FACULTATEA DE LITERE

MANAGEMENT EDUCATIONAL

ETICĂ ȘI DEONTOLOGIE MANAGERIALĂ

COORDONATOR:LECT..UNIV.DR. ADRIAN NICOLESCU

MASTERAND:MARGULESCU IONELA-ADRIANA

CRAIOVA
2021
1.Un manager școlar are nevoie de o pregătire pedagogică şi legislativă adecvată, inițială şi
continuă. Cunoscând problematica pedagogiei şi educației, folosind textul-suport oferit de
curs, experiența proprie, prezentați 3 situații educaționale reale, diferite, în care se verifică
această teză; oferiți minimum trei argumente pentru fiecare situație.

Am privilegiul să exercit de 5 ani nobila profesie de educator- profesor pentru învățămant

preșcolar, în sistemul educațional românesc, prin urmare este evident faptul că nu am exercitat
funcția de manager școlar,ca să pot vorbi din propria experiență, să pot formula o opinie
competentă de manager adevărat, cunoscător de legislație, însă voi face referiri, exprimându-mi
doar opinia personală, a unui simplu cadru didactic.
Pe lângă acest criteriu : pregătirea pedagogică şi legislativă adecvată, inițială şi continuă a
unui manager scolar, indispensabilă de altfel, cred că acesta trebuie să aiba si unele calitați cum
ar fi : foarte bun organizator, bun coleg de echipă, cunoscător de limbi străine, fin observator,
bun psiholog,foarte rezistent la muncă continuă,să lucreze eficient sub presiune si stres, să
rezolve în timp util și eficient situații conflictuale, să respecte si să aibă grijă de toți angajații,de
la femeie de serviciu până la director adjunct,să fie corect, intransigent, punctual, să aibă
carismă, să organizeze activități extrașcolare,să evite conflictele minore, cicăleala.
Referitor la cunoașterea legilor, a metodologiei, cunosc cazuri în care un director nu era la
curent cu noutățile și schimbările survenite în calendarul mobilității cadrelor didactice,
persoanele în cauză nu și-au depus dosarul de titularizare pe baza unui anumit articol , în
intervalul respectiv prevăzut de lege deoarece directorul susținea ca încă nu e perioada de
depunere; au urmat alte etape de pretransferuri și transferuri, etape în care posturile respective li
s-au ocupat. Degeaba și-a exprimat regretele ulterioare, faptul era consumat, iar profesorii în
cauză au rămas pe drumuri.
Argumente: managerul nu a cunoscut legea,nu a cunoscut ultimele modificări,slab interes în a
oferi siguranță angajaților, nici cea mai mică preocupare în a cunoaște situația cadrelor didactice
din școală. Pentru mulţi angajaţi schimbarea constituie o ameninţare, ei devin mai neliniştiţi, mai
nervoşi atunci când trebuie să schimbe locul de muncă sau funcţia. Ei cred că securitatea
slujbelor este periclitată; Totodată schimbările pot afecta puterea, statutul în organizaţie,
securitatea, obişnuinţa cu procedurile existente şi încrederea în sine.
O altă situație determinată de pregătirea pedagogică slabă a unui manager din altă școală
(ex .profesor de educație fizică devenit în urma absolvirii unui institut, cursuri fara frecvență de
trei ani, inițial doar cu calificare de antrenor)
în asistențele la clasă nu poate formula observații competente asupra metodelor, procedeelor,
conținutului științific al lecției, modului de evaluare al elevilor etc;
nu este capabil să realizeze o evaluare obiectivă a cadrelor didactice, mai ales în cazul
restrângerilor de activitate;
în cadrul inspecțiilor de perfecționare a cadrelor didactice nu este capabil să formuleze opinii si
caracterizări competente ale cadrului didactic în cauză
O altă situație ar fi atunci când exist în anul școlar respectiv un procent mai scăzut de
promovabilitate decât cel standard. Managerul impune o schimbare în organizarea unității de
învățământ. Se caută motivele acestei diferențe, se urmărește dacă standardul este unul real sau
fictiv sau dacă personalul didactic îndeplinește cerințele impuse de standarde sau atmosfera
administrativă sau starea de emotivitate a elevilor pot fi cauze ale procentului scăzut și cum se
pot schimba acestea. Toate acestea nu le poate realiza fără o pregătire pedagogică şi legislativă
adecvată, inițială şi continuă.
