Sunteți pe pagina 1din 351

DAN NĂSTASE

DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NĂSTASE, DAN
Drept diplomatic şi consular / Dan Năstase – Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.
352 p.; 20,5 cm.

Bibliogr.
ISBN 973-725-509-7
341.7(075.8)
341.8(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006


ISBN 973-725-509-7

Redactor: Lucia PLENICEANU


Tehnoredactor: Sonia MILITARU

Bun de tipar: 20.03.2006. Coli de tipar: 22


Format: 16/70×100

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine


Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83
Tel / Fax: 316.97.90; www.SpiruHaret.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE
ŞI STUDII EUROPENE

DAN NĂSTASE

DREPT DIPLOMATIC
ŞI CONSULAR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2006
CUPRINS

Abrevieri............................................................................................... 10
Cuvânt înainte....................................................................................... 11
Introducere........................................................................................... 13
Relaţii politice şi relaţii diplomatice ................................................ 13
Politica........................................................................................ 13
Politica externă ........................................................................... 13
Diplomaţia .................................................................................. 17
Consideraţii asupra dreptului diplomatic ......................................... 20
Valori şi principii........................................................................ 20
Reguli ......................................................................................... 20
Normele activităţii diplomatice .................................................. 21
Definiţia dreptului diplomatic .................................................... 22
Sursele dreptului diplomatic............................................................. 23
Sursele de drept .......................................................................... 23
Definiţia surselor dreptului diplomatic ....................................... 24
Cutuma internaţională................................................................. 26
Convenţia internaţională............................................................. 28
Principiile dreptului internaţional ............................................... 29
Alte surse.................................................................................... 30
Codificarea dreptului diplomatic şi consular.................................... 32
Reglementări privind diplomaţia la nivel înalt ........................... 33
Norme privind forurile internaţionale......................................... 34
Codificarea dreptului diplomatic şi consular cu privire
la serviciile diplomatice şi consulare.......................................... 38
Doctrina dreptului diplomatic şi consular ........................................ 42
Definirea doctrinei dreptului diplomatic şi consular .................. 42
Aspecte istorice .......................................................................... 42
Contribuţii la doctrina actuală .................................................... 44
5
Misiunea diplomatică ......................................................................... 46
Funcţiile misiunii diplomatice.......................................................... 48
Reprezentarea statului ................................................................ 48
Servirea interesului de stat.......................................................... 49
Negocierea.................................................................................. 50
Informarea .................................................................................. 50
Componenţa misiunii diplomatice ................................................... 52
Privilegiile diplomatice .................................................................... 54
Privilegiul inviolabilităţii............................................................ 56
Privilegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate............. 58
Privilegiul libertăţii de comunicare ............................................ 59
Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie........................ 60
Privilegiul scutirii de prestaţii personale, de servicii publice,
de impozite şi de taxe ................................................................. 60
Privilegiul imunităţii .................................................................. 60
Misiunea diplomatică ad hoc .............................................................. 65
Misiunea diplomatică ad hoc la nivel înalt ..................................... 66
Diplomaţia şefului de stat şi de guvern ...................................... 67
Ministrul de externe, conducătorul serviciului public
pentru diplomaţie ....................................................................... 79
Consideraţii generale asupra misiunii diplomatice ad hoc............... 86
Funcţiile misiunii diplomatice ad hoc ....................................... 90
Componenţa misiunii diplomatice ad hoc ................................. 91
Sediul misiunii ad hoc ............................................................... 95
Privilegiile misiunii diplomatice ad hoc .................................... 96
Forul internaţional .............................................................................. 112
Conferinţa internaţională ................................................................. 118
Definiţia conferinţei internaţionale ............................................ 118
Practica organizării conferinţei internaţionale ........................... 120
Organizaţia internaţională, for diplomatic ....................................... 126
Definiţia organizaţiei internaţionale .......................................... 127
Reprezentarea statelor la organizaţia internaţională .................. 132
Funcţionarul internaţional .......................................................... 138
Reprezentarea diplomatică a statelor membre ale NATO
în Consiliul Nord-Atlantic (excurs) ................................................... 147
Relaţiile diplomatice ale NATO cu statele partenere ...................... 152
6
Organe subsidiare ale Consiliului Nord-Atlantic ............................ 153
Secretarul general al NATO ...................................................... 153
Secretariatul Internaţional al NATO .......................................... 154
Sediul permanent al Consiliului Nord-Atlantic ......................... 155
Simbolurile NATO ..................................................................... 155
Diplomaţia în Uniunea Europeană (excurs) ..................................... 156
Valorile Uniunii Europene .............................................................. 158
Principiile fundamentale ale Uniunii Europene .............................. 159
Domeniile de competenţă ale Uniunii Europene ............................. 160
Politica Externă şi de Securitate Comună ....................................... 161
Instituţiile Uniunii Europene ........................................................... 168
Parlamentul European ................................................................ 169
Consiliul European .................................................................... 169
Consiliul (de Miniştri al) Uniunii Europene .............................. 170
Comisia Europeană .................................................................... 171
Ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene ...................... 173
Alte instituţii europene .............................................................. 174
Actele juridice ale Uniunii Europene .............................................. 176
Exercitarea dreptului de legaţie activ şi pasiv al Uniunii Europene 177
Privilegiile în activitatea diplomatică a Uniunii Europene ........ 177
Sediile Uniunii Europene ........................................................... 180
Simbolurile Uniunii Europene ................................................... 181
Cetăţenia Uniunii Europene ....................................................... 181
Serviciul public pentru diplomaţie .................................................... 182

Serviciul public intern pentru diplomaţie ......................................... 184


Definiţia ministerului de externe ..................................................... 184
Funcţiile ministerului de externe ..................................................... 186
Atribuţiile ministerului de externe .................................................. 186
Structura ministerului de externe .................................................... 189
Serviciul public extern pentru diplomaţie ........................................ 193
Relaţiile diplomatice ........................................................................... 194
Stabilirea relaţiilor diplomatice ....................................................... 194
Ruperea relaţiilor diplomatice ......................................................... 197
Ambasada ............................................................................................ 202
Funcţiile ambasadei ......................................................................... 203
Reprezentarea statului acreditant ............................................... 203
7
Servirea intereselor statului acreditant ....................................... 205
Negocierea ................................................................................. 206
Informarea ................................................................................. 206
Promovarea relaţiilor bilaterale ................................................. 207
Înfiinţarea şi desfiinţarea ambasadei ............................................... 208
Agrementul ................................................................................ 211
Acreditarea ................................................................................ 213
Desfiinţarea ambasadei .............................................................. 216
Personalul ambasadei ...................................................................... 218
Structura personalului ambasadei .............................................. 218
Personalul ambasadei române ................................................... 224
Ambasadorul ............................................................................. 226
Corpul diplomatic ...................................................................... 229
Privilegiile ....................................................................................... 231
Inviolabilitatea ........................................................................... 232
Privilegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate............. 245
Privilegiul libertăţii de comunicare ........................................... 246
Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie ....................... 247
Privilegiul scutirii de prestaţii personale, de servicii publice
şi de sarcini militare ................................................................... 248
Privilegiul scutirii de impozite şi taxe ....................................... 249
Privilegiul imunităţii .................................................................. 251
Postul consular .................................................................................... 257
Relaţiile consulare ........................................................................... 258
Ruperea relaţiilor consulare ....................................................... 260
Înfiinţarea postului consular ...................................................... 261
Desfiinţarea postului consular ................................................... 266
Personalul postului consular ............................................................ 267
Funcţiile consulare .......................................................................... 271
Privilegiile consulare ....................................................................... 282
Privilegiul inviolabilităţii ........................................................... 283
Privilegiul libertăţii de comunicare ........................................... 287
Privilegiul postului consular de a comunica liber cu cetăţenii
statului trimiţător ....................................................................... 289
Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie ....................... 294
Privilegiul scutirii de orice prestaţie personală, de orice
serviciu public şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii
şi încartiruiri militare ................................................................. 295
8
Privilegiul de a percepe taxe consulare ...................................... 298
Privilegiul imunităţii consulare ................................................. 298
Funcţionarul consular onorific ........................................................ 302
Negocierea diplomatică (excurs) ........................................................ 309
Considerente definitorii ................................................................... 309
Negociatorul .................................................................................... 313
Caracterul dramatic al negocierii .................................................... 314
Culisele ...................................................................................... 315
Scena. La masa de negociere ..................................................... 318
Publicul ...................................................................................... 333
Corespondenţa diplomatică (excurs) ................................................. 335
Nota diplomatică ............................................................................. 335
Nota verbală .............................................................................. 335
Nota semnată ............................................................................. 336
Nota colectivă ............................................................................ 337
Aide-mémoire .................................................................................. 339
Memorandumul ............................................................................... 339
Scrisoarea personală ........................................................................ 341
Scrisori, telegrame, rapoarte, circulare ............................................ 342
Bibliografie .......................................................................................... 347

9
ABREVIERI

Cefc – Convenţia europeană privind funcţiile consulare


Cms – Convenţia de la Viena privind misiunile speciale
CpiisONU – Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor
specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
CpiONU – Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei
Naţiunilor Unite
CPPCAIPPiDA – Convention on the Prevention and Punishment of Crimes
Against Internationally Protected Persons, including Diplomatic Agents
Crc – Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare
Crd – Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice
Crsroi – Convenţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale
SAIEA – Statutul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică
ScdcR – Statutul corpului diplomatic şi consular din România

10
CUVÂNT ÎNAINTE

Dreptul internaţional – corp de reguli referitoare la drepturile şi obli-


gaţiile statelor în relaţiile dintre ele – conţine şi dreptul diplomatic şi consular.
În cele ce urmează, dreptul diplomatic şi consular este privit ca
„beneficiar” al surselor, doctrinei şi principiilor de drept internaţional, fiind
considerat subramură a dreptului public, mai precis a ramurii sale
„externe”, aşadar a dreptului internaţional public (jus gentium), parte a
ansamblului de norme cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor şi ale
organizaţiilor internaţionale, ca şi la drepturile şi obligaţiile companiilor şi
ale indivizilor pe planul relaţiilor interstatale.
Lectura selectivă a regulilor principale de drept diplomatic în vigoare
este însoţită de explicaţii şi adnotări concentrate îndeosebi asupra semnifi-
caţiilor definitorii ale diplomaţiei ca profesie şi ale instituţiilor prin interme-
diul cărora diplomaţia este exercitată în prezent.
Selecţia efectuată în vederea lecturii propuse şi adnotările au prilejuit
evaluări şi ordonări de norme după criteriile actualităţii şi rigorii
„economice”. Exercitarea diplomaţiei ca profesie este prezentată exclusiv în
cadrul organizării, al pregătirii sau al îndeplinirii misiunii diplomatice. Ca
urmare, din aceste prelegeri este de înţeles că dreptul diplomatic este dreptul
misiunii diplomatice.
Prima parte a prelegerilor se referă la primul plan al activităţii
diplomatice, pe care o desfăşoară protagoniştii politicii internaţionale, la
instituţiile a căror activitate ei o conduc şi o reprezintă şi la instituţiile la a
căror activitate participă.
În vederea atingerii unui obiectiv anume din domeniul relaţiilor
interstatale, se constituie, pentru o perioadă determinată, misiunea diplo-
matică ad hoc, cu încheiere fie după realizare, fie după eşec. Pentru
claritate, în aceste prelegeri, termenul „misiune ad hoc” acoperă ceea ce în
surse şi doctrină se mai numeşte „misiune specială” sau „misiune
nepermanentă”, cu toate variantele.

11
A doua parte a prelegerilor se referă la activitatea diplomatică din
cadrul componentelor serviciului public pentru diplomaţie (minister,
departament, direcţie, ambasadă, post consular).
Acest grup de prelegeri prezintă regulile principale privind activitatea
esenţială prin care se exercită profesia de diplomat şi funcţionarea
instituţiilor serviciului public de diplomaţie.
Misiunea diplomatică permanentă (ambasada, postul consular) se
constituie în vederea atingerii obiectivelor din domeniul relaţiilor diplo-
matice şi consulare şi este, aşadar, constituită pentru a funcţiona permanent.
În general, este evident că între două state care îşi primesc reciproc
misiunile diplomatice „temporare” şi „permanente” există relaţii diploma-
tice. În condiţiile în care două state schimbă doar misiuni diplomatice ad hoc
se poate vorbi, fără îndoială, despre relaţii diplomatice, dar numai în
înţelesul cel mai larg, pentru a se evita excluderea nefirească a misiunilor
diplomatice ad hoc din sfera relaţiilor diplomatice. Altminteri, în înţelesul
desprins riguros din dreptul diplomatic, relaţiile diplomatice propriu-zise
rezultă numai din îndeplinirea unor acte anumite de către fiecare stat,
nefiind suficient schimbul de misiuni diplomatice ad hoc.
Pentru claritate, în aceste prelegeri, termenul „privilegiu” se referă la
domeniul indicat prin grupul confuz de cuvinte de prea multe ori utilizate la
pluralul care îi conferă dimensiunea de spuză imprecisă: „facilităţi, privi-
legii, imunităţi”.
Din parcurgerea normelor de drept diplomatic, care au aplicare
actuală, pot lipsi referirile detaliate la instituţii desuete precum legaţia, de
care se poate ocupa istoria diplomaţiei.

12
INTRODUCERE

RELAŢII POLITICE ŞI RELAŢII DIPLOMATICE

Profilul domeniului la care se referă dreptul diplomatic şi consular


se clarifică prin configurarea domeniilor conexe: politica externă,
interesul naţional, identitatea naţională, securitatea naţională şi secu-
ritatea internaţională.

Politica
Vechii greci foloseau cuvântul politikê pentru a se referi la
îndeletnicirea de a administra lumea şi pământurile polisului, comuni-
tate urbană şi totodată stat.
Politica este, în prezent, conducerea treburilor publice. Face
politică acela care participă la conducerea treburilor publice, la ansam-
blul afacerilor publice, la evenimentele din acest domeniu, la confrun-
tarea dintre partide, la guvernare.
Statul face politică de stat. Celelalte organizaţii fac politică
pentru a ajunge să facă politică de stat.

Politica externă
În străinătate şi în legăturile cu străinătatea, se face politică
externă, pentru că străinătatea este afară, în exteriorul statului propriu.
Politica externă este instrumentul prin care se acţionează asupra
împrejurărilor externe, a relaţiilor externe proprii, dar şi a relaţiilor
externe ale străinilor.
Despre politica externă se discută, în general, ca despre un
instrument rigid, care funcţionează monoton, inert, sub constrângerea
unor factori covârşitori precum identitatea naţională exprimată de
„destinul istoric”, „interesul naţional”.
13
La evoluţia identităţii naţionale contribuie şi adoptarea de norme
internaţionale, asimilarea lor ca părţi integrante ale identităţii
naţionale.
De fapt, departe de a fi un instrument finit, compus din luări de
poziţie şi din acţiuni conturate irevocabil, politica externă apare de
cele mai multe ori ca rezultatul momentan al unui proces complex de
elaborare. Participanţii la elaborarea şi aplicarea politicii externe se
străduiesc să cuprindă în politica externă totalitatea preocupărilor
lumii. Domeniul politicii externe este mai larg decât ansamblul
relaţiilor interguvernamentale. Relaţiilor politice dintre guverne li se
adaugă interesul faţă de mediul înconjurător, migraţie, dezvoltare,
libertatea de credinţă. În aceste domenii, serviciile guvernamentale
sunt mai puţin competente decât organizaţiile şi grupurile specializate.
Procesul de constituire a politicii externe depinde de criterii nume-
roase şi felurite.
Serviciile publice nu-şi asumă şi nici nu pot să-şi asume gama
întreagă de preocupări specifice politicii externe. Ca urmare, politica
externă rezultă din laboratoarele guvernamentale, dar nu exclusiv.
Participă la acest proces şi factori extraguvernamentali, care acţio-
nează direct asupra împrejurărilor externe, implicându-se nemijlocit în
relaţiile internaţionale sau funcţionând ca grupuri de presiune.
Numeroase componente ale politicii externe sunt preluate de factori
neguvernamentali. Apare firesc şi concurenţa în privinţa obiectivelor
prioritare.
Guvernul acţionează după criteriul suveranităţii. În condiţiile
interacţiunii cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale
locale, naţionale, regionale sau globale, politica externă a statului
rămâne instrumentul de reafirmare a suveranităţii statului şi a
identităţii naţionale. Celelalte organizaţii au alte criterii prioritare.
Strategiile pot fi diferite.
Acţiunea externă a statului rezultă din decizii luate în timpul
luptei interne pentru putere. Capacitatea guvernului de a orienta
politica externă decurge din consensul cercurilor politice interne cu
privire la elementele definitorii, considerate incontestabile, ale identi-
tăţii naţionale. O parte a politicii externe se constituie în afara
nucleului statului, fiind rezultatul contribuţiei provinciilor, a regiu-
nilor, a municipalităţilor, a diferitelor organizaţii teritoriale. Interesele
se constituie prin interacţiune socială şi deciziile de politică externă se
iau sub influenţe culturale şi simbolice comune. Satisfacerea
interesului naţional înseamnă şi luarea în considerare a intereselor

14
private. Nu totdeauna se ajunge la armonizarea punctelor de vedere
interne asupra interesului naţional.
În anii 1960, în SUA, Henry Kissinger apăra, în numele interesului
naţional, politica pe care o ducea în Vietnam şi pe care Hans
Morgenthau o critica în numele aceluiaşi interes naţional
(BATTISTELLA, 147).
Apare şi o perspectivă supranaţională, de interacţiune cu
străinătatea, atunci când politica externă serveşte participării la proce-
sele de integrare regională. Există organizaţii şi grupuri specializate
care acţionează în domeniul politicii externe fără să aibă caracter
exclusiv naţional, care au componenţă transnaţională. În politică, în
general, inclusiv în politica externă, se recurge la „standarde
multiple”. Din doctrina politică rezultă că relaţiile internaţionale ar fi
anarhice, pentru că statele nu au ajuns să recunoască o autoritate care
să guverneze asupra acestor relaţii. Anarhice, relaţiile internaţionale
sunt şi conflictuale (BATTISTELLA, 143). Relaţiile interne şi cele
internaţionale sunt ameninţate permanent de pericolul deteriorării până
la anulare. Apar diferende şi este posibilă trecerea de la colaborare la
confruntare. Ca urmare, se întreprind măsuri pentru întreţinerea
relaţiilor, se concep mecanisme pentru stabilitate, se alcătuiesc
comisii, se realizează acorduri.
Întrucât condiţia esenţială a politicii externe este realitatea străi-
nătăţii, extraneitatea, în politica externă domină autoritatea publică.
Determinante în politica externă sunt dimensiunile teritoriale,
demografice, economice ale statului. Tot atât de decisivă este istoria
statului. La nivelul instituţiilor şi al simbolurilor, politica externă
depinde de organizaţia cea mai puternică, adică de stat. Statele sunt
prezente peste tot în lume pe scena politicii externe. Au loc numeroase
reuniuni ale reprezentanţilor de state la nivel înalt, conferinţe
ministeriale ale responsabililor de servicii diplomatice şi ale şefilor
altor servicii publice.
Politica externă, elaborată de cei care au ajuns să facă politică de
stat, este aplicată de serviciile statului. Alte servicii ale statului pun în
acţiune alte politici ale statului: politica economică, politica din
domeniul sănătăţii, politica în domeniul educaţiei, politica din dome-
niul pensiilor.
Politica externă a statului este activitatea prin care guvernul
stabileşte, defineşte şi reglementează raporturile cu guvernele străine
şi participarea statului la relaţiile internaţionale.

