de acid lactic şi timpul relativ necesar
eliminării sale, puterea lactacidă maximă, frecvenţa cardiacă în timpul
lucrului, cotientul respirator.
Majoritatea specialiştilor din domeniul nostru consideră importanţi
următorii factori care determină dezvoltarea rezistenţei:
 capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare cuprinse în
activitate. Se apreciază de către fiziologi că 90% din absorbţia
maximă de oxigen într-un efort de rezistenţă este realizată de fibrele
roşii, restul de fibrele albe.
 capacitatea de rezistenţă depinde de resursele de energie, activitatea
enzimatică şi mecanismele hormonale de reglare. Capacitatea de
rezistenţă depinde în mare măsură de resursele de glicogen din ficat,
de nivelul acestuia din sânge dar şi de fosfaţi, moleculele de
trigliceride şi de lipidele din ţesutul adipos.
 Creşterea activităţii enzimelor este asociată cu creşterea rezervelor
energetice. Pentru favorizarea capacităţii de rezistenţă trebuie ca în
antrenamentul de rezistenţă să se acţioneze asupra metabolismului fibrei
musculare printr-un efort corespunzător pentru a le creşte capacitatea
oxidativă, care se poate realiza prin creşterea numărului de mitocondrii şi
chiar a suprafeţei lor.
Procesele metabolice ale organismului uman urmează o reglare de tip
cibernetic bine pusă la punct care se ameliorează prin antrenament.
 capacitatea cardiovasculară condiţionează volumul, randamentul
celulei musculare deoarece împreună cu muşchii, aparatul
cardiovascular formează un sistem în care inima funcţionează ca o
pompă, sângele ca vehicul transportor al substanţelor nutritive, a
oxigenului la muşchi şi a cataboliţilor pentru eliminarea acestora, la
care se adaugă capacitatea de schimb la nivelul capilarelor.
 capilarizarea şi reglarea periferică - irigarea sangvină locală la
musculatură în efortul de rezistenţă creşte de 15-20 ori faţă de repaos.
 compoziţia biochimică a sângelui - numărul crescut de eritrocite este
avantajos pentru susţinerea efortului de rezistenţă precum şi cantitatea
mărită de hemoglobină asigură o bună oxigenare a ţesuturilor.
 capacitatea pulmonară - volumul pulmonar şi capacitatea de difuziune
la nivelul alveolelor favorizează pătrunderea unei cantităţi mai mari de
oxigen în sânge. De mare importanţă în sporturile de rezistenţă este şi
tehnica respiratorie, ritmul de efectuare a respiraţiei care trebuie
corelat cu ritmul activităţii motrice care se execută.
 rezistenţa este considerată în mare măsură şi de factorii psihici care
joacă rol dinamizator şi valorificator a proceselor biologice care o
acompaniază rezistenţa. Dintre aceştia menţionăm procesele volitive
în efectuarea efortului dur şi procesele motivaţionale.
Rezistenţa depinde şi de stabilitatea proceselor nervoase
fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) în sensul menţinerii unui raport constant,
dar în favoarea excitaţiei, în timp cât mai lung.

2.3.3. Rezistenţa la diferite vârste

65
 Până nu demult, se credea că antrenamentul de rezistenţă este
contraindicat la copii. Argumentele ştiinţifice infirmă tezele mai vechi
privind aparatul cardiovascular insuficient dezvoltat structural şi funcţional
pentru probele de rezistenţă. Nu numai că nu există nici un pericol dacă se
efectuează dezvoltarea rezistenţei dar trebuie chiar să i se acorde o atenţie
cu totul deosebită în această perioadă deoarece valoarea relativă a capacităţii
de rezistenţă la această vârstă este asemănătoare cu a adulţilor dar diferă cea
absolută. în ciuda celor câteva particularităţi specifice vârstei lor, copii şi
adolescenţii prezintă, în principiu, aceleaşi facultăţi de adaptare ca şi adulţii
în cazul unui antrenament de rezistenţă. încă din copilărie apar procesele de
adaptare funcţională şi în organele şi sistemele organice responsabile cu
menţinerea performanţei sau a limitării acesteia (Ilg, Koler, 1977; Lenartz şi
Phul, 1977). Nu există nici un pericol pentru să efectueze un antrenament de
rezistenţă adaptat lui.
Din punctul de vedere al medicinei sportive, antrenamentul de
rezistenţă este cel care are cea mai mare influenţă asupra tuturor parametrilor
capacităţii de performanţă a organismului. O capacitate de rezistenţă ridicată
garantează protejarea şi stabilirea sănătăţii generale, ceea ce se traduce,
printre altele prin creşterea rezistenţei la infecţiile benigne (Israel, Gurtler,
Kholer, Plarne şi Peteras, 1979 şi 1981)*.
Olijar şi Formin (1980)* admit că un antrenament în care 60 %
reprezintă rezistenţă şi 20 % exerciţii de forţă- viteză, duce la un nivel mai
ridicat al performanţei pe termen lung la tinerii sprinteri decât un
antrenament de 60 % forţă-viteză şi 25 % rezistenţă.
Dezvoltarea rezistenţei condiţionează aplicarea optimă a metodelor
folosite (Rogo, 1979, Tschine, 1980)*.
Manersberger (1973) constată efecte de antrenament ale eforturilor de
rezistenţă (bradicardie) la copii de 10 ani, ca şi volume cardiace de 14,9-
18,1 ml/kg corp (valorile normale sunt 12 ml / kg/corp.
La copii VO2 max este de 60 ml / kg min faţă de valorile normale 40-
48 ml /kg/ min la neantrenaţi de aceiaşi vârstă şi care sunt destul de
apropiate cu cele ale adulţilor.
Copiii, în comparaţie cu adulţii au o producţie de energie anaerobă
mai redusă, această capacitate începe să crească odată cu pubertatea, ceea ce
determină adaptarea şi alegerea metodelor de antrenament, a conţinutului lor,
alegerea dozării, intensităţii şi duratei efortului în funcţie de particularităţile
copiilor (Bar şi Or, 1984)*.

66
 La preşcolari se pot efectua antrenamente de rezistenţă, dacă acestea
sunt adaptate vârstei şi nu există nici o constrângere din afară.
La şcolari până la puberate, dezvoltarea rezistenţei trebuie să se facă
individualizat. Sunt mai utile exerciţiile de rezistenţă aerobă de intensitate
medie.
Wasmund şi Nowaki (1978)* au demonstrat că o cursă de 800 de
metri disputată de copii, le solicită un efort mai mare decât o cursă de 3000
m cu sprint final.
Această realitate demonstrează clar că în educaţia fizică şi sportul
şcolar, majoritatea distanţelor parcurse pentru a controla rezistenţa, sunt între
600 şi 1000 m şi ele nu răspund capacităţilor fiziologice ale copiilor,
deoarece aceste performanţe sunt determinate de capacitatea de glicoliză
anaerobă (Donath şi Rosel, 1974)*.
La această vârstă se pune baza pe rezistenţa generală şi nu pe cea
specifică. Sunt recomandate metodele în care este folosită rezistenţa de
lungă durată, într-un ritm regulat. Lucrul cu intensităţi maxime şi
submaxime, precum şi schimbările de cadenţă trebuiesc evitate.
Dezvoltarea rezistenţei este optimă în prima fază a pubertăţii,
deoarece dimensiunea şi greutatea inimii, precum şi a plămânilor ating
procentajul lor maxim de creştere (A. Demeter, 1981), iar dezvoltarea
completă a capacităţii de rezistenţă nu poate fi atinsă decât dacă în această
perioadă organismul este suficient solicitat.
|n concluzie, capacitatea aerobă creşte progresiv până la 11-12 ani
similar la cele două sexe, apoi stagnează aproximativ 2 ani, după care se
înregistrează un declin. Rezistenţa poate fi dezvoltată şi cu efecte benefice
chiar şi la vârste mai avansate (peste 45 de ani) - ducând la creşterea
capacităţii de performanţă şi toleranţă le efort, precum şi la ameliorarea
performanţei sistemului cardiorespirator (Reindel, 1979; Kerst, Thegeder,
1982)*.

2.3.4. Metodologia dezvoltării rezistenţei

67
 Rezistenta este o capacitate motrică care are un coeficient de
heritabilitate de 0,80, ceea ce înseamnă că ea va putea fi dezvoltată în limite
destul de largi, prin acţionarea ei în proces instructiv - educativ special
organizat în acest sens.
Obiectivele dezvoltării rezistenţei sunt diferenţiate în funcţie de
cerinţele activităţii motrice care solicită rezistenţa şi de tipul de rezistenţă
implicat de aceasta.
|n dezvoltarea rezistenţei în scopul învingerii oboselii fizice şi nu
numai, trebuie ţinut cont de următorii factori esenţiali:
a) intensitatea efortului (gradul de solicitare faţă de posibilitatea
maximă);
b) volumul efortului (număr de repetări, distanţe, kg ridicate, etc.)
c) durata efortului;
d) durata pauzelor şi natura lor;
e) intensitatea efortului este determinată de particularităţile asigurării
energetice a efortului, dar şi de criteriul celorlalţi factori enumeraţi.
a) După A. Dragnea (1991) intensitatea efortului poate fi :
1. intensitate redusă (subcritică) - consumul de energie este redus,
cererea de oxigen a organismului este mică, fiind acoperită integral;
2. intensităţi crescute (medii critice) - necesitatea de oxigen a
organismului este egală cu posibilităţile de acoperire a acestei cerinţe;
3. intensităţi mari şi foarte mari (supracritice) - efortul depăşeşte
posibilităţile aerobe ale organismului şi lucrul se desfăşoară în condiţiile
datoriei de oxigen.
b) Volumul efortului - reprezentat de efectul cumulat al efortului
asupra organismului. Volumul este direct proporţional cu intensitatea. A.
Demeter (1981) consideră că cele mai bune rezultate în dezvoltarea
rezistenţei se pot obţine cu un număr de repetări nu prea mare, care să
permită menţinerea intensităţii în zona anaerob - lactacidă, care atrage după
sine creşterea capacităţii glicolitice a fibrelor musculare albe şi creşterea
capacităţii oxidative a ambelor tipuri de fibre (albe şi roşii).
Dirijarea volumului de lucru este cel mai indicat a fi făcută pe baza
datelor biochimice, deoarece frecvenţa cardiacă nu corelează cu măsura
acidozei.

