REGLAREA RESPIRAȚIEI

Se realizează pentru:
1) Stabilirea ritmului automat pentru contracțiile mușchilor respiratori;
2) Ajustarea ritmului la: a) necesitățile metabolice variabile (Pco2, Po2, pH), b) la condițiile
mecanice variabile (modificarea posturii); c) la comportamentele episodice non-
ventilatorii (vorbire, mirosit, alimentare)
CENTRUL RESPIRATOR
Grupuri de neuroni localizate la nivelul trunchiului
cerebral (punte și bulb)- numiți neuroni respirator-
raportați (NRR). Deosebim 3 grupuri principale:
1. Grupul respirator dorsal: în porțiunea inferioară
și dorsală a bulbului; funcția principală:
declanșarea inspirației.
2. Grupul respirator ventral: în porțiunea inferioară
și ventro-laterală a bulbului; funcția principală:
declanșarea expirației.
3. Centrul pneumotaxic: în porțiunea superioară a
punții; funcția principală: controlarea ratei și
amplitudinii respirației.
General, avem neuronii:
1. Interneuroni (formează conexiuni locale);
2. Neuroni premotori (inervează neuronii motori)- dirijează activitatea adecvată a neuronilor
motori;
3. Neuroni motori (inervează mușchii respiratori)- cei mai importanți cei ce transmit axoni
prin nervul frenic spre diafragm (m.inspirator principal), când crește debitul respirator se
activează și neuroni ce inervează mușchii accesori ai inspirației și expirației.
Un subansamblu din acești neuroni este localizat în bulb: GENERATORUL CENTRAL
AUTOMAT (GCA)- are proprietatea de automatism.

GRUPUL RESPIRATOR DORSAL

 Se întinde pe cea mai mare parte a bulbului;
 Neuronii grupului dat sunt localizați în mare parte în nucleul tractului solitar (el primește
aferențele senzitive de la nervii IX, X);
 La nucleul TS vin aferențe de la: 1) chemoreceptorii periferici; 2) baroreceptori; 3) anumiți
receptori pulmonari;
Grupul respirator dorsal generează ritmul respirator bazal. Chiar dacă vom secționa trunchiul
supra- și infrabulbar, acest grup va continuasă descarce potențiale de acțiune inspiratorii.
Impulsurile inspiratorii în pantă. În respirația normală, impulsurile transmise mușchilor
inspiratorii au o amplitudine redusă, ce se mărește treptat timp de 2 secunde. Apoi acestea dispar
brusc timp de 3 secunde, ceea ce permite producerea expirației ca urmare a reculului elastic al
plămânilor și peretelui toracic.
Avantajul impulsurilor în pantă: produc o creștere constantă, nesincopală a volumului celor 2
plămâni în inspirație.
Proprietățile pantei inspiratorii, care sunt controlate nervos:
1. Controlul ratei de creștere a impulsurilor în pantă (astfel încât în respirație accelrată panta
crește rapid și respectiv umplerea plămânilor se face rapid);
2. Controlul limitei la care se produce oprirea bruscă a pantei. Astfel controlăm frecvența
respiratorie: cu cât panta se oprește mai brusc, cu atât mai scurtă e inspirația, la fel și
expirația. Astfel creștem frecvența respirațiilor.

CENTRUL PNEUMOTAXIC

 Este localizat în nucleul parabrahial al porțiunii

pontine superioare;
 Transmite semnale către aria inspiratorie;
 Rol principal: controlul punctului de oprire a
pantei inspiratorii, respectiv controlul fazei de
distensie a ciclului pulmonar;
- Dacă impulsurile de la centrul pneumotaxic
sunt crescute, inspirația poate dura doar 0,5
secunde, distensia e scăzută;
- Dacă impulsurile de la centrul pneumotaxic
sunt scăzute, inspirația poate dura 5 secunde
sau mai mult, cu distensia excesivă a
plămânilor.
Funcția principală a centrului: limitarea inspirației.
Funcție secundară a centrului: creșterea frecvenței
inspiratorii.