 Consider de asemenea că un bun manager, cu o pregătire pedagogica și legislativă adecvată
va fi pregatit să facă fată cu abilitate unor obstacole ce pot aparea în diverse situații provocate
de: mentalități învechite ale părinților, autorităților și ale unor câtiva colegi, lipsa de cultură a
unei mari mase de oameni din localitățile din subordine, spectrul șomajului din multe familii care
duc la dezinteresul părinților și al elevilor pentru școală, politica cu totul nesănătoasă a
mijloacelor mass-media,legislație foarte permisivă față de actele de violență și agresare verbală
ale elevilor față de dăscălime în general (învățământ obligatoriu) și foarte restrictivă, chiar
absentă a dăscălimii față de elevi.
În ultimii 2 ani învațamantul romanesc a suferit schimbari majore datorită pandemediei
provocată de coronavirus, realizarea educației indiferent de situație a pus în dificultate mulți
manageri școlari și multe cadre didactice, au fost nevoiți să gasească soluții, să apeleze la
platforme educaționale pentru a permite desfășurarea actului educativ. Și această situație pune în
evidență pregatirea unui manager bun, soluțiile pe car ele gasește și activitățile la care apelează.
Aici pot să precizez două exemple diferite, primul avand o notă favorabilă, managerul școlar a
abordat atat de bine situația,încat toate cadrele didactice au participat la un curs on-line de
instruire, avand ca scop acumularea infomațiilor despre platformele educaționale, astfel încat
activitatea didactica să poata fi desfasurata de toti profesorii.Situatia negativă a fost consituită de
gestionarea necorespunzatoare a acestei intamplari de catre un manager scolar, astefl incat
cadrele didactice nu au detinut informatiile necesare pentru desfasurarea invatamantului on-line,
fapt ce a creat probleme majore privind desfasurarea actului educativ.

2.,,Școala este un spațiu al violenței”

Fără îndoială, violenţa în şcoală nu este o invenţie a contemporaneităţii. Ea a existat încă din
cele mai vechi timpuri în toate sistemele de educaţie, dar formele şi intensitatea cu care aceasta
s-a manifestat au suferit modificări de-a lungul istoriei, variind desigur de la un tip de cultură şi
societate la alta, dar şi în funcţie de teoria şi practica pedagogică împărtăşită la un moment dat.
Putem vorbi despre o diversificare a formelor de violenţă în şcoală? Sub ce forme se manifestă
violenţa şi care sunt protagoniştii ei? Sunt asemenea întrebări legitime în raport cu realitatea
şcolii româneşti şi în percepţia fiecăruia dintre actorii ei? La aceste întrebări vom încerca să
răspundem în capitolul de faţă, pe baza datelor obţinute din investigaţie. În analiză, vom lua ca
reper informaţiile obţinute prin chestionarul adresat directorilor cuprinşi în eşantionul
reprezentativ, dar vom încerca şi o comparaţie cu opiniile consilierilor, elevilor, părinţilor şi
profesorilor. Date fiind caracteristicile lotului elevilor şi metodele calitative folosite în cazul
celorlalţi actori, în afara directorilor, ne asumăm încă de la început rezerva că unele interpretări
nu pot avea valoare de generalitate.
Multe voci ale profesorilor sau ale părinţilor spun că violenţa este o problemă individualizată,
izolată, ce ţine doar de un anumit profesor, de un anumit elev, de o anumită şcoală, de o anumită
situaţie specială. De pildă, subiecţii intervievaţi în şcolile din mediul rural sunt de părere că
violenţa e mai evidentă în mediul urban, iar cei din zone urbane mai „liniştite” cred că violenţa
este mai frecventă în zonele „rău famate”. De asemenea, părinţii cred că manifestările de violenţă
provin doar din partea unor elevi cu probleme (repetenţi, lideri cu 61 profil negativ, copii cu
probleme în familie) sau doar din partea unor profesori (mai puţin autoritari, slab pregătiţi,
neinteresaţi). Este de remarcat faptul că pentru mulţi subiecţi investigaţi este mai facil să
identifice situaţii de violenţă din alte şcoli şi mai puţin pe cele din şcoala căreia îi aparţin.