68
 c) Durata efortului - prin ea se înţelege timpul de acţionare al
stimulului şi prin ea se stabileşte şi în contul căror furnizori de energie se va
desfăşura activitatea (V.M. Zaţiorski, 1969):
- dacă durata efortului nu depăşeşte 3 - 5 minute, susţinerea activităţii
va avea la bază procesele anaerobe (bazate pe resursele de CP şi gliocogen);
- dacă durata efortului este mai mare de 5 minute solicită amplficarea
in regim aerob pe baza consumului de oxigen;
- daca durata efortului este de 3 - 4 minute se vor implica în activitate
mecanismele aerobe, aflându-se în stare de echilibru nevoia de oxigen cu
aportul de oxigen creându-se aşa-zisa “Steady - State”.
Deşi paradoxal, A. Demeter (1981) considera că pentru dezvoltarea
rezistentei, durata efortului va fi 3 minute, obligând organismul la o
intensitate mai mare decât posibilităţile sale aerobe, făcându-se apel la
mecanismele glicolitice. Aceasta afirmaţie fiind în consens cu teza după
care, pentru dezvoltarea rezistenţei, factorul important este creşterea
intensităţii efortului.
d) Durata pauzelor între repetări. Pauzele trebuie să aibă durata
care să asigure revenirea în limite optime a funcţiilor organismului. |n cazul
eforturilor de rezistenţă, limitele optime ale frecvenţei cardiace şi frecvenţei
respiratorii sunt mai mari decât cele din repaos, cu alte cuvinte, refacerea
trebuie să fie incompletă.
Toată activitatea desfaşurată în procesul instructiv - educativ pentru
dezvoltarea rezistenţei de lungă durată are ca principale sarcinii
următoarele:
- creşterea continuă a capacităţii organismului de a consuma oxigen;
- dezvoltarea posibilităţilor de a menţine un timp cât mai îndelungat
un consum maxim de oxigen;
- creşterea vitezei proceselor respiratorii până la valori maxime;
- dezvoltarea capacităţii aparatului cardio-vascular de a transporta
oxigenul la ţesuturi (A. Dragnea, 1991).
Principala metoda pentru dezvoltarea rezistentei este exersarea.
Pornind de la variata volumului şi a intensităţii efortului, de-a lungul
timpului s-au cristalizat o serie de procede metodice, astfel:
a) Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului.

69
 1. Procedeul eforturilor uniforme. Este un procedeu metodic folosit
pe scară largă în dezvoltarea rezistenăei la începători, dar această metodă
poate fi folosită şi de sportivii cu înaltă calificare în scopul “oxigenării” după
antrenamente mai grele.
Acest procedeu metodic în linii mari constă în următoarele:
- intensitatea rămâne constantă pe timpul exersării;
- volumul variază în sens de creştere, în aceeaşi activitate sau de la o
activitate la alta.
Acest procedeu metodic poate fi folosit pentru creşterea capacităţii de
efort aerob, dacă se foloseşte o intensitate crescută de efort care să ducă
frecvenţa cardiacă la 170-180 pulsaţii pe minut. Dar aceasta se recomandă
doar sportivilor bine antrenaţi.
După 4 - 6 săptămâni de utilizare se recomandă revizuirea dozării.
2. Procedeul eforturilor repetate. Este un procedeu care are la bază tot
variaţiile volumului, intensitatea efortului rămânând constantă. |n cazul
acestui procedeu va fi folosit un efort etalon care pe parcursul lecţiei sau
altei forme de organizare a exersării va fi repetat de mai multe ori. Numărul
de repetări poate creşte fie în cadrul aceleiaşi lecţii, fie de la o lecţie la alta.

b) Procedee metodice bazate pe variaţia intensităţii efortului.

Se bazează pe modificarea intensităţii în timpul eforturilor, în timp ce
volumul rămâne constant.
Intensitatea poate creşte progresiv sau poate creşte sau descreşte în
timpul aceluiaşi exerciţiu. |n funcţie de aceste posibilităţi de variaţie a
intensităţii se vorbeşte despre două procedee metodice:
1. Procedeul eforturilor variabile. |n cadrul acestui procedeu
intensitatea creşte şi descreşte pe parcursul aceleasi unităţi de efort (pe
parcursul aceluiaşi exerciţiu).
2. Procedeul eforturilor progresive. Atunci când intensitatea creşte
progresiv pe parcursul desfăşurării unităţii de efort, atunci când unitatea de
efort este alcatuită din mai multe repetări, mai multe reprize, intensitatea
poate creşte de la o repetare la alta, de la o repriză la alta.
c) Procedeul metodic bazat pe variaţia atât a volumului, cât şi a
intensităţii sau procedeul “cu intervale”.

70
 Principiul de bază al acestui procedeu metodic constă în efectuarea
repetărilor pe fondul unei refaceri incomplete a organismului.
După părerea lui Gh. Carstea (1997), variaţia volumului de efort se
realizează numai de la o lecţie la alta (de la o altă formă de organizare a
practicării exerciţiilor la alta). Variaţia intensităţii efortului se face în aceeaşi
lecţie de la o repetare la alta, atunci când se impune măsura de ordin
metodic.
Pentru a se realiza corespunzator dezvoltarea rezistenţei prin acest
procedeu trebuie respectate anumite reguli:
- începerea acestui procedeu presupune, în prealabil, o pregătire a
organismului pentru efort astfel încât frecvenţa cardiacă să ajungă în jurul
valorilor de 120-130 pulsaţii pe minut;
- efortul depus de subiecţi, ca volum, să depăşească modelul
competiţional (adică al probei sau ramurii sportive pentru care se dezvoltă
rezistenţa).
Spre exemplu, avem proba de 500 m şi unitatea de efort este de 1000
m. Sunt necesare minimum 6 repetari, astfel distanţa însumată să depaşească
distanţa competiţională.
- foarte importantă în economia acestui procedeu este pauza, mai
corect spus, semnificaţia pauzei dintre repetări, numită şi interval care, de
altfel, dă şi numele acestui procedeu. Această pauză are o durata medie între
45-90 sec. în timpul căreia frecvenţa cardiacă trebuie să revină la 120-130
pulsaţii pe minut. |n funcţie de modul în care se realizează revenirea, se
reglează intensitatea efortului pentru repetarea următoare. Dacă frecvenţa
cardiacă revine la valorile iniţiale înainte de trecerea celor 90 de secunde,
înseamnă că intensitatea efortului a fost mai mică decât cea de care era
necesară şi la repetarea următoare se va creşte intensitatea. Dacă se revine la
frecvenţa cardică de 120-130 pulsaţii/min. în jurul celor 90 sec. + 5 sec.
înseamnă că intensitatea folosită a fost bună şi nu trebuie modificată.
Dacă după 90 de secunde şi chiar mai mult nu se revine la o frecvenţă
cardică de 120-130 p/min., înseamnă că intensitatea a fost prea mare şi la
următoarea repetare trebuie scăzută.
Pauza aceasta poate fi activă sau pasivă, dar cea mai recomandată ar fi
cea activă.
Unii autori consideră ca antrenamentul cu intervale se aplică cu o
variantă intensivă şi alta extensivă. Varianta extensiva se foloseşte în

71
antrenamentul din probele şi ramurile sportive care solicită menţinerea
eforturilor de lungă durată, în timp ce forma intensivă se foloseşte în
antrenamentul din probele şi ramurile sportive în care predomină eforturile
anaerobe.
Unele aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenţei în lecţia de
educaţie fizică:
a) dezvoltarea rezistenţei se poate realiza la orice vârstă (bineînţeles,
cu anumite note de particularitate);
b) în lecţiile de educaţie fizică rezistenţa se poate programa în oricare
perioadă din an, indiferent de condiţiile materiale;
c) în lecţia de educaţie fizică, ca şi în orice altă formă de organizare a
practicării exerciţiilor fizice, rezistenţa trebuie să fie abordată ca ultima temă
de lectie şi este recomandabil ca în aceeaşi lecţie să nu se lucreze niciodată
rezistenţa şi forţa. |n lecţiile în care se lucrează rezistenţa, timpul acordat
pentru aceasta este de 10 - 15 minute şi este recomandabil ca ea să fie
programată în cicluri de lecţie (2 - 3 pe parcursul unui an, în funcţie de
nivelul biomotric al clasei) formate din 10 - 12 lecţii.
d) Dezvoltarea rezistenţei se poate face şi prin alte mijloace, în funcţie
de tipul de rezistenţă pe care dorim să-l dezvoltăm şi nu numai prin alergare,
cum greşit consideră unii “specialişti”.

Respiratia şi rezistenţa
Deşi respiraţia pulmonară nu este factorul principal care limitează
posibilităţile aerobe (Otis, 1954; Solmin, 1957, citaţi de Zaţiorski, 1968), ea
totuşi are o mare importanţă pentru rezistenţa omului.
Formarea respiraţiei corecte este în general una dintre sarcinile
speciale necesare dezvoltării rezistenţei şi de întărire a stării de sănătate.
|n repaus şi în timpul efortului fizic moderat este corectă respiraţia
rară, profundă, efectuată pe nas.
|n timpul efortului fizic foarte solicitant, când trebuie să se asigure o
ventilaţie pulmonară maximă, este corectă respiraţia frecventă, suficient de
adâncă, efectuată pe gură (F.P. Suslov, 1955; V.V. Mihalov, 1961; Balter,
1960, citaţi de Zaţiorski, 1968). |n timpul respiraţiei trebuie să se
concentreze atenţia supra expiraţiei şi nu asupra inspiraţiei (D. Matveev,
1950).

72
 CAPITOLUL 3. CAPACIT~}I INTERMEDIARE

Dacă unele din anumite capacităţi motrice sunt uşor de deosebit, altele
se situează la jumătatea drumului, între grupa capacităţilor condiţionale şi a
capacităţilor coordinative. Printre ele cele mai semnificative sunt supleţea şi
viteza de reacţie simplă (R. Manno, 1987, 1992).
Supleţea în organizarea mişcării nu are decât efecte limitate asupra
reglării acesteia, fără o implicare însemnată a proceselor energetice.

73
 3.1. Supleţea
3.1.1. Definiţii şi forme de manifestare
Supleţea, denumită şi flexibilitate, este capacitatea individului de a
putea executa mişcări cu mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii
(J. Weineck, 1992). R. Manno (1992) încadrează supleţea în grupa
capacităţilor motrice “intermediare“, respectiv între capacităţile condiţionale
(forţă, viteză, rezistenţă) şi capacităţile coordinative, iar “dezvoltarea sa
defectuoasă constituie un factor limitator al vitezei maxime de execuţie al
deprinderii tehnicilor, deoarece se măreşte consumul energetic, facilitând
apariţia oboselii.“ Tot el consideră supleţea o aptitudine motrică ai căror
factori limitativi sunt de tip anatomic, structurali şi de reglare.
Alţi specialişti sunt de părere că ea nu are decât efecte limitative
asupra reglării propriu-zise a mişcării, după cum nu se implică notabil în
procesele energetice. J. Weineck (1992) consideră supleţea o capacitate
motrică condiţionată, în parte, de capacitatea de coordonare. Supleţea se
referă la două componente ale aparatului locomotor:
 articulaţiile şi în raport cu ele vorbim despre supleţe sau mobilitate
articulară;
 muşchi, tendoane, ligamente şi în acest caz vorbim despre capacitate de
întindere.
După Frey (1977), mobilitatea articulară şi capacitatea de întindere
sunt subcategorii ale supleţii. Majoritatea specialiştilor sunt de acord însă că
dezvoltarea mobilităţii condiţionează efectuarea eficientă a procedeelor
tehnice, în general, a deprinderilor şi priceperilor motrice. De obicei
mobilitatea se asociază cu o bună performanţă fizică, cu mişcările
coordonate şi se asociază unui aparat locomotor bine dezvoltat (Fleishman,
1964, Larson, 1974, Hebelink, 1984, Broms, 1984). Mobilitatea se exprimă
în grade, datorită faptului că mişcările segmentelor aparatului locomotor
realizează unghiuri diferite între ele. Structura şi tipul articulaţiilor
condiţionează natura mişcărilor ce se pot efectua în ele, iar amplitudinea este
dependentă, în principal, de calitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor.
R. Manno (1992) afirmă că “o mobilitate crescută nu este neapărat un factor
pozitiv, putând adesea să aibă un efect invers, mărind lucrul de tensiune al
muşchilor într-un anumit număr de articulaţii sau de mişcări“.
Supleţea variază în funcţie de articulaţii şi de sporturi. Aceste
diferenţe pot proveni fie din particularităţile anatomice, fie din formele de