15
Politica externă a statului se exprimă prin declaraţii ale auto-
rităţilor, discursuri parlamentare, discursuri ale reprezentanţilor statu-
lui în timpul vizitelor pe care le întreprind în străinătate sau le primesc
din străinătate.
Interesul naţional
Într-o viziune foarte răspândită, politica externă este privită ca
instrumentul cu care sunt apărate, în relaţiile cu străinătatea, interesele
de durată ale comunităţii naţionale şi mai ales ale statului.
Unii consideră interesul naţional ca principiu, alţii ca fenomen.
Interesul naţional vizează supravieţuirea fizică, aptitudinea
(autonomă) de a controla alocarea resurselor potrivit opţiunii
guvernului, bunăstarea economică, punerea colectivă în valoare a
fiinţei naţionale. Ca urmare, intereselor pe plan economic, comercial
le revine un loc important în politica externă.
Securitatea internaţională
În elaborarea şi înfăptuirea politicii externe prevalează atenţia
acordată acţiunilor în care se recurge la forţă. Preocuparea faţă de
exercitarea forţei nu se exprimă doar în sfera reglementării conflic-
telor. Potrivit principiilor dreptului internaţional public, ar trebui ca în
politica lor externă statele să prefere dreptul şi nu forţa. Politica lor
externă ar fi astfel o politică de pace.
Politica externă a statelor se află în raport direct cu politica mili-
tară. Se susţine că politica externă şi politica militară sunt instrumente
contrare, având câmpuri de acţiune incompatibile. Politica externă a
statelor le-ar aparţine diplomaţilor şi efectul ei ar fi pacea. Politica
militară le-ar aparţine militarilor şi efectul ei ar fi războiul. Diplomaţii
şi militarii se întâlnesc însă atunci când participă şi colaborează la
instituirea şi aplicarea măsurilor de suprimare sau de menţinere a
păcii.
Politica externă este dominată de interesul faţă de securitate.
Politica externă ca politică de securitate vizează asigurarea răspun-
sului real la imperativele vitale care alcătuiesc interesul naţional:
supravieţuirea, integritatea, independenţa politică, identitatea culturală
(BATTISTELLA, 144). Enunţarea acestor valori evidenţiază că interesul
naţional nu se reduce la însumarea intereselor private (ARON, 101).
Astfel descris, interesul naţional pare că transcende interesele private
infranaţionale, care însă nu pot fi ignorate, nu pot fi expuse, lăsate în
afara interesului naţional. Securitatea este şi condiţia ca toţi
particularii să-şi poată promova şi apăra interesele private. În acest
16
complex de interese împletite, societatea exprimă nevoia de securitate
pe care numai statul o poate satisface şi statul îşi justifică accesul la
bogăţiile economice ale societăţii prin producţia pentru securitate. A
spune că o ţară acţionează conform interesului ei naţional înseamnă
că, după ce şi-a examinat exigenţele securităţii proprii, încearcă să şi
le împlinească (WALTZ, 134).
Identitatea naţională orientează interesul naţional şi politica
externă îndeosebi pe planul ordonării obiectivelor. Identităţile naţio-
nale actuale sunt rezultatul tendinţelor globalizatoare, concretizate în
tentative de control mondial, precum „revoluţia socială mondială”,
„extinderea democraţiei”, cărora le-au corespuns, concordant sau
discordant, decolonizarea, grupările regionale şi transregionale (alieri,
coalizări, solidarizări, uniuni) de state, „războiul rece”, proliferarea
armei nucleare, declanşarea de conflicte etnice şi religioase, protejarea
sau utilizarea drepturilor omului şi a mediului înconjurător.

Diplomaţia
Termenul diplomaţie este folosit pentru desemnarea priceperii
de a rezolva o problemă delicată cu tact, cu politeţe. Prin diplomaţie se
înţelege însă şi duplicitate.
Sunt doctrinari care, conform percepţiei comune, admit sinoni-
mia dintre politica externă şi diplomaţie.
Prin diplomaţie se înţelege activitatea reprezentanţilor statelor
legată de raporturile dintre state.
Diplomaţia armonizează ordinea unui stat cu ordinea altui stat.
Iluzoriu, persoanele trăiesc şi locuiesc în lumea întreagă. În realitate,
pentru fiecare persoană, lumea se divide în ceea ce este şi ceea ce nu
este străinătate. Fiecare persoană are un stat propriu, distinct de
celelalte state, de statele străine. Statul propriu este statul în afara
căruia este străinătatea. Naţiunea străină este altă naţiune decât
naţiunea proprie. Străinul nu aparţine comunităţii naţionale, statului, ci
unei alte comunităţi, unui stat străin, fiindu-i proprii o ordine străină,
cetăţenia străină, numele străin, limba străină, un stat străin cu un
suveran străin şi o suveranitate străină.
Relaţiile diplomatice şi consulare sunt relaţii între state şi statele
sunt subiectele dreptului diplomatic şi consular. Activitatea diploma-
tică este activitatea reprezentanţilor desemnaţi de state. Diplomaţia
statului este activitatea diplomatică desfăşurată de reprezentanţii lui.
Statele interacţionează în domeniul relaţiilor diplomatice prin
diplomaţii lor. Diplomaţia este profesia reprezentării statului în
17
relaţiile cu alte state. Diplomaţia este aşadar profesia diplomatului, a
celui care se pricepe să reglementeze, altfel decât cu forţa, diferendele
dintre state. Diplomatul deţine profesia de a concilia interesele
divergente ale statelor aplicând regulile, tradiţiile şi uzanţele legate de
relaţiile dintre state.
Toate profesiile au temei ştiinţific. În toate profesiile apar
„artişti”, cei care le practică cu pricepere deosebită. Se spune că au
talent. Datorită unor asemenea performanţe, se consideră că profesia
este şi o artă. Profesia de diplomat presupune aptitudini speciale,
pregătire, experienţă, ca orice altă profesie, dar această profesie nu îl
situează pe diplomat printre artişti. Diplomatul este funcţionar public
având statut propriu, aşa cum au statute proprii profesorii, militarii şi
poliţiştii. Diplomaţia este şi denumirea corpului agenţilor diplomatici
ai statului. Se recurge la acest termen şi pentru a denumi serviciul
diplomatic al statului. Când se vorbeşte, nu doar în presă, dar şi în
doctrină, despre „diplomaţia românească”, ca şi despre „diplomaţia
franceză”, „diplomaţia rusă”, noţiunea semnifică serviciul diplomatic
naţional. Fiecare din aceste servicii naţionale au ca misiune definitorie
aplicarea politicii de înfăptuire şi de apărare a intereselor statului
naţional pe care îl reprezintă.
Relaţiile diplomatice sunt relaţiile dintre state realizate prin
serviciile diplomatice. Aceste servicii, componente ale administraţiei
statului, reprezintă permanent statul, în primul rând în relaţiile politice
cu alte state, negociază cu alte state, transmit şi primesc mesaje.
Pe treapta supremă a ierarhiei diplomatice se află şeful statului.
Realitatea impune considerarea diplomaţiei la nivel înalt ca fiind
diplomaţia esenţială, partea principală a diplomaţiei. Activitatea diplo-
matică constă, în primul rând, din comunicarea dintre şefii de state,
dar şi din comunicarea dintre alţi reprezentanţi ai statelor care partici-
pă la misiuni diplomatice, în cadrul unor delegaţii la forurile interna-
ţionale, în cadrul unor misiuni ad hoc sau în cadrul ambasadelor.
Deşi este uzitată, distincţia dintre formele de diplomaţie publică
după criteriul formă permanentă/formă nepermanentă rămâne irele-
vantă. Chiar dacă se practică în formule ad hoc sau „speciale”,
diplomaţia la nivel înalt apare, dincolo de teorie, în lumina realităţii ca
fiind, ea în primul rând, diplomaţie permanentă. Totodată, caracteri-
zarea ca diplomaţie permanentă s-ar potrivi şi diplomaţiei din cadrul
forurilor internaţionale, al conferinţelor şi organizaţiilor, unde se
desfăşoară, de fapt, în măsură considerabilă, activitatea diplomatică şi
unde, frecvent, se ajunge la desfăşurarea lucrărilor la nivel înalt.

18
Instituţiile diplomaţiei la nivel înalt şi ale diplomaţiei forurilor
internaţionale sunt instituţii primordiale ale activităţii diplomatice. În
consecinţă, instituţiile diplomaţiei prin serviciile publice pot fi
considerate, fără negarea necesităţii lor indiscutabile, fără ierarhizare
pe axa importanţei, fără diminuare de rol, instituţii ale diplomaţiei
auxiliare.
Activităţile diplomatice înseamnă în primul rând dialog. Ele
constituie mecanismul de întreţinere a relaţiilor dintre state. Activităţi-
le diplomatice le oferă statelor calea paşnică de soluţionare a
problemelor din ansamblul relaţiilor dintre ele. Statele îşi rezolvă
problemele de relaţii şi prin forţă. În raport cu politica externă, activi-
tatea diplomatică, adică activitatea serviciului diplomatic al statului,
apare ca aplicarea unei tehnici de comportament în conducerea
relaţiilor interstatale.
Activitatea diplomatică şi activitatea consulară decurg din
atribuţiile instituţiilor autorităţii statului. Această activitate le aparţine
acestor instituţii, misiunilor diplomatice, inclusiv instituţiilor pentru
relaţii diplomatice, cancelariilor şi ambasadelor. Ea constă din discursuri,
schimburi de vizite, corespondenţă.
Unei priviri sintetice asupra sensului major al activităţilor
diplomatice şi consulare i se dezvăluie că prin aceste activităţi sunt
puse în legătură statele suverane. Reduse la esenţial, activităţile
diplomatice ar fi forme de comunicare oficială între state.
Unul dintre obiectivele definitorii ale activităţii diplomatice este
reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor care apar între
state. Calea diplomatică este calea utilizării compromisului pentru
evitarea recurgerii la forţă.
Recomandarea soluţiei stingerii, prin dialog şi negociere, aşadar
prin diplomaţie, a diferendului înainte de a se impune coerciţia
violentă se regăseşte în învăţături cu notorietate impresionantă.
„Când mergi cu pârâşul tău la judecător, dă-ţi silinţa ca, pe drum,
să te scuturi de el, ca nu cumva să te târască la judecător şi
judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi temnicerul să te
arunce’n temniţă. Îţi spun Eu ţie: Nu vei ieşi de-acolo până ce nu
vei plăti şi cel din urmă ban.” (BIBLIA, 1539)
Diplomaţiei îi este propriu gândul că şirul de violenţe necon-
venabile poate fi evitat, dacă se acceptă o pace strâmbă, reală şi nu se
insistă pentru o judecată dreaptă, imaginară.

19
CONSIDERAŢII ASUPRA DREPTULUI DIPLOMATIC
Valori şi principii
Activitatea diplomatică aparţine domeniilor relaţiilor interu-
mane, interacţiunii şi organizării sociale. Dreptul diplomatic contribuie
la coerenţa relaţiilor interumane, intra- şi extracomunitare.
Temeiul normelor dreptului diplomatic se constituie din valori şi
principii care decurg din sentimentele, idealurile, scopurile şi intere-
sele comunităţilor regionale sau naţionale şi sunt legate de moralitate,
dreptate, adevăr, precum şi de mijlocirile acestora de ordin economic
şi politic.
Valorile, ca temei al dreptului diplomatic, sunt ceea ce,
îndeobşte, în funcţie de merit, importanţă, semnificaţie, utilitate,
interes sau cost, se estimează a fi de dorit ca bun, drept şi adevărat în
legăturile dintre state, în relaţiile dintre reprezentanţii acestora. Rostul
dreptului diplomatic îl constituie valorile care compun forţa comuni-
tăţilor, din care emană vitalitatea societăţii, valori precum libertatea,
respectul faţă de ţară şi democraţie, solidaritatea, eficienţa, confortul.
De la asemenea valori şi principii pornesc, în privinţa dreptului
diplomatic, respectul pentru celălalt, pentru străinul care fie soseşte ca
să îndeplinească o misiune, fie îi oferă reşedinţă celui trimis.
Dreptul diplomatic îşi datorează durabilitatea şi coerenţa unor
principii juridice, ca elemente primare, nu doar primordiale, ci şi
supreme (de principiis non est disputandum) ale normelor: egalitatea
suverană a statelor, respectarea drepturilor fiecărui stat, nerecurgerea
la forţă.

Reguli
Orice formă de activitate se desfăşoară după reguli. Obligatorie
sau recomandabilă, regula este mijloc de orientare în acţiune, standard
de evaluare a acţiunii, ghid de desfăşurare a acesteia, astfel încât să fie
posibilă acomodarea reciprocă a participanţilor la activităţi comune, a
tuturor membrilor comunităţii.
Pentru vorbitorii latinei clasice, regula era bucata dreaptă de
lemn utilizabilă ca măsură sau ca sprijin, rigla sau echerul dulgherului,
linia care marca locurile din arenă, de pornire şi de sosire, ale
întrecerii. Marcus Fabius Quintilianus s-a referit la regula vorbirii
corecte (emendate loquendi regula). Problemele de matematică se
rezolvă prin aplicarea de reguli. Fondatorii ordinelor religioase au
stabilit reguli de respectat de către membrii acestora.
20
Potrivit lui Marcus Tullius Cicero, regula care deosebeşte drep-
tatea de nedreptate este legea (Lex est iuris atque iniuriae regula).
Orice generalizare validă pentru o vreme poate fi considerată
regulă. Reţele invizibile de reguli şi de rânduieli sociale orientează şi
influenţează comportamentul fiecăruia (VANDER ZANDEN, 4). Pe
lângă cele menţionate, canonul, ceremonialul, convenţia, indicaţia,
învăţătura, norma, obiceiul, ordinul, porunca, pravila, preceptul, pres-
cripţia, rânduiala, ritualul, sorocul, tipicul, tocmeala, uzanţa, uzul,
toate sunt reguli sau agregări de reguli.
Numai despre unele dintre ele însă se poate spune că sunt
standarde autoritare, tipare exemplare, modele cu putere modelatoare,
norme (nu doar repere, rigle, echere, şabloane, ci mai ales rationis
normae) stabilind drepturi, obligaţii şi răspunderi, precum cutuma,
inveterata consuetudine sau obiceiul înrădăcinat („al pământului”),
practica îndelungată, considerată a fi „lege nescrisă”.

Normele activităţii diplomatice


Regulile activităţii diplomatice au rădăcini adânci în tradiţie; ele
au fost preluate şi cultivate ca rod al unor învăţături fundamentale.
În diplomaţie, de pildă, funcţionează reguli care exprimă grija
faţă de ordinea ierarhică, prin care se ia în considerare importanţa
participanţilor la acţiuni. La o ceremonie diplomatică, rangul partici-
pantului este dat de însemnătatea a ceea ce reprezintă. Calităţile fizice,
morale, intelectuale ale persoanei participante sunt, în această privinţă,
criterii complinitoare.
Conform tradiţiei creştine, şi cel mai mic poate fi considerat cel
mai mare dacă este trimisul celui mai puternic: „Şi le-a venit un
gând (celor doisprezece ucenici, după a doua vestire a patimilor:
«Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor») «Cine între ei ar
fi mai mare?» Iar Iisus, cunoscând gândul inimii lor, a luat un
copil, l-a pus lângă Sine şi le-a zis: «Tot cel care-l va primi pe
pruncul acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi tot cel
ce Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M’a trimis pe Mine.
Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acela este mai mare.»”
(BIBLIA, 1533)
Activitatea diplomatică le revine şi le aparţine serviciilor
publice. Relaţiile diplomatice şi relaţiile consulare sunt relaţii inter-
statale. Ca urmare, normele după care funcţionează aceste relaţii
aparţin dreptului internaţional public.
21
Prin normele de drept diplomatic se stabileşte modul de aplicare
a normelor de drept internaţional public şi, ca urmare, dreptul diplo-
matic este subramură a dreptului internaţional public. Sunt doctrinari
care consideră că dreptul diplomatic ar fi procedura dreptului
internaţional (PRADIER-FODERE, 16).
Dreptul diplomatic este ansamblul normelor de drept internaţio-
nal pentru activitatea diplomatică.
De respectarea principiilor şi regulilor dreptului diplomatic
depind desfăşurarea normală a relaţiilor interstatale şi realizarea
obiectivelor şi a principiilor înscrise în Carta Naţiunilor Unite.
La fel ca pentru toate celelalte activităţi umane, şi pentru
activitatea diplomatică normele cu puterea cea mai mare de a stabili
drepturi şi obligaţii se găsesc în lege, aceste norme constituind reguli
de comportament sau de acţiune, scrise sau recunoscute oficial a fi
determinate şi impuse de autoritatea de reglementare, a căror
respectare este recomandabilă sau obligatorie.
Legea poate avea formă de decret, hotărâre, ordin, ordonanţă,
regulament, sentinţă, statut, aşa cum este adoptată de autorităţile
competente. Pentru dreptul diplomatic, ca pentru întreg dreptul
internaţional, „legea” are în primul rând forma de convenţie
internaţională, bilaterală sau multilaterală, normele fiind rezultatul
consimţământului statelor care le adoptă.

Definiţia dreptului diplomatic


Dreptul diplomatic însumează regulile diplomaţiei, mai precis
regulile profesiei de diplomat şi pe cele ale serviciului public de
diplomaţie.
Dreptul diplomatic este ansamblul normelor care reglementează
raporturile dintre instituţiile subiectelor de drept internaţional abilitate
să se ocupe de relaţiile externe ale acelor subiecte. Aceste instituţii nu
acţionează în nume propriu. Ele apar ca subiecte ale activităţii
diplomatice, dar nu sunt şi subiecte de drept. Deşi apar ca subiecte ale
activităţii diplomatice, instituţiile care reprezintă statele sunt obiecte
ale dreptului diplomatic. Normele dreptului diplomatic se referă la
organizarea, îndatoririle şi competenţa instituţiilor de relaţii externe
ale subiectelor de drept internaţional.
Subiectele de drept internaţional decid asupra reglementării
activităţii lor diplomatice. Dreptul diplomatic este rezultatul consimţă-
mântului subiectelor de drept internaţional asupra normelor în confor-
mitate cu care se desfăşoară activităţile diplomatice.
22
Dreptul diplomatic are în vedere îndeosebi favorizarea legătu-
rilor de prietenie dintre state, indiferent de diversitatea regimurilor lor
constituţionale şi sociale. Dreptul diplomatic serveşte exercitării
funcţiilor şi realizării scopurilor organizaţiilor internaţionale cu voca-
ţie universală, regională sau subregională. Totodată, dreptul diplo-
matic are menirea de a asigura eficacitatea misiunilor diplomatice pe
care le îndeplinesc reprezentanţii statelor.
Obiectul normelor dreptului consular, componente ale dreptului
diplomatic, este alcătuit din: relaţiile consulare dintre state şi statutul
(organizarea şi funcţionarea) misiunilor consulare. Relaţiile consulare
dintre state înseamnă colaborarea statelor în vederea protejării
cetăţenilor proprii, a respectării drepturilor acestora. Statul îşi prote-
jează cetăţeanul şi când se află în străinătate, adică sub incidenţa
jurisdicţiei statului străin. Este necesară conlucrarea dintre state pentru
asigurarea coexistenţei ordinilor juridice diferite şi pentru realizarea
relaţiilor consulare (stabilirea de relaţii consulare, misiunile consulare
etc.) Ca şi diplomatul, consulul îşi reprezintă statul.
Sunt numeroase punctele în care reprezentarea diplomatică a
statului şi reprezentarea lui consulară se contopesc. Numeroase norme
le sunt comune. Ca urmare, este normală includerea dreptului consular
în dreptul diplomatic. Este firesc să se considere că normele consulare
alcătuiesc un capitol special al dreptului diplomatic. Comisia de Drept
Internaţional a ONU tratează Convenţia de la Viena cu privire la
relaţiile consulare ca parte a dreptului diplomatic. În activitatea
diplomatică şi consulară, sunt foarte numeroase situaţiile în care
misiunea consulară este componentă a ambasadei şi consulii fac parte
din personalul diplomatic al ambasadei.