Un alt aspect al violenţei, investigat prin cercetarea de faţă, este cel referitor la gen. Prin
câteva întrebări adresate tuturor categoriilor de actori am încercat să identificăm posibile
răspunsuri la întrebări precum: este un gen mai violent decât celălalt?; este violenţa atribuită de
către cei investigaţi echilibrat pe genuri?; există forme specifice de manifestare a violenţei la
băieţi, respectiv la fete?
Cea mai mare pondere a actorilor investigaţi (inclusiv elevii înşişi) apreciază că băieţii sunt
mai violenţi, comparativ cu fetele. În foarte puţine cazuri s-a declarat că fetele sunt mai agresive
decât băieţii. Elevii au fost cei mai echilibraţi în declaraţii, considerând în procente ridicate că
violenţa este un comportament manifest atât în cazul băieţilor, cât şi al fetelor.
Atribuirea violenţei cu preponderenţă genului masculin a fost şi una dintre concluziile unui
studiu anterior referitor la dimensiunea de gen în educaţie66. În analiza atributelor, rolurilor şi
relaţiilor de gen promovate în şcoală s-a evidenţiat faptul că băieţilor le sunt asociate cu
preponderenţă atribute precum obrăznicia (indisciplinat, ironic, batjocoritor etc.) şi agresivitatea
(violent fizic, bătăuş). Interviurile de grup au constituit însă ocazii de nuanţare a opiniilor
actorilor şcolari. Astfel, profesorii apreciază că diferă în funcţie de gen nu atât frecvenţa
fenomenului, cât mai ales formele de violenţă şi modurile de manifestare a acestora.
Astfel, fetelor le sunt atribuite formele „obişnuite”, tolerate ale violenţei, în special violenţa
verbală: Fetele sunt mai certăreţe. Şi ele înjură, dar mai pe sub buze, aşa… Există totuşi o
diferenţă între fete şi băieţi la vârsta asta, cum arată, cum se poartă, chiar şi în ce priveşte
violenţa… (profesor, Iaşi). Băieţilor le sunt atribuite în special formele mai grave de violenţă,
inclusiv violenţa fizică. Sau, dacă au acelaşi tip de comportament violent, acesta se manifestă
diferit: violenţa verbală la fete ia forma certurilor, a ironiilor, a bârfelor, iar la băieţi – cuvinte
„urâte”, injurii. De altfel, în cadrul aceluiaşi studiu citat anterior, referitor la dimensiunea de gen
în educaţie s-a evidenţiat o asociere directă a fetelor cu competenţe de comunicare mai
dezvoltate şi a băieţilor cu spiritul de independenţă, atribute ce constituie premise ale
manifestării unor forme de violenţă specifice.
Diferenţe pe genuri apar şi în ceea ce priveşte motivaţiile şi cauzele privind manifestările de
violenţă. De exemplu, se consideră că băieţii intră în conflicte sau se bat mai ales pentru
afirmarea masculinităţii, pentru status într-un grup, pentru rivalitate; fetele manifestă acelaşi
comportament de violenţă fizică pentru raporturi în plan afectiv, fie de concurenţă (pentru o notă,
pentru atenţia aceluiaşi băiat etc.), fie pentru apărarea unor relaţii de prietenie. Ca urmare, putem
concluziona că există o dimensiune de gen a fenomenului de violenţă şcolară, care trebuie luată
în considerare atât în ceea ce priveşte considerarea unor comportamente ale elevilor ca fiind
violente, precum şi în elaborarea măsurilor de corectare şi prevenire a unor astfel de cazuri în
spaţiul şcolar.