74
exerciţii proprii diferitelor sporturi în funcţie de sectoarele musculare
angajate.
|n concepţia unor specialişti care s-au ocupat în mod deosebit de
studiul acestei capacităţi motrice, mobilitatea nu reprezintă acelaşi lucru cu
supleţea, sau mai bine spus nu sunt noţiuni sinonime. Astfel, evoluţia în timp
a conceptului de supleţe promovează două direcţii de interpretare:
 abordarea supleţei doar din perspectiva condiţionărilor ei mecanice,
manifestat prin autonomia de mişcare a segmentelor corporale în
articulaţii în condiţii variate de mediu şi sarcină motrică (tehnica
mişcărilor);
 acceptarea noţiunii de pe poziţia unei interpretări mai riguroase trebuie
să facă referiri la calitatea execuţiei gestului, respectiv, la atitudinea
individului în mişcare ca expresie a condiţionărilor anatomo-
fiziologice, manifestată prin eficienţa, reuşitele, coordonare şi
adpatare la cerinţele de amplitudine, fluiditate, expresivitate,
plasticitate, eficienţă şi încă alte coordonate.
N.L. Hubley - Kozey (1991) remarcă lipsa unei accepţiuni universale
privind definiţia supleţii. Tot el subliniază că marea majoritate a cercetărilor
experimentale se bazează pe măsurători de natură statică Static Flexibility 
în timp ce, pentru aspectele dinamice ale flexibilităţii nu s-au găsit soluţii
viabile de obiectivizare.
G. Lembert, 1988, consideră că supleţea se manifestă în mişcare în
mod global şi la nivel segmentar se poate discuta doar de noţiunea de
mobilitate articulară.
J.M. Le Chevalier, 1978, consideră că supleţea este o calitate datorată
îmbinării fericite a mai multor factori în ansamblul cărora mecanismele
nervoase joacă un rol deosebit.
Pentru V.I. Platonov supleţea este “ansamblul calităţilor morfo-
funcţionale care caracterizează amplitudinea mişcărilor” şi consideră că unul
dintre factorii determinanţi ai supleţei este atitudinea de a combina de o
maniera optimă contracţia musculaturii agoniste cu relaxarea celei
antagoniste.
Herbert de Vrios (1980, citat de S. Macovei în 1998) foloseşte
termenul de “flexibilitate”, considerând-o drept nivelul anatomic al
mişcărilor într-o articulaţie.

75
 Există autori care atribuie supleţei un continut contradictoriu de factor
de performanţă sau de aspect ce evidenţiază atitudinea în mişcarea
individului (H. Ripoll, 1978; F. Brigel, 1978; M. M. Ramanantsare, 1978).
Alţi autori tratează supleţea ca pe o capacitate a mecanismelor
musculo - articulare care în limitele heritabilităţii şi sub influenţele activităţii
depuse oferă autonomia de mişcare a segmentului locomotor (L.P. Matveev
şi A.D. Novicov, 1980; E.L. Fox si Co, 1988; Ch.L. Hubley Kotey, 1991).
|n funcţie de numărul de articulaţii prin care se realizează mişcarea
distingem supleţea generală şi specifică, părere cu care nu suntem întru totul
de acord.
Supleţea generală se referă la supleţea principalelor mari articulaţii ale
corpului (ale centurii scapulare coxofemurală, ale coloanei vertebrale). Ea
poate atinge parametri maximi numai în urma unui antrenament specializat
care urmăreşte aceasta. Supleţea specifică priveşte o articulaţie anume
(exemplu supleţea articulaţiei centurii scapulare). R. Manno (1992), ca de
altfel mulţi alţi specialişti, consideră că supleţea poate fi clasificată astfel:
 Supleţea activă - datorită acţiunii muşchilor care se destind
antagonişti, care semnifică amplitudinea maximă a unei articulaţii. Cu
alte cuvinte supleţea activă depinde de forţa de contracţie a muşchilor
motori; există deci un raport dificil de apreciat între supleţe şi forţă
musculară, în sensul că forţa constituie un factor limitant al supleţii
active. Se constată că subiecţii posedând mare mobilitate nu au o forţă
musculară dezvoltată. De aceea considerăm necesar să se realizeze un
raport armonios între dezvoltarea forţei şi supleţii, raport care este
optim şi specific fiecărui tip de efort.
 Supleţea pasivă - despre care R. Manno (1992) afirmă că este datorată
acţiunii inerţei sau gravitaţiei greutăţii corpului sau acţiunii unui
partener sau unui aparat. După părerea marii majorităţi a speciliaştilor
supleţea pasivă se referă la amplitudinea articulară a unui individ sub
efectul unei forţe externe. Ea este determinată de capacitatea de
întindere şi relaxare a muşchilor antagonişti Harre (1976). Dacă în
supleţea activă efectul muşchilor antagonişti este determinant, în cea
pasivă, relaxarea şi întinderea antagoniştilor este primordială.
Diferenţa în grade dintre supleţea pasivă şi cea activă poartă numele
de rezervă de mobilitate. Ea este un indicator foarte important de care
trebuie ţinut cont în procesul de antrenament în care se acţionează
pentru dezvoltarea supleţii.

76
 Supleţea mixtă - determinată de interacţiunea dintre supleţea activă şi
pasivă sub diferite forme.
S. Macovei (1998) consideră că supleţea este o calitate motrică
complexă care urmăreşte componentele:
 supleţe musculo-ligamentară - capacitate de a se adapta cu uşurinţă la
variaţiile de lungime impuse de mişcări;
 supleţe neuro - motrică - poate fi înţeleasă în mod similar cu supleţea
musculo ligamentară prin capacitatea sistemului neuro-motric de a
trece de la starea de excitaţie la starea de inhibiţie şi invers uşor şi în
mod gradat, păstrând permanent controlul asupra mişcării (cf. P. de
Hillerin, 1998).
 supleţe articulară sau mobilitate articulară. Ea poate fi interpretată
drept capacitate a aparatului osteo - articular de a realiza amplitudini
unghiulare variate în limitele funcţionale proprii fiecărei articulaţii.
Mobilitatea articulară poate fi privită ca un factor principal de
condiţionare mecanică, cu un rol limitativ în manifestarea celorlalte
componente, aşa cum rezultă din schemele următoare (figurile nr.10
şi 11).
S. Macovei (1998) consideră că supleţea este “capacitatea de a
mobiliza una sau mai multe articulaţii prin intervenţia unor forţe externe
(acţiunea altor segmente, partener, aparatură etc.).”
|n cadrul acesteia, acţiunea poate fi de două feluri, statică şi dinamică.
Statică - atunci când segmentele corporale sunt duse într-o anumită poziţie
care este menţinută în mod pasiv respectându-se amplitudinea. Dinamică -
atunci când segmentele corporale sunt mişcate de către o forţă exterioară
(partener, aparate etc.) prin unghiurile şi planurile de lucru propuse.
Supleţea activă se bazează pe mobilizarea în lucru a pârghiiilor
osoase, prin efortul propriu al musculaturii sau deserveşte articulaţiile.
Se nominalizează două tipuri de supleţe activă:
a) Supleţea activă statică - necesară pentru menţinerea unor poziţii de
mare amplitudine şi în care pot fi angajate una sau mai multe articulaţii.
b) Supleţea activă dinamică - necesară pentru menţinerea unor poziţii
de mare aplitudine şi în care pot fi angajate una sau mai multe articulaţii. Ea
poate fi definită ca fiind aptitudinea de a solicita articulaţiile la cea mai mare
amplitudine posibilă cu mare viteză şi în mod regulat.

77
 Supleţea statică repreaintă aptitudinea de a solicita articulaţiile la cea
mai mare amplitudine posibilă.

78
79
 3.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale supleţii
Factori care favorizează sau limitează supleţea sunt de natură
anatomică şi neurofiziologică, respectiv de reglare. O interesantă şi
originală sinteză a factorilor care condiţionează manifestarea supleţei este
realizată de S. Macovei (1997) (vezi fig.nr. 11).
Din punctul de vedere anatomic, importante sunt tipul şi forma
suprafeţelor articulare, capacitatea de întindere a muşchilor, tendoanelor,
ligamentelor şi capsulelor articulare.
Dar încercăm o analiză a factorilor de natură morfofuncţională şi în
special a componentelor pasivă şi activă a aparatului locomotor care
favorizează sau limitează performanţa, aceştia sunt:
 Tipul articulaţiei - în articulaţiile fixe mişcarea şi deci mobilitatea este
inexistentă, este redusă în articulaţiile semimobile şi este foarte mare
în articulaţiile de tip diartroze sferoide. Dar chiar şi în cazul aceleiaşi
articulaţii, supleţea diferă de la un individ la altul, ea fiind dependentă

80
 de caracteristici anatomice şi biomecanice individuale determinate
genetic. Cu toate acestea supleţea poate fi ameliorată prin antrenament
specific.
 Masa musculară - o masă musculară hipertrofiată limitează mişcarea
(din considerente pur mecanice). Dar nu este o axiomă faptul că
dezvoltarea forţei în anumite limite diminuează supleţea.
 Hipertrofia musculară cu consecinţa imediată (creşterea forţei
musculare) nu diminuează capacitatea de întindere musculară, ci din
contră o ameliorează şi implicit îmbunătăţeşte supleţea. în ceea ce
priveşte supleţea activă ştim că nu depinde numai de capacitatea de
întindere a muşchilor, ci şi de forţa de contracţie, aceasta este
optimizată prin dezvoltarea masei musculare, şi în special, a muşchilor
agonişti. După părerea noastră nu forţa limitează supleţea, ci poate
rigiditatea musculară.
 Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare au rol important în
capacitatea de întindere a muşchilor.
Important în determinarea tonusului muscular este fusul
neuromuscular care descarcă permanent impulsuri responsabile de contracţia
succesivă a unui număr mic de fibre musculare scheletice care determină
starea uşoară de semicontracţie involuntară numită tonus.
|n tendoane, prezenţa organelor Golgi este responsabilă de inhibiţia
muşchilor antagonişti susceptibili de clacaje şi rupturi musculare în cazul
unor contracţii prea puternice a muşchilor agonişti.
Creşterea tonusului (în solicitările neuropsihice, starea de start, frig)
diminuează capacitatea de relaxare şi întindere musculară prin creşterea
rezistenţei intrinseci musculare şi deci limitează mobilitatea în mişcare şi
implicit performanţa.
 Capacitatea de întindere musculară (elasticitatea). Elasticitatea
musculară de care depinde supleţea se datorează componentelor
conjunctive din strucutura muşchilor
 Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar. Supleţea
depinde şi de rezistenţa tendoanelor şi capsulelor articulare.
Elasticitatea elementelor tendinoase ligamentare şi capsulare este
foarte slab ameliorată şi aceasta datorită rolului lor de menţinere în contact a
extremităţilor osoase, de stabilizare a articulaţiilor.
Alţi factori care mai influenţează mobilitatea sunt: vârsta şi sexul.