1. Un impuls pneumotaxic cu intensitate mare poate induce creșterea frecvenței respiratorii la

30-40 respirații pe minut;
2. Un impuls pneumotaxic cu intensitate redusă induce scăderea frecvenței respiratorii la 3-5
respiratii pe minut.
GRUPUL RESPIRATOR VENTRAL
 E localizat 5 mm anterior și lateral de grupul respirator dorsal;
 Cuprinde neuroni din:
- Nucleul ambiguu (situat rostral);
- Nucleul retroambiguu (situat caudal).
Particularitățile acestui grup:
1. În respirația normală, neuronii rămân aproape complet inactivi, deci impulsurile inspiratorii
repetitive (transmise în principal diafragmului) sunt generate de grupul respirator dorsal, iar
expirația se produce datorită reculului elastic al plămânilor și al cutiei toracice.
2. Nu participă la generarea ritmului bazal al respirației;
3. Când crește stimularea ventilației pulmonare, aria ventrală asigură o stimulare resiratorie
adițională;
4. Electrostimularea unor neuroni de aici produce inspirație, stimularea altora produce
expirație;
Deci, aria ventrală funcționează ca un mecanism de suprastimulare când sunt necesare niveluri
crescute ale ventilației pulmonare (mai ales în efort fizic intens).
REFLEXUL HERING-BREUER
(este un alt mecanism de control, pe lângă cel din trunchiul cerebral)
Cuprinde:
1. Stimul: când plămânii sunt supradestinși;
2. Receptori: receptorii de distensie (localizați în porțiunile musculare ale peretelui bronșic și
bronșiolar);
3. Impulsurile se transmit pe calea nervilor vagi;
4. Impulsuri spre: grupul respirator dorsal;
5. Se activează un răspuns de tip feedback care întrerupe panta inspiratorie li stopează
inspirația.
La om, reflexul Hering-Breuer e activat doar când volumul curent devine de 3 ori mai mare
decât în mod normal (1,5 litri per inspirație).
Rolul mecanismului dat: mecanism protector cu rol în prevenirea distensiei excesive a plămânilor
și nu o verigă importantă în controlul normal al ventilației.

CONTROLUL ÎNTREGULUI CENTRU RESPIRATOR

Controlul chimic al respirației
Exemplu: exces de CO2/ H+ : acțiune asupra centrului respirator: crește intensitatea impulsurilor
motorii inspiratorii și expiratorii către mușchii respiratori.
 În controlul direct au rol CO2 și H+, O2 nu are acțiune directă, ci asupra chemoreceptorilor
periferici (din glomusurile aortice și carotidiene), care până la urmă tot au rol în modularea
respirației.
Controlul chimic al ionilor de H+ și CO2 asupra activității centrului respirator
Variațiile ionilor de H+ și CO2 nu afectează direct vreunul din cei 3 centri discutați anterior. În
schimb, ele afectează o arie neuronală adițională numită: aria chemosenzitivă.
 Este extrem de sensibilă la variațiile H+ sau
CO2 și stimulează restul porțiunilor din centrul
respirator;
Principalul stimul presupus al ariei: ionii de
H+, dar ei nu traversează bariera
hematoencefalică, deci aria va fi stimulată prin
modificarea concentrației CO2.

Rolul CO2
Efectul lui direct de stimulare este minor, dar
efectul indirect este semnificativ.
Bariera hematoencefalică: nu este permeabilă
pentru H+, dar foarte permeabilă pentru CO2.

Creșterea PCO2 sangvin---- creșterea PCO2 în lichidul interstițial bulbar și în lichidul

cefalorahidian----CO2 reacționează cu apa---conduce la apariția ionilor de H+---cresc H+
eliberați la nivel de aria chemosenzitivă.
!!! Deci, concentrația H+ la nivel de arie chemosenzitivă este mai mare când concentrația CO2
sangvin e mai mare, nu când concentrația H+ sangvin e mai mare.
!!! Deci, activitatea centrului respirator e controlată de variația CO2 sangvin.

Scăderea efectului stimulator al dioxidului de carbon după primele 1-2 zile:

Modificarea concentrației CO2 are un efect acut intens asupra centrului respirator și un efect
cronic redus.
Explicație:
 În primele câteva ore, CO2 excită intens centrul respirator;
 În decurs de 1-2 zile, intensitatea excitației scade, ajungând la 1/5 din efectul inițial;
 Scăderea stimulării se datorează rinichilor (ei readuc H+ la o valoare normală, după ce CO2
i-a crescut) cum? :
- Ei cresc ionii HCO3- sangvin, aceștia vor lega H+ din sânge și LCR- deci se reduce c%
H+ sangvin;
 - În decurs de câteva ore HCO3- va difuza prin bariera hematoencefalică și va lega H+ din
apropierea neuronilor respiratori și astfel va reduce concentrația lor până la valoarea
normală.

Efectele CO2 și H+ asupra ventilației alveolare

Creșterea pCO2 în limitele normale (35- 75 mmHg)
produce o creștere semnificativă a ventilației.
Creșterea H+ sau scăderea pH în limitele normale (7,3 -
7,5) produce un efect cu intensitatea de 10 ori mai mică.
Procesele evoluției filogenetice a animalelor au făcut ca
dioxidul de carbon, și nu oxigenul, să devină reglatorul
principal al respirației.
Oxigenul nu are efect direct asupra centrului respirator, dar
atunci când țesuturile sunt în pericol din cauza hipoxiei se
activează un mecanism special de control loclaizat în
chemoreceptorii periferici. (mecanism activat în caz când
pO2 scade sub 70 mmHg).