Majoritatea lucrărilor de analiză a fenomenului violenţei şcolare (citate pe parcursul
studiului) susţin ideea că manifestările conflictuale dintre elevi reprezintă cea mai răspândită
formă de violenţă şcolară, dar consideră acest tip de violenţă ca unul nespecific spaţiului şcolii
deoarece se poate manifesta şi în afara acestuia, în orice grup de copii şi tineri. În acelaşi sens,
comportamentele neadecvate elev-elev identificate în cercetarea de faţă nu au (cel puţin aparent)
caracteristici specifice spaţiului şcolii.
Analiza frecvenţei acestora, a contextului în care se manifestă şi a posibilelor cauze
demonstrează însă că există un specific al violenţei elev-elev, determinat de diferiţi factori
şcolari: statutul de elev, relaţia elev-profesor, climatul şcolar şi cultura şcolară etc. Aceste
elemente specifice violenţei elev-elev şi formele de manifestare sunt analizate în cele ce
urmează.
Cei mai mulţi dintre profesori îşi păstrează optimismul pedagogic şi îşi declară încrederea în
natura bună a copilului, căutând explicaţii pentru violenţa dintre elevi la nivelul altor instanţe: -
Violenţa între elevi este specifică vârstei adolescenţei şi poate apărea ca un fapt „normal” în
orice context relaţional, inclusiv în cadrul jocurilor (mai ales a jocurilor sportive). -
Comportamentele agresive dintre elevi sunt o copie a modelelor oferite de mediul familial.
Climatul socio-afectiv din familie, atitudinile şi comportamentele părinţilor, relaţiile dintre
părinţi şi cele dintre părinţi şi copii sunt elemente care influenţează în mod direct
comportamentul şi relaţiile dintre copii în şcoală. Astfel, violenţa între elevi este considerată o
formă de „descărcare” psihică în spaţiul şcolii a agresivităţii la care aceştia sunt supuşi în mediul
familial sau a inhibiţiilor şi lucrurilor interzise în mediul familial. 67 - Societatea în ansamblu
este agresivă, iar instanţe precum strada sau mass-media (inclusiv emisiunile pentru copii) oferă
elevilor modele specifice de relaţionare, pe care aceştia le imită, deseori fără să conştientizeze
natura lor violentă.
Ca urmare, ceea ce incriminează actorii investigaţi nu e atât fenomenul în sine, cât mai ales
factorii şi condiţiile care îl generează: familia, modelele sociale, relaţiile deficitare cu adulţii etc.
Trebuie remarcat faptul că majoritatea cadrelor didactice caută să identifice cauzele violenţei
elevilor în alte contexte decât cel şcolar.Chiar dacă violenţa între elevi a fost recunoscută ca
fenomen general prezent în toate unităţile de învăţământ, intensitatea şi formele în care aceasta
se manifestă diferă de la o şcoală la alta, fiind determinate de un complex de factori: climatul
şcolar şi cultura şcolii, tipul de management şcolar, coeziunea şi sintalitatea claselor, calitatea
activităţii educaţionale, mediul de provenienţă al elevilor etc.
Formele variate ale violenţei între elevi se manifestă diferit în contexte diferite. Chestionaţi
fiind cu privire la timpul şi locul în care apar comportamente neadecvate între elevi, cadrele
didactice şi elevii au menţionat aceeaşi ierarhie. Astfel, aceştia consideră că formele de violenţă
prezentate anterior se manifestă cel mai des în timpul recreaţiilor şcolare. Pauza presupune un
timp şi un spaţiu în care elevii nu se află sub stricta supraveghere a cadrelor didactice şi care
oferă posibilitatea relaţiilor directe între elevi (care sunt limitate pe parcursul activităţii didactice
din cauza metodelor de predare, a conceperii şi repartizării sarcinilor de învăţare, a aşezării
mobilierului şcolar etc.). Toate acestea permit manifestarea diferitelor atitudini şi
comportamente, inclusiv a celor care ţin de domeniul violenţei între elev.
Cu frecvenţă destul de ridicată a fost menţionată violenţa între elevi în timpul orelor de curs.