SURSELE DREPTULUI DIPLOMATIC


Sursele de drept
Pentru cunoaşterea, respectarea şi aplicarea dreptului, trebuie ca
provenienţa prevederilor să fie de recunoscut şi recunoscută. Mai
mult, ca să poată fi înfăptuită, trebuie ca regula să aibă o formă. Ca
regula să devină faptă, trebuie ca esenţa şi conţinutul dreptului să-şi
găsească exprimarea.
Pentru cunoaşterea, înţelegerea, interpretarea şi aplicarea nor-
melor juridice, se impune, ca prim pas absolut necesar, receptarea
exactă a formulei care o redă.
23
Dreptului îi sunt aşadar necesare modalităţi proprii de expri-
mare, surse, adică locuri în care să se formeze şi unde să fie de găsit
(POPA, 120).
Sursele dreptului sunt scrise, precum actele normative, sau
nescrise, precum cutumele; oficiale, precum actele normative, sau neo-
ficiale, precum cutumele, doctrina; directe, precum actele normative,
contractele, convenţiile, sau indirecte (elaborate de organizaţii nesta-
tale, pentru a fi validate), precum cutumele.
Sunt surse care creează norma, precum cutuma, legea şi
convenţia.
Sunt surse care interpretează norma, precum doctrina şi deciziile
jurisdicţionale, jurisprudenţa.

Definiţia surselor dreptului diplomatic


Dreptul internaţional public nu s-a constituit într-un anumit
moment identificabil al istoriei. Cu atât mai puţin componentele lui,
precum dreptul diplomatic şi dreptul consular. Prevederile dreptului
internaţional public, ale dreptului diplomatic şi ale dreptului consular
sunt roade ale strădaniei normative în care s-au angajat generaţii
milenare succesive.
Sursele dreptului diplomatic sunt formele în care statele convin
să exprime şi să consacre normele în conformitate cu care se exercită
activitatea diplomatică şi consulară. În general, statele ajung la acordul
de voinţă asupra normelor de drept diplomatic şi consular, tacit sau
expres. Se constituie tacit cutuma. Se constituie expres convenţia.
Normele principale de drept diplomatic şi consular sunt parte a
dreptului internaţional, întrucât sunt expresie a acordului de voinţă al
statelor.
Sursele dreptului diplomatic şi ale dreptului consular se regăsesc
printre sursele dreptului internaţional public. Surse importante de
drept diplomatic şi consular, precum Convenţia de la Viena cu privire
la relaţiile diplomatice şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
consulare, menţionează în preambuluri scopurile şi principiile Cartei
Naţiunilor Unite, pe care le au în vedere statele-părţi la aceste
convenţii.
În cadrul Naţiunilor Unite s-a convenit să se considere ca surse
de drept internaţional, în temeiul cărora să se soluţioneze problemele
relaţiilor dintre state, convenţiile internaţionale fie generale, fie
speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în
litigiu; cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale
24
acceptate de drept, principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate; deciziile jurisdicţionale; doctrina celor mai califi-
caţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace
auxiliare de determinare a regulilor de drept; sentinţele considerate ex
aequo et bono cu acordul statelor în litigiu.1
Pe lângă normele rezultate din consimţământul statelor, există
însă şi norme cu privire la activitatea diplomatică şi consulară
cuprinse şi în dreptul intern. Statele au competenţa de a conveni
norme de drept diplomatic şi consular şi de a formula, fiecare, norme
proprii în acest domeniu.
Raporturile de putere din cadrul comunităţii sau dintre
comunităţi, tradiţiile, opţiunile şi deciziile personalităţilor politice, ale
instituţiilor de stat şi ale reprezentanţilor acestora (funcţionari publici,
diplomaţi, negociatori) au determinat conturarea de uzanţe, de reguli
fără caracter juridic, dar şi de norme juridice. Elemente generatoare
comune şi funcţii similare favorizează estomparea deosebirilor dintre
regulile juridice şi cele fără acest caracter şi, în consecinţă, facilitează
transformarea a numeroase uzanţe în cutumă.
În realitate, se întâmplă şi ca reguli care nu au caracter juridic şi
care nu sunt considerate printre izvoarele de drept să exercite o
autoritate comparabilă cu normele juridice. Prin lege pot fi abrogate
cutume, dar nu se poate să se elimine formarea de uzanţe, de cutume
noi şi nici tranziţia regulilor de la o stare la alta. Unei priviri atente i se
dezvăluie continuitatea nu numai dintre cutumă şi lege, ci şi dintre
acestea şi alte agregări de reguli, din domenii aflate în sfera juridică,
consistenţa obligaţiei evoluând, în această continuitate, pe o scală care
include şi nivelul absenţei totale.
Izvoarele dreptului, legile, cutumele, doctrina şi jurisprudenţa
sunt de fapt componente ale structurii sociale. Uzanţele, obiceiurile,
___________________
1
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Articolul 38, alineatul 1.
Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional
diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a. convenţiile internaţionale, fie
generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de
statele în litigiu; b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale,
acceptată ca drept; c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate; d. sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărârile judecătoreşti
şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni,
ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
Articolul 59. Decizia Curţii nu are forţă obligatorie decât între părţile
în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează.
25
tradiţiile nu îşi găsesc locul în domeniul mai riguros delimitat, din
unghi „nomocratic”, al dreptului întemeiat exclusiv pe autoritate, dar
fac cel puţin obiectul sferei mai cuprinzătoare a dreptului, considerat,
în spiritul „sophocraţiei”, a fi ştiinţă. Reguli servind simultan aceleaşi
valori şi principii se regăsesc, în aceeaşi epocă sau în epoci diferite,
atât în legi şi cutume, cât şi în uzanţe, practici şi obiceiuri. Marcus
Tullius Cicero recomanda acţiuni legi morique parendum (dând
ascultare legilor şi obiceiurilor).
Comunicarea dintre state şi reprezentanţii acestora se menţine nu
numai prin aplicarea de norme juridice, precum normele care regle-
mentează diplomaţia. Alături de normele juridice, uzanţele îşi vădesc
importanţa ca stimuli ai procesului de dezvoltare a dreptului interna-
ţional. Inseparabile de drept, funcţionând ca auxiliar care stimulează,
favorizează şi confirmă înfăptuirea dreptului, a dreptăţii, uzanţele sunt
considerate adjuvant necesar în procesul de dezvoltare a dreptului
internaţional. Domeniul uzanţelor şi cel al normelor juridice sunt
permeabile unul faţă de celălalt. Rolul uzanţelor este cu atât mai
important cu cât ele se pot transforma în reguli cutumiare. În practica
internaţională, îndeosebi în domeniile diplomatic şi consular, s-a format
şi s-a consolidat în timp un sistem de precedente acceptate apoi ca
norme obligatorii de drept diplomatic şi consular, precum elementele
de ceremonie diplomatică sau mijloacele de acţiune diplomatică şi
consulară.

Cutuma internaţională
În limba latină clasică, consuetudo însemna obicei şi consuescere,
a (se) obişnui. În limbajul modern, cutuma se referă la obiceiul comu-
nităţii.
Este posibil ca obiceiul să devină drept. Nu toate obiceiurile însă
devin drept, ci doar cele pe care statul le recunoaşte a fi devenit drept.
În dreptul internaţional, inclusiv în dreptul diplomatic şi consular, este
necesar ca măcar două state, statul propriu şi statul străin, să consimtă
că un obicei poate fi normă de drept. Se poate ca un obicei invocat de
justiţiabili să fie validat de instanţă.
În dreptul roman se considera că mos majorum poate deveni
cutumă, dacă este vechi şi practicat de demult, longa diuturne
inveterata consuetudo, precum şi dacă există părerea că este necesar,
opinio necessitatis. Mai trebuia ca obiceiul să fi căpătat contur precis,
să fi putut să funcţioneze cu exactitate, după reluări frecvente. Se
respecta ca dreptate şi regulă obiceiul îndelungat, dacă nu exista
26
normă scrisă, diuturna consuetudo pro jure et lege in his quae non
excripta descendunt observari solet.
În Evul Mediu, s-au alcătuit colecţii scrise de cutume, „oglinzi”,
precum Sachsenspiegel, în 1230, Schwabenspiegel, între 1273 şi 1282,
sau Les Établissements, pe care regele Franţei, Louis al IX-lea (Saint
Louis), le-a dat în 1270. Hegel considera culegerea de cutume a fi cod
de legi (POPA, 125).
Pe planul dreptului internaţional, cutuma internaţională este
exprimarea tacită a consimţământului statelor cu privire la recunoaşte-
rea unei reguli determinate ca normă de conduită obligatorie în relaţiile
dintre ele. Se poate observa că, totodată, cutuma internaţională este
uzanţa constantă şi uniformă, acceptată de state ca normă de drept.
Cutuma internaţională are, ca substanţă, exerciţiul considerat firesc
datorită vechimii lui şi reluării lui frecvente, adică uzanţa interna-
ţională.
„Atributele prin care uzanţa devine cutumă sunt acelea care fac
uzanţa acceptabilă ca lege, anume constanţa şi uniformitatea, un
usage constant et uniforme/a constant and uniform usage.” 2
Cutuma se constituie totodată prin generalizarea practicii
statelor.3 Norma aplicată repetat, în cadrul practicii îndelungate, este
percepută ca valoare moştenită.
Şi cutuma internaţională se alcătuieşte din aplicarea într-atât de
înrădăcinată a unor norme, încât acestea să devină temei pentru
hotărârile instanţelor judecătoreşti, care au în vedere examinarea
respectării lor, pentru ca, eventual, să stabilească şi sancţiuni.
Au fost întâi cutumiare norme precum aceea conform căreia
agentul diplomatic este inviolabil.

___________________
2
Asylum Case, Judgment of 20 November 1950/Affaire du Droit
d'asile, Arrêt du 20 novembre 1950, „în ceea ce priveşte dreptul internaţional
american, Columbia nu a demonstrat existenţa, pe plan regional sau local, a
unei uzanţe constante şi uniforme de calificare unilaterală, traducând un drept
pentru statul de azil şi un drept pentru statul teritorial; faptele supuse Curţii
evidenţiază prea multe contradicţii şi fluctuaţii, încât nu este posibilă
degajarea unei cutume proprii Americii Latine cu forţă de drept.”
3
Fisheries Case, „(…) atunci când statele acţionează considerând că
aplică o regulă obligatorie şi răspund unei necesităţi (opinio iuris atque
necessitatis).”
27
Între 22 noiembrie 1922 şi 24 iulie 1923, Elveţia a găzduit la
Lausanne o conferinţă iniţiată de Franţa, Italia şi Marea Britanie,
pentru a se găsi o soluţie situaţiei create după ce Turcia a denunţat
Tratatul de pace încheiat în 1920, la Sèvre. Pe lângă statele
iniţiatoare, la conferinţă au fost reprezentate Japonia, Grecia,
România, Iugoslavia şi Turcia, SUA ca observator, precum şi
Bulgaria, Albania, Olanda, Spania, Portugalia, Norvegia şi Suedia
ca invitate. Delegaţia sovietică a fost admisă doar la dezbaterile
privind problemele teritoriale, militare şi regimul strâmtorilor. În
timpul lucrărilor, a fost asasinat un membru al uneia dintre
delegaţii. Arătând că victima nu fusese notificată ca participant la
conferinţa internaţională, statul elveţian a refuzat să-şi asume
răspunderea pentru a nu fi asigurat protecţia necesară. Din poziţia
elveţiană rezultă că Elveţia îşi asumase obligaţia de a-i proteja pe
membrii delegaţiilor, în conformitate cu norma cutumiară potrivit
căreia statul-gazdă este ţinut să acorde protecţie participanţilor la o
conferinţă internaţională (ANGHEL 1987, 127).
Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice afirmă că
regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie să continue a guverna
materiile nereglementate.
În relaţiile dintre state, sunt considerate norme practici nevali-
date de trecerea timpului, instant customs (POPA, 127).

Convenţia internaţională
Romanii desemnau prin cuvântul conventio un pact, o întrunire
sau un acord. În prezent, convenţia înseamnă, pe plan juridic, contract,
pact încheiat între două sau mai multe părţi, angajament reciproc,
tratat.
Convenţia internaţională este sursa principală de drept
internaţional ca sursă de drepturi şi obligaţii, ca jus scripta şi ca
expresie a consimţământului liber al statelor. Convenţia internaţională
este mijlocul primordial de reglementare a raporturilor dintre state
(POPA, 132).
Convenţia internaţională prin care se consacră acordul explicit al
statelor în legătură cu norme referitoare la activitatea diplomatică şi
consulară este sursa principală de drept diplomatic şi consular.
Dreptul diplomatic şi consular a fost formulat în convenţii
multilaterale, în codurile dreptului diplomatic şi consular şi în
convenţii bilaterale.
28
Ca sursă de drept, convenţia internaţională funcţionează ca şi
legea – „formula ei [a legii]; ea [legea] consistă în cuvintele devenite
solemne prin forma lor autentică, prin care ea porunceşte normele sale
şi, în afară de aceste cuvinte, de această formulă sacrosanctă, nimic nu
are valoare de izvor formal de drept pozitiv…” (DJUVARA, 253).

Principiile dreptului internaţional


Dreptul diplomatic (şi consular) izvorăşte şi din ceea ce
Naţiunile Unite consideră a fi principiile generale de drept recunoscute
de state: egalitatea suverană a statelor, îndeplinirea cu bună-credinţă a
obligaţiilor asumate (pacta sunt servanda), rezolvarea diferendele
internaţionale prin mijloace paşnice, abţinerea de la ameninţarea cu
forţa şi de la folosirea ei4.

___________________
4
Carta ONU, Articolul 2. (…) Organizaţia Naţiunilor Unite şi Membrii
ei trebuie să acţioneze în conformitate cu principiile următoare: 1. Orga-
nizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor ei.
2. Toţi membrii organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce
decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-
credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte. 3. Toţi membrii
organizaţiei îşi vor rezolva diferendele internaţionale prin mijloace paşnice,
în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională precum şi justiţia să nu fie
puse în primejdie. 4. Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor
internaţionale, să recurgă la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie
împotriva integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a vreunui stat, fie
în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. 5. Toţi Membrii
Organizaţiei Naţiunilor Unite vor da organizaţiei întregul lor ajutor în orice
acţiune întreprinsă de organizaţie în conformitate cu prevederile prezentei
Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia organizaţia
întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere. 6. Organizaţia va asigura
ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în
conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale. 7. Nici o dispoziţie a Cartei nu autorizează Naţiunile
Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui
stat şi nici nu va obliga statele membre să supună asemenea chestiuni spre
rezolvare pe baza Cartei, dar să se aducă atingere aplicării măsurilor de
constrângere stabilite în caz de ameninţări împotriva păcii, în caz de încălcări
ale păcii şi în caz de acte de agresiune.
29
Alte surse
Prin analogie, norme ale dreptului diplomatic elaborate pentru a
reglementa activitatea diplomatică în formele ei dintr-o perioadă anumită
se extind pentru a fi aplicate la formele noi ale acestei activităţi.
Norme privind ambasadele se extind şi asupra reprezentanţelor la
organizaţiile internaţionale. La norme ale dreptului diplomatic se
recurge când nu se găsesc soluţii formulate expres în dreptul consular.
Norme de drept diplomatic se găsesc şi în sentinţele Curţii
Internaţionale de Justiţie, în alte sentinţe pronunţate de instanţe, în
statutele unor organizaţii internaţionale care se referă, de pildă, la
competenţele, drepturile şi obligaţiile reprezentanţilor statelor.
În 1949, Franţa a sesizat Curtea Internaţională de Justiţie împotriva
Egiptului, deschizând cazul privind protecţia persoanelor de
naţionalitate franceză şi a persoanele protejate de Franţa în Egipt.
Cazul s-a stins în 1950, întrucât guvernul egiptean nu şi-a
continuat politica în conformitate cu care întreprinsese măsuri
împotriva posesiunilor persoanelor de naţionalitate franceză şi a
persoanelor protejate (EYFFINGER, 349).
În 1949, Curtea a fost sesizată pe tema disputei dintre Columbia şi
Peru cu privire la dreptul de azil. Omul de stat peruan Victor Raul
Haya de la Torre a fost acuzat că a participat la pregătirea unei
lovituri de stat împotriva autorităţilor de la Lima. Ambasada
Columbiei la Lima i-a oferit azil lui Victor Raul Haya de la Torre.
Pe fond, i se ceruse Curţii să se pronunţe asupra caracterului
azilului diplomatic şi a interpretării Convenţiei panamericane din
1928 privind dreptul la azil acordat în localurile misiunilor
diplomatice. Curtea Internaţională de Justiţie a decis că azilul a
fost acordat în afara ordinii legale, întrucât Columbia nu avea
calitatea să aprecieze faptele săvârşite de Haya de la Torre. După
părerea Curţii, trebuie să se dea interpretare restrictivă Convenţiei
panamericane din 1928, în sensul că statul peruan nu avea
obligaţia să acorde liberă trecere persoanei căreia i s-a acordat
azilul. Curtea nu a admis demersul Columbiei vizând interpretarea
deciziei.5
A urmat, din decembrie 1950, cazul Haya de la Torre, la sesizarea
Columbiei, care a arătat că nu este datoare să predea persoana
căreia îi acordase azil. Curtea a decis că nu îi revenea Columbiei
___________________
5
Asylum Case, / Affaire du Droit d'asile, v. supra.
30
obligaţia să-l predea pe Haya de la Torre statului peruan, dar a
cerut ca azilul să înceteze imediat în conformitate cu decizia
anterioară. Curtea a menţionat că sunt diferite căi de a încheia
azilul, dar opţiunea le revine părţilor şi nu Curţii.6
În 1950, Franţa a sesizat Curtea împotriva SUA cu privire la
drepturile persoanelor care au cetăţenia SUA şi cu privire la pro-
bleme ale jurisdicţiei consulare a SUA în Maroc. Franţa, putere
protectoare a Marocului, întreprinsese măsuri de îngrădire a
importurilor din SUA. Curtea a arătat că plângerea Franţei privind
încălcarea măsurilor ei nu era îndreptăţită, dat fiind regimul
persoanelor cu cetăţenie americană, reglementat prin capitulaţii.7
În acelaşi an, Principatul Liechtenstein a introdus o acţiune
împotriva Republicii Guatemala la Curtea Internaţională de Justiţie,
solicitând reparaţii pentru modul în care Guatemala a tratat
persoana şi bunurile lui Friederich Nottebohm, resortisant din
Liechtenstein. Guatemala a susţinut la Curte că solicitarea
formulată de Liechtenstein nu poate fi acceptată, referindu-se şi la
cetăţenia germană a lui Nottebohm. Curtea a declarat inacceptabilă
solicitarea Principatului Liechtenstein, pentru că, la baza aparte-
nenţei lui Nottebohmn la Liechtenstein, nu era o legătură de origi-
ne, strânsă, pe care să o fi putut exprima cetăţenia. Guatemala a
susţinut că numai legătura de naţionalitate dintre stat şi individ dă
statului drept la protecţie diplomatică. Curtea a precizat că oferi-
rea, formal, de către Liechtenstein a naţionalităţii nu este opozabilă
Guatemalei în ceea ce priveşte exerciţiul protecţiei.8
În 1979, când a fost răsturnat, în Iran, regimul şahului şi ayatolahul
Khomeini a devenit liderul Iranului, SUA au sesizat Curtea în
legătură cu ocuparea ambasadei americane din Teheran şi
deţinerea ca ostatici a membrilor personalului diplomatic şi
consular. Curtea a decis că Iranul avea obligaţia să îi elibereze pe
ostatici şi să le permită să părăsească teritoriul iranian, precum şi
___________________
6
Haya de la Torre Case, Judgment of 13 June 1951/Affaire Haya de la
Torre, Arrêt du 13 juin 1951.
7
Case concerning Rights of nationals of the United States of America
in Morocco, Judgment of 27 August 1952 / Affaire relative aux Droits des
ressortissants des Etats-Unis d'Amérique au Maroc , Arrêt du 27 aout 1952.
8
Nottebohm Case (Preliminary Objection) Judgment of 18 November
1953 & Nottebohm Case (Second Phase), Judgment Of 6 April 1955 / Affaire
Nottebohm (Exception préliminaire), Arrêt du 18 novembre 1953 & Affaire
Nottebohm (deuxième phase) Arrêt du 6 avril 1955.
31
să reconstituie situaţia iniţială a Ambasadei SUA în privinţa
proprietăţii, arhivelor şi documentelor şi să întreprindă reparaţii. În
1981, părţile au ajuns la un acord privind soluţionarea disputei lor
şi cazul a ieşit din preocupările Curţii.9
În 1989, Iranul a reclamat la Curte că SUA au încălcat dreptul
internaţional şi ar trebui să despăgubească statul iranian şi familiile
victimelor, în urma doborârii unui avion civil care zbura deasupra
apelor teritoriale iraniene. În septembrie 1994, părţile au cerut
amânarea sine die a cazului. În 1996 au ajuns la un acord.10
Curtea Internaţională de Justiţie s-a ocupat şi de probleme din
domeniul normelor juridice privind organizaţiile internaţionale şi
recent a avut în atenţie respectarea prevederilor dreptului consular.
Este utilă, în identificarea şi înţelegerea normelor aplicabile
activităţii diplomatice (şi consulare), şi doctrina, acolo fiind explicate
cutumele şi prevederile din convenţii.
În dreptul intern, sunt reglementate instituţii diplomatice
(numiri, înfiinţări sau desfiinţări de misiuni, regulamente privind func-
ţionarea misiunilor, dispoziţii de aplicare a unor convenţii în acest
domeniu, decizii judiciare cu privire la activitatea şi statutul diplo-
maţilor etc.).

CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

Procesul de codificare a dreptului diplomatic a evoluat diferit în


privinţa diferitelor domenii ale activităţii diplomatice: diplomaţia la
nivel înalt, diplomaţia forurilor internaţionale şi activitatea serviciilor
diplomatice şi consulare.

___________________
9
United States Diplomatic and Consular Staff in Teheran (United States
Of America v. Iran) / Affaire relative au personnel diplomatique et consulaire
des États-Unis a Téhéran (États-Unis d'Amérique c. Iran), Order of 15
December 1979 – Provisional Measures, Order of 24 December 1979 –
Fixing Of Time-Limits (Memorial and Counter-Memorial), Order of 12 May
1981 – Removal From List.
10
Aerial Incident of 3 July 1988 (Islamic Republic of Iran v. United
States of America), Order of 22 February 1996 Discontinuance / Incident
Aérien du 3 Juillet 1988 (République Islamique d'Iran c. Etats-Unis
d'Amérique).
32
Reglementări privind diplomaţia la nivel înalt
Din confruntarea codurilor de drept diplomatic cu actualitatea
activităţii şi a relaţiilor diplomatice, se dezvăluie o „lacună”: nu s-a
formulat şi nu s-a convenit până acum nici o normă juridică
internaţională privind conduita, activitatea, drepturile şi obligaţiile
şefului de stat.
Dreptul diplomatic nu cuprinde reglementări asupra diplomaţiei
la acest nivel.
În doctrina dreptului constituţional şi a dreptului internaţional, se
consideră că şeful de stat are drept de reprezentare generală în relaţiile
internaţionale, potrivit principiului jus repraesentationis omnimodae.
Pe de o parte, pe plan internaţional, şeful statului nu are
competenţe, drepturi şi obligaţii ca persoană. Poziţia lui corespunde
drepturilor şi obligaţiilor statului pe care îl reprezintă. Independenţa
lui în activitatea pe care o desfăşoară pe planul relaţiilor internaţionale
este independenţa statului pe care îl reprezintă.
Pe de altă parte, desemnarea şi atribuţiile şefului de stat sunt
reglementate de dreptul intern.
La 14 decembrie 1973, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia nr. 3166/XXVIII prin care a aprobat Convenţia privind
prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor
protejate pe plan internaţional, în textul căreia se fac referiri şi la şefii
de stat.
Diplomaţia la nivel înalt se desfăşoară prin misiuni ad hoc la
care şefii de state participă sau pe care şefii de state le înfiinţează şi le
împuternicesc.
În 1959, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional
şi-a propus să examineze diplomaţia ad hoc în vederea elaborării
reglementărilor necesare. În 1960, diplomaţia ad hoc a fost abordată în
cadrul sesiunii a XII-a a Comisiei, care a enumerat normele care nu
sunt aplicabile diplomaţiei ad hoc şi a propus ca diplomaţiei ad hoc să
i se aplice, prin analogie, normele care se aplică celorlalte misiuni
diplomatice. Adunarea Generală a ONU a trimis această decizie spre
examinare subcomisiei Conferinţei de la Viena care elabora Convenţia
cu privire la relaţiile diplomatice. Conferinţa de la Viena a propus
Adunării Generale a ONU reexaminarea problemei în cadrul Comisiei.
A fost elaborat un proiect de convenţie, care a primit avizul favorabil
al Adunării Generale a ONU.
La 8 decembrie 1969, Adunarea Generală a ONU a aprobat
Rezoluţia nr. 2530 (XXIV), prin care a adoptat şi a deschis spre
33
semnare şi ratificare sau pentru aderare Convenţia cu privire la
misiunile speciale. Naţiunile Unite au fost de acord să invite să devină
părţi la Convenţie şi statele care nu sunt membre ale forului mondial şi
nici ale unor agenţii specializate şi nici ale Agenţiei Internaţionale
pentru Energia Atomică şi nici părţi la Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie.11 S-a stabilit intrarea în vigoare a Convenţiei după ce 22 de
state decid să o ratifice sau să adere la ea.12
Convenţia de la Viena privind misiunile speciale a intrat în
vigoare la 21 iunie 1985.

Norme privind forurile internaţionale


În decembrie 1924, Consiliul Societăţii Naţiunilor a desemnat un
comitet de experţi pe care i-a însărcinat să examineze posibilităţile de
dezvoltare a dreptului internaţional.

___________________
11
Cms, Articolul 50. Această Convenţie va fi deschisă pentru semnare
statelor membre al Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specia-
lizate sau ale Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice, precum şi statelor-
părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, până la
31 decembrie 1970, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la New York.
12
Cms, Articolul 51. Această Convenţie se supune ratificării. Instru-
mentele de ratificare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Naţiunilor
Unite.
Articolul 52. Această Convenţie va rămâne deschisă aderării tuturor
statelor care aparţin uneia dintre categoriile menţionate la art. 50. Instrumentele
de aderare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
Articolul 53. 1. Această Convenţie va intra în vigoare a treizecea zi
după data depunerii pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare stat care va ratifica această Convenţie sau va adera la ea
după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de
aderare, Convenţia va intra în vigoare a treizecea zi după depunerea
instrumentului de ratificare sau de aderare.
Articolul 54. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va
notifica tuturor statelor aparţinând uneia din categoriile menţionate la art. 50:
a) semnăturile puse pe această Convenţie et depunerea instrumentelor de
ratificare şi de aderare, conform articolelor 50, 51 şi 52; b) data la care
prezenta Convenţie va intra în vigoare conform art. 53.
34
Carta întocmită la San Francisco şi semnată de reprezentanţii
guvernelor Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945 (Carta Naţiunilor Unite)
a stabilit, la articolul 13, că Adunarea Generală a ONU va iniţia studii
şi va face recomandări în scopul de a promova cooperarea interna-
ţională în domeniul politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a
dreptului internaţional şi codificarea lui.
Ca urmare, prin Rezoluţia nr. 174(II)/21 noiembrie 1947 a
Adunării Generale a ONU, a fost constituită Comisia de Drept
Internaţional a ONU şi s-a declanşat un proces amplu de studiu în
vederea codificării, care a inclus şi dreptul diplomatic şi consular.
Obiectivul Comisiei de Drept Internaţional, stabilit prin statut,
este promovarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi
codificarea acestuia. Prin cei 25 de membri ai comisiei, specialişti
notorii în drept internaţional, având fiecare câte un mandat de cinci
ani, se încearcă reprezentarea zonelor geografice şi a sistemelor
juridice principale. Preşedintele sesiunii anuale a Adunării Generale a
ONU are şi sarcina de a reprezenta Comisia de Drept Internaţional la
lucrările Adunării.
În practica ONU, etapele codificării cuprind: identificarea
domeniului; desemnarea unui raportor al Comisiei de Drept
Internaţional care să întocmească studii cu privire la stadiul dreptului
internaţional în domeniul identificat şi să elaboreze proiectele de
articole; redactarea proiectului de convenţie internaţională şi
prezentarea lui statelor în vederea exprimării de opinii, sugestii şi
propuneri; examinarea, pe baza unor rapoarte anuale, a procesului de
codificare, în cadrul Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU;
convocarea unei conferinţe internaţionale speciale care să dezbată
proiectul de convenţie şi să-l adopte; deschiderea spre semnare şi
aderare a convenţiei.
La 13 februarie 1946, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia nr. 22 (I) prin care a aprobat Convenţia cu privire la
privilegiile şi imunităţile Organizaţiei, propunându-le statelor membre
să adere la ea. În articolul final, s-a precizat că aderarea se face prin
predarea spre păstrare secretarului general al ONU a unui instrument
de aderare, Convenţia urmând să intre în vigoare, în privinţa fiecărui
membru al organizaţiei, în ziua în care a depus spre păstrare
instrumentul de aderare. I s-a stabilit secretarului general al ONU
obligaţia de a-i înştiinţa pe toţi membrii organizaţiei despre primirea
fiecărui instrument de aderare. Convenţia a precizat că, atunci când
instrumentul de aderare este predat în numele unui membru al

35
Organizaţiei, se presupune că acesta este în măsură să îndeplinească,
în conformitate cu legile sale, clauzele Convenţiei. Din text, rezultă că
această convenţie rămâne în vigoare între ONU şi fiecare membru al
ONU care a depus instrumentul de aderare cât timp se păstrează
calitatea de membru al Organizaţiei sau până când Adunarea Generală
aprobă o convenţie generală revizuită şi statul membru devine parte la
convenţia revizuită. I s-a dat posibilitatea secretarului general al ONU
să încheie cu unul sau cu mai multe dintre statele membre ale ONU
acorduri adiţionale pentru adoptarea dispoziţiilor Convenţiei în ce îl/îi
priveşte pe membrul/membrii ONU. S-a precizat că acordurile
adiţionale menţionate se supun Adunării Generale a ONU în fiecare
caz în parte. România a ratificat această convenţie la 21 aprilie 1956.
La 21 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia nr. 179 (II), prin care a aprobat Convenţia cu privire la
privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite, supusă spre acceptare instituţiilor specializate şi spre
aderare oricărui membru al ONU, precum şi oricărui stat membru al
uneia sau mai multor instituţii specializate. În dispoziţiile finale ale
Convenţiei, s-a menţionat că aderarea la Convenţie se face prin
depunerea la secretarul general al ONU a unui instrument de aderare,
care îşi produce efectul de la data depunerii sale. S-a precizat că
fiecare instituţie specializată va comunica textul Convenţiei şi textele
anexelor care o privesc membrilor proprii care nu sunt membri ai
ONU, pe care îi va invita să adere prin depunerea instrumentelor de
aderare la secretarul general al ONU sau la directorul general al
instituţiei. Prin instrumentul de aderare se precizează, de către statul
care aderă, instituţia specializată sau instituţiile specializate cărora
statul se obligă să îi/le aplice prevederile Convenţiei. La cererea unei
treimi a statelor-părţi la Convenţie, secretarul general al ONU
convoacă o conferinţă de revizuire. România a ratificat această
convenţie la 27 iulie 1970.
În 1946, s-a încheiat Aranjamentul provizoriu cu Elveţia asupra
privilegiilor şi imunităţilor Naţiunilor Unite, avându-se în vedere
sediul oficiului acestora de la Geneva.
La 4 august 1947, între ONU şi SUA s-a încheiat Înţelegerea
dintre Naţiunile Unite şi SUA cu privire la Districtul Sediului
Naţiunilor Unite, care a fost adoptată prin Rezoluţia Adunării
Generale a ONU nr. 169 (II) din 31 octombrie 1947 şi ratificată prin
decizia Congresului SUA, la 4 august 1947. În 1970, SUA au aderat la
Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor Organizaţiei Naţiunilor

36
Unite. Prevederile Înţelegerii rămân aplicabile şi prevalente ori de câte
ori aceste prevederi se află în conflict cu cele ale Convenţiei cu privire
la privilegiile şi imunităţile ONU.13
La 23 octombrie 1956, la New York, a fost adoptat Statutul
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA), care a intrat
în vigoare la 29 iulie 1957. Acest Statut conţine şi prevederi specifice
dreptului diplomatic.14
În 1961, între Austria şi ONU s-a încheiat un acord cu privire la
statutul participanţilor la Conferinţa de la Viena privind relaţiile
diplomatice. Acordul a prevăzut extinderea asupra conferinţei a
Convenţiei asupra privilegiilor şi imunităţilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Ca urmare, delegaţii la conferinţă au beneficiat de statutul
reprezentanţilor statelor la reuniunile Agenţiei Internaţionale pentru
Energia Atomică.
În 1962, în conformitate cu prevederile Rezoluţiei nr. 1289
(XIII) din 5 decembrie 1958 a Adunării Generale a ONU, Comisia de
Drept Internaţional a început să studieze relaţiile dintre state şi organi-
zaţiile internaţionale. În 1971, Comisia a prezentat Adunării Generale
a ONU un proiect alcătuit din articole pentru o convenţie cu privire la
reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale.
Între 4 februarie şi 14 martie1975, s-a desfăşurat la Viena
Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la reprezentarea statelor în
___________________
13
Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi SUA cu privire la Districtul
Sediului Naţiunilor Unite, Secţiunea 26. În măsura în care oricare din
prevederile acestei Înţelegeri şi oricare din prevederile Convenţiei Generale
se referă la acelaşi domeniu, cele două prevederi vor fi, când este posibil,
considerate complementare, astfel încât ambele prevederi să fie aplicabile şi
niciodată efectele celeilalte să nu fie limitate; dar în fiecare caz de conflict
absolut, prevederile acestei Înţelegeri vor prevala.
14
SAIEA, ARTICOLUL XV. Privilegii şi imunităţi A. Agenţia benefi-
ciază pe teritoriul fiecărui stat membru de privilegiile şi imunităţile necesare
exercitării funcţiilor ei. B. Delegaţii membrilor împreună cu înlocuitorii şi
consilierii lor, guvernatorii desemnaţi în Consiliu împreună cu înlocuitorii şi
consilierii lor şi directorul general şi personalul Agenţiei beneficiază de
privilegiile şi de imunităţile necesare exercitării independente a funcţiilor lor
în legătură cu Agenţia. C. Capacitatea legală, privilegiile şi imunităţile
menţionate în acest articol vor fi definite într-un acord separat sau în mai
multe acorduri încheiate de Agenţie, reprezentată, în acest scop, de directorul
general, care va acţiona conform instrucţiunilor Consiliului Guvernatorilor, şi
de membri.
37
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale. A fost prima conferinţă de
codificare la care ONU a convocat toate statele, fără să se mai refere la
cele patru categorii de state menţionate în convenţiile privind relaţiile
diplomatice şi consulare.15
La 14 martie 1975, a fost adoptată Convenţia de la Viena privind
reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu
caracter universal.
Între 1980 şi 1982, la ONU, experienţa statelor membre în
domeniul conferinţelor internaţionale a fost înmănuncheată într-un
proiect de regulament de procedură, aplicabil la conferinţele organizaţiei.

Codificarea dreptului diplomatic şi consular cu privire


la serviciile diplomatice şi consulare
În 1520, Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman de
naţiune germană (1519-1556), şi Henry al VIII-lea al Angliei (1509-
1547) au încheiat un tratat privind instalarea de ambasadori.
Primul cod al dreptului diplomatic a fost Anexa a XVII-a,
adoptată la 19 martie 1815, a Actului final al Congresului de la Viena.
Această anexă cuprinde Regulamentul precăderii, prin care s-a încercat
o cale de evitare a diferendelor în materie. La 21 noiembrie 1818, la
Aix-la-Chapelle, acestui regulament, primul cod diplomatic, i s-au
adus adăugiri referitoare la clasificarea agenţilor diplomatici.
În 1895, la sesiunea de la Cambridge a Institutului de Drept
Internaţional, s-a ajuns la formularea unui regulament, din 17 articole,
al imunităţilor diplomatice.
În 1896, Institutul pentru Drept Internaţional a elaborat un cod
referitor la privilegiile şi imunităţile consulilor.
În 1911, la Caracas, cinci state latino-americane au încheiat o
convenţie privind relaţiile consulare.
Comitetul de experţi însărcinat, în decembrie 1924, de Consiliul
Societăţii Naţiunilor să examineze posibilităţile de dezvoltare a
dreptului internaţional s-a ocupat şi de domeniul privilegiilor şi
imunităţilor diplomatice. S-au adunat materiale şi s-a formulat
propunerea să se actualizeze Regulamentul convenit în 1815.
Conferinţa panamericană de la Santiago de Chile a luat act de un
proiect de cod cuprinzând 29 de articole privind activitatea diplo-
matică, statutul agenţilor diplomatici, personalul misiunilor.