81
 Vârsta . Cu vârsta se produc modificări degenerative şi al nivelul
aparatului muscular şi osteoligamentar (diminuări celulare, de muco-
polizaharide, apă, fibre elastice) care determină schimbări în
comportamentul mecanic al aparatului de susţinere şi locomoţie, fapt
ce se repercutează şi asupra mobilităţii.
Colta (1978) afirmă că sistemul muscular este cel mai expus
îmbătrânirii, prin diminuarea capacităţii de întindere a structurilor implicate
în supleţe.
 |n funcţie de sex, supleţea diferă în sensul că elasticitatea, capacitatea
de întindere musculară - ligamentară, adică supleţea este mult mai
crescută la femei datorită unei densităţi mai mici a ţesuturilor;
 Starea de încălzire a aparatului locomotor. Căldura, (mai bine zis
încălzirea) influenţează evident supleţea articulară şi capacitatea de
întindere musculară;
 Oboseala. |n condiţiile unei refaceri incomplete prin nelimitarea
lactatului, celulele musculare absorb apa în scopul restabilirii
osmolarităţii, iar supleţea musculară - articulară este redusă (Martin,
Barra, 1983, citaţi de Weineck)
Acelaşi efect de diminuare a supleţii îl are şi epuizarea resurselor de
A.T.P. Cu diminuarea efectului său decontracturant.
 Ritmul circadian. Grosser, în 1977, afirma că mobilitatea articulară
măsurată dimineaţa este net inferioară valorilor înregistrate după
amiaza sau seara. Deci si supleţea cunoaşte o evoluţie în cursul
celor 24 de ore ale zilei.

3.1.3. Supleţea la diferite vârste

Supleţea este singura formă de solicitare care atinge punctul de vârf în
timpul celei de-a doua perioade şcolare şi care ulterior scade (Hollman şi
Hetingher, 1980). Această constatare generală nu este valabilă decât parţial
pentru un sistem articular luat individual şi necesită o reflectare mai
aprofundată.
Supleţea copiilor de vârstă preşcolară este de aşa natură încât nu este
necesar să se intevină pentru ameliorarea ei exceptând cazurile unui
antrenament specific (Meinel, 1976).
|n timpul perioadei primelor modificări morfologice (5 - 6 ani) şi a
creşterii simultane a extremităţilor, un antrenament excesiv al mobilităţii

82
articulare ar putea dăuna aparatului de susţinere, care este deja destul de
instabil.
în timpul primului stadiu şcolar (6/7 ani până la 10 ani) se constată o
serie de contradicţii. capacitatea de flexie a articulaţiilor bazinului, umărului
şi coloanei vertebrale, continuă să crească (ajungând la valorile maxime la 8-
9 ani) (Formin şi Filin, 1975). Se poate observa deja o diminuare în
capacitatea de a depărta picioarele din articulaţia coxofemurală şi în
mobilitatea dorsală a articulaţiilor scapulare (Meinel, 1976).
La această vârstă trebuie incluse exerciţii de depărtare a picioarelor şi
de mobilitate a umerilor.
La această vârstă poate fi introdus antrenamentul specific de
mobilitate, pentru sporturile unde mobilitatea articulară este primordială.
|n timpul celui de-al doilea stadiu şcolar (ciclul gimnazial 10 - 14 ani)
mobilitatea coloanei vertebrale, a articulaţiei coxofemurale şi scapulare nu
mai creşte decât în direcţiile în care ea este antrenată (Meinel, 1976).
Din această cauză antrenamentul principal de mobilitate trebuie să se
facă în această perioadă deoarece, mai târziu ameliorările vor fi mai greu de
obţinut (V.M. Zaţiorski, 1975).
|n timpul pubertăţii se constată înainte de toate o deteriorare a
mobilităţii, deoarece elasticitatea muşchilor şi ligamentelor nu se adaptează
imediat la puseul de creştere a staturii (Frey, 1978).
Cele mai expuse pericolului sunt coloana vertebrală şi articulaţia
coxofemurală. Aceasta este cauzată de diminuarea capacităţii discului
vertebral, de a suporta un efort în timpul peiroadei de creştere (Morscher,
1975). De aceea trebuie evitate sarcinile excesive de torsiune, flexie şi
hiperflexie înainte, de hiperflexie înapoi sau lateral. deci se poate spune cu
certitudine că în timpul pubertăţii un antrenament polivalent general al
mobilităţii este necesar, dar trebuie evitată cu orice preţ supraîncărcarea
aparatului locomotor pasiv.
|n adolescenţă mobilitatea se manifestă şi poate fi dezvoltată la fel ca
şi la adulţi.

3.1.4. Metodologia dezvoltării supleţei

83
 Supleţea are o metodică de dezvoltare specială destul de bine pusă la
punct care are la bază o serie de principii* :
1. Continuitatea şi ciclicitatea pregătirii. Acest principiu recomandă
lucrul zilnic pentru supleţe, evitarea întreruperilor prelungite în cadrul
cărora, efectele de adaptare obţinute anterior se pierd relativ uşor prin lipsa
stimulului specific.
2. Solicitarea maximă sub raportul amplitudinii de mişcare.
Solicitarea trebuie să fie maximă pentru momentul dat, iar mărirea acesteia
poate creşte progresiv o dată cu adaptarea la efort a grupelor musculare şi
articulare.
3. Alternarea în lucru a grupelor musculare şi a tipului de stimulare.
Angajarea în lucru a grupelor musculare trebuie să se facă alternativ,
urmărindu-se relaţia între musculatura agonistă şi tipul de acţiune musculară
pe care o solicită exerciţiile propuse. Se va ţine cont de viteza de aplicare a
întinderilor, durata menţinerilor, regimul de lucru solicitat (activ sau pasiv),
starea iniţială a musculaturii solicitate.
Repetarea va fi urmată de pauză activă în care se recomandă exerciţii
compensatorii (J. Weineck, 1994). Durata pauzelor poate varia între 15 sec -
2-3 min. (atunci când se prelucreaza selectiv zone ale coloanei vertebrale).
4. Varietatea stimulului de efort. Acest principiu presupune diversitate
în alegerea exerciţiilor şi a tehnicilor de lucru, precum şi o angajare
musculo-articulară foarte complexă.
5. Coordonarea pregătirii de supleţe cu a celorlalte capacităţi
motrice. Dezvoltarea formelor active ale supleţei se va face în concordanţă
cu lucrul de forţă şi forţă - viteză, cu toate ca V.I. Platonov atenţionează
asupra faptului că asocierea exerciţiilor de supleţe şi forţă nu are întotdeauna
o eficienţă reciprocă.
6. Coordonarea antrenării supleţei cu cerinţele specifice tehnicii din
fiecare disciplină sportivă. “Orice lipsă de supleţe poate face dificilă
execuţia mişcărilor, creşte riscul de accidentare şi împiedică dezvoltarea
optimă a calităţilor fizice şi a tehnicii. O bună dezvoltare însă permite
sportivului să-şi realizeze mişcările cu maximă economie” ( J. Xrijens, 1991,
citat de S. Macovei, 1998). Tehnica fiecărei discipline sportive prezintă
limite de amplitudine în cadrul cărora mişcările pot fi realizate precis, corect
şi eficient. Este indicat ca dezvoltarea mobilităţii articulare să se facă între

*
Prezentate [i de S. Macovei, 1998.

84
aceste limite, iar celelalte componente ale supleţei să fie dezvoltate la
parametrii maximi.
Dacă nu este necesară o amplitudine articulară excesivă în execuţia
unor procedee tehnice, existenţa ei poate defavoriza execuţia.
Pentru dezvoltarea supleţei ca principala metodă este repetarea. Se
urmaresc două obiective prioritare: de dezvoltare şi de menţinere.
Achiziţiile de mobilitate sunt destul de specifice unor articulării, panta
lor de dezvoltare nefiind indentică.
Conform lui R. Manno (1992) tehnicile de dezvoltare a supleţei sunt
următoarele :
a) tehnici balistice;
b) tehnici de întindere statică;
c) tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă.

a) Tehnicile balistice cuprind acele exerciţii dinamice care angajează

musculatura într-o mişcare repetată, având ca scop relaxarea şi trecerea
rapidă la întindere a musculturii antagoniste.
b) Tehnicile de întindere statică - ele se bazează pe menţinerea în
întindere a grupelor musculare în cadrul unor poziţii în care maniera de lucru
este pasivă. Se întâlnesc mai multe feluri de aplicare a întinderilor:
1) prin metode clasice în care la limita durerii (lejer disconfort
muscular) se menţine poziţia o perioadă de timp care variază între 30-60 sec.
(R. Manno, 1992);
2) procedee de tip “stretching”. Se adresează aspectelor de natură
neuronală care intervin în reglarea functionalităţii diferitelor structuri
musculare - ligamentare, precum şi în modificarea tonusului muscular.
c) Tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă - apărute
relativ recent şi care derivă din tehnicile analoage folosite în relaxarea neuro
- motorie. Aceasta tehnică se bazează pe alternarea unor faze de dezavantaje
(R. Manno, 1992) :
- tehnici de execuţie diferite şi presupune prezenţa partenerului;
- control insuficient asupra întinderilor datorită acţiunii partenerului;
- există pericole privind integritatea ţesuturilor.

85
 Din aceste motive aceste tehnici sunt recomandabile numai la sportivii
foarte bine antrenaţi şi numai în anumite ramuri sportive.
Exerciţiile de întindere sunt cele mai eficiente mijloace folosite în
metodica antrenării supleţei.
Aceste exerciţii sunt de trei tipuri:
1. exerciţii active;
2. exerciţii statice;
3. exerciţii mixte ( active şi pasive).
1. Exercitiile active. Sunt exerciţii în care segmentele se menţin sau
se adaptează prin poziţii de mare amplitudine în care mobilizarea pârghiilor
osoase este realizată de musculatura agonistă în timp ce musculatura
antagonistă cedează controlat la întindere. Exerciţiile active sunt de două
tipuri:
a) exerciţii statice - sunt menţineri de poziţii în care regimul de lucru
este dependent de forţa musculaturii agoniste, dar şi de rezistenţa la întindere
opusă la antagonişti;
b) exerciţii active dinamice - sunt modalităţi diferite de mobilizare
activă a segmentelor în cadrul unor mişcări în care acţiunea musculară este
condusă sau realizată prin utilizarea inerţiei (balansări).
De regulă, sunt formate din 6 - 8 structuri repetate de 10 - 12 ori.
Numărul maxim de exerciţii recomandat depinde de articulaţii. Se consideră
cu numărul repetărilor poate creşte până la o anumită limita şi poate apoi să
descrească în condiţiile menţinerii aceleiaşi amplitudini de lucru.
Exerciţiile active sunt cele mai valoroase pentru că ele se adresează
pregătirii supleţei active. Prelucrarea musculaturii este completă, atât sub
raportul componentelor supleţei, cât şi a lucrului în diferite regimuri.
2. Exerciţii statice - duratele de folosire a acestor exerciţii variază
între 10 - 60 sec. şi depind de tehnica aleasă, de zona de lucru şi de nivelul
de pregătire al sportivului (J. Weineck, 1992). Este recomandabil ca mărirea
duratei de menţinere să se facă progresiv, în mai multe lecţii succesive. Este,
de asemenea, indicată repetarea de 3 - 5 ori a aceleiaşi poziţii.
Exercitiile pasive sunt utile obţinerii unor amplitudini articulare
deosebite mai corect spus, de excepţie, contribuie la conştientizarea
senzaţiilor şi percepţiilor din timpul întinderii, la reducerea tonusului
muscular şi degajarea tensiunilor de pe traiectul nervos.

86
 3. Exercitiile mixte sunt diferite combinatii in care se gasesc
combinate elemente specifice ex. pasive si celor active.
Indicaţii metodice de care trebuie să se ţină cont în dezvoltarea
supleţei:
1. Complexele de exercţii destinate suplţei se pot organiza selectiv, pe
mai multe zone ale aparatului locomotor în mod global prin angajare
simultană sau succesiva a mai multor articulaţii.
2. Repetarea oricăror tipuri de exerciţii de supleţe trebuie să se
realizeze doar pe fondul unei bune pregătiri a organismului pentru efort.
3. |n dezvoltarea supleţei se pot folosi exerciţii cu îngreuieri, acestea
depinzând de regimul de lucru şi de capacitatea de viteză - forţă - rezistenţă
a executantului.

4. |n dezvoltarea supleţei se va urmări mai întâi prelucrarea aspectelor

pasive, care din punct de vedere cantitativ vor asigura valorile dorite de
amplitudine articulară (V.I. Pavlov, citat de S. Macovei, 1998). Ulterior,
după ce s-a creat acest fond, vor putea fi antrenate formele active (statică şi
dinamică) ale supleţei.
5. Timpul afectat pregătirii pentru supleţe poate varia de la 20 - 30
minute, până la 40 - 50 minute (V.I. Platonov, A. Dragnea, 1996). |n lecţia
de educatie fizică se pot acorda 10 - 15 min, pentru dezvoltarea supleţei.
6. Se recomandă ca timpul scurs între încetarea exerciţiilor de supleţe
şi continuarea antrenamentului să nu fie lung dacă se urmăreşte folosirea
valorilor de amplitudine articulară în beneficiul pregătirii tehnice.
Pentru stabilirea unui program eficient pentru dezvoltarea supleţei este
recomandabil să se ia în calcul mai multe aspecte:
- particularităţile morfofuncţionale ale articulaţiei;
- unghiurile articulare cerute de tehnica mişcărilor în funcţie de care se
vor particulariza duratele de menţinere a pozitiilor şi timpilor de lucru ;
- numărul, particularităţile şi mărimea grupelor musculare în lucru;
- modalităţi de solicitare a musculaturii - pasiv, activ - static - activ-
dinamic, mixt, repetate la specificul efortului solicitat de o anumită
disciplină sportivă;
- durata şi natura pauzelor dintre serii.

87
 CAPITOLUL 4. CAPACIT~}ILE COORDINATIVE

4.1. Conceptul de capacităţi coordinative. Definiţie, modalităţi ale

capacităţii coordinative. Importanţa capacităţii coordinative şi
componentele capacităţii coordinative

Capacităţile coordinative mai au ca sinonime îndemânarea,

dexteritatea şi iscusinţa şi sunt determinate de procesele de ghidare şi
reglare a gesturilor. Ele îl pun pe sportiv (individ) în situaţia de a-şi coordona
în mod sigur şi economic acţiunile motrice în situaţiile posibile (stereotipe)
şi imprevizibile (adaptare) şi de învăţa relativ repede gesturile sportive (Frey,
1977).
Capacităţile coordinative sunt distincte de abilităţi: în timp ce
abilităţile se raportează la acte de gesturi concrete consolidate, parţial
automatizate, capacităţile coordinative reprezintă condiţiile consolidate de
generalitate, adică fundamentale ale performanţei omului în legătură cu o
întreagă serie de acte gestuale (Hirtz, 1978).
Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o calitate psihomotrică,
care are la bază corelaţia între sistemul nervos central şi musculatura
scheletică în timpul efectuarii unei mişcări.
R.Manno, în 1992, prezintă o clasificare a capacităţilor de coordonare
făcute de Blume. (figura nr.12)

Modalităţi de capacităţi coordinative

88
 Se disting capacităţi coordinative generale şi speciale. Capacităţile
coordinative generale sunt rezultatul unei instruiri gestuale polivalente în
CAPACITATE
diferite sporturi. Ele se manifestă deci în DE A LEGA
diferite {I
domenii ale vieţii cotidiene
COMBINA MI{C~RILE
şi în sport prin faptul că problemele gestuale oarecare pot fi rezolvate în mod
creator (după Harre, Deltow, Ritter).
Capacităţile coordinative speciale se dezvoltă mai mult în cadrul
CAPACITATE
disciplinelor DE
sportive considerate şi după Ozolin: caracterizate prin
DIREC}IE CAPACITATE DE
însuşirile variate în tehnica sportivă: în funcţie de disciplină sau de diverse
DIFEREN}IERE
{I CONTROL
combinaţii.
CAPACITATE DE |
NV~}ARE
MOTRIC~
CAPACITATE DE ECHILIBRU

CAPACITATE DE
ORIENTARE

CAPACITATE DE RITM

CAPACITATE DE
DIREC}IE
{I CONTROL
CAPACITATE DE REAC}IE

89
 Figura nr.12. Clasificarea capacităţilor de coordonare (Blume, citat de
R.Manno, 1982)

Importanţa capacităţilor coordinative

|n termeni foarte generali, capacităţile coordinative sunt necesare
pentru stăpânirea unor situaţii care cer acţiune rapidă şi raţională, fiind de o
mare valoare în prevenirea accidentelor. Capacităţile coordinative sunt la
baza unei capacităţi de învăţare senzorio - motorie bună. Desigur, o
economie inerentă, condiţionată de precizia ghidării gesturilor permite
executarea unor mişcări identice cu o cheltuială mică de forţă musculară,
ceea ce duce la realizarea unei economii de energie.
Componentele capacităţii coordinative
Pentru a permite o instruire a capacităţilor coordinative, pare
important, pe de o parte să se evidenţieze şi acţiunile corespunzătoare lor în
procesul de instruire a îndemânării (Hirtz, 1978). Cunoaşterea exactă a
componentelor amintite este de o importanţă specială prin faptul că permite
suprimarea eventualelor slăbiciuni parţiale.
Capacităţile coordinative vor fi ameliorate esenţial dacă fiecare dintre
componente este la fel de raţional dezvoltată cum se întâmplă în cazul
capacităţilor condiţionale.
Pentru că încă nu există cercetări susceptibile de a aduce o clasificare
definitivă legată de numărul, strucutura exactă şi corelările componentelor,
evidenţierea acestora nu trebuie CAPACITATE
să fie mai mult
DE decât o simplă orientare
valabilă în instruirea capacităţilor TRANSFORMARE
coordinative.
Se admit ca fiind componente ale capacităţii coordinative,
următoarele:
 capacitatea de adaptare;
 capacitatea de reacţie;
 capacitatea de ghidare, de combinare;

90
 capcitatea de echilibru;
 capacitatea de agilitate de îndemânare.
Fetz adăuga aici simţul gestual, supleţea şi elasticitatea gesturilor. Alţi
autori mai adaugă capacitatea de transfer gestual, capacitatea de
înmagazinare gestuală şi capacitatea de variaţie.
Pentru diversele capacităţi coordinative putem prezenta trei capacităţi
generale de bază (Schnadel, 1976):
 capacitatea de ghidare (îndrumare motorie);
 capacitatea adaptării şi readaptării motrice;
 capacitatea de învăţare (de formare) motorie.
Acete trei capacităţi de bază sunt în strânsă corelaţie. Cu toate acestea,
capacitatea învăţării motorii este treapta cea mai înaltă; fără aceasta
mişcarea, în realitate orice capacitate de ghidare sau de adaptare şi
readaptare motorie este lipsită de sens. Trebuie să ştii, mai întâi să faci şi
abia apoi apare problema lui cum să faci.
1. Capacitatea de învăţare motorie se bazează înainte de toate pe
mecanismele de recepţionare, prelucrare şi stocare a informaţiei. în
primul rând apar procesele perceptive (analiza), cognitive şi cele
referitoare la memorare (procese relevante ale memoriei şi operaţiilor
neuro-fiziologice de sinteză).

2. Capacitatea de ghidare motorie se bazează în special pe componentele

coordinative ale capacităţii de diferenţiere kinestezică, ale capacităţii
de orientare spaţială şi ale capacităţii de echilibru

3. Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică depinde din plin nu

numai de cea a învăţării motorii, dar şi de cea a ghidării motorii. O
adaptare optimă corespunzătoare modificărilor situaţionale nu este
poasibilă decât pe baza unei experienţe motrice sufuciente, având o
consistentă bază de comparaţie care apelează la procese anterioare de
învăţare. în ghidarea procesului de adaptare este necesară, de
asemenea şi o precizie suficient de mare pentru a furniza o soluţie
gestuală satisfăcătoare.

Hirtz (1972) a subordonat celor trei capacităţi de bază, cinci capacităţi

coordinative fundamentale pe care a încercat să le clasifice ierarhic astfel:

91
1. capacitatea de orientare spaţială;

2. capacitatea de diferenţeiere kinestezică;

3. capacitatea de reacţie;

4. capacitatea de echilibru;

5. capacitatea de ritm (simţul ritmic).

Capacităţile
coordinative
sinonim: îndemânare
Se bazează pe:

Factorii fizici ai Repertoriul de gesturi Capacitate de analiză

performanţai

exprimându-se prin:

Stapânirea acţiunilor Capacitate crescută de

motrice învăţare motrică

Fig. 13. Fundamentele capacităţii de coordonare (Hirtz, Rubensame,

Wagner, 1972)

La Blume, citat de (R. Manno, 1992), găsim următoarea clasificare a

componentelor capacităţilor coordinative (de coordonare):
1. capacitatea de combinare şi înlănţuire (acuplare) a mişcărilor;
2. capacitatea de orientare spaţio-temporală;

92
3. capacitatea de diferenţeire kinestezică;
4. capacitate de echilibru;
5. capacitatea de reacţie motrică;
6. capacitatea de transformare a mişcărilor;
7. capacitatea ritmică.
4.2. Importanţa factorilor fizici ai performanţei
Capacităţile coordinative sunt de neconceput fără factorii fizici ai
performanţei: forţa, viteza, rezistenţa şi implicarea lor complexa în realizarea
mişcării. Deci, acestea nu sunt eficace în performanţe sportive decât în
cooperare cu capacităţile condiţionale (Hirtz, 1976).
|ncercarea de ierarhizare a capacităţilor coordinative (Hirtz, 1982) a
dus la următoarea schemă ( figura nr.14)

Capacitatea de Capacitatea de Capacitatea de

învăţare motrică motor control adaptare şi
readaptare
motrică

Capacitatea de Capacitatea de
coordonare coordonare-
Velocitate (viteză) rezistenţă generală

Capacitatea de Capacitatea de ritm Capacitatea de

reacţie echilibru

Capacitatea de Capacitatea de
orientare spaţială diferenţiere
chinestezică

Figura nr.14. Ierarhizarea capacităţilor de coordonare (Hirtz, 1981, citat de J.