Comparativ cu declaraţiile directorilor, răspunsurile elevilor dau o altă amploare fenomenului. Pe
de o parte, putem aprecia că directorii nu au declarat situaţia reală din şcolile lor fie pentru că nu
cunosc dimensiunea fenomenului (ceea ce se întâmplă în fiecare clasă şi la fiecare activitate
didactică), fie pentru că orice violenţă manifestată în timpul orelor de curs contravine
regulamentului şcolar, iar recunoaşterea ar aduce prejudicii de imagine şcolii şi cadrelor
didactice. Pe de altă parte, putem considera opinia elevilor ca una mai apropiată de realitate, ei
fiind martorii, victimele sau agresorii direcţi ai acestor forme de violenţă.
Comportamentele violente între elevi în incinta şcolii se manifestă şi după programul şcolar.
Faptul că situaţiile de agresivitate în aceste contexte sunt frecvente constituie un semn de
întrebare cu privire la securitatea elevilor în spaţiul şcolii. Criticând acest aspect, o parte dintre
părinţii participanţi la interviurile de grup apreciază că, în condiţiile în care responsabilitatea
profesorilor ia sfârşit o dată cu finalizarea activităţilor didactice, şcolile care se confruntă cu
aceste probleme ar trebui să ia măsuri speciale pentru a asigura siguranţa elevilor în şcoală prin
servicii de pază şi protecţie. Situaţiile de violenţă în spaţiul din imediata vecinătate a şcolii, după
finalizarea orelor, sunt analizate în detaliu în capitolul special dedicat acestui subiect. În sens
larg, acest aspect al violenţei şcolare pune în discuţie cooperarea instituţiilor de la nivelul
comunităţii pentru combaterea şi prevenirea fenomenului de violenţă şcolară şi, implicit,
prestigiul şcolii la nivelul comunităţii.
Violenţa elevilor faţă de profesori este un fenomen real în şcolile româneşti, fapt recunoscut şi
declarat de către toate categoriile de actori cuprinşi în cercetarea de faţă. Este important să
evidenţiem faptul că ponderea în care au fost semnalate astfel de situaţii este diferită de la o
categorie la alta a populaţiei investigate (facem această observaţie amintind totuşi faptul că cele
trei eşantioane investigate – directori, elevi, consilieri şcolari – nu sunt comparabile). Formele de
violenţă ale elevilor faţă de profesori sunt variate, de la comportamente care nu sunt în deplină
concordanţă cu regulamentul şcolar şi cu statutul de elev la forme mai grave, care ţin de violenţa
fizică sau care intră sub incidenţa legii. Din analiza tabloului general al distribuţiei răspunsurilor
actorilor investigaţi se evidenţiază următoarele aspecte: - La nivel general, formele de violenţă
păstrează aceeaşi ierarhie în cazul directorilor, al elevilor şi al consilierilor şcolari. 75 - Cea mai
mare frecvenţă a răspunsurilor se regăseşte la nivelul consilierilor. În acelaşi timp, se remarcă o
pondere ridicată a răspunsurilor negative ale directorilor („în şcoala noastră nu se manifestă
comportamente violente ale elevilor faţă de profesori”) şi, implicit, faptul că aceştia menţionează
mult mai puţine forme de agresivitate a elevilor. De ce? – Considerăm că una dintre cauze este
faptul că directorii încearcă „să cosmetizeze” realitatea din şcolile pe care le manageriază
deoarece se consideră direct răspunzători de eventualele situaţii neconcordante cu disciplina
şcolară.