___________________
15
v. infra.
38
În 1925, Institutul American de Drept Internaţional a abordat
acelaşi domeniu.
În 1928, la Havana, a şasea Conferinţă panamericană (13 state) a
adoptat Convenţia privind funcţionarii diplomatici, precum şi un cod
al activităţii consulare.
La 20 februarie 1928, la Havana, statele latino-americane au
încheiat o Convenţie privind azilul.
În 1929, Institutul de Drept Internaţional a examinat regulamentul
imunităţilor diplomatice.
La 26 decembrie 1933, la Montevideo, a fost încheiată
Convenţia latino-americană privind azilul politic, în continuarea
atenţiei acordate acestei probleme încă din 1889, când a fost tratată, la
titlul Asylum, în Tratatul de drept internaţional penal încheiat tot la
Montevideo. Preocupările statelor din America de Sud în acest do-
meniu au continuat şi s-au concretizat, la Montevideo, în 1939,
printr-un tratat şi la 28 martie 1954 prin încheierea, la Caracas, a
Convenţiei interamericane privind azilul diplomatic (ANGHEL 1984,
612).
La 5 decembrie 1952, Adunarea Generală a ONU a mandatat,
prin Rezoluţia nr. 685/VII, Comisia de Drept Internaţional să pregă-
tească un cod al normelor privind relaţiile diplomatice şi imunităţile.
În 1957, Comisia a prezentat un prim proiect al codului.
Secretarul general al ONU a invitat statele membre să formuleze
observaţii.
În 1958, Comisia de drept internaţional a definitivat proiectul
codului alcătuit din 45 de articole. Adunarea Generală a ONU a
recomandat, prin Rezoluţia adoptată la 7 decembrie 1959, ca, în cadrul
unei conferinţe de plenipotenţiari, să fie elaborată, pe baza acestui cod,
o convenţie multilaterală privind relaţiile şi imunităţile diplomatice.
Conferinţa s-a desfăşurat între 2 martie şi 4 aprilie 1961, la
Viena. Au participat, potrivit recomandării Adunării Generale a ONU,
plenipotenţiari şi, ca urmare, a avut loc reuniunea în cadrul căreia a
fost elaborată, pe baza procedurilor ONU, o convenţie internaţională.
Noutatea pe care a introdus-o această conferinţă, în abordarea
domeniului, a fost situarea în centrul normelor a ambasadei, în
condiţiile în care, până la acea dată, activitatea de codificare se referea
în primul rând la ambasadorul reprezentant al suveranului din statul
propriu şi îi considera pe ceilalţi agenţi diplomatici componenţi ai
suitei ambasadorului.

39
În Preambulul Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice, statele-părţi amintesc că, dintr-o epocă îndepărtată,
popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor diplomatici; de-
clară că sunt conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea
păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti
între naţiuni; subliniază că sunt convinse că o convenţie internaţională
cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar
contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie dintre ţări, oricare ar fi
diversitatea regimurilor constituţionale şi sociale; menţionează că sunt
convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea
avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor
misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor.
Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice, adoptată la
18 aprilie 1961, a intrat în vigoare la 24 aprilie 1964.16
___________________
16
Crd, Articolul 48. Prezenta convenţie va fi deschisă semnării tuturor
statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii
specializate, precum şi oricărui stat-parte la Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie şi oricărui stat invitat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite să devină parte la convenţie în modul următor: până la 31 octombrie
1961, la Ministerul Federal al Afacerilor Străine al Austriei şi apoi, până la
31 martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.
Articolul 49. Prezenta convenţie va fi ratificată. Instrumentele de
ratificare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 50. Prezenta convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui
stat care aparţine uneia din cele patru categorii menţionate în articolul 48.
Instrumentele de aderare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Articolul 51. 1. Prezenta convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi
de la data depunerii la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a
celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica convenţia sau vor adera la
aceasta după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare
sau aderare, convenţia va intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea
de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.
Articolul 52. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite le va
notifica tuturor statelor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate
la articolul 48 a), semnăturile puse pe prezenta convenţie şi depunerea
instrumentelor de ratificare sau de aderare, în conformitate cu articolele 48,
49 şi 50.
40
România a ratificat convenţia prin Decretul Consiliului de Stat
nr. 566 din 4 iulie 1968. La aderare, România a declarat că articolele
48 şi 50 contravin dreptului tuturor statelor de a deveni părţi la tratatele
multilaterale prin care se reglementează domenii de interes general.
În aprilie 1949, Comisia de Drept Internaţional a Organizaţiei
Naţiunilor Unite a desemnat 14 materii de codificat, printre care şi
dreptul consular. Comisia s-a ocupat de acest domeniu în sesiunile din
1955 până în 1960, când s-a ajuns la formularea unui proiect de cod.
Prin Rezoluţia nr. 1685/XVI din 18 decembrie 1961, Adunarea
Generală a ONU a convocat pentru 1963, la Viena, o conferinţă a
ONU care să definitiveze o convenţie asupra relaţiilor consulare.
Între 4 martie şi 24 aprilie 1963, a avut loc la Viena Conferinţa
plenipotenţiarilor din 92 de state, membre ale ONU, ale unor instituţii
specializate ale ONU sau părţi la Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie.
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare a fost
adoptată la 24 aprilie 1963 şi a intrat în vigoare la 19 martie 1967.17
România a aderat la Convenţie la 24 februarie 1972.
___________________
17
Crc, Articolul 74. Prezenta Convenţie va fi deschisă spre semnare
tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei
instituţii specializate, precum şi oricărui stat parte la statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de către Adunarea Generală
a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după cum
urmează: până la 31 octombrie 1963, la Ministerul Federal al Afacerilor
Externe al Republicii Austria şi, apoi, până la 31 martie 1964, la sediul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, la New York.
Articolul 75. Prezenta Convenţie va fi supusă ratificării. Instrumentele
de ratificare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
Articolul 76. Prezenta Convenţie va rămâne deschisă pentru aderarea
oricărui stat aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate în articolul
74. Instrumentele de aderare vor fi remise secretarului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Articolul 77. 1. Prezenta Convenţia va intra în vigoare după treizeci de
zile de la data depunerii pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a celui de-al 22-lea instrument de ratificare sau de aderare. 2. Pentru
fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la ea după depu-
nerea celui de-al 22-lea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va
intra în vigoare după treizeci de zile de la depunerea de către acest stat a
instrumentului său de ratificare sau de aderare.
41
În 1967, statele membre ale Consiliului Europei au convenit
textul Convenţiei europene cu privire la funcţiile consulare.
În 1989, Comisia de Drept Internaţional a prezentat Comisiei
juridice a Adunării Generale a ONU (Documentul ONU A/44/10)
proiectele pentru 32 de articole ale unei eventuale convenţii interna-
ţionale privind statutul curierului diplomatic şi al valizei diplomatice
neînsoţite.

DOCTRINA DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR


Definirea doctrinei dreptului diplomatic şi consular
Doctrina este sursă a dreptului diplomatic şi consular. Doctrinarii
înşişi consideră că doctrina este doar sursă subsidiară a dreptului
diplomatic şi consular. Totuşi, nu este de ignorat adevărul că normele
au fost formulate pornindu-se de la contribuţia ştiinţifică a celor care
au analizat raporturile juridice concrete, le-au comentat sau au parti-
cipat la dezbaterile cu privire la norme deja în vigoare, oferite de
diverse surse.
Doctrina semnalează normele, le explică, uneori le ierarhizează,
le ordonează pe o axă istorică.
Doctrina dreptului diplomatic şi consular este împletită cu
doctrina dreptului internaţional public.

Aspecte istorice
Elaborarea propriu-zisă a unei reflexii moderne asupra ius inter
gentium a început în secolul al XVI-lea, când a pornit conturarea
uzanţelor şi a regulilor diplomatice şi închegarea lor în sisteme.
Relectiones Theologicae elaborate de Francisco de Vitoria
(1480-1546), dominican, profesor de teologie la Salamanca, conţin
două texte în domeniul dreptului internaţional: De potestate civili, De
Indis et de iure belli. Francisco de Vitoria credea că statul este necesar
omului, puterea publică decurge din dreptul natural, ca şi societatea,
scopul statului este binele comun, statul are dreptul să-i protejeze pe
oameni, să pedepsească şi să facă război, marea trebuie să rămână
liberă, „dreptul la comunicare” este dreptul tuturor de a pleca şi de a
veni oriunde pe lume. Sublinia: „Ceea ce raţiunea naturală a stabilit
între toţi oamenii este dreptul lumii.” În concepţia lui Vitoria, ius
gentium putea avea alte subiecte decât statele şi nu ar fi întemeiat pe
respectul reciproc al suveranităţilor lor: violenţa nu conferă drepturi;
42
trebuie ca un tratat să fie semnat liber; plebiscitul sub constrângere nu
are valoare; progresul dreptului internaţional nu se poate atinge decât
pe calea respectului faţă de persoana umană.
Sintagma ius gentium se regăseşte şi în De legibus et deo
legislatore (1612), lucrare elaborată de Francisco Suarez (1548-1617),
iezuit spaniol, teolog, profesor la Paris, Roma, Coimbra, Valladolid,
care a îndeplinit misiuni diplomatice încredinţate de Sfântul Scaun.
Suarez a susţinut, printre altele, că este necesară o Societate a
Naţiunilor. El credea că, deoarece lumea este împărţită în comunităţi
politice distincte, toate aceste comunităţi au nevoie de celelalte,
trebuie să se sprijine reciproc: legea umanităţi este că naţiunile îşi
datorează asistenţă mutuală. Suarez observase că nu poate exista un
judecător între naţiuni şi că fiecare naţiune îşi este judecătorul propriu.
El considera totodată că războiul este singurul mijloc de restabilire a
dreptăţii, dar respectându-se caritatea şi fără lovirea celor nevinovaţi
(copiii şi ambasadorii).
În domeniul diplomaţiei, Jean Bodin (1530-1596) a recomandat
ca ambasadele permanente să fie încredinţate diplomaţilor prudenţi,
moderaţi şi discreţi.
Jurist italian, exilat în Germania şi ulterior în Anglia fiind
protestant, Albericus Gentili (1552-1608) a fost profesor la Oxford,
avocat şi scriitor. A publicat o lucrare despre dreptul de ambasadă
(1585), tratatul intitulat De legationibus.
Născut în Olanda, rezident în Franţa, Hugo de Groot (Grotius)
(1583-1645) a fost ambasador suedez, dar nu numai atât, ci şi
comerciant, poet, filosof, avocat, deputat, jurist practician. Scrierile
sale au fost descoperite şi utilizate de urmaşi. Nu a publicat în timpul
vieţii decât De iure praedae commentarius (1604-1606), care
constituia capitolul al doisprezecelea din lucrarea Mare Liberum.
Grotius este cunoscut mai ales pentru De iure belli ac pacis
(1625). El şi-a notat observaţia că, în vremea lui, statul ajunsese
puterea politică supremă. Statul îşi cucerise suveranitatea şi înţelegea
să o apere, chiar şi împotriva dreptului. Grotius nu accepta ideea că
lumea ar putea fi alcătuită dintr-un conglomerat de suveranităţi. El
credea într-o societate universală, „o societate a genului uman”, la ale
cărei legi se supun acţiunile oamenilor şi ale statelor. Dreptul
internaţional este, în viziunea lui Grotius, un ansamblu de reguli
obiective, inerente naturii, adică inerente solidarităţii oamenilor.
Statele nu creează dreptul internaţional, ci îl descoperă prin inteli-
genţă. Grotius a admis totuşi şi un drept internaţional voluntar, rezultat

43
din simplul consimţământ al statelor. Grotius le-a atribuit statelor
obligaţii în raport cu supuşii şi faţă de vecini. El considera că
societatea interstatală este, în esenţă, caracterizată de comportamentul
principilor ca suverani absoluţi şi că nimic nu poate limita voinţa
statului suveran. Potrivit lui Grotius, ordinea supranaţională era
incompatibilă cu această conduită. Produsul acestui joc liber al
suveranităţilor este războiul. După război, diplomaţii negociază. Se
trece de la câmpul de luptă la negocieri. Intră în joc solii, a căror
trimite în străinătate corespunde unui drept special, tocmai în acest
scop, al regilor.
În literatura parenetică moralizatoare sud-est europeană, prezintă
interes, în acest context, capitolul al VII-lea, „Cum să cade domnilor
să şază la masă şi cum vor mânca şi vor bea” şi al VIII-lea „…pentru
solii şi pentru războaie” din „Partea a doua a învăţăturilor lui Neagoe
voevodul Basarab, domnul Ţării Munteneşti, care au învăţat pre
fiiu-său Theodosie…”, ca primă încercare românească de a teoretiza
eticheta de la Curte, realizată iniţial în slavonă, la începutul secolului
al XVI-lea, şi tradusă în româneşte în prima parte a secolului al
XVII-lea. Peste încă mai bine de un secol, la Iaşi, vtori-logofătul
Gheorgachi a scris, din porunca lui Grigore Vodă Calimachi,
„Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor
domni”, pe care istoricii literari o încadrează în „literatura de
ceremonial”.

Contribuţii la doctrina actuală


Doctrina dreptului diplomatic s-a dezvoltat îndeosebi în secolele
al XIX-lea şi al XX-lea. S-au elaborat tratate specializate, considerate
astăzi lucrări de referinţă, datorate unor autori care nu pot lipsi din nici
o abordare a domeniului. Printre ei, se numără Charles de Martens,
Paul Pradier-Fodéré, D. P. Heatley, R. Rodriguez Araya, Raoul Genet,
Harold Nicolson, Ernest Satow, Philippe Cahier, Moussa Farag,
G. E. do Nascimento e Silva.
Contribuţia românească la doctrina contemporană de drept
diplomatic este marcată de numele unor iluştri teoreticieni şi
diplomaţi, printre care Mircea Maliţa, Dumitru Mazilu, Ion M. Anghel,
Traian Chebeleu, Ion Diaconu.
În prezent, activitatea doctrinară de prim-plan, în privinţa
elaborării normelor de drept diplomatic şi consular, se desfăşoară în
cadrul lucrărilor Comisiei de drept internaţional a ONU. La acelaşi
nivel se situează contribuţiile judecătorilor la Curtea Internaţională de
44
Justiţie care îşi exprimă opiniile cu privire la deciziile şi avizele Curţii.
Federico de Castro y Bravo, judecător la Curtea Internaţională de
Justiţie între 1970 şi 1979, considera că opiniile separate exprimate de
judecători sunt legate de realitate şi de evoluţia doctrinei juridice.
Unele opinii pot fi legea viitorului. Altele însă pot însemna rezistenţa
ideilor vechi. Opiniile separate îi oferă judecătorului posibilitatea să
explice motivul pentru care a votat favorabil sau negativ. Dacă
argumentele pe care judecătorul le consideră conclusive nu se regăsesc
în sentinţă, opinia separată oferă posibilitatea exprimării lor. Opinia
separată le poate fi de folos comentatorilor care examinează critic
deciziile Curţii (EYFFINGER, 273).

45
MISIUNEA DIPLOMATICĂ

În latină, cuvântul missio se referă la acţiunea trimiterii.


Misiunea este treaba încredinţată cuiva, sarcina cu care este învestită o
persoană, calitatea care i se atribuie pentru a o îndeplini. Misiunea
poate fi şi funcţia, şi rolul, precum şi ansamblul de activităţi specifice
funcţiei sau rolului.
Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenţi diplomatici,
demnitari şi funcţionari ai statului. După rangul agenţilor diplomatici,
există misiuni diplomatice la nivel înalt şi misiuni diplomatice
auxiliare.
Misiunile diplomatice la nivel înalt sunt misiunile şefului de stat,
ale şefului de guvern şi ale ministrului de externe, precum şi ale
locţiitorilor lor, înfăptuitori ai relaţiilor politice cu străinătatea.
Misiunile diplomatice auxiliare, care includ şi misiunile consu-
lare, sunt misiunile celor care exercită diplomaţia ca profesie.
Se pare că doctrina de drept diplomatic este de acord că misiu-
nea diplomatică este ori „temporară”, ori „permanentă” (MAZILU
2003, 239). Statul poate trimite în străinătate şi poate primi din
străinătate, conform consimţământului propriu şi al statului străin, mi-
siuni diplomatice „temporare”, discontinue, mai precis pentru o
perioadă limitată, şi misiuni diplomatice „permanente”18, continue,
pentru o perioadă neprecizată. De fapt, misiunile corespund fie
relaţiilor diplomatice privind împrejurări anumite şi sunt constituite în
legătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relaţiilor
stabilite între state pentru îndeplinirea de funcţii diplomatice generale,
fără limită de timp, aşadar „permanente”.
Misiunea diplomatică „temporară” are caracter ad hoc, este
adecvată exclusiv atingerii unui obiectiv distinct, special. De acest fel
este şi misiunea diplomatică la nivel înalt.
___________________
18
Cms, Articolul 1. (…) b) „misiune diplomatică permanentă” este
misiunea diplomatică la care se referă Convenţia de la Viena cu privire la
relaţiile diplomatice.
46
Misiunea diplomatică „permanentă” are un ansamblu de obiec-
tive care însumează, practic, toate componentele legăturilor dintre
două state. Consimţământul statelor pentru constituirea de misiuni
„permanente” depinde de consimţământul lor prealabil privind stabi-
lirea de relaţii diplomatice, pentru ambasade, şi privind stabilirea de
relaţii consulare, pentru posturile consulare.
Misiunile diplomatice sunt constituite numai de subiecte de
drept internaţional, de state şi de foruri internaţionale. Referindu-se la
dreptul la ambasadă (jus legationis), A. Gentili avea certitudinea că
acest drept le revine tuturor statelor, indiferent de religie. Statul sau
forul internaţional care constituie o misiune diplomatică îşi exercită
dreptul de legaţie în mod activ. Statul sau forul internaţional care pri-
meşte o misiune diplomatică îşi exercită dreptul de legaţie în mod pasiv.
Constituirea misiunii diplomatice este posibilă numai dacă statul
în care misiunea diplomatică va funcţiona consimte.
Înfiinţarea misiunii diplomatice „permanente” (a ambasadei, a
postului consular) este posibilă numai după stabilirea de relaţii
diplomatice.
Se poate refuza primirea unei misiuni diplomatice. Nu există
obligaţia juridică internaţională de a primi o misiune diplomatică.
Încheierea misiunii diplomatice depinde fie de acordul în această
privinţă dintre statul care a constituit misiunea şi statul pe teritoriul
căruia misiunea funcţionează, fie de decizia unuia dintre state notifi-
cată celuilalt stat.
Începerea, activitatea şi încheierea fiecărei misiuni diplomatice
nu depind de situaţia altor misiuni diplomatice ale statului care a
constituit misiunea şi ale statului în care misiunea va funcţiona sau
funcţionează.
Grija care le revine statelor faţă de starea relaţiilor dintre ele
impune ca, în cazul încheierii unei misiuni diplomatice înainte de
momentul care ar fi corespuns aşteptărilor, să se acorde prioritate,
tocmai într-un moment de criză, respectării regulilor de curtoazie. Prin
renunţarea deliberată la curtoazie, se adoptă o poziţie politică prin care
se răspunde la ceea ce se consideră a fi ilegalitate comisă de celălalt
stat sau viciu în conduita acestuia. Dreptul diplomatic nu prevede
obligaţii pe planul comportamentului în ceea ce priveşte îndeplinirea
actului de expulzare a unui diplomat. Cu toate acestea, reprezen-
tanţilor statului acreditar le revin, şi în asemenea momente, îndatoriri
din sfera curtoaziei internaţionale, întrucât actele lor care ar contraveni
regulilor acesteia ar putea agrava situaţia relaţiilor bilaterale, aflate
într-un moment critic deosebit.
47
FUNCŢIILE MISIUNII DIPLOMATICE

Funcţia sau funcţiunea înseamnă ce este de îndeplinit într-o


activitate, îndatorirea, misiunea, rolul, serviciul, sarcina. Spunând
functio, latinii se refereau la îndeplinirea unei îndatoriri.
Într-o instituţie, funcţia este activitatea administrativă prestată,
serviciul, slujba, postul. Prin funcţie se înţelege şi gradul din ierarhia
administrativă.
Funcţiile misiunii diplomatice sunt îndatoririle principale ale
celor incluşi în misiunea diplomatică Pe plan juridic, funcţiile misiunii
diplomatice apar, aşadar, ca obligaţii şi drepturi ale diplomaţilor.
Funcţiile diplomatice se exercită pe teritoriul statului străin. Fără
limitarea diversităţii activităţilor prin care se realizează aceste funcţii,
trebuie ca exercitarea să răspundă fără abatere la imperativul respec-
tării principiilor de drept internaţional (DIACONU II, 80).
Izvoarele de drept nu oferă însă o listă exhaustivă şi exclusivă a
acestor funcţii. Descrierea concretă a funcţiilor principale ale misiunii
diplomatice depinde de rangul agenţilor diplomatici şi de felul mi-
siunii. Câteva funcţii pot fi menţionate ca trăsături comune definitorii
ale tuturor misiunilor diplomatice.