Weinneck, 1994)

93
 1. Capacitatea de formare motorie;
2. Capacitatea de ghidare motorie;
3. Capacitatea de adaptare şi readaptare motorie;
4. Capacitatea de coordonare- viteză;
5. Capacitatea de coordonare- rezistenţă;
6. Capacitatea de reacţie;
7. Capacitatea de ritm (simţul ritmului);
8. Capacitatea de echilibru;
9. Capacitatea de orientare spaţială;
10. Capacitatea de diferenţiere kinestezică.
Invers, capacităţile coordinative sunt indispensabile la nivelul şi la
dezvoltarea capacităţilor fizice, căci ele permit achiziţionarea de abilităţi
sportive necesare proceselor de educare şi de formare corporală (Groper şi
Thiess, 1975, citaţi de J.Weinneck).
Factorii fizici ai performanţei şi formele de forţă influenţează nivelul
capacităţilor coordinative: un minim de forţă este necesar pentru a permite o
mişcare agilă. De asemenea, este necesară o bună dozare a vitezei dacă
trebuie să intervină la un moment dat aptitudinea de a rezolva rapid o
problemă motorie dată într-o anumită situaţie. Mai este nevoie şi de o
anumită mobilitate la baza capacităţilor coordinative pentru a avea în
îmbinarea spaţială a unei mişcări un câmp de operare mai mare şi pentru
adaptarea la necesităţile spaţiale de modificare. în fine, rezistenţa precoce
induce - prin intermediul proceselor de ghidare ale SNC, o diminuare a
preciziei gestuale.

4.3. Bazele biologice şi psihologice ale proceselor de ghidare şi

reglare a acţiunilor în desfăşurarea activităţii sportive
Pentru a înţelege mai bine dispozitivul de ansamblu al complexului
motor al acţiunii, e nevoie să numim funcţiile parţiale importante pe care se
bazează capacităţile coordinative.
 Captarea informaţiei şi prelucrarea acesteia de către organele de simţ
(până la sinteza aferenţelor). Calitatea acestui proces este dependentă de
capacitatea de analiză a individului (sportivului)
 Anticiparea şi programarea actului motor prin exploatarea
experienţelor motrice înmagazinate şi a folosirii programelor sau elementelor
de program deja existente: viteza şi calitatea procesului sunt dependente de
repertoriul motor al individului (sportivului);

94
 Inervarea musculaturii necesare de către fibrele nervoase eferente
(executarea mişcării)
 Retro-infirmarea constantă bazată pe derularea gestică cu compararea
simultană a valorilor efective şi programată ca obiectiv gestual anticipat.

Memorie pe termen lung

Mecanismul de programare
1. A se conta pe o strategie de soluţie Mem.
Mem. 2. A se efectua în gând această strategie pe
pe 3. A aprecia consecinţele term.
term
lung
4. A stabili un proiect gestual lung

Mecanismul de execuţie
Memoria de percepere 2 1. A primi proiectul gestual
1. A selecţiona 2. A articula proiectull
2. A identifica elementele gestual în spaţiu şi timp
3. A aprecia rãspuns 3. A transmite proiectul
4. A clasifica imediat gestual organelor de
(gest execuţie
automa

răspuns - reflex

1
Analizatori Sistem neuro-muscular
Mem. Mem.
- optici - inervare
pe pe
- acustici - contracţia musculaturii utile
term. term.
- kinestezici
scurt scurt
- tactili

in -put out-put
(captarea informaţiei) (actul gestual)

Fig. nr. 15. Model de ghidare gestică. în executarea unui gest sunt puse în
mişcare în funcţie de profilul cererilor diverse tipuri de răspuns

 Eventual, impulsuri corective ale SNC adresate musculaturii la

sfârşitul pilotării mişcării. în figura nr. 10 se poate observa că, după natura
apar diferite tipuri de răspuns gestual. Astfel, în răspunsurile gestuale
ultrarapide, ghidate pe cale reflexă, reacţia intervine fără solicitarea

95
sistemelor specializate în prelucrarea informaţiei. în răspunsurile gestuale
care şi-au dovedit adesea adecvarea în spectrul experimental al sportivului-
numite gesturi stereotipe sau mişcări automatizate- mecanismul programării
este scurt-circuitat, existând deja răspunsul adecvat situaţiei- aşa-zisul
răspuns imediat. în situaţiile de acţiune încă necunoscute sau chiar în
procesele de învăţare, sunt parcurse toate mecanismele sistemice ale ghidării
gestice. Individul (sportivul), pe baza experienţelor sale precedente stabileşte
un program de acţiune care-i pare optim pentru a rezolva o situaţie: răspuns
brut. pentru re-aferenţele complexe, acest răspuns brut va fi controlat, iar
dacă va fi cazul, corectat.

Importanţa aptitudinilor de analiză

Restul funcţiilor parţial citate, de coordonare gestuală, dezvoltare şi
grad de fineţe a capacităţilor coordinative la recepţionarea şi prelucrarea
informaţiei este în mare măsură dependent de randamentul diverşilor
analizatori. Din categoria analizatorilor face parte o serie de receptori
specifici, căi nervoase aferente şi centre senzoriale situate în anumite zone
ale creierului. în plus, individul (sportivul) este apt să perceapă prin analiză,
propriile gesturi şi situaţia ambiantă. Se reglează mai bine, conform datelor
modificare şi poate să răspundă mai bine printr-o soluţie motrică în măsura
posibilităţilor sale individuale (cf. V.M. Zaţiorsky, 1971).
Cinci dintre analizatori contribuie în mare măsură la coordonarea
motrică, influentând în mod diferit procesul de ghidare şi de regularizare a
actelor gestuale. Aceşti analizatori cooperează între ei şi se completează.
Analizatorul kinestezic. Receptorii lui sunt situaţi în toţi muşchii, în
toate tendoanele şi articulaţiile şi informează asupra poziţiei extremităţilor, a
trunchiului şi a forţelor exercitate asupra acestora. In plus, reglajul de fineţe
necesar în numeroase desfăşurări gestice, depinde de parametrii spaţiali şi
temporali şi are ca bază o informaţie kinestezică diferenţiată.
Analizatorul kinestezic este superior celorlalti analizatori care
acţionează doar la forme mari de mişcare. Cel mai important centru senzorial
este muşchiul striat, considerat după ochi ca fiind cel mai complex organ de
simţ al omului. Este organul mişcării voluntare dirijate prin inervarea sa de
către sistemul fibrelor gama. Excitantul specific este întinderea.
Analizatorul tactil. Aceasta informează asupra acelor mişcări care se
desfăşoară în contactul nemijlocit cu mediul înconjurător, respectiv asupra
formei şi suprafeţei obiectelor atinse, a rezistenţei opuse de către acestea.

96
Este implicat şi în senzaţia de înaintere şi prin aceasta contribuie la percepţia
vitezei mişcărilor, a vitezei de deplasare, şi a spaţiului.
Analizatorul statico- dinamic. Acest analizator aduce
informaţii asupra poziţiei şi mişcării corpului în spaţiu şi în raport cu forţa de
gravitaţie precum şi asupra direcţiei şi acceleraţiei în raport cu capul.
Senzaţiile specifice sunt cele de verticalitate şi înclinare a corpului, de
mişcare rectilinie şi de rotaţie. Toate acestea condiţionează simţul
echilibrului şi de orientare a mişcărilor corpului în spaţiu şi condiţionează, în
consecinţă învăţarea tuturor exerciţiilor care se desfăşoară în condiţii de
echilibru precar, poziţii şi mişcări mai puţin obişnuite. Stimularea aparatului
vestibular provoacă reflexe tonice sau de relaxare.
Analizatorul optic. Acesta informează asupra gesturilor şi din
apropiere (vedere centrală şi periferică) şi reprezintă într-un fel comanda
optică de executare a gestului. Activitatea analizatorului optic este
importantă în prima fază de învăţare a mişcărilor. Semnalele optice reflectă,
în primul rând, starea mediului înconjurător, incluzând relaţia mişcărilor
corpului şi a deplasărilor sale în raport cu mediul.
Analizatorul acustic. Joacă, în general, un rol subordonat căci
conţinutul informativ al semnelor acustice imediate este limitat în raport cu
actul gestual. Informaţiile acustice contribuie la însuşirea ritmului, a
tempoului caracteristic unor exerciţii.
Rezumând, putem spune că aptitudinile de analiză relevă parţial dar
decisiv calitatea aptitudinilor coordinative. Importanţa analizatorilor poate
varia mult de la o probă la alta şi, în general, de la o disciplină sportivă la
alta (Holtz - Weineck, 1983).

Importanţa repertoriului gestual

Un alt factor important al dezvoltării sau al valorii aptitudinilor
coordinative este repertoriul gestul, adică experienţa motrică a individului
(sportivului).
Orice mişcare, chiar nouă, se execută pe baza unor legături
coordinative mai vechi (V.M. Zaţiorsky, 1972; D. Harre, 1976). Deci, cu cât
este mai mare repertoriul gestual, care se aseamănă cu legăturile motrice prin
reflexul condiţionat şi cu cât SNC este mai descărcat, cu atât gestul se
pliază mai bine pe modelele de derulare mai mult sau mai puţin
automatizate.

97
 Mecanismul este într-un fel comparabil cu un joc construit: în plus
există o serie de prefabricate - am numit astfel legăturile prin reflex
condiţionat - disponibile şi, cu cât atenţia acordată diferitelor elemente
structurale va fi mai mică, cu atât va fi mai bună focalizarea acesteia pe
structurile de ansamblu a actului motor.
Experienţa gestică oferă individului (sportivului) posibilitatea de a
găsi, în timpul cel mai scurt şi în modul cel mai eficace toate elementele
gestual necesare executării unui act motric.
Concluzionând, capacităţile de coordonare depind de o serie de
factori compuşi. Aceştia sunt:
 tonusul optim al scoarţei cerebrale, precum şi mobilitatea proceselor
corticale fundamentale (excitaţia şi inhibiţia);
 coordonarea intra- şi intermusculară;
 starea de funcţionalitate a analizatorilor;
 experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric;
 vârsta - mecanismele de percepere şi transformare a informaţiilor se
deteriorează odată cu vârsta, ca urmare a proceselor degenerative fiziologice
ale organismului, acest lucru fiind valabil şi în sfera motricităţii;
 sexul: coordonarea este superioară cu 5- 10 % la femei faţă de bărbaţi;
 oboseala centrală sau periferică - produce o creştere a inhibiţiei
corticare în centri motori, urmarea fiind că o sarcină motrică ce neceistă
coordonare, numai poate fi executată la nivel optim, consumul energetic este
mai mare, iar performanţa e scăzută.
 alţi factori implicaţi: alcoolul, nicotina, regimul de viaţă defectuos,
scad capacitatea de înregistrare a informaţiilor de la analizatori şi, implicit,
capacitatea funcţională a sistemului neuro-muscular. De altfel, oboseala sau
alcoolul cresc riscul erorilor motrice şi accidentelor în sport.