Toate formele de manifestare a violenţei elevilor faţă de profesori sunt menţionate cu
frecvenţă mai mare în cazul unităţilor de învăţământ post-gimnazial – licee şi SAM-uri –, unde
este de presupus că se regăsesc în pondere mai ridicată factorii menţionaţi anterior (specificul
climatului şcolar, particularităţile de vârstă ale elevilor etc.). Dată fiind varietatea situaţiilor de
violenţă a elevilor faţă de profesori, menţionate de categoriile investigate, am grupat tipurile de
comportament în trei categorii: a) comportamente neadecvate ale elevilor în raport cu statutul lor,
care presupun lipsa de implicare şi participare a acestora la activităţile şcolare: întârzierea la ore,
părăsirea clasei în timpul orei, fuga de la ore, actele de indisciplină în timpul programului şcolar,
ignorarea voită a mesajelor cadrelor didactice; b) comportamente care implică agresiune verbală
şi nonverbală de intensitate medie şi care reprezintă o ofensă adusă statutului şi autorităţii
cadrului didactic: refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare, atitudini ironice faţă de profesori; c)
comportamente violente evidente, care presupun agresiune verbală şi fizică faţă de profesor:
gesturi sau priviri ameninţătoare, injurii şi jigniri, lovire şi agresiune fizică.
fenomenul violenţei profesorilor faţă de elevi nu este uşor recunoscut şi acceptat ca o prezenţă în
spaţiul şcolii.
Prin însuşi statutul său, profesorul trebuie să fie model pentru elevi, iar orice comportament
neadecvat cu această postură este mai puţin acceptat. Pe de o parte, lucrările teoretice pe tema
violenţei şcolare, citate anterior în studiul de faţă, nu analizează în detaliu violenţa profesorilor
faţă de elevi. În acelaşi sens, documentele legislative şi reglementările şcolare din România
cuprind referiri în special la formele de violenţă ale elevilor şi la modalităţile de prevenire şi
sancţionare a acestora. Prevederile referitoare la comportamentul personalului didactic sunt
generale: - În conformitate cu prevederile Statutului cadrului didactic, personalul didactic are
obligaţii şi responsabilităţi de natură profesională şi morală, iar încălcarea acestora conduce la
sancţiuni disciplinare. - Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de
învăţământ preuniversitar specifică faptul că personalul didactic trebuie să aibă „o ţinută morală
demnă, în concordanţă cu valorile educaţionale pe care trebuie să le transmită elevilor” (art. 79)
şi că este interzisă violenţa verbală (etichetare, injurii, insulte) faţă de elevi sau părinţi, cu
referire la diferite aspecte (naţionalitate, religie, stare socială etc.).
Pe de altă parte, din analiza datelor cercetării, se poate aprecia că nici actorii educaţionali nu
dezvăluie dimensiunea reală a violenţei profesorilor faţă de elevi. Atât cadrele didactice
(directori, consilieri şcolari, profesori), cât şi elevii şi părinţii acestora au fost investigaţi cu
privire la existenţa unor comportamente neadecvate ale profesorilor faţă de elevi.
În ce măsură părinţii pot fi violenţi în şcoală şi faţă de cine se manifestă această violenţă? Aşa
cum am specificat, pentru a răspunde la această întrebare am utilizat informaţiile colectate prin
interviurile individuale şi de grup cu diferiţi actori cuprinşi în investigaţie. În primul rând,
părinţii au uneori comportamente neadecvate faţă de profesori. Acestea au diferite forme: ironii,
discuţii aprinse, ţipete, până la agresivitate fizică.
Astfel de situaţii sunt generate de cele mai multe ori de nemulţumirea părinţilor faţă de
atitudini şi comportamente ale unui profesor, considerate violente sau nedrepte, manifestate în
raport cu copilul lor (oricare dintre formele prezentate în capitolul anterior) sau de necunoaşterea
şi neînţelegerea de către aceştia a unor aspecte care ţin de şcoală (specificul curriculumului la un
anumit nivel de învăţământ, programul şcolar, regulamentul şcolar etc.). De asemenea, putem
presupune că aceste comportamente ale părinţilor au la bază o lipsă de încredere a acestora în
şcoală ca mediu de educaţie şi în cadrele didactice ca modele pentru copii. Ca urmare, apar
uneori situaţii grave de agresivitate a părinţilor faţă de unii profesori, care determină un climat de
insecuritate în spaţiul şcolii atât pentru cadre didactice, cât şi pentru elevi. Astfel de cazuri au
fost semnalate atât de către profesori, cât şi de către părinţi.