SISTEMUL CHEMORECEPTORILOR PERIFERICI

Chemoreceptorii periferici: specializați în detectarea
variațiilor concentrației O2, dar minor, detectează și
variațiile CO2 și H+.
De la ei pleacă impulsuri spre centrul respirator bulbar.
Majoritatea chemoreceptorilor: în glomusurile
carotidiene, câțiva în glomusurile aortice, mai puțini în
arterele toracice.
Glomusurile carotidiene: impulsuri prin nervii Hering,
apoi pe calea nervilor IX la aria respiratorie dorsală.
Glomusurile aortice: impulsuri prin nervii vagi la nivelul
ariei respiratorii dorsale.
Fiecarea glomus: vascularizație proprie dintr-o arteră minusculă ce pleacă din trunchiul arterial
adiacent (fluxul sangvin al glomusului: depășește de 20 ori greutatea glomusului propriu-zis pe
minut).
 Deci, chemoreceptorii vin în permanență în contact cu
sângele arterial (pO2 la nivelul glomusului este egal cu
pO2 la nivelul sângelui arterial).

Se observă o descărcare a impulsurilor la variația PO2

arterial în intervalul cuprins între 60 și 30 mmHg (în
acest interval saturația cu oxigen a Hb scade rapid).
Asupra descărcării chemoreceptorilor influențează și
concentrațiile CO2 și H+, doar că efectul lor la nivel de
centru respirator propriu-zis sunt de 6 ori mai mari decât
la nivel de receptori periferici.

Curba inferioară demonstrează efectul variațiilor PO2 arterial

asupra ventilației alveolare, indicând o creștere de șase ori a
ventilației, odată cu scăderea PO2 de la nivelul normal de 100
mmHg la 20 mmHg.
Linia superioară indică faptul că PCO2 a rămas la un nivel
constant în timpul măsurătorilor efectuate in cadrul acestui
studiu; pH-ul a fost, de asemenea, menținut constant.
Asta demonstrează că scăderea pO2 arterial reprezintă
factorul stimulator principal al procesului entilator în aceste
condiții.
Aclimatizare: fenomen întâlnit la alpiniști, care au observat că pot suporta concentrații mai reduse
de O2 (+amplitudinea respirației este mult mai mare) atunci când ascensiunea se produce lent, în
decurs de câteva zile, comparativ cu ascensiunea rapidă.
Explicație: În 2-3 zile, centrul respirator cerebral își reduce cu 4/5 sensibilitatea la variațiile PCO2 și
H+. Nu se mai expulzează CO2 excesiv și c% scăzută a O2 preia controlul sistemului respirator-
asta duce la intensificarea ventilației alveolare.
- În urma expunerii acute la c% reduse de O2, ventilația crește cu 70%.
- În urma expunerii timp de 2-3 zile, ventilația crește cu 400-500%.
Asta asigură alpinistului surplusul de oxigen necesar.

EFECTELE COMBINATE ALE PCO2, Ph-ului, PO2 ASUPRA

VENTILAȚIEI ALVEOLARE
4 curbe de culoare roșie (efectele combinate ale PO2 și
PCO2):
 Au fost înregistrate la diferite niveluri ale pO2 arterial: 40, 50, 60, 100 mmHg.
 Pentru fiecare din curbe, PCO2 a variat de la niveluri reduse la niveluri crescute.
 Înregistrate la pH-ul egal cu 7,4.
4 curbe de culoare verde
 Înregistrate la un pH egal cu 7,3.

REGLAREA RESPIRAȚIEI ÎN CONDIȚII DE EFORT FIZIC

 Consumul de O2 și producerea de CO2 poate crește de 20 ori;
La atletul sănătos: ventilația alveolară crește direct
proporțional cu creșterea ratei de metabolizare a
oxigenului.
În sângele arterial PO2, PCO2 și pH-ul rămân la
niveluri normale.
Dacă totul e normal, ce anume produce intensificarea
ventilației în condiții de efort fizic? Explicație:
Creierul care transmite impulsuri motorii către
musculatura motorie în activitate pentru a produce
contracția acesteia, trimite în paralel și impulsuri
colaterale către trunchiul cerebral, excitând centrul respirator.
Similar cum se stimulează centrul vasomotor în condiții de efort fizic și astfel crește
presiunea arterială.
Se presupune că în efort fizic impulsurile nervoase directe stimulează centrul respirator cu
intensitate cvasiadecvată pentru a putea asigura surplusul de O2 necesar desfășurării efortului
și a elimina CO2 în exces.
Uneori, impulsurile nervoase pot avea
intensitate prea mică sau prea mare, de aceea în
așa situații sunt implicați factorii chimici.
Curba de jos: modificările ventilației în efort
fizic timp de 1 minut; curba de sus: variațiile
pCO2 în sângele arterial.
 La debutul efortului fizic, ventilația crește
brusc, înainte de a crește PCO2 arterial;
 PCO2 scade chiar inițial, sub nivelul normal,
de ce?
 La debutul efortului fizic, creierul produce o stimulare anticipativă a respirației și
generează astfel un surplus de ventilație alveolară, chiar înainte ca aceasta să fie necesară;
 După 30-40 secunde, PCO2 eliberat de la nivelul mușchilor crește, revenind la valoarea
normală și egalează ventilația (la sfârșitul efortului fizic);

