Ghiță „Moara cu noroc”

-caracterizare-

Slavici este un observator imparțial al vieții rurale, înzestrat cu un spirit realist

desăvârșit, anticipând astfel tehnica lui Rebreanu. Naratorul, delegat de autor pentru a
relata destinul personajelor, redă obiectiv și detașat destinul personajelor.
Personajele sale se raportează la rânduielile societății transilvănene, bine organizate.
Respectă convențiile și țin la buna-cuviință. Eroii se raportează la morala colectivă,
care include valorile familiei – echilibru, căutarea păcii, discreție – și ale comunității –
cinstea, cumpătarea, solidaritatea. Cei care le sfidează, precum Lică Sămădăul, sunt
excluși, își ostilizează societatea.
Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin
ilustrează consecințele nefaste ale setei de înavuțire. Complexitatea și capacitatea de a
ne surprinde în mod convingător fac din Ghiță un personaj „rotund”; evoluând de la
tipicitate, sub determinare socială(cârciumarul dornic de avere), la individualizare, sub
determinare psihologică și morală. Eroul trece printr-o dramă care se transformă în
tragedie, oscilând conștient între demnitate și cinism.
Statutul inițial al personajului este favorabil din punct de vedere moral și
psihologic, deși modest în plan social. Ghiță, cizmar sărac, dar harnic, bun și iubitor
cu familia, ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga bani rapid
pentru bunăstarea familiei. După venirea la han a Sămădăului , „un om rău și
premejdios”, și sub influența acestuia, Ghiță se compromite intrând din categoria
oamenilor cinstiți în tagma ticăloșilor. Complexitatea lui constă în inadaptare, el nu
este înțeles, nu e sprijinit, nu comunică decât prea târziu, iar pe umerii săi atârnă
poveri din ce în ce mai grele.
Trăsăturile lui sunt atât constante, cât și variabile – rămâne precaut, curajos, mândru,
însă din blând și iubitor devine ursuz, violent, răzbunător, suspicios, insensibil și
meschin. Nicolae Manolescu afirmă despre Ghiță că este „ mult mai complicat pe
dinăuntru (decât Lică), e unul din personajele cele mai puternice și contradictorii din
toată proza noastră, pătimaș și calculat, cinstit și ticăloșit, puternic și slab, hotărât și
îndoit”.
S1. Procesul de înstrăinare a lui Ghiță de familie este determinat de episodul
venirii lui Lică la cârciumă, care își impune de la primul contact superioritatea și
orgoliul: „Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce
zice și ce face, și voiesc ca nimeni în afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!”.
Deși realizează că Sămădăul reprezintă un pericol pentru familia sa, Ghiță nu își poate
stăpâni atracția față de avere, conștientizând totodată că nu poate ramâne la Moara cu
noroc fără a se înțelege cu acesta.
Pentru protecția familiei în fața lui Lică își cumpără arme, căini de pază și își ia încă o
slugă; dar, datorită frământărilor, devine ineriorizat, violent, se poartă brutal cu Ana și
cu copiii. Ajunge chiar să regrete că are familie și nu își poate asuma singur riscul
îmbogățirii. Sub pretextul că o voință superioară îi ghidează gândurile și acțiunile,
Ghiță devine laș și subordonat în totalitate Sămădăului.
Preocupat doar de starea materială, face numeroase compromisuri care îi subminează
încrederea în sine și fără să își dea seama ajunge complicele lui Lică, la nelegiuirile
sale. Axa vieții morale a personajului este distrusă treptat; el pierde pe rând încrederea
celorlalți, are mustrări de conștiință pentru faptele săvârșite, pendulând astfel între
egoism și autoînvinovățire.
S2. Dezumanizarea lui Ghiță îl conduce pe ultima treaptă a degradării morale,
în scena de la Paște, când ,orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna, își
folosește soția drept momeală pentru a-l prinde pe Sămădău. Dezgustată însă de
lașitatea soțului ei, care se înstrăinase de ea și de familie, Ana i se dăruiește lui Lică,
într-un act de răzbunare.
Lică fuge însă de la han, stricându-i planul; dar la conștientizarea gestului de
infidelitate, Ghiță o ucide fără ezitate pe Ana. Discuția celor doi soți plasează crima în
zona actelor iraționale: „Simt că mi s-a pus ceva de-a curmezișa în cap și că nu mai pot
trăi, iara pe tine nu pot să te las vie în urma mea”.
Specific nuvelei psihologice, atentia naratorului cade pe conflictul interior al
protagosnistului, care oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și dorința de a se
îmbogății; restul conflictelor pe care le are cu Lică, Ana și Pintea fiind declanșate de
incapacitatea sa de a lua o decizie
Portretul se conturează, specific nuvelei, în cea mai mare măsură, prin relația
cu celelalte personaje. Astfel, cu bătrâna sa soacră este autoritar, opunându-i viziunea
modernă ideilor fataliste. Cu Ana, relația ține de iubire, implicând înstrăinarea,
responsabilitatea, culpabilitatea. Pentru el, Ana e un model de virtute, tot el
considerându-se vinovat de pierderea ei. Relația Ghiță – Lică se bazează pe forță.
Cârciumarul îl înfruntă pe sămădău, apoi devine meschin și acceptă compromisurile,
se ajunge astfel la pactul malefic, dar în secret, Ghiță are puterea de a își distruge
migălos adversarul. Relația cu Pintea este construită pe încredere, ilustrând nevoia de
repere morale, de vindecare și de aceea fiind cea mai oscilantă.
Caracterizarea prin fapte justifică evoluția narațiunii riguros, respectând
modelul speciei: eroul ezită să primească daruri de la Lică, se pregătește de
confruntare, menține, învins, aparențele, își neglijează familia, depune mărturie
mincinoasă, pregătește prinderea adversarului și își ucide soția „din dragoste”.
Atitudinal, se observă din numeroase scene inserate în fluxul narativ, precum
neglijarea copilului care cade de pe câine, trecerea cu vederea a avansurilor făcute de
Lică Anei, cum onoarea și cumpătarea se transformă în excese și duplicitate. Reacțiile
lui Ghiță sunt detaliat descrise, completând tabloul dezumanizării sale, astfel, el se
arată gelos, iritat, furios, nedumerit, revoltat.
Marile dileme ale lui Ghiță îi accentuează umbrele caracteriale, el pare fie lucid,
fie slab, învins de lumea propriilor iluzii, de unde nu iese decât să ceară compătimire,
sprijin, înțelegere. Castelul de nisip al speranțelor sale se năruie distrugând și destinul
celei mai dragi ființe, al soției sale Ana, pentru care cizmarul devenit cârciumar pusese
în joc liniștea și siguranța.
Justificând astfel o teză morală, dar și viziunea psihologică potrivit căreia
mediul își pune amprenta negativă asupra individului, Ghiță sfârșește ucis cu dispreț,
după ce el însuși devenise un criminal sinistru. Este, astfel, atât un exemplu al
efectelor devastatoare ale obsesiei pentru câștig, cât și un tragic caz de înstrăinare în
iubire și societate.