Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pancreasul Endocrin
Pancreasul Endocrin
INSULINA
GLUCAGONUL
SOMATOSTATINA
AMILINA
POLIPEPTIDUL PANCREATIC
Anatomie
Alcătuit din 2 tipuri de țesuturi:
1. Acini (secreția de sucuri digestive)
2. Insulele Langerhans (hormoni)
Insulele: aranjate în jurul unor capilare mici.
Insulina Peptidul C
Secreția insulină-peptid C, în raport Nu se metabolizează în ficat;
de 1:1; Măsurătorile concentrațiilor de insulin în sângele
Proinsulina: efect de 20 ori mai slab sistemic nu se corelează cantitativ cu secreția de
Ajunge prin circulația portal în ficat; insulin, în timp ce măsurătorile peptidului C
În ficat, 60% este eliminată corelează
1. Glucoza intră în celulă prin difuziune facilitată (GLUT-2), AA intră prin alți transportatori;
2. Glucoza intrată-suferă glicoliza (enzima reglatoare: glucokinaza)-apoi intră în ciclul Krebs;
3. Se fosforilează ADP cu formarea de ATP, cresc raporturile:
ATP/ ADP
NADH/NAD+
NADPH/NADP+
4. Raporturile crescute duc la deschiderea canalului K ATP;
5. Scade conductanța membranei pentru K—celulele beta depolarizează;
6. Depolarizarea activează canalul de Ca2+ voltaj-dependent, crește Ca2+ intracelular;
7. Creșterea Ca2+ intracelular activează fenomenul Ca cheamă Ca;
8. Creșterea Ca2+ activează cascada fosforilării calmodulinei-Ca2+;
9. Are loc exocitoza, cu eliberarea insulinei din granulele secretorii.
REGLAREA SECREȚIEI DE INSULINĂ
2. FAZA A 2-A
După 15 minute, insulina crește din nou și atinge platou după 2-3 ore;
Rata secreției mai mare decât în prima;
Durează atâta cât persistă hiperglicemia;
Se eliberează atât insulina preformată din vezicule, cât și se activează sistemul enzimatic implicat în
sinteza și eliberarea unei cantități suplimentare de insulină
INFLUENȚA AMINOACIZILOR
Cei mai eficienți: arginina și lizina;
AA administrați în absența unei creșteri a valorii glicemiei: efect scăzut asupra insulinei;
AA administrați în momentul când valorile glicemiei sunt crescute: secreția de insulină poate
fi dublată cu AA în exces;
AMINOACIZII SUNT UN PUTERNIC POTENȚATOR AL EFECTULUI GLUCOZEI DE
STIMULARE A SECREȚIEI DE INSULINĂ.
Insulina:
Stimulează transportul AA în celule;
Amplifică sinteza intracelulară de proteine;
HORMONII GASTROINTESTINALI
Gastrina;
Colecistokinina;
Peptidul gastric inhibitor
În timpul zilei, necesarul energetic muscular e acoperit de acizi grași, nu glucoză (membrana
celulară a mușchilor are permeabilitate minimă pentru glucoză, în repaus). Dacă e stimulată de
insulină, permeabilitatea, captarea și utilizarea glucozei de către mușchi crește.
Insulina: 3 obiective principale:
Ficatul
Mușchii
Țesutul adipos
Venele pancreatice trec în sistemul venos portal- toți hormonii secretați de pancreas trebuie să
traverseze ficatul înainte de a intra în circulația sistemică .
Pentru insulină, ficatul:
Țesut țintă;
Situs major al degradării;
Mecanisme:
Modificare covalentă;
Modificare alosterică;
Transcripție de gene;
Crește activitatea:
- Acetil CoA carboxilaza (primul pas în sinteza AG)-sinteza de malonil CoA;
- Sintaza acizilor grași;
- Crește sinteza unor apoproteine ambalate cu VLDL;
Insulina inhibă indirect degradarea AG:
Malonil CoA: inhibă activitatea CAT I (carnitin-acil-transferaza I)
Inhibarea oxidării grăsimilor ajută șuntarea AG la esterificarea ca TAG și depozitarea ca VLDL
sau picături lipidice. Hepatocitul eliberează ulterior aceste VLDL în vena hepatică. Țesutul muscular
și adipos preiau lipidele din VLDL și le stochează sau le oxidează pentru obținere de energie.
Deficitul de insulină:
GLUCAGONUL
Hiperglicemiant
Celulele alfa
Efecte asupra metabolismului glucozei:
1) Glicogenoliza +
2) Glcuoneogeneza hepatică +
Mecanism de acțiune:
1. Activează adenilat ciclaza din membrana celulelor hepatice;
2. Determină formarea de AMPc;
3. Activează proteina reglatoare a protein kinazei;
4. Se activează protein kinaza;
5. Ea activează kinaza fosforilazei b;
6. Transformă fosforilaza b în fosforilaza a;
7. Fosforilaza a stimulează degradarea glicogenului în glucozo-1-fosfat;
8. Glucozo-1-fosfat este ulterior defosforilat;
9. Glucoza este eliberată în celulele hepatice
Fiecare component al acestei cascade de reacții este produs în cantități mai mari decât precedentul.
Se produce deci, un mecanism puternic de amplificare: numai câteva micrograme de glucagon pot
determina dublarea nivelului glicemiei sau creșteri mai mari, intr-un interval de câteva minute.
Glucagonul:
Inhibă sinteza glicogenului prin:
- Reducerea activității glucokinazei, glicogen-sintazei;
Favorizează descompunerea glicogenului prin:
- Activarea Gl-6 fosfatazei și glicogen fosforilazei;
Promovează gluconeogeneza:
- Crește transcrierea PEPCK, fructozo-1,6-bifosfatazei, Gl-6-fosfatazei
Inhibă glicoliza și oxidarea carbohidraților prin:
- Reducerea activității glucokinazei, fosfofructokinazei, piruvat kinazei
Inhibă activitatea acetil-CoA carboxilazei
Stimulează indirect oxidarea grăsimilor (niveluri scăzute de malonil CoA scad inhibarea
CAT I)
La concentrații mari, glcuagonul:
Amplifică forța cardiacă;
Crește debitul sangvin în unele țesuturi, în special în rinichi;
Stimulează secrețiile acide gastrice;
Reglarea secreției de glucagon:
Creșterea glicemiei inhibă secreția;
Nivelurile crescute de aminoacizi
plasmatici stimulează secreția de glucagon;
Efortul fizic stimulează secreția de
glucagon;
Somatostatina inhibă secreția de glucagon
și insulină- reduce capacitatea de
metabolizare a substanțelor nutritive
absorbite (ea are rolul de a prelungi
intervalul de timp în care substanțele
nutritive din alimente sunt absorbite în
circulație)
Țesuturile pot utiliza și proteine, lipide ca surse de energie în absența glucozei, dar avem țesuturi
glucodependente, ca:
Creierul;
Retina;
Epiteliul germinal al gonadelor;
DIABET ZAHARAT
Sindrom caracterizat prin afectarea metabolismului glucidic, lipidic și proteic, determinat fie
de un deficit de secreție a insulinei, fie de o reducere a sensibilității țesuturilor la acțiunea
insulinei
2 tipuri:
- Diabet-zaharat de tip I (insulino-dependent);
- Diabet-zaharat de tip II (non-insulino-dependent)-reducerea sensibilității țesuturilor la
insulină;
DZ de tip I:
- Din leziunile celulelor beta sau bolile ce afectează producția de insulină;
- Infecții virale, boli autoimune;
- 3 consecințe majore:
1) Creșterea glicemiei;
2) Amplificarea utilizării lipidelor pentru producerea de energie și pentru formarea
colesterolului la nivel hepatic
3) Depleția de proteine a organismului
Valori normale glicemie: 80-90 mg/100 ml sânge
În DZ tip I: 300-1200 mg/100 ml sânge
Creșterea glicemiei conduce la pierderea glucozei prin urină;
Creșterea determină deshidratare (diureză osmotică);
Hiperglicemia persistentă cronică determină leziuni tisulare:
1) Neuropatie periferică
2) Disfuncția SN autonom;
3) Hipertensiune arterială
4) Riscuri de accident vascular cerebral, accident coronarian, retinopatie, cecitate, ischemie,
gangrenă a membrelor;
5) Ateroscleroza.
Intensifică utilizarea lipidelor și induce acidoză metabolică
Determină depleția proteinelor din organism (astenie, dar polifagie, pierdere în greutate)
DZ de tip II:
Avem hiperinsulinemie (mecanism compensatoriu);
Diminuarea sensibilității celulelor țintă la insulină=reistență la insulină;
Sindrom metabolic:
1. Obezitate (depundere de țesut adios în special la nivel abdominal)
2. Rezistență la insulină;
3. Hiperglicemie a jeun;
4. Dislipidemii: creșterea TAG, reducerea HDL-colesterolului
5. Hipertensiune arterială
1) Obezitatea/supraponderabilitatea
2) Excesul de glucocorticoizi
3) Excesul de hormon de creștere
4) Sarcina, diabetul gestațional
5) Sindromul ovarelor polichistice
6) Lipodistrofia
7) Autoanticorpi împotriva receptorului insulinic
8) Mutații ale receptorului insulinic
9) Hemocromatoza (acumularea de fier în organism)