Curba inferioară: diferite niveluri ale PCO2

arterial asupra ventilației alveolare de repaus (în
absența efortului fizic).
Curba superioară: devierea curbei ventilatorii
în timpul efortului fizic intens.
Factorul neurogen deviază curba în sens
ascendent la un nivel de aproximativ 20 de ori
mai mare decât, nivelul inițial, astfel încat
ventilația ajunge la un nivel corespunzător ratei de
producere a dioxidului de carbon, iar PCO2
arterial este menținut la o valoare cvasinormală.
De asemenea, curba superioară din Figura 41-10
mai sugerează că dacă în timpul unui efort fizic
PCO2 arterial variază de la valoarea normală
de 40 mmHg la valori superioare, atunci se
produce o stimulare adițională a ventilației, și
dacă PCO2 ajunge la valori inferioare valorii de
40 mmHg, atunci se produce o deprimare a
ventilatiei.
Unele studii menționează că influența factorului neurogen ar fi un reflex condiționat. În
urma mai multor eforturi fizice, creierul devine capabil să mențină PCO2 arterial la nivel
normal.
Cortexul- implicat în formarea acestui reflex, blocarea cortexului= blocarea reflexului.

ALȚI FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ RESPIRAȚIA

Controlul voluntar al Pentru perioade scurte respirația poate fi controlată
respirației voluntar, inducând hipo- sau hiperventilație, până apare
perturbări severe ale PCO2, PO2, pH-ului.

Receptorii pulmonari de Sunt prezenți în epiteliul traheal, bronșic, bronșiolar;

iritație din căile aerifere Sunt stimulați de diverși factori;
Produc tusea, strănutul;
Acești receptori pot genera bronhoconstricție în cadrul
unor afecțiuni ca astmul sau emfizemul pulmonar.
Receptorii J pulmonari Se află la nivelul pereților alveolari;
Sunt juxtapoziționați față de capilarele pulmonare
(receptori J);
Stimulați de: congestionarea sangvină a capilarelor
pulmonare; edemul pulmonar (în insuficiența cardiacă de
tip congestiv);
Stimularea lor poate genera un status dispneiform.

Edemul cerebral În caz că apare în urma contuziei cerebrale (comprimarea

unei artere cerebrale, se blochează fluxul sangvin cerebral):
poate duce la inactivarea funcției centrului respirator.
Blocarea fluxului poate fi ameliorată temporar prin
introducerea intravenoasă a unei soluții hipertone de
manitol.

Anestezia În supradozarea anestezicelor sau narcoticelor: deprimarea

respiratorie.
Exemple: pentobarbitalul sodic

Respirația periodică Apare în situații patologice;

Este un ciclu de respirații cu amplitudine crescută, care se
reduce semnificativ și apoi din nou crește.

Mecanismul de bază al Tip particular de respirație periodică;

respirației Cheyne- Stokes Se caracterizează prin creșterea lentă a amplitudinii
respirației, urmată de scăderea lentă pe un interval de 40-60
secunde.
Explicație: în hiperventilație- scade CO2 și crește O2, dar
durează ceva timp până sângele pulmonar ajunge la nivel
cerebral pentru a inhiba excesul de ventilație.
În aceste câteva secunde subiectul va hiperventila
suplimentar.
Situații/cauze ce pot duce la apariția respirației Cheyne-
Stokes:
1. În cazul decalării prelungite a transportului
sângelui de la plămâni la creier (la pacienții cu
insuficiență cardiacă severă);
2. A doua cauză: producerea unui feedback negativ
la nivelul ariilor de control respirator. (la
pacienții cu leziuni cerebrale- frecvent status
terminal și precede decesul din cauza disfuncției
cerebrale)

Apneea de somn =absența respirației spontane;