Reprezentarea statului
Misiunea diplomatică reprezintă statul care a constituit-o ca să
vorbească în numele lui în străinătate, adresându-se reprezentanţilor
altui stat sau ai altor state.
Reprezentarea este funcţia diplomatică primordială (DIACONU
II, 80), întrucât decurge din suveranitatea statului (CHEBELEU, 161).
În relaţiile internaţionale, reprezentarea este funcţia instituţiilor auto-
rităţii publice din orice stat, dovadă a maturităţii acestora şi atestare a
aptitudinii statului de a fi componentă („putere”) a sistemului
internaţional (BARSTON, 18).
Persoana aflată în misiune diplomatică acţionează în viaţa
publică din străinătate şi îşi demonstrează identitatea utilizând
simbolurile statului reprezentat: drapel, stemă, imn.
Şefii de misiune diplomatică sunt îndreptăţiţi să-şi reprezinte
statul propriu pentru adoptarea de convenţii internaţionale bilaterale şi
multilaterale.
Dreptul de reprezentare fiind inerent suveranităţii statelor,
reprezentarea, ca funcţie a diplomaţiei, este posibilă numai în condi-
ţiile respectării egalităţii în drepturi dintre state.
48
Reprezentarea diplomatică, funcţia care întruneşte obligaţia şi
dreptul agentului diplomatic de a transmite mesajele statului propriu în
străinătate, este diferită de reprezentarea internaţională, care constă
din realizarea de acte în numele statului de către un stat străin, în
relaţie cu un subiect de drept internaţional, stat terţ sau for interna-
ţional. Încă o distincţie este necesară: între reprezentarea politică
generală a statului acreditar, a intereselor cetăţenilor acestui stat, pe de
o parte, şi reprezentarea din sfera dreptului civil (ANGHEL 1984, 363,
364).

Servirea interesului de stat


Motorul activităţii diplomatice îl constituie conjuncţia intere-
selor de stat. Statul vede în misiunea diplomatică pe care o constituie
un instrument necesar pentru realizarea şi apărarea intereselor de stat.
Statul care primeşte pe teritoriul lui o misiune diplomatică străină
vede în această misiune un instrument de realizare şi de apărare a
intereselor de stat străine, care pot fi, faţă de interesele proprii,
convergente sau divergente.
Misiunea diplomatică implică servirea interesului de stat fie prin
susţinerea lui, fie prin apărarea lui, fie prin împletirea susţinerii cu
apărarea.
Prin diplomaţie, statele evită efectele distrugătoare ale confrun-
tărilor dintre interesele lor contrare, armonizându-le, şi menţin astfel
pacea. Consultările diplomatice, de pildă, sunt căi de soluţionare a
diferendelor, de acomodare a intereselor divergente.
Politeţea şi elocvenţa agenţilor diplomatici, conduita lor elegantă
sunt instrumente în operaţiile de slujire a intereselor naţionale.
Competiţia reală care motivează întâlnirile diplomatice este între
interese, iar exerciţiile de eleganţă cărora li se acordă doar întâietate
aparentă se încorporează în această competiţie.
Criteriul principal de evaluare a funcţiei de protejare, în limitele
admise de dreptul internaţional, a intereselor statului reprezentat şi ale
cetăţenilor săi este legat de respectarea principiului pacta sunt
servanda.
Pentru soluţionarea crizelor apărute în relaţiile dintre ele, statele
au posibilitatea de a recurge la proteste sau la dialog. Ambele sunt
forme de protejare a intereselor proprii. Opţiunea pentru dialog
corespunde şi preocupării faţă de pacea şi securitatea internaţională şi
poate fi considerată prioritară întrucât interesul de stat include şi
întreţinerea relaţiilor externe.
49
Sunt pernicioase şi fără efect pozitiv real tonul agresiv sau
discursurile tendenţioase. Agentului diplomatic i se cere să distingă
între adoptarea unei poziţii injuste şi exercitarea legitimă a libertăţii de
expresie.

Negocierea
În relaţiile internaţionale, negocierea este instrumentul de
reglementare a diferendelor dintre state şi de stimulare a conlucrării
interstatale, întrucât negocierea este activitatea prin care se poate
ajunge la soluţionarea prin înţelegere a problemelor care împiedică
relaţiile dintre state. Prin negociere, se convin modalităţi de
acomodare a intereselor divergente ale statelor, astfel încât să nu se
ajungă la diferend sau, dacă statele sunt părţi ale unui diferend, să
devină părţi ale unei înţelegeri. Dreptul internaţional prevede trecerea
imediată la negociere în caz de diferend. Ca urmare, în conformitate
cu dreptul internaţional, negocierea este funcţie diplomatică.
Negocierea caracterizează în fiecare detaliu, dar şi în ansamblu,
activitatea diplomatică. În structura fiecărei acţiuni diplomatice sunt
recognoscibile cererea şi oferta, târguiala şi, simultan, disponibilitatea
permanentă de cooperare.
Persoana aflată în misiune diplomatică rezolvă problemele
apărute în relaţiile dintre statul acreditant şi statul acreditar negociind.
Însuşiri necesare negociatorului au, în general, toţi cei care satisfac,
prin conduită şi formaţie profesională, criteriile definitorii ale profesiei
de diplomat.
Dialogul diplomatic şi negocierea sunt sinonime. Mai mult, diplo-
maţia în ansamblu este sinonimă cu negocierea (DIACONU II, 82).

Informarea
Statele în numele cărora agenţii diplomatici îşi realizează
demersurile sunt emiţătoare şi receptoare de informaţii pozitive sau
negative, relevante pe plan politico-diplomatic. Aceste demersuri pot
fi oficiale sau oficioase, publicabile sau confidenţiale, verbale sau
scrise, individuale sau colective.
Misiunea diplomatică vehiculează informaţii: le culege, le
analizează, le ordonează, le transmite. Informaţia diplomatică destina-
tă statului propriu sau statelor străine se referă la statele şi societăţile
străine sau la statul propriu şi la societatea proprie.
50
Utilizarea informaţiei false discreditează misiunea diplomatică.
Ca purtătoare de informaţie, misiunea diplomatică depinde de
loialitatea faţă de statul propriu şi de păstrarea încrederii pe care i-o
acordă străinătatea. Regulile de curtoazie internaţională nu le permit
diplomaţilor să facă uz de declaraţii false, nici din iniţiativa lor, nici
din ordinul guvernului pe care îl reprezintă.
Trebuie ca misiunea diplomatică să evite „pescuitul” în apele
tulburi iscate de agitatorii vieţii sociale şi politice.
Utilizarea mijloacelor licite de informare asigură menţinerea
acestei funcţii a misiunii diplomatice pe planul cooperării.
În divergenţă cu funcţia de informare a misiunii diplomatice se
află spionajul, care presupune observarea unilaterală, secretă a unei
activităţi şi a celor care o desfăşoară, culegerea clandestină de
informaţii în scopul descoperirii elementelor caracteristice reale şi
întocmirii de rapoarte numai pentru uzul statului care spionează.
Totodată, spionajul, „diplomaţia secretă”, implică ostilitate, pericli-
tarea securităţii. Căile ilicite de informare sunt disimulate prin
împletire cu acţiuni normale, pentru a menţine aparenţa cooperării. De
facto, nu şi de jure, statele se adaptează la informarea ilicită, încercând
să o controleze prin activităţi de supraveghere a spionilor, adică prin
contraspionaj. Spionajul şi contraspionajul sunt activităţi fără legătură
cu diplomaţia, dar diplomaţia se numără printre domeniile de
activitate care oferă cadru de disimulare a spionajului şi contraspiona-
jului. Există pe alocuri şi uneori impresia că spionajul şi contra-
spionajul ar constitui partea secretă a diplomaţiei. În realitate,
„diplomaţia secretă” oferă varianta excesivă a discreţiei diplomatice.
Ea este o abatere gravă de la principiile imperative ale dreptului
diplomatic, întrucât face loc inegalităţii pe plan juridic între state şi
favorizează poziţiile privilegiate ale unor state în dauna altora.
„Diplomaţia secretă” are menirea să oculteze adevărul, să perpetueze,
prin metode ilicite şi mijloace contrare dreptului internaţional,
aservirea unor state. Metodele „diplomaţiei secrete” contravin meto-
delor proprii diplomaţiei, întrucât constituie deformarea diplomaţiei cu
scopul obţinerii de avantaje pentru statele antrenate în politica sferelor
de influenţă. Diplomaţia se află în raport invers proporţional cu
politica de forţă şi derapajul activităţii diplomatice spre forme de tipul
„diplomaţiei secrete” ar stimula tendinţele de a menţine prin forţă
preeminenţa unor state asupra altora ori de a perpetua crizele specifice
statelor aflate în situaţie dezavantajoasă (DUCULESCU 1992, 5).
51
Printre acţiunile sociale cu funcţii vădite se regăsesc şi funcţii
latente. Nu este de neglijat că în activitatea prin care se culeg, prin
mijloace ilicite, informaţii despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor
dintr-un stat, constituind, dacă este săvârşită de un diplomat,
încălcarea normelor legale, se poate detecta o pereche de funcţii
divergente. Dacă, de pildă, în mod vădit se caută secrete industriale,
economice sau militare, latent are loc inspectarea la faţa locului a
capacităţilor celuilalt stat şi se înlătură posibilitatea agresiunii prin
surprindere, prevenindu-se, şi pe calea aceasta, prejudicierea păcii.
Statul constituie misiunea diplomatică în scopul îndeplinirii
simultane a tuturor acestor funcţii sau numai a uneia/unora dintre ele.
Când pentru misiunea diplomatică este definitorie o anumită funcţie
diplomatică, apare ierarhizarea funcţiilor: funcţie primordială, funcţie
auxiliară.
Elaborarea politicii externe a statului nu se numără printre func-
ţiile diplomatice. Diplomatului „nu i se cere să fie om de acţiune, nici
să gândească în domeniul politic. Nimeni nu a văzut o politică externă
făcută de diplomaţi.” (COUVE DE MURVILLE, 28)

COMPONENŢA MISIUNII DIPLOMATICE

Misiunea diplomatică este alcătuită din persoanele trimise să


îndeplinească funcţii diplomatice şi să realizeze activităţile necesare
îndeplinirii funcţiilor diplomatice.
Persoanele care realizează funcţiile misiunii diplomatice sunt fie
reprezentanţi ai statului (demnitari sau diplomaţi numiţi pentru a
îndeplini funcţii primordiale), fie membri ai personalului diplomatic
(diplomaţi, angajaţi ai serviciului public pentru diplomaţie cărora li se
încredinţează funcţii auxiliare).
Când la realizarea funcţiilor misiunii diplomatice nu participă
doar o singură persoană, ci mai multe persoane, acestea alcătuiesc
personalul diplomatic al misiunii, grupul de reprezentanţi ai statului.
Unuia dintre membrii grupului îi revine funcţia suplimentară şi
distinctivă de şef al misiunii.
Persoanele care nu participă nemijlocit la îndeplinirea funcţiilor
diplomatice, dar realizează activităţi necesare îndeplinirii funcţiilor
diplomatice alcătuiesc personalul tehnic-administrativ şi personalul de
serviciu al misiunii diplomatice.
Competent, în mod exclusiv, pentru desemnarea personalului
misiunii diplomatice este statul care constituie misiunea diplomatică.
52
Dar componenţa personalului misiunii diplomatice depinde de con-
simţământul statului străin pe teritoriul căruia misiunea va funcţiona.
Pentru ca o persoană să poată participa la îndeplinirea funcţiilor
dintr-o misiune diplomatică este nevoie şi de consimţământul statului
în care misiunea diplomatică va funcţiona. Statul care constituie
misiunea diplomatică are dreptul exclusiv să decidă cine să fie
membru al personalului misiunii sale diplomatice, dar are, în acelaşi
timp, obligaţia să aducă decizia la cunoştinţa statului pe teritoriul
căruia îl trimite să funcţioneze. Statul care primeşte pe teritoriul lui
misiunea diplomatică a unui stat străin nu este obligat să primească pe
oricare dintre persoanele incluse în personalul misiunii de statul care a
constituit misiunea. Statul care primeşte pe teritoriul lui misiunea
diplomatică a unui stat străin are dreptul să se opună includerii în
personalul misiunii a oricăreia din persoanele desemnate şi incluse în
misiune de statul care a constituit misiunea.
Cine nu poate participa la îndeplinirea funcţiilor misiunii
diplomatice pentru că lipseşte acest consimţământ este persona non
grata, adică persoană care nu este dorită sau nu este binevenită.
Consimţământul statului pe teritoriul căruia misiunea
diplomatică funcţionează poate fi retras. Este persona non grata şi
cine nu poate participa la îndeplinirea funcţiilor misiunii diplomatice,
pentru că i s-a retras consimţământul statului pe teritoriul căruia
misiunea funcţionează.
În conformitate cu prevederile dreptului diplomatic, este non
grata membrul personalului diplomatic al misiunii diplomatice care
nu este acceptat de statul pe teritoriul căruia misiunea funcţionează. În
acest caz, statului care a constituit misiunea diplomatică îi revine
obligaţia ca, fără întârziere, să recheme din misiune această persoană
sau să decidă că ea nu mai poate funcţiona. Întârzierea în îndeplinirea
acestei obligaţii sau neîndeplinirea ei permite statului pe teritoriul
căruia misiunea funcţionează să nu îi recunoască persoanei în cauză
calitatea de membru al misiunii.
Aşadar, componenţa misiunii diplomatice rezultă din respectarea
simultană a drepturilor şi obligaţiilor în materie ale statelor implicate.
Componenţii misiunii diplomatice se ordonează conform
ierarhiei interne stabilite prin reglementările statului care a constituit
misiunea. Între şefii de misiuni diplomatice aflaţi în acelaşi timp în
acelaşi stat străin sau la acelaşi for internaţional se stabileşte ordinea
de precădere în conformitate cu care ei participă la întruniri şi cere-
monii, pentru ca fiecăruia să i se fixeze locul printre ceilalţi, pentru ca

53
fiecăruia să i se precizeze îndreptăţirea de a trece înaintea altuia sau de
a-i ceda altuia pasul.
Aplicând o politică externă comandată, la elaborarea căreia nu
este colaborator, acţionând la intersecţia intereselor statului propriu şi
ale statelor străine, îndreptăţit să acţioneze numai în măsura în care se
conjugă drepturile şi obligaţiile stabilite de dreptul diplomatic pentru
statul propriu şi statul străin, cel trimis în misiune diplomatică are de
satisfăcut aşteptări ample într-o ambianţă circumscrisă cu severitatea
unor exigenţe contradictorii: „Nici precum Pilat, nici precum Isus, nici
precum Charles de Gaulle, ci mai degrabă precum Charlie Chaplin,
diplomatul este cel care se perfecţionează în a umbla legănat pe
marginea prăpăstiilor.” (COUVE DE MURVILLE, 31)

PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

Constituirea misiunilor diplomatice implică preocuparea faţă de


condiţiile în care misiunile îşi exercită funcţiile.
Consimţământul statului acreditar privind constituirea de
misiuni diplomatice se confirmă şi se realizează prin acordarea de
facilităţi acestor misiuni, conform principiului după care nu trebuie
împiedicată activitatea misiunii diplomatice (ne impediatur legatio).
Acordând privilegii diplomatice, statul îşi manifestă suverani-
tatea. Independenţa statului nu este ştirbită, ci, dimpotrivă, este
confirmată tocmai prin participarea la relaţiile internaţionale şi prin
aplicarea, în acest scop, a normelor de drept diplomatic, a reglemen-
tărilor privind misiunile diplomatice în legătură cu constituirea cărora
a adoptat deciziile pertinente sau şi-a exprimat consimţământul.
Statele admit privilegiile diplomatice pentru a favoriza relaţiile dintre
ele, indiferent de regimurile lor constituţionale şi sociale.
Nu trebuie ca privilegiile diplomatice şi imunitatea diplomatică
să fie considerate avantaje individuale, acordate persoanei care
îndeplineşte misiunea diplomatică. Rostul lor este întreţinerea
condiţiilor necesare realizării funcţiilor în cadrul misiunilor diploma-
tice constituite de state pentru a le reprezenta şi pentru a le apăra
interesele în străinătate.19

___________________
19
Cms, [Preambul]. (…) scopul privilegiilor şi imunităţilor privind
misiunile speciale nu este avantajarea indivizilor, ci asigurarea îndeplinirii
eficiente a funcţiilor acestora, ca misiuni având caracter reprezentativ de stat.
54
Privilegiile diplomatice sunt garanţia necesară împotriva obsta-
colelor şi a presiunilor diverse. Scopul lor principal este să faciliteze
contactele în cadrul amplu al dezvoltării relaţiilor şi cooperării dintre
state. Nu ar fi cu putinţă constituirea misiunilor diplomatice, în primul
rând realizarea funcţiei lor de reprezentare, fără acordarea de privi-
legii. Din ignorarea prevederilor dreptului diplomatic referitoare la
privilegii şi din încălcarea lor apar riscul blocării funcţiei de repre-
zentare şi cel al blocării misiunilor diplomatice.
Privilegiile diplomatice sunt esenţa statutului diplomatic, al
regimului juridic propriu diplomaţiei (ANGHEL 1984, 457), al
misiunilor diplomatice, al celor care desfăşoară activitate diplomatică,
al diplomaţilor şi al tuturor membrilor misiunilor diplomatice.
Oferind şi asigurând condiţii de întreţinere a misiunilor diplo-
matice străine, statele au, conform dreptului diplomatic, obligaţia de a
nu face discriminări şi de a nu afecta drepturile statelor care nu sunt
implicate direct în stabilirea şi realizarea acestor condiţii.20
Misiunea diplomatică nu se supune decât jurisdicţiei statului
care a constituit-o. Totodată, misiunea diplomatică are obligaţia de a
respecta legile statului străin pe teritoriul căruia acţionează. Întreţi-
nerea misiunii diplomatice, prin acordarea de facilităţi şi de privilegii
şi prin acceptarea imunităţii juridice, nu înseamnă şi deschiderea de
căi pentru ingerinţa în treburile interne ale statului străin.21