4.4 Capacităţile coordinative la diferite vârste

Considerăm că este necesar în dezvoltarea capacităţii coordinative să
se ţină cont de următoarele:
 O experienţă gestică multiplă scurtează timpul de învăţare şi face mai
eficient procesul de antrenament în contextul noilor abilităţi gestice.

98
 Deci, este necesar să se acorde o mare importanţă dezvoltării unui
repertoriu gestual cât mai cuprinzător.
 Aptitudinile coordinative stau la baza tuturor aptitudinilor de învăţare
motorie la toate vârstele;
 Aptitudinile coordinative nu admit dezvoltarea decât sub forme
complexe, variabile şi continue;
 Trebuie dezvoltate capacitatea de coordonare destul de timpuriu.

Vârsta preşcolară
|n desfăşurarea evoluţiei individuale nu există, după Israel (1977), o
concordanţă cronologică între capacitatea optimală de antrenament a
facultăţilor coordinative şi cea a calităţilor condiţionale. Biologic vorbind,
terenul e mai bine pregătit pentru dezvoltarea coordonării gestuale decât
pentru perfecţionarea factorilor fizici condiţionali ai performanţei. Conform
cercetărilor recente, ghidarea şi reglarea neuro-musculară sau senzorial
motorie a gesturilor aparţine în mod manifest domeniului acestor funcţii
elementare unde, adecvarea şi dezvoltarea se produc cu succes.
Facultăţile coordinative discordante sunt, deci, după Winter (1976),
rezultatul nu atât al dispoziţiilor insuficient survenite în primii ani de viaţă.
Diferenţele deosebite observate între copiii antrenaţi şi cei neantrenaţi arată
cu precizie că potenţialul de dezvoltare existent al capacităţilor coordinative
nu este câtuşi de puţin epuizat la vârsta preşcolară. Vom insista asupra
necesităţii de a le dezvolta cât mai mult. Nu este deloc prea devreme însă
metodele nu sunt suficient adaptate la nevoile copiilor. Copiii de vârstă
preşcolară trebuie să dobândească permanent o multitudine de abilităţi
gestuale pentru a dispune de o bază solidă şi pentru a suporta cu uşurinţă
trecerea la fazele optimale ale învăţării , consecinţele directe vor fi calitatea
şi eficacitatea învăţării. în orice caz, încă de la debut, trebuie urmărită o
învăţare corectă a abilităţilor motrice căci mai târziu, corectarea
stereotipurilor greşite va necesita un efort sporit şi un surplus de substanţă
nervoasă în raport cu dobândirea abilităţilor gestice deprinse fără efort (J.
Weineck 1983).

Prima vârstă şcolară (6/7-10 ani )

|nalta plasticitate a cortexului cerebral permite la această o dezvoltare
mare a aptitudinilor coordinative, în sensul inhibiţiei diferenţite încă

99
insuficient dezvoltate; acestea se constituie într-o preponderenţă a proceselor
de excitaţie în raport cu procesele de inhibiţie. Analizatorul kinstezic este
totuşi, încă puţin dezvoltat iar precizia suferă în calitatea aspectelor sale
spaţio-temporale.
Preponderenţa proceselor de excitaţie se traduce şi printr-o irdiere
marcată de excitaţii, astfel că, urmele încă nefixate de activităţi neuronale se
şterg cu uşurinţă iar cortexul cerebral devine incapabil de a reţine legăturile
funcţionale -buclele gestice ale centrelor cerebrale excitate împreună sau
succesiv. Din acest motiv la această vârstă, înalta capacitate de învăţare nu
este asociată unei facultăţi egale de a reţine durabil mişcările învăţate
(Demeter 1981).
O capacitate de diferenţiere insuficient dezvoltată şi o aptitudine de
reţinere motorie defectuasă necesită la această vârstă o aprofundare a
învăţării dacă vrem ca procesul de învăţare să fie încununat de succes (Hotz-
Weineck 1983). După învăţarea gestului vizat, repetarea de mai multe ori
printr-un exerciţiu adecvat va induce o gestică precisă şi în aceleşi timp
stabilă.
{tiut fiind faptul că aptitudinile coordinative se dezvoltă neuniform în
timp, constatarea şi înţelegerea profundă a fazelor dezvoltării acestora
devine indispensabilă cunoaşterii unui mod sistematic de influenţare.
Prima vârstă şcolară (6/7-10 ani ) poate fi considerată ca vârsta
dezvoltării intense. Acum se perfecţionează capacitatea de reacţiona,
capacitatea înaltei frecvenţe gestice, cea a diferenţierii spaţiale sau
coordonarea sub tensiunea timpului.
Un antrenament raţional trebuie deci făcut pentru a urmări instruirea
priorotară specifică acestei vârste a aptitudinilor speciale. Nu trebuie uitat,
însă, că la această vârstă este bine să se deruleze procesele de învăţare
motorie precum şi achiziţionarea de abilităţi gestice simple, vor fi evitate
excitaţiile care coordonează simultan secvenţele, cele care reclamă un efort
sporit, cele ilogice sau periferice.

Vârsta a doua şcolară (10-14/15)

Atingerea maturităţii cerebrale motrice care survine la a doua vârstă
şcolară permite o bună cooperare a motricităţii involuntare (bulb, trunchi
encefalic) şi voluntare (cortex).

100
 Plasticitatea încă elevată a cortexului cerebral cât şi capacitatea
ameliorată de percepţie şi prelucrare a informaţiei permit copiilor să înveţe
extrem de repede noile abilităţi gestice.La fel se întâmplă şi în cazul
raporturilor forţă- pârghie care sunt în mod favorabile la această vârstă.
Acum joacă de asemenea un rol important şi musculatura extremităţilor
superioare, având în vedere că raportul de dezvoltare dintre musculatura
extremităţilor superioare şi cea a extremităţilor inferioare este de 27:38 la
această vârstă şi de 28:54 la vârsta adultă (A. Demeter 1981). Tot acum
greutatea corporală este mai redusă.
Această fază prezintă cea mai mare capacitate de învăţare motorie
graţie unei ameliorări a capacităţii motrice de ghidare şi combinare a
capaictăţii de reacţie şi de ritm. Instruirea acestor aptitudini trebuie să fie în
prim planul antrenamentului sportiv.
Vârful perfecţionării aptitudinilor coordinative în învăţarea motrică în clasele I - X (Hirtz, 1978)
(vezi tabelul nr.4).

Capacităţi coordinative 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1. Aptitudinea de coordonare sub * * * B
presiunea timpului
2. Aptitudinea de diferenţiere * * * * ă
kinestezică, spaţială şi temporală
3. Aptitudinea de reacţie acustică şi * * * i
optică
4. Aptitudinea de ritm * * e
5. Aptitudinea de orientare spaţială * * * ţ
6. Aptitudinea de echilibru * * I
7. Aptitudinea de coordonare sub * * *
presiunea timpului
8. Aptitudinea de diferenţiere * * * * F
kinestezică, spaţială şi temporală
9. Aptitudinea de reacţie acustică şi * * * e
optică
10. Aptitudinea de ritm * * * t
11. Aptitudinea de orientare spaţială * * * e
12. Aptitudinea de echilibru * *
Tabelul nr. 6. Vârful perfecţionării aptitudinilor coordinative în învăţarea
motrică în clasele I-X (după Hirtz, 1978)

101
 Consecinţe ale instruirii capacităţilor coordinative:
 formarea sportivă eclectică cu lărgirea metodică a repertoriului gestic;
 învăţarea tehnicilor sportive de bază;
 aprofundarea suficientă a celor dobândite.

Pubertatea
|n timpul pubertăţii se produce al doilea proces de transformare
morfologică ce este însoţit de o creştere în înălţime de 8-10 cm/an.
Modificarea proporţiilor, creşterea extremităţilor, va prejudicia mai mult sau
mai puţin- aceasta şi în funcţie de caracteristicile individuale- procesul de
instruire a capacităţilor coordinative. După Rutenfrantz (1965), pierderea
calităţii afectează mai ales gesturile care au nevoie de o precizie superioară
şi, deci, de o ghidare mai fină. Gesturile simple, practicate în mod regulat,
stăpânite deja, rămân totuşi neatinse.
Dacă ne gândim că factorii fizici condiţionali ai performanţei ating un
maxim de dezvoltare la pubertate, atunci vom înţelege mai bine încetinirea
sau stagnarea care intervine în procese de antrenament a aptitudinilor
coordinative.
Scăderea capacităţilor condiţionale- echivalentă cu o scădere pasageră
a perfomanţei - se ajustează printr-o readaptare a capacităţilor coordinative
(Brandt, 1979).
Rezultă că în antrenarea aptitudinilor coordinative lipsurile de
conduită gestică şi fenomenele de stagnare în dezvoltarea motorie par să
justifice reacţia provizorie în ceea ce priveşte achiziţionarea de forme
gestuale complicate. Trebuie urmărite totuşi ameliorarea şi consolidarea
desfăşurării gestice şi tehnicilor sportive deja dobândite.

Adolescenţa
|n această fază a dezvoltării se produce o stabilizare generală a
conduitei gestuale, o ameliorare a capacităţilor motrice de ghidare, de
adaptare, readaptare şi combinare. capacitatea de învăţare motorie este mai
mare la băieţi decât la fete.

102
 |n ansamblu, adolescenţa reprezintă încă o perioadă în care capacitatea
de învăţare motorie este bună. Aceasta permite o instruire a capacităţilor
coordinative, fără restricţie, în orice disciplină sportivă.

Tabelul nr. 7. Panorama dominantelor morfogenezei senzorial-motorii şi a

instrucţiei specifice vârstei (Ungerer)

Profilul senzorial-motoriu al Dominante ale

Vârsta performanţei ca funcţie a dezvoltăţii instruirii specifice
vârstei
5-6 ani  gesturi cotidiene,  gesturi la limita  salturi cu ghidări
ghidări ale cotidianului, ale trunchiului,
truinchiu-lui, gesturi de mare rostogoliri, jocuri
mişcări simulta- viteză. cu mingea.
ne şi lente.
7-8 ani  mişcări de  gesturi precise;  gimnastica
echilibru;  intervenţii rapide. obstacolelor;
 gesturi fără formă  învăţarea
clară. săriturilor.
9-10 ani  acţiuni periferice  mai multe  joc; instrucţie
deli mitate în secvenţe cu tactică;
secvenţe scurte. eforturi variate  exerciţii din
gimnas-tica de
bază..
11 ani  gesturi cu efect  secvenţe  instrucţie de salt;
Băieţi centrat la numeroa-se cu plonjări;
periferie, cuplaj dina-mic  exerciţii din
comportând mai simultan al gimnas-tica de
multe secvenţe. periferiei. bază.
11 ani  efort gestic  mai multe  salturi cu sprijin;
Fete concen-tric, secvenţe gestuale  gimnastica la bare
rectiliniu. cu cuplaj asimetrice;
simultan al
periferiei  salturi
perioculoase;

103
  ritmică.
12-14  motricitate de  intervenţei  instrucţie intensivă
ani per-formanţă; rapidă; de atletism.
Băieţi  cuplare simultană,  reacţii ale
dinamică în perifiriei.
secven-ţe scurte.
12-14  motricitate de  gesturi specifice  instruire tipică a
ani performanţă; celor două sexe. sexelor, fără
Fete  gesturi dinamica restricţie, în toate
ample. sporturile.

15-19  motricitate  gesturi depăşind  instrire motorie

ani senzorială limitele fără restricţii în
Băieţi reactivă; individuale. toate sporturile.
 secvenţe gestuale
în mare viteză.
15-19  motricitate de  gesturi depăşind  instrucţie motrică
ani performanţă. limitele sexelor. tipică sexului, în
Fete toate sporturile.

4.5. Metodologia dezvoltării capacităţilor coordinative

Deşi unele conponente ale capacităţii coordinative prezintă un optim
de dezvoltare la un moment dat, iar altele sunt practic nedezvoltate, putem
spune, în general, că ele ar avea ca interval de maturizare perioada dintre
vârstele 7-10 ani (Hirtz, 1978). Cam în această perioadă se poate observa,
după părerea lui Bringmann şi o maturizare rapidă a sistemului nervos
central. |n paralel se produce o creştere a funcţiei analizatorilor optici şi
acustici, iar odată cu ameliorarea prelucrării informaţiei este facilitată
instruirea abilităţilor gesturilor complexe.
Instruirea la momentul optim a capacităţilor coordinative este deci
decisivă în ceea ce priveşte nivelul capacităţii de dezvoltare de mai târziu. |n
cursul vieţii facultăţile coordinative descresc mai rapid sau mai lent, în
funcţie de ritmul de manifestare a factorilor fizici ai performanţei şi calităţii
proceselor de de coordonare şi ghidare.

104
 Dezvoltarea la un nivel superior al capacităţilor coordinative
influentează în mare masură însuşirea, consolidarea, perfecţionarea şi
stabilitatea în timp a actelor motrice noi. De asemenea, se favorizează
efectuarea eficientă şi în condiţii variate a actelor şi acţiunilor motrice
dobândite anterior. Ele favorizează şi restructurarea şi readaptarea execuţiei
actelor şi acţiunilor motrice în scopul eficientizării lor.
Datorită complexităţii capacităţilor coordinative, mulţi autori
consideră că ele nu au procedee metodice şi exerciţii speciale de dezvoltare
ca şi celelalte capacităţi motrice. Al. Mogoş şi Gh. Mitra (1980) consideră că
“orice exerciţiu este bun pentru dezvoltarea îndemânării”.
Părerea noastră, formată pe baza studierii detaliate a bibliografiei din
domeniu, este că şi în cazul capacităţilor coordinative principala metodeă de
dezvoltare este exersarea.
Exerciţiile folosite pentru dezvoltarea acestor capacităţi trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) grad spirit de dificultate, ca să solicite executantului un nivel ridicat
de coordonare generală şi segmentară, echilibrism, simţul ritmului şi al
tempoului, spontaneităţi, creativitate;
b) în procesul capacităţilor coordinative trebuie evitate exerciţiile care
provoacă crisparea subiecţilor;
c) exerciţiile folosite pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative să
solicite şi valorificarea superioară a celorlalte capacităţi motrice.
Pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative se recomandă folosirea
parcursurilor utilitar - aplicative, ştafetelor şi concursurilor. |n decursul
timpului s-au efectuat şi o serie de procedee metodice pentru dezvoltarea
capacităţilor coordinative:
a) Exersarea (repetarea) actelor sau acţiunilor motrice în condiţii
variabile pentru a surprinde prin viitoarea situaţie posibilă. Prin condiţii
variabile se întelege diferite condiţii de mediu, diferite condiţii de spaţiu,
diferite condiţii de timp.
b) Exersarea (repetarea) actelor sau actiunilor motrice în condiţiile
sprijinirii complexităţii acestora prin creşterea dificultăţii realizate prin
modificarea condţiilor normale de lucru.
Aceste condiţii se pot manifesta astfel:
- modificare greutăţii materialelor folosite;

105
 - îndepărtarea centrului de greutate faţă de sol;
- execuţii în oglindă;
- exerciţii axiometrice;
- exerciţii în care s-a modificat ritmul sau tempoul;
- introducerea actelor motrice într-un lanţ de acte motrice;
- introducerea de sarcini suplimentare;
- exerciţii cu segmente “neîndemânatice”;
- exersarea în condiţii de regulament modificate (micşorarea suprafeţei
pe care se lucrează, creşterea numărului de subiecţi pe aceeaşi suprafaţă,
creşterea numărului de mingi; mişcarea părţilor, coborârea sau ridicarea
fileului, etc.).
c) Exersarea (repetarea) actelor şi actiunilor motrice în condiţii relativ
constante. Efectuarea oricarui exerciţiu, fie simplu, dar mai ales complex,
poate duce în proporţii mai mari sau mai mici la dezvoltarea capacităţilor
coordinative.
|n lecţiile de educaţie fizică exerciţiile pentru dezvoltarea capacităţilor
coordinative pot fi întâlnite în majoritatea verigilor lecţiilor.
Dar dacă capacităţile coodinative sunt abordate ca temă de lecţie,
este bine ca aceasta să fie întotdeauna prima temă a lecţiei.
|n decursul unui an şcolar ele se pot dezvolta în oricare perioadă a
anului fără nici un fel de restricţie (dacă se lucrează în interior sau afară).
Nu este recomandabil ca în lecţiile în care se abordează ca temă
viteza, să fie abordată ca temă şi capacităţile coordinative.

BIBLIOGRAFIE

106
1. Ardelean, T.  Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice
în atletism. Centrul de multiplicare IEFS, 1990.

2. Ardelean, T.  Viteza si forta in atletism. Contributii teoretice

privind valorificarea potentialului de viteza la
copii de 11-14 ani, teza de doctorat, Bucuresti,
1991.
- Pregatirea fizica si coregrafica, componente al
3. Ardelean Roman, M. procesului de antrenament in gimnastica ritmica
sportiva, teza de doctorat, Bucuresti, 1996

4. Barms, J.  Importanţa mobilităţii în pregătirea fizică

generală. International Journal of Psysical
Education, Schondorf, 1984.

5. Baroga, L.  Educarea calităţilor fizice combinate. Ed.

Sport-Turism, Bucureşti, 1984.

6. Basco, C. şi colab.  Antrenamentul de rezistenţă/ viteză/ forţă.

Sport Internationali, Milano, 1994 în: Sportul de
Performanţă, 258/1992.

7. Byra, Mark  Antrenarea îndemânării şi rezistenţei. Coach

Review, 6/1983, Ottawa, Canada, în: Sportul de
Performanţă, 226/1984.

8. Bompa, Tudor  Theory and Methodology of Training. Kendall/

Hunt Publishing Company, Yowa, 1990.

9. Bota, C., Prodescu,  Fiziologia Educaţiei Fizice şi Sportului.

B., Ergofoziologie. Ed. Antimivireanul, Rm.Vâlcea,
1997.

10. Croitoru, D.,  Capacităţile motrice- Referat de doctorat, 1996.

11. Demeter, A.  Bazele fiziologice şi biochimice ale

calităţilormotrice. Ed. Sport-Turism, Bucureşti,
1981.

12. Dragnea, A.  Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor

motrice. Centrul de multiplicare ANEFS, 1991.

107
13. Dragnea, A.  Antrenamentul sportiv. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996.

14. Famose, J-P.,  Aptitude et performance motrice. Editions

Durand, M., Revue EPS, Paris, 1988.

15. Florescu, C.,  Metodica dezvoltării calităţilor fizice. Ed.

Dumitrescu, V., Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi
Predescu, A., Sport, Bucureşti, 1969.

16. Gorojanian V.S.  Rezistenţa şi unele însuşiri ale sistemului

nervos,Teoria i praktica fiziceskoi kulturi,
nr.9/1972, în Sportul de Performanţă, nr.108

17. Harre, Hauptmann  Viteza şi antrenamentul de viteză, Teorie und

praxis der korpenkultur, Berlin, 36, 1987, în
Sportul de Performanţă, nr. 270

18. Harre, D.,  Rezistenţa- forţa şi antrenamentul de rezistenţă-

Leopold,W. forţă, Theorie und Praxis der Korpenkultur, Berlin,
35, 1986, în Sportul de Performanţă, nr. 267/1987

19. Hirtz Peter, Volkner  Testul de motricitate sportivă în diagnosticarea

H.J. calităţilor de coordonare, Teorie und Praxis der
Korpenkultur, Berlin, 35, în Sportul de
performanţă

20. Kapandyi,I.A.  Biomecanique des musculos et des tendous in

Musculos ,tendous et sport, Edit par Benesisc,
Simeraj,Paris

21. Leah, V.I.  Despre clasificarea calităţilor de coordonare,

Teoria i praktika fiziceskoi kulturî, Moscova,
1987, 7, în Sportul de Performanţă, nr. 271/1987

22. Ludu,V.  |ndemânarea şi metodica dezvoltării ei, Ed.

Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi
Sport, Bucureşti,1969

23. Macovei, S.  Model experimental în G.R.S.-1997-referat de

doctorat

108
24. Macovei. S.
 Supletea, contributii teoretice si practico
metodice cu aplicatii in gimnastica ritmica
sportiva, teza de doctorat, Bucuresti, 1998.

25. Manno, R.  Les bases de lenrtainement sportif, Edition

Revue E.P.S., Paris, 1992

26. Manno, R.  Calităţi de coordonare, Scuola dello Sport,

Roma, 3,1,1984, în Sportul de Performanţă, nr.
261/1987

27. Manno, R. ş.a. Aprecierea calităţilor motrice la sportivii


juniori, Scuola dello Sport, Roma, iv,1,1985, în
Sportul la copii şi juniori, vol LXIII/1986
28.Matveev,L.P, - Teoria si metodica educatiei fizice, Edit.Sport-
Novicov, A.D. Turism, Bucuresti, 1980.
29. Mitra, Gh., Mogos, - Metodica educatiei fizice scolare, Edit.Sport-
Al. Turism, Bucuresti, 1980.

30. Neumann, G.  Adaptarea în antrenamentul de rezistenţă,

Scuola dello Sport, Roma, 1994, în Sportul de
Performanţă

31. Schellenberger,H.  Viteza şi precizia acţiunii în jocurile sportive,

Teorie und Praxis der Korpenkultur, Berlin 35, în
Sportul de Performanţă, nr.181

32. Zimmermann, K.  Aspecte selecţionate ale eleborării şi folosirii

testelor pentru diagnosticarea calităţilor de
coordonare, Teorie und Praxis der Korpenkultur,
Berlin, 34, în Sportul de Performanţă

33. Viru,A.  Valoarea încărcăturii antrenante, Scuola dello

Sport, Roma, 1994, în Sportul de Performanţă

34. Wineck,J.  Biologie du sport, Ed. Vigot, Paris,1992

35. Weineck, j.  Entreinamento optimo, Editorial Hispano

Europea, S.A., Barcelona, 1994

36. Zaţiorski,V.M.  Calităţile fizice ale sportivului, ICF,fond

109
 didactic, Bucureşti, 1968

37. Zimmer,M.  Despre structura calităţilor de coordonare şi

posibilitatea înţelegerii lor, Wissenschaftliche
zeitschrift, Leipzig, 1986, în Sportul de
Performanţă

LECTOR UNIV.DRD.
VIRGIL TUDOR

110
BAZELE BIOLOGICE {I
PSIHOLOGICE ALE
CAPACIT~}ILOR
MOTRICE

111