Normal pot fi, dar la acești pacienți frecvența și durata
episoadelor e crescută semnificativ. (10 secunde, se repetă
de 300-500 ori în cursul nopții).
Cauze:
 - Obstrucția căilor aeriene superioare (faringe
în special- în somn se relaxează mm.faringieni,
căile rămân deschise, la unii indivizi diametrul
căilor e mic și când mm se relaxează el se
ocluzează complet); stertor zgomotos, dispnee.
Pacienții prezintă: somnolență diurnă,
hipersimpaticotonie, tahicardii, hipertensiune
pulmonară și sistemică, risc cardiovascular
crescut.
Mijloace terapeutice:
1) Excizie chirurgicală a țesutului adipos
retrofaringian (uvulopalatofaringoplastie), a
amigdalelor, vegetațiilor adenoide;
2) Ventilația nazală cu presiune pozitivă
continuă în căile respiratorii (PPCR/CPAP=
continuous positive airway pressure)
- Disfuncții ale controlului respirator la nivel
de SNC. Prin abolirea temporară a controlului
SNC asupra musculaturii ventilatorii (foarte rare
cazuri). Cauze:
1) Lezarea centrilor respiratori bulbari
2) Afecțiuni respiratorii neuromusculare
Apar din accidente vasculare ischemice sau
alte afecțiuni ce reduc respondivitatea centrului
la variații ale CO2 și H+.
Pacienții cu apnee sunt foarte sensibili la doze
mici de sedative și narcotice, medicamente
care reduc și mai mult responsivitatea centrilor
respiratori la efectele stimulatoare ale dioxidului
de carbon.

Noțiuni:
Eupnee= activitatea alternativă inspiratorie și expiratorie caracetristică desfășurată în condiții
normale în timpul somnului lent (NREM), în repaus și în timpul efortului fizic ușor.
Absența ventilației= apneea;
 Există și chemoreceptori centrali localizați la nivelul barierei hematoencefalice: răspund
rapid la creșteri ale PCO2 în sângele arterial, mult mai lent la scăderi ale pH-ului arterial, și nu
răspund la variațiile PO2 arterial.
 Boron, studiul:
1) Neuronilor respiratori;
2) Modului în care acești neuroni generează ritmul automat al ventilației;
3) Reglarea ventilației de către nivelele gazoase din sângele arterial;
4) Modul prin care feedback-ul aferent și centrii nervoși superiori ai SNC modulează ventilația.
Observații Lumsden, prin secționarea medio-pontină:
1) Puntea caudală conține un centru apneustic (poate cauza apneusis: efort inspirator
prelungit, terminat printr-o expirație scurt);
2) Puntea rostrală conține un centru pneumotaxic (previne apneusis-ul, stimulează
respirațiile coordonate);
Centrul pneumotaxic: este localizat în nucleul parabrahial medial și în nucleul Kolliker-Fuse
adiacent, în puntea rostrală.
Neuronii pontini pot să nu fie necesari producerii unui ritm respirator normal, dar ei pot influența
debitul respirator.
 Grupul respirator dorsal (GRD)
 Conține în principal neuroni
inspiratori;
 1/3 din L bulb, bilateral, în
profunzime și în jurul NTS
(porțiunea respiratorie e localizată
chiar sub planșeul terminației
caudale a ventricolului IV);
 Funcția GRD: integrarea
informațiilor senzoriale provenite
de la sistemul respirator;
 GRD conține interneuroni locali,
neuroni premotori ce se
proiectează pe neuronii motori
(din MS), în special cei
inspiratori.
Rezumat:
- Localizare: bulbul dorsal;
- Componenta majoră: NTS;
- Activitate dominantă:
inspiratorie.
Grupul respirator ventral (GRV)
 Conține neuroni inspiratori și expiratori;
 Este mai lung ca GRD;
 Conține interneuroni locali, neuroni
premotori și neuroni motori (ce inervează
mm.faringelui, laringelui, viscere din torace și
abdomen);
 Are 3 regiuni cu funcții specifice:
1) GRV rostral/ complexul Botzinger
(BotC): conține interneuroni ce conduc
activitatea expiratorie a regiunii caudale;
2) GRV intermediar: conține neuroni
motori ce părăsesc bulbul prin nervii IX și
X; are și neuroni premotori ce își
proiectează axonii pe neuronii motori din
MS și bulb;
La nivelul polului rostral al GRV
intermediar avem complexul pre-
Botzinger (preBotC)-contribuie la
generarea ritmului respirator
3) GRV caudal: conține neuroni premotori
expiratori ce fac sinapsă cu neuronii
motori din MS (care inervează
mm.expiratori accesori).
Respirația eupneică are 2 faze:
I. Faza inspiratorie: impulsurile nervului frenic spre diafragm cresc gradat timp de 0,5-2
secunde (cu mărirea lentă a volumului pulmonar) și apoi se reduc accentuat;
II. Faza expiratorie: nervul frenic este inactiv (în unele cazuri poate prezenta o scurtă
descărcare la început- descărcare postinspiratorie);
NRR= neuroni respiratori raportați.
NRR pot fi clasificați ca inspiratori și expiratori, cu subclasele lor (subclasificați în funcție de
răspunsurile lor la semnale aferente cum ar fi umplerea plămânilor și modificările PCO2 arterial).
 REGLAREA UMORALĂ A VENTILAȚIEI
Modificările nivelurilor arteriale ale O2, CO2, pH sunt sesizate prin chemoreceptorii centrali și
periferici.
Exemplu: hipoxia, hipercapnia, acidoza- duc la creșterea ventilației- tind să crească PO2, să scadă
PCO2 și să crească pH-ul- corectând deviațiile.
Controlul chimic al respirației este asigurat de chemoreceptorii sensibili la schimbările de O2 şi
CO2 din sânge.
Avem 2 tipuri de chemoreceptori:
 Chemoreceptori centrali
 Chemoreceptorii periferici

CHEMORECEPTORII PERIFERICI
 Sunt localizați la nivelul corpusculilor carotidian și aortic;
 Răspund la hipoxie, hipercapnie și acidoză;
 Stimulul lor principal: scăderea PO2 arterial;
 Stimuli secundari: creșterea PCO2, scăderea pH-ului;
 De la nivelul lor pleacă impulsuri aferente pe calea nervilor:
1) IX (ramura Hering) şi
2) X (ramura Cyon - Ludwig)
...spre nucleul tractului solitar.

Sensibilitatea la scăderea PO2 Figura B (curba albastră):

arterial La valori normale ale PCO2 și ale pH-ului, scăderea
PO2 la valori mai mici de 100 mmHg determină o
creștere progresivă a frecvenței impulsurilor

Sensibilitatea la creșterea PCO2 Corpusculul carotidian poate sesiza hipercapnia în

arterial absența hipoxiei sau acidozie.
Figura C (curba maro)
La un pH fixat de 7,35 și la PO2 de 80 mmHg,
observăm că creșteri gradate ale PCO2 (hipercapnie)
determină creșteri gradate ale frecvenței impulsurilor din
nervul sinusului carotidian.

Sensibilitatea la scăderea pH-ului Corpusculul carotidian poate sesiza acidoza în absența

arterial hipoxiei sau a hipercapniei.
Figura C (curba verde)
La un pH fixat de 7,25, cu PO2 de 80 mmHg, observăm
că frecvența descărcărilor în nervul sinusului carotidian
este mai amre ca la pH=7,35
 Deci, pe lângă hipoxie, corpusculul carotidian este sensibil și la hipercapnie sau acidoză. Din
figura B observăm că acidoza respiratorie face corpusculul mai sensibil la hipoxie (curba
portocalie), iar alcaloza respiratorie are efect opus (curba roșie).
Chemoreceptorii periferici sunt:
1) Corpusculii carotidieni (mai studiați);
2) Corpusculii aortici.
Funcția principală a corpusculilor: sesizarea hipoxiei din sângele arterial și transmiterea
semnalelor la celulele bulbare pentru a crește ventilația.
Corpusculii carotidieni, caracteristici (pe lângă chemosenzitivitate):
1. Dimensiuni mici (2x2 mg);
2. Primesc un flux sangvin mare (cel mai mare din toate țesuturile corpului, standardizat- x40
ori fluxul creierului)
3. Au o rată metabolică intensă (x2-3 ori rata creierului)- compensată de fluxul extrem de
mare, ceea ce face ca compoziția sângelui în capilarele lor să fie aproape de cea a arterelor
sistemice.
Corpusculul carotidian conține 2 tipuri de celule:
Celule de tip I sau  Celulele chemosenzitive;
celule glomus  d=10 um, formă sferică, aranjate în grupuri;
 Celule adiacente comunică prin joncțiuni gap;
 Au caracteristici comune neuronilor SNP, celulelor cromafine
(căci nu au origine neuroectodermală);
Caracteristicile celulei glomus (tipice neuronului):
1) Unele sunt inervate de neuroni preganglionari simpatici;
2) Au canale ionice voltaj-dependente;
3) Depolarizarea lor inițiază PA;
4) Au vezicule intracelulare cu neurotransmițători: Ach, DA, NA,
substanța P, met-encefalina (eliberate în depolarizare)

Consecutivitatea evenimentelor
1. Terminațiile nervoase ale n.IX sunt în contact cu celulele glomus;
2. Celulele eliberează neurotransmițătorul;
3. Se declașează PA în nervul sinusului carotidian;
4. Nervul face sinapsă cu neuronii NTS (parte a GRD).
Astfel la bulb ajunge informația că sângele arterial sistemic are:
 PO2 scăzut;
 PCO2 crescut;
 pH scăzut

+++În jurul celulelor glomus există o rețea de capilare fenestrate (flux

extrem de mare).
Celule de tip II sau  Se găsesc în jurul celulelor glomus;
celule sustenaculare  Sunt asemănătoare celulelor gliale
Influența fibrelor vegetative: (corpusculul e inervat și de fibre simpatice și parasimpatice):
1. Neuronii preG simpatici pot face sinapsă directă cu CG și altera funcția lor;
2. Fibrele vegetative acționează asupra vaselor sangvine (tonusul simpatic reduce fluxul
sangvin local).

Mecanismul sensibilității celulei glomus la hipoxie, hipercapnie și acidoză

Celula glomus poate sesiza toți cei 3
parametri ai gazelor sangvine.
Răspunsul final la toți cei 3 stimuli:
1. Inhibarea canalelor de K+;
2. Depolarizarea celulei cu
declanșarea PA;
3. Deschiderea canalelor de Ca2+
voltaj-dependente;
4. Creșterea Ca2+ i.c.;
5. Secreția neurotransmițătorilor
(probabil dopamina);
6. Stimularea fibrei nervoase
aferente- PA transmis de-a
lungul axonului până în bulbul
rahidian.

Diferența celor 3 căi: modul în care sunt inhibate canalele de K+:

Hipoxia
Celula ar putea sesiza
scăderea PO2 prin 3
mecanisme:
1. O2 disociază de pe
proteina ce conține
hem-ul, reducând
probabilitatea
deschiderii canalelor de
K+ alăturate;
2. Scăderea PO2 crește
AMPc, ce inhibă
curentul de K+;
Hipercapnia Acidoza extracelulară
1. Creșterea CO2, intră în 1. Scăderea pH-ului
celulă; extracelular inhibă
2. CO2+H2O= H2CO3= transportatorii ce
H+ + HCO3- extrag acizii (de
3. Crește H+ intracelular, exemplu:
scade instantaneu pH- contratransportorul
ul; Na-H);
4. Scăderea pH-ului 2. Se acumulează H+
inhibă conductanța intracelular;
canalelor de K+; 3. Se inactivează canalele
de K+

3. Scăderea PO2 inhibă

NADPH oxidaza în
mitocondrie, astfel
crește raportul
 glutation
redus/glutation oxidat
(GSH/GSSG)- se
inhibă direct canalele
de K+.

CHEMORECEPTORII CENTRALI
 Sunt în special sensibili la hipercapnia arterială (prezentată în general ca o acidoză
respiratorie: scăderea pH-ului cu creșterea PCO2).
 Situaţi în aria chemosenzitivă a centrului respirator, bilateral pe suprafaţa ventrală a BR
(BLV)
 Sunt sensibili la excesul H+ din interstiţiul nervos;
H+ stimulează chemoreceptorii centrali astfel creşte ventilaţia alveolară
Chemoreceptorii sunt localizați într-o zonă a parecnhimului cerebral ce răspunde la schimbările
survenite în PCO2 arterial și la pH-ul LCR. Chemoreceptorii sunt îmbăiați de FECC (fluidul
extracelular cerebral), care este separat de sângele arterial prin bariera hemato-encefalică.
BHE :
 Permeabilă mare pentru: O2, CO2;
 Permeabilitate redusă pentru: Na+, CL-, H+, HCO3-;
Creșterea PCO2 arterial duce la creșterea PCO2 în FECC, LCR, în interiorul celulelor cerebrale
(acidoză în fiecare compartiment). La fel, aceste fluide au o capacitate tampon mai mică ca sângele
(având mai puține proteine), deci creșterea PCO2 va fi mai mare în ele decât în sânge.
Bariera hematoencefalică nu este permeabilă pentru H+ ci permeabilă p-ru CO2 ; ↑pCO2 în sânge
→ ↑pCO2 în lichidul cefalorahidian: CO2 +H2O → H2 CO3→ H+ + HCO3
 ↑ PCO2 în sângele arterial ;
 difuziune CO2 prin BHE în LCR şi lichidul
interstiţial;
 CO2 se hidratează rapid şi disociază instantaneu,
eliberând H+ şi HCO3-.
 Creşterea concentraţiei H+ în LCR şi lichidul
interstiţial stimulează chemoreceptorii centrali prin
modificarea pH-ului.
⇓
 Hiperventilaţia de durată, normalizarea pH-ului→
după 24-48 de ore
Aria chemosenzitivă a centrului respirator, localizată pe fața ventrală a bulbului rahidian, este
sensibilă la variațiile PCO2 și H+ , aceste informații vor fi transmise grupurilor respiratori de
neuroni.
Mecanismul de stimulare a neuronilor chemosenzitivi. Ionii de hidrogen reprezintă stimulul
primar a ariei chemosenzitive, dar aceștia trec dificil prin bariera hematoencefalică . CO2 este mult
mai permiabil, trece ușor prin bariera hematoencefalică, se combină cu apa sub acțiunea anhidrazei
carbonice formează acid carbonic, care este instabil și disociază în H+ și bicarbonat, ionii de
hidrogen formați vor stimula aria chemosenzitivă, ce va determina creșterea ventilației pulmonare.
Chiar dacă H+ sangvin este crescut el nu poate difuza în lichidul interstițial bulbar și
cefalorahidian, și nu va avea efect semnificativ, mult mai important este creșterea PCO2 care va
difuza, și va determina formarea H+ care la rândul său stimulează aria chemosenzitivă.
CO2 are un efect acut de stimulare a centrului respirator, acest efect se reduce după primele 1-2
zile, pentru că rinichii restabilesc pH-ul prin secreția H+, și eliberarea de bicarbonat care poate lega
ionii de hidrogen din sânge, în plus HCO3- difuzează lent prin bariera hematoencefalică și bariera
sînge -lichid cefalorahidian și se combină cu ionii de hidrogen din apropiere neuronilor respiratori,
anulând efectul de stimulare a H+.

Localizarea chemoreceptorilor: bulbul ventrolateral

(BLV). Există și chemoreceptori la nivel de rafeu
bulbar.
Neuronii rafeului bulbar și BLV sunt extrem de
sensibili la pH. Există 2 tipuri de neuroni
chemoreceptori:
1) Neuronii stimulați de acidoză: conțin ca
transmițător serotonina (induce activitatea de
pacemaker în neuronii preBotC); acești
neuroni mai sunt numiți stimulatori ai
respirației in vivo; sunt prezenți și în BLV;
2) Neuronii inhibați de acidoză: conțin ca
neurotransmițător GABA.
Când PCO2 crește în sângele arterial, neuronii
stimulați de acidoză stimulează respirația, în timp ce
neuronii inhibați de acidoză pot induce inhibarea
respirației.
Neuronii serotonergici din rafeul bulbar sunt
aproape de artera bazilară, astfel pot sesiza cu
acuratețe PCO2 arterial. Mulți copii care au decedat datorită sindromului morții subite la sugar
(SMSS) au prezentat deficit de neuroni serotonergici.

Controlul respiraţiei în hipoxemie, hipercapnie şi hipocapnie şi la modificările pH-ului

sanguin. Sindromul congenital de hipoventilatie centrală sau „blestemul Ondinei”.
Acţiunea CO2 este mai puternică în comparaţie cu modificările O2 . Creşterea cu 0,2% a
concentraţiei CO2 în aerul alveolar şi cu 0,5 mmHg a PCO2 în sângele arterial determină dublarea
debitului ventilator. Până la o concentraţie de 15% CO2 în aerul inspirat are efect stimulator
progresiva, la concentraţii > 20% narcoza, la concentraţii de 40% - moarte . Proporţie de 100% O2
în aerul inspirat diminuă ventilaţia cu 10-20%.Pentru a întreţine activitatea centrului respirator este
necesară prezenţa CO2 în aerul inspirat. De aceea în amestecul de gaze care se foloseşte pentru
oxigenoterapie, O2 reprezintă 95%, iar CO2 5%.
Hipercapnie – creşterea pCO2 în sânge. În hipercapnie impulsurile aferente de la chemoreceptori
stimulează centrul respirator → creşterea ventilaţiei pulmonare (eliminarea CO2 din organism).
Semnalele de la chemoreceptorii periferici sunt de 7 ori mai puternice decât de la cei centrali.
Hipercapnia şi cresterea concentraţiei H+ : (↓pH sângelui) determina acidoza respiratorie;
Hipocapnia și scăderea concentrației H+ (↑pH sângelui) determină alcaloza respiratorie.
Hipoxemie – micşorarea conţinutului de O2 în sânge cu stimularea chemoreceptorilor periferici →
excitarea centrului inspirator → creşterea frecvenţei respiraţiei. Cauza: hipoxie atmosferică, hipoxie
prin hipoventilaţie, hipoxie prin scăderea ventilaţiei la nivelul membranei de difuziune a O2.
Sindromul Blestemului lui Ondine. Denumit si sindromul hipoventilatiei centrale congenitale sau
hipoventilatie alveolara primara, este o boala congenitala cauzata de o mutatie genetica aparuta in
dezvoltarea sistemului nervos autonom. In timpul somnului, creierul “uita” sa transmita semnale
nervoase plamanilor pentru a respira, aparand astfel crize de apnee sau sistare a respiratiei, ce duc, in
majoritatea cazurilor, la deces.