Crd, [Preambul]. (…) scopul acestor privilegii şi imunităţi nu este


avantajarea indivizilor, ci asigurarea îndeplinirii eficiente a funcţiilor misi-
unilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statelor (...).
Crc, [Preambul]. (…) scopul privilegiilor şi imunităţilor privind
misiunile speciale nu este avantajarea indivizilor, ci asigurarea îndeplinirii
eficiente a funcţiilor lor de posturile consulare în numele statelor (…).
20
Cms, Articolul 49. 1 (…) nu se va face discriminare între state.
2. Totodată, nu vor fi considerate discriminatorii: a) aplicarea restrictivă de
către statul primitor a unei dispoziţii a acestei Convenţii dacă această dispo-
ziţie este aplicată astfel misiunii sale speciale din statul trimiţător;
b) modificarea de către state, între ele, prin cutumă sau pe calea unui acord, a
întinderii facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor pentru misiunile lor speciale,
chiar dacă o asemenea modificare nu a fost convenită cu alte state, dar fără ca
modificarea să fie incompatibilă cu obiectul şi cu scopul acestei Convenţii şi
fără ca modificarea să aducă atingere drepturilor şi nici îndeplinirii obligaţiilor
statelor terţe.
21
Cms, Articolul 47. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor
diplomatice, toate persoanele care beneficiază de privilegii şi de imunităţi în
55
Privilegiile diplomatice sunt înlesnirile pe care statul străin le
acordă misiunilor diplomatice şi personalului acestor misiuni în
vederea îndeplinirii funcţiilor diplomatice.
Toate privilegiile diplomatice se acordă şi se concretizează în
condiţiile în care misiunea diplomatică are obligaţia de a respecta
legile şi uzanţele statului pe teritoriul căruia funcţionează. Privilegiile
se aplică în condiţiile în care privilegiaţii respectă legea statului
privilegiator. Validitatea privilegierii depinde de respectarea de către
statul privilegiat şi de reprezentanţii lui a legii statului privilegiator.
Misiunilor diplomatice li se asigură practic şi totodată simbolic
exercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-li-se dreptul de a
utiliza, în activitate, drapelul şi stema statului care le-a constituit.
Acest privilegiu, aşa cum este stabilit în dreptul diplomatic, este
model pentru celelalte privilegii diplomatice, întrucât prevederile
privind concretizarea lui conţin subordonarea, în această privinţă, la
legea statului pe teritoriul căruia misiunea diplomatică funcţionează.
Misiunea diplomatică poate utiliza în statul străin simbolurile de stat
ale statului pe care îl reprezintă fără să încalce prevederile legale în
materie ale statului străin.

Privilegiul inviolabilităţii
A fi inviolabil înseamnă a fi intangibil: jurământul este
inviolabil, ca şi secretul. În conformitate cu Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, este inviolabil dreptul la
proprietate.22 Inviolabilitatea rezultă din protecţia prin lege sau prin

virtutea acestei Convenţii au datoria să respecte legile şi regulamentele sta-


tului primitor. Ele au şi datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale
acestui stat.
Crd, Articolul 41. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor,
toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de
a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea,
datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.
Crc, Articolul 55. (…) 1. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor
lor, toate persoanele care beneficiază de privilegii şi imunităţi au datoria de a
respecta legile şi regulamentele statului de reşedinţă. Ele au, de asemenea,
datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.
22
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789,
Articolul 17: Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru, nimeni nu poate fi
privat de acest drept…
56
sacralitate. Astfel, sunt inviolabile persoanele demnitarilor şi ale di-
plomaţilor, sediile lor.
Misiunile diplomatice sunt privilegiate întrucât inviolabilitatea
lor este un domeniu aparte al asigurării ordinii publice. Statul pe
teritoriul căruia misiunile îşi desfăşoară activitatea are obligaţia să
împiedice actele violente cu impact direct asupra activităţii misiunilor
diplomatice străine.
Inviolabilitatea personală a membrului misiunii diplomatice
Dreptul diplomatic şi consular stabileşte pentru membrii
misiunii diplomatice privilegiul inviolabilităţii personale, fără admite-
rea şi aplicarea căruia eficienţa funcţiilor misiunii ar fi mult diminuată
sau chiar nulă.
Inviolabilitatea persoanei membrului misiunii diplomatice este
considerată în doctrină privilegiul fundamental din care decurg toate
privilegiile celelalte (CHEBELEU, 569).
Autorităţile statului străin au, pe de o parte, obligaţia să-i
ocrotească pe membrii unei misiuni diplomatice, împiedicând
acţiunile prin care acestora le-ar fi afectată libertatea şi demnitatea. Pe
de altă parte, autorităţile statului care primeşte o misiune diplomatică
nu pot recurge, împotriva membrilor misiunii, în nici un caz, la măsuri
de constrângere precum percheziţia, arestarea, detenţia.
În general, membrii unei misiuni diplomatice au privilegiul de a
fi scutiţi de controlul bagajului personal de către autorităţile statului
străin. În dreptul diplomatic nu se precizează dacă se admite contro-
larea bagajului personal al membrului misiunii diplomatice şi în
situaţia în care acest bagaj conţine, printre altele, documente ale misi-
unii. Dreptul diplomatic tace în privinţa eventualităţii în care membrul
misiunii diplomatice refuză să admită controlarea bagajului său
personal, în ciuda argumentelor formulate şi bănuielilor exprimate de
autorităţile statului străin.
În toate cazurile în care se renunţă la aplicarea privilegiilor
diplomatice, este de aşteptat ca statul ale cărui autorităţi decid să
întreprindă măsuri coercitive împotriva unui membru al unei misiuni
diplomatice străine să demonstreze că persoana în privinţa căruia s-a
întrerupt acordarea privilegiului inviolabilităţii este vinovată.
Inviolabilitatea localului misiunii diplomatice
Sediile în care misiunile diplomatice îşi desfăşoară activitatea
beneficiază de inviolabilitate. Responsabilitatea pentru asigurarea
acestei inviolabilităţii este a statului pe teritoriul căruia misiunea
funcţionează.
57
Privilegiul inviolabilităţii sediilor misiunilor diplomatice în-
seamnă şi că autorităţile statului pe teritoriul căruia misiunile
funcţionează nu pot pătrunde în sedii fără consimţământul şefilor de
misiuni şi nu pot dispune percheziţii, rechiziţii etc.
Inviolabilitatea localului misiunii diplomatice este o normă
foarte veche de drept internaţional, considerată de unii doctrinari chiar
principiu al dreptului diplomatic (DIACONU II, 97).
Acest privilegiu corespunde cu obligaţia de a dezafecta loca-
lurile şi de a retrage bunurile şi arhivele fără întârziere nejustificată.

Privilegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate


În cadrul preocupării legate de nerespectarea inviolabilităţii
misiunilor diplomatice, se acordă atenţie specială actelor de violenţă
comise împotriva membrilor lor.
ONU a condamnat întotdeauna energic actele de violenţă comise
împotriva misiunilor diplomatice şi a reprezentanţilor diplomatici şi
consulari şi a subliniat datoria statelor de a întreprinde toţi paşii
adecvaţi pentru protejarea sediilor misiunilor diplomatice şi consulare
şi pentru prevenirea oricărui atac împotriva reprezentanţilor diploma-
tici şi consulari. În cadrul ONU a fost, în repetate rânduri, recunoscută
necesitatea de a se garanta protecţia, securitatea şi apărarea misiunilor
şi reprezentanţilor la organizaţiile internaţionale interguvernamentale
ca şi ale funcţionarilor unor asemenea organizaţii. A fost manifestată
preocuparea adâncă faţă de numărul din ce în ce mai mare de violări
ale misiunilor diplomatice şi consulare şi ale reprezentanţilor diploma-
tici şi consulari şi li s-a cerut statelor să respecte şi să aplice urgent
principiile şi regulile dreptului internaţional referitoare la relaţiile
diplomatice şi consulare şi îndeosebi să întreprindă toate măsurile
necesare, în conformitate cu obligaţiile lor internaţionale de a garanta
efectiv protecţia, securitatea şi apărarea tuturor misiunilor diplomatice
şi consulare şi reprezentanţilor care se află oficial pe teritoriul de sub
jurisdicţia lor, incluzând măsuri practice de interzicere pe teritoriile lor
a activităţilor ilegale ale persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor care
încurajează, provoacă, organizează acte împotriva securităţii unor
asemenea misiuni şi reprezentanţi şi se angajează în comiterea lor.
ONU a recomandat statelor să coopereze strâns în domeniul protejării,
apărării şi siguranţei misiunilor diplomatice şi consulare şi a chemat
statele ca, în cazul apariţiei unei dispute în legătură cu violarea
principiilor şi regulilor de drept internaţional privind inviolabilitatea
misiunilor diplomatice şi consulare şi a reprezentanţilor diplomatici şi
58
consulari, să recurgă la mijloacele paşnice de soluţionare a disputelor,
inclusiv la bunele oficii ale secretarului general al ONU. Potrivit
Adunării Generale a ONU, actele de violenţă împotriva misiunilor
diplomatic nu se pot justifica niciodată. ONU le-a recomandat totodată
statelor să coopereze strâns cu statul pe teritoriul căruia s-au comis
abuzuri, să facă schimb de informaţii şi să acorde asistenţa auto-
rităţilor judiciare. La ONU a fost instituită procedura de examinare a
încălcărilor grave ale dreptului internaţional în privinţa securităţii
misiunilor diplomatice23.

Privilegiul libertăţii de comunicare


Comunicarea este acţiunea de punere în comun, de transmitere
de mesaje, de informare, de construire şi de întreţinere a relaţiilor
dintre persoane şi comunităţi.
Eficienţa misiunilor diplomatice depinde de libertatea comunică-
rii cu instituţiile statului care le constituie, îndeosebi cu elementele
componente ale serviciului public de diplomaţie. Această comunicare
este liberă dacă se află exclusiv sub controlul celor care participă la ea,
ca emiţători sau ca receptori de mesaje.
În conformitate cu dreptul diplomatic, statului pe teritoriul
căruia misiunea diplomatică funcţionează îi revine obligaţia de a
privilegia comunicarea oficială a misiunii, permiţând comunicarea,
protejând-o, fără a o controla.
Comunicarea misiunii diplomatice cu instituţiile statului propriu
se desfăşoară prin transmiterea de mesaje grafice sau verbale pe căile
cele mai diverse, în special prin curier diplomatic, cu valiza
diplomatică şi cu utilizarea cifrului.
Curier diplomatic curent este funcţionarul care însoţeşte valiza
diplomatică şi căruia statul străin îi datorează ocrotire, asigurându-i
privilegiul inviolabilităţii.
___________________
23
v. Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimelor
împotriva persoanelor protejate pe plan internaţional, inclusiv a agenţilor
diplomatici, Rezoluţiile 35/168 din 15 decembrie 1980 şi 36/33 din
13 noiembrie 1981 ale Adunării Generale a ONU privind evaluarea măsurilor
efective de sporire a protecţiei, securităţii şi apărării misiunilor diplomatice şi
consulare şi reprezentanţilor diplomatici şi consulari, precum şi Rezoluţia
53/97 din 20 ianuarie 1999 privind examinarea măsurilor eficiente vizând
protejarea şi securitatea misiunilor diplomatice şi consulare şi a reprezentan-
ţilor diplomatici şi consulari.
59
Valiza diplomatică este pachetul sau ansamblul de pachete,
transportat în şi din străinătate, care conţine corespondenţă oficială şi
obiecte de uz oficial ale serviciului public de diplomaţie şi care nu
poate fi deschis şi nici reţinut de autorităţile statelor străine. În
conformitate cu dreptul diplomatic, trebuie ca serviciul public de
diplomaţie să nu permită abuzul referitor la conţinutul valizei
diplomatice şi, totodată, ca autorităţile statelor străine să protejeze
valiza diplomatică.

Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie


Membrii misiunii diplomatice au libertatea să circule pe
teritoriul statului străin unde îşi desfăşoară activitatea, dar se poate ca
accesul lor în anumite zone să fie interzis sau limitat din motive de
securitate naţională.
Statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea misiunea
diplomatică are obligaţia de a le asigura membrilor misiunii libertatea
de circulaţie chiar şi în situaţia în care relaţiile internaţionale s-ar
deteriora într-atât încât s-ar ajunge la conflict armat. Trebuie ca
membrilor misiunii diplomatice şi familiilor lor să li se dea posibilita-
tea, inclusiv mijloace de transport, să părăsească, laolaltă cu bunurile
lor, fără întârziere, locul unde membrii misiunii nu îşi mai pot
desfăşura în siguranţă activitatea.

Privilegiul scutirii de prestaţii personale, de servicii publice,


de impozite şi de taxe
Membrul misiunii diplomatice este scutit de obligaţiile stabilite
de legea statului pe teritoriul căruia misiunea sa diplomatică
funcţionează, dacă aceste obligaţii sunt incompatibile cu situaţia sa de
cetăţean al altui stat. Acest privilegiu este menit să prevină aplicarea
prevederilor legale care ar putea stânjeni funcţiile misiunii diplo-
matice.

Privilegiul imunităţii
În străinătate, membrul misiunii diplomatice se confruntă cu
imprevizibilitatea străinătăţii, a unui alt regim politic, a unei alte
ordini juridice, a unor alte mentalităţi, a unei comunităţi cu alte
interese, în întregime sau măcar în parte diferite, dacă nu chiar
divergente faţă de cele al statului şi ale comunităţii proprii. În vederea
diminuării nesiguranţei care învăluie acţiunea celui aflat în afara
60
sistemelor juridic şi jurisdicţional al statului propriu, membrul
misiunii diplomatice are nevoie de protecţia constând din privilegiul
imunităţii.
Imunitatea diplomatică înseamnă imunitate de jurisdicţie. În
eventuale litigii privind raporturile juridice ale misiunii diplomatice cu
instituţii şi persoane ale statului străin, misiunii nu i se poate opune
jurisdicţia acelui stat; nu este permisă judecarea membrului misiunii
diplomatice pentru fapte din timpul misiunii, dar nici pentru fapte
anterioare acesteia. Faţă de jurisdicţia statului străin, membrul
misiunii diplomatice beneficiază de imunitate, atât în domeniul penal,
cât şi în domeniile civil şi administrativ. Dreptul diplomatic nu admite
ca autorităţile statului în care misiunea funcţionează să îl supună, sub
nici o formă, jurisdicţiei penale.
În esenţă, prin acordarea acestui privilegiu se închide calea
jurisdicţională pe care autorităţile statului străin ar putea interveni în
activitatea misiunii diplomatice şi în viaţa membrilor ei. Imunitatea de
jurisdicţie a celor aflaţi în misiune diplomatică înseamnă, în esenţă,
exceptarea lor de la supunerea faţă de jurisdicţia statului pe teritoriul
căruia îşi exercită funcţiile (ANGHEL 1984, 488). Nu este posibilă
exercitarea constrângerii prin reţinere, anchetare, judecare,
sancţionare, arestare împotriva persoanei aflate în misiune diplomatică
(ANGHEL 1984, 491). Imunitatea protejează misiunea diplomatică şi
pe cel trimis să o realizeze, le face posibilă independenţa în acţiune.
Imunitatea de jurisdicţie confirmă şi întăreşte privilegiul
inviolabilităţii.
Unele excepţii de la imunitatea de jurisdicţie civilă corespund cu
excepţiile de la privilegiul scutirii de impozite şi taxe. Dacă
diplomatului i se aplică exigenţele jurisdicţiei civile şi administrative,
lui i se păstrează nealterate privilegiile diplomatice, îndeosebi cel al
inviolabilităţii. Încă pe vremea lui Alberico Gentili, se aplica regula că
ambasadorul este protejat de imunitate, că el poate circula liber, că,
pentru actele civile, este supus jurisdicţiei civile din locul de reşedinţă
şi că nu se supune jurisdicţiei penale din locul de reşedinţă, dar poate
fi eventual expulzat.
În 1584, A. Gentili şi alţi câţiva jurişti consultaţi de britanici cu
privire la acuzaţiile (complot vizând detronarea şi asasinarea
reginei Elisabeth I) formulate la adresa ambasadorului Spaniei,
Mendoza, la Londra, au precizat că nu se poate ca Mendoza să fie
citat în faţa unui tribunal englez pentru că este protejat de
imunitatea de ambasador. Mendoza a fost expulzat.
61
Sentimentul unui agent diplomatic cu experienţă profundă este
că „mereu vizibil, diplomatul trăieşte sub un clopot de sticlă – este
imun (…) imunitatea înseamnă să te afli sub clopotul de sticlă al
imunităţii, incasabil; cel care se fisurează este diplomatul” (COUVE
DE MURVILLE, 27-28).
Imunitatea diplomatică nu înseamnă impunitate. Imunitatea nu
ţinteşte răspunderea, ci competenţa jurisdicţională a autorităţilor
statului străin (ANGHEL 1984, 507-508).
Atunci când exercitarea funcţiilor diplomatice se împleteşte, de
pildă, cu acte de imixtiune în afacerile interne ale statului pe teritoriul
căruia misiunea funcţionează, nici misiunea şi nici membrii ei nu
răspund în faţa legii interne a acestui stat, întrucât beneficiază de
imunitate de jurisdicţie, dar statul care a constituit misiunea
diplomatică nu poate evita răspunderea în conformitate cu prevederile
dreptului internaţional (ANGHEL 1984, 506). De altfel, răspunderea
statului acreditant şi răspunderea diplomatului implicat nu se exclud,
sunt, de fapt, inseparabile.
Tentativele de disociere fie între răspunderea statului şi aceea a
diplomatului, fie între actele de realizare a funcţiilor diplomatice şi
cele private aduc, în loc de rigoare în definirea câmpului de aplicare a
privilegiului imunităţii, improvizaţii subtile prin care se poate evita
răspunderea sau privilegierea. Pe calea distingerii dintre activităţile
oficiale şi cele private ale diplomatului se ajunge, de fapt, la
înlăturarea privilegiului. Pentru activitatea oficială răspunde statul şi
ca urmare nu sunt motive de privilegiere a diplomatului, ci statul are
nevoie de imunitate. Dacă diplomatului i s-ar acorda imunitate
exclusiv pentru o asemenea activitate, nu pentru ansamblul faptelor
sale, el nu ar beneficia în realitate de nici un privilegiu (ANGHEL
1984, 523).
Imunitatea membrului misiunii diplomatice faţă de jurisdicţia
statului străin nu înseamnă în nici un caz şi câtuşi de puţin imunitate şi
faţă de jurisdicţia statului propriu. Procedurile şi sancţiunile pe care,
conform dreptului diplomatic, statul străin nu le poate aplica, pot fi
aplicate de statul care a constituit misiunea diplomatică.
Dacă se admite imunitatea de jurisdicţie, prejudiciatul se poate
întoarce împotriva statului propriu sau a statului străin, întemeindu-şi
pretenţia pe principiul egalităţii cetăţenilor.
62
Nu se admite invocarea imunităţii diplomatice de jurisdicţie în
cazul unei crime de război.
Imunitatea diplomatică devine inoperantă numai dacă statul care
a constituit misiunea diplomatică, şi numai acest stat, suspendă
imunitatea acestei misiuni sau renunţă ratione personae la imunitatea
unuia dintre membrii misiunii. Nici misiunea diplomatică şi nici
membrii ei nu pot suspenda imunitatea diplomatică şi nu pot renunţa
la imunitatea diplomatică. Suspendarea imunităţii juridice sau
renunţarea la imunitatea juridică face posibilă implicarea misiunii
diplomatice şi a membrilor ei într-un proces juridic în străinătate.
Trebuie ca renunţarea să fie expresă şi clară.
Prin renunţarea la privilegiul imunităţii, autorităţile statului care
a constituit misiunea diplomatică evidenţiază, conformându-se şi
curtoaziei internaţionale, importanţa pe care o acordă relaţiilor diplo-
matice şi, în general, relaţiilor internaţionale, excluzând eventualitatea
recursului abuziv la prevederile dreptului diplomatic (ANGHEL 1984,
545).
Dacă nu sunt afectate funcţiile misiunii, este de aşteptat ca statul
care a constituit misiunea diplomatică să renunţe la imunitatea de
jurisdicţie civilă a membrului misiunii implicat într-un proces civil.
În orice caz, este de aşteptat ca statul care a constituit misiunea
diplomatică să contribuie prin tot ce îi stă în putinţă, pe plan juridic, la
obţinerea unei soluţii echitabile. Dacă statul care a constituit misiunea
diplomatică renunţă la imunitatea de jurisdicţie civilă sau adminis-
trativă şi dacă din hotărârea instanţei rezultă că membrului acestei
misiuni implicat îi revine obligaţia unei reparaţii, măsurile de
executare a hotărârii se pun în aplicare numai dacă se renunţă la
imunitate şi în privinţa executării.24 Imunitatea de executare înseamnă
că nu este permisă supunerea membrului misiunii diplomatice la nici o
formă de arestare sau de detenţie. Imunitatea de executare dispare
atunci când se opune caracterului privat al bunurilor reţinute.

___________________
24
Crd, Articolul 32 (…) 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie
pentru o acţiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând
renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care
este necesară o renunţare distinctă.
63
Imunitatea este admisă rationae personae, ratione temporis şi
rationae materiae.
Imunitatea personală a membrului misiunii diplomatice pentru
acte private se limitează la teritoriul statului străin, unde îşi desfăşoară
activitatea ca membru al misiunii. Recunoaşterea imunităţii ratione
personae este limitată, ratione temporis, la durata misiunii. Dincolo de
limita ratione temporis, se admite numai imunitatea ratione materiae
şi, ca urmare, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele îndeplinite
de această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al
misiunii. Diplomatul nu beneficiază de imunitatea admisă ratione
materiae, în cazul în care desfăşoară activităţi patrimoniale, de
proprietar, de beneficiar al unei moşteniri sau de om de afaceri pe cont
propriu, întrucât aceste activităţi nu au legătură cu funcţiile
diplomatice (DIACONU II, 116).

64
MISIUNEA DIPLOMATICĂ AD HOC

Misiunea diplomatică ad hoc are caracter temporar; este


constituită pentru a exercita funcţia de reprezentare a statului şi,
eventual, încă una sau alte câteva funcţii specifice, în vederea
îndeplinirii uneia sau mai multor sarcini precizate de statul care a
constituit-o şi acceptate de statul pe teritoriul căruia funcţioneză.
Misiunea ad hoc este denumită şi misiune specială.25 Noţiunile
sunt sinonime (ANGHEL 1987, 8). Opţiunea pentru una dintre ele se
impune pentru a înlătura impresia că ar coexista două tipuri de
misiune, în timp ce în realitate nu există decât un singur tip. Denumită
„specială”, misiunea apare ca fiind constituită în vederea unei funcţii
excepţionale. „Ad hoc” confirmă că misiunea este normală, constituită
în vederea unei funcţii anume, importante, fără îndoială, dar oarecare.
Din doctrină rezultă că, în terminologia dreptului diplomatic, misiunea
ad hoc a intrat abia în 1960, în timpul lucrărilor Comisiei de drept
internaţional a ONU (ANGHEL 1987, 5).
Misiunea diplomatică ad hoc se utilizează atât în relaţiile externe
bilaterale, cât şi în forurile internaţionale. Sunt în misiune diplomatică
ad hoc participanţii la reuniunile internaţionale. Sunt în misiune
diplomatică ad hoc şi delegaţiile sau delegaţii cărora li s-a încredinţat
îndeplinirea anumitor funcţii diplomatice în una sau în mai multe ţări
străine: negocierea sau verificarea aplicării unor acorduri generale sau
privind domenii ale relaţiilor externe, precum acordurile militare,
financiare, vamale, asupra ordinii publice, a colaborării în transporturi
şi comunicaţii, a deplasării forţei de muncă, a repatrierilor, a îngrijirii
de morminte şi de monumente comemorative (ambasadorii at large),
precum şi cei care îndeplinesc, cu statut diplomatic, „misiuni speciale”
___________________
25
Cms, Articolul 1. (…) a) „misiune specială” este misiunea tempo-
rară, reprezentând statul, trimisă de un stat pe lângă un alt stat, cu
consimţământul celui din urmă, pentru a trata probleme definite sau pentru a
îndeplini o sarcină definită.
65
(îşi reprezintă statul la ceremonii din state străine, poartă mesaje,
negociază etc.) (CHEBELEU, 194-197).
Se constituie şi misiuni diplomatice ad hoc considerate
„secrete”, prin care se iniţiază negocieri sau chiar se negociază fie ca
să se obţină sau să se schimbe informaţii, fie ca să se pregătească
modificări în relaţiile internaţionale. Misiunile diplomatice ad hoc
sunt „secrete” atunci când se caută limitarea la maximum a numărului
de indivizi cărora să le fie accesibil, într-o anumită perioadă,
conţinutul activităţilor prin care se realizează funcţiile acestor misiuni.
Se constituie misiuni diplomatice ad hoc pentru pregătirea şi
realizarea misiunilor diplomatice ad hoc la nivel înalt, a vizitelor la
nivel înalt, a altor întâlniri bilaterale şi multilaterale la nivel înalt,
precum şi a participărilor la nivel înalt la activitatea forurilor
internaţionale. Sunt, aşadar, în misiune ad hoc persoanele care
întreprind vizite în străinătate pentru a pregăti acţiunile diplomatice la
nivel înalt şi cele din suita şefului de stat sau de guvern şi din suita
ministrului de externe în activitate oficială pe teritoriul altui stat
(CHEBELEU, 197).

MISIUNEA DIPLOMATICĂ AD HOC LA NIVEL ÎNALT

Activitatea diplomatică este dominată de acţiunile diplomatice la


nivel înalt, de vizitele reciproce şi de alte întâlniri bilaterale, în forme
şi cu prilejuri foarte variate, ale şefilor de stat sau de guvern, precum
şi de numeroasele reuniuni internaţionale la nivel înalt, de participările
la nivel înalt la activitatea forurilor internaţionale.
În practică, se consideră deseori că o acţiune diplomatică se
desfăşoară la nivel înalt dacă statele participante sunt reprezentate de
persoane care nu au nevoie, pentru nici unul dintre actele lor oficiale
externe, de confirmarea deplinelor puteri. În dreptul internaţional,
aceste persoane au fost identificate în Convenţia de la Viena cu privire
la dreptul tratatelor din 1969, care precizează că o persoană este
considerată ca reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea
textului unui tratat sau pentru a exprima consimţământul unui stat de a
se lega printr-un tratat, dacă prezintă deplinele puteri sau dacă rezultă
din practica statelor interesate sau din alte împrejurări intenţia de a
considera această persoană ca reprezentând statul în acest scop şi de a
66
nu pretinde prezentarea de depline puteri.26 Potrivit Convenţiei, în
virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să prezinte depline puteri,
şefii de stat, şefii de guvern şi miniştrii afacerilor externe sunt
consideraţi ca reprezentând statul lor, pentru toate actele referitoare la
încheierea unui tratat.27
Misiunile diplomatice la care participă şeful statului, şeful
guvernului, ministrul de externe sau reprezentanţii lor desemnaţi ca
locţiitori sunt misiuni ad hoc la nivel înalt.
Misiunile ad hoc prin care se participă la ceremoniile de
învestire sau la funeraliile naţionale aparţin, evident, diplomaţiei la
nivel înalt, ca şi misiunile purtătorilor de mesaje prin care se prezintă
scuze din partea autorităţilor de stat, autorităţilor unui stat străin sau se
formulează solicitări de sprijin economic, medical etc.

Diplomaţia şefului de stat şi de guvern


Diplomaţiei actuale îi este caracteristică amplificarea dialogului
la nivelul şefilor de stat şi de guvern, multiplicarea întâlnirilor oficiale
dintre aceştia, ca forme eficiente de întreţinere a climatului de înţele-
gere şi cooperare în relaţiile dintre ţările lumii. Acţiunile diplomatice
la acest nivel constituie teren de concentrare maximă a intereselor
naţionale şi, ca urmare, sunt obiectul organizării ample şi totodată
minuţioase şi riguroase.
Diplomaţia la nivel înalt şi, deodată cu ea şi datorită ei, întreaga
sferă a diplomaţiei exercitate de demnitarii de stat, prin misiuni ad
hoc, sunt preponderente, reflectând decizia oamenilor politici de a
controla direct relaţiile internaţionale, de a participa fără mijlocire
tehnică sau profesională la negocieri.

___________________
26
Cdt, Articolul 7. Depline puteri. 1. O persoană este considerată ca
reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea textului unui tratat
sau pentru a exprima consimţământul unui stat de a se lega printr-un tratat
dacă a) prezintă deplinele puteri cuvenite sau b) dacă rezultă din practica
statelor interesate sau din alte împrejurări că aveau intenţia de a considera
această persoană ca reprezentând statul în acest scop şi a nu pretinde
prezentarea de depline puteri.
27
Cdt, Articolul 7 (…) 2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să
prezinte depline puteri, sunt consideraţi ca reprezentând statul lor: a) şefii de
stat, şefii guvernelor şi miniştrii afacerilor externe, pentru toate actele
referitoare la încheierea unui tratat (…).
67
Doctrina diplomatică tratează, în numeroase locuri, activitatea
diplomatică a şefilor de stat ca pe un şir de misiuni ad hoc. Statele
consideră că asemenea misiuni diplomatice au caracter special, oricât
ar fi de frecvente şi chiar dacă, prin periodicitate regulată determinată,
de exemplu, de cuprinderea lor în mecanismul unor organizaţii
internaţionale, nu mai pot fi definite ca extraordinare. Aparent, şeful
de stat intervine în relaţiile diplomatice doar în momente deosebite,
având o contribuţie extraordinară, eventual solemnă. În realitatea
actuală, şefii de stat desfăşoară însă o activitate diplomatică perma-
nentă, după un program foarte dens. Agendele lor zilnice cuprind
deseori mai mult de o întâlnire internaţională la nivel înalt.
De altfel, fie că misiunile pe care le îndeplinesc sunt considerate
ca fiind ad hoc sau „permanente”, fie că sunt îndeplinite de diplomaţi
în cadrul serviciilor publice sau de „funcţionarii diplomatici extra-
ordinari”28, toţi cei cărora li se încredinţează misiuni diplomatice sunt
trimişi de statul pe care îl reprezintă să îndeplinească într-un stat străin
sarcini diplomatice stabilite în cadrul sistemului naţional de elaborare
şi de realizare a politicii externe, condus de şeful de stat.
Şeful de stat este şi diplomat. Realizându-şi atribuţiile, el
exercită şi această profesie.
Dialogul diplomatic intens desfăşurat direct de şefii de stat con-
stituie forma principală de susţinere a climatului de înţelegere şi
cooperare în relaţiile internaţionale. Interesele naţionale majore sunt
abordate concludent îndeosebi la întâlnirile bilaterale la nivel înalt,
desfăşurate fie în cadrul vizitelor oficiale reciproce, fie cu prilejul
participării şefilor de stat la reuniuni internaţionale.
Misiunea diplomatică ad hoc la nivel înalt se realizează ca
urmare a deciziei adoptate de statul care o constituie, dar depinde
totodată de consimţământul statului străin pe teritoriul căruia înaltul
demnitar întreprinde, în calitate de înalt oaspete, o vizită în vederea
realizării misiunii sale diplomatice. De regulă, conform curtoaziei
internaţionale şi reglementărilor interne din numeroase state,
consimţământul statului vizitat se formulează înainte de constituirea
misiunii diplomatice ad hoc la nivel înalt şi constă din trimiterea unei
invitaţii, pe cale diplomatică, aşadar printr-o acţiune de diplomaţie
auxiliară, realizată de serviciile publice pentru diplomaţie. Din respect
faţă de principiul egalităţii suverane a statelor şi conform curtoaziei
___________________
28
v. Convenţia cu privire la funcţionarii diplomatici, pe care 13 state
latino-americane au încheiat-o în 1928 la Havana.
68
internaţionale, nu se întreprinde o vizită la nivel înalt în străinătate
fără invitaţie din partea autorităţilor statului vizitat. Totodată, din
respect faţă de principiul egalităţii suverane a statelor şi conform
curtoaziei internaţionale, nu se refuză primirea unei vizite la nivel înalt
dacă nu sunt motive temeinice pentru un asemenea refuz. Din
curtoazie, nici o vizită la nivel înalt nu se refuză, ci, dacă există
motive temeinice, se întârzie acordarea consimţământului, se amână
fixarea perioadei şi trimiterea invitaţiei. Vizitele diplomatice la nivel
înalt constituie evenimente curente, normale. Frecvenţa lor foarte
mare a devenit posibilă în condiţiile în care mijloacele de comunicare
şi de transport fac posibile pregătiri complexe executate cu
promptitudine maximă şi deplasări rapide.
În secolul al XIX-lea şi până în ultima parte a secolului al
XX-lea vizitele la nivel înalt erau evenimente istorice extraordinare.
Cu două sute de ani în urmă, a avut loc vizita în Franţa a
Suveranului Pontif. La 25 noiembrie 1804, Papa Pius al VII-lea a
sosit la Fontainebleau (BORDONOVE, 186).
În septembrie 1808, a avut loc la Erfurt o reuniune la nivel înalt
franco-rusă. Împăratul Napoleon, care a pregătit în detaliu
întâlnirea, i-a cerut principalului component al suitei sale, lui
Charles Maurice Talleyrand-Périgord, să parcurgă întreaga
corespondenţă diplomatică dintre Franţa şi Rusia şi îndeosebi
rapoartele ambasadorului francez la Sankt-Petersburg, Armand de
Caulaincourt. A dispus să se redacteze un proiect de convenţie
bilaterală care să-i fie pe plac ţarului Rusiei, ale cărui prevederi să
neliniştească Austria, dar să nu conţină explicit obligaţia Franţei de
a se angaja alături de Rusia în zona Levantului (BORDONOVE,
227-234).
În septembrie 1959, liderul URSS, Nichita Hruşciov, a efectuat o
vizită în SUA. Cu câteva zile înainte de vizită, o rachetă de
fabricaţie sovietică ajunsese pe suprafaţa Lunii, unde depusese
drapelul şi stema URSS. Într-un discurs public prilejuit de vizită, N.
Hruşciov i-a adresat gazdei sale, preşedintele Dwight Eisenhower,
un mesaj, în care şi-a exprimat preocuparea realistă faţă de
menţinerea păcii în lume fără să-şi disimuleze, nici măcar din
politeţe aparentă, conduita arogantă: „Considerăm că sistemul
nostru este mai bun şi voi credeţi că al vostru este mai bun, dar nu
trebuie ca, din cauza acestui diferend, să trecem la luptă deschisă,
pentru că nu numai ţările noastre ar suferi pierderi enorme, ci şi
celelalte state ar fi antrenate în distrugerea lumii.” Pe lângă
69
convorbirile oficiale la Camp David, programul vizitei a cuprins
activităţi precum participarea la un spectacol la Hollywood, despre
care N. Hruşciov a formulat aprecieri negative, fără reţinere, şi o
întâlnire cu muncitorii unei oţelării din Pittsburgh, la care a
polemizat cu liderii sindicali. Evaluările iluzorii şi intenţiile reale
ale lui N. Hruşciov au făcut ca urmările vizitei să nu fie pe măsura
declaraţiilor exaltate ale liderului sovietic („Am venit să văd cum
muncesc sclavii în capitalism şi recunosc că ei nu o duc rău!”
„Eisenhower este un preşedinte mare!” „Trăiască prietenia sovieto-
americană!”). În anii următori, a fost ridicat zidul de la Berlin şi a
avut loc criza rachetelor din Cuba (DUROSELLE, 227-229).
La 15 iulie 1971, preşedintele SUA, Richard Nixon, a anunţat, spre
surprinderea opiniei publice a vremii, că, ţinând seama de dorinţa
sa de a vizita China, liderii Republicii Populare Chineze l-au
invitat la Beijing şi el a acceptat invitaţia cu plăcere. Vizita
preşedintelui SUA în China s-a desfăşurat între 21 şi 28 februarie
1972. R. Nixon a declarat după vizită: „Această săptămână a
schimbat lumea!” Vizita a fost importantă prin acordul SUA şi
Chinei de a elimina posibilitatea agresiunii şi a ingerinţei în
treburile interne din relaţiile reciproce (DUROSELLE, 245).
La 24 aprilie 2005, la Jakarta, cu prilejul reuniunii multilaterale la
nivel înalt afro-asiatice, dedicate aniversării Conferinţei de la
Bandung din 1955, a avut loc între prim-ministrul japonez,
Junichiro Koizumi, şi preşedintele Republicii Populare Chineze,
Hu Jintao, o întâlnire de cincizeci de minute, „cu uşile închise”,
pentru o discuţie despre neînţelegerea dintre autorităţile celor două
state cu privire la conduita japoneză faţă de evenimente din timpul
celui de-al Doilea Război Mondial şi reacţia chineză faţă de
această conduită. Cei doi intrerlocutori au ajuns la concluzia
comună că trebuie să menţină cooperarea amicală bilaterală
(MEDIAFAX, 24 aprilie 2005).
Dreptul diplomatic contemporan ne apare ca fiind incomplet
tocmai în privinţa protagoniştilor diplomaţiei actuale, reprezentanţii
supremi ai statelor în relaţiile internaţionale. Normele de drept
internaţional referitoare la diplomaţia şefilor de stat au, în mare parte,
caracter cutumiar (DIACONU II, p. 23). Constatăm că statele nu au
convenit norme tocmai cu privire la activitatea diplomatică pe care o
desfăşoară şefii de stat şi de guvern, ale căror întâlniri oficiale au
impactul cel mai puternic asupra climatului de înţelegere şi cooperare
din relaţiile internaţionale. Nu au fost definite, până în prezent, prin
70
convenţii internaţionale, conduita, drepturile şi obligaţiile şefului de
stat pe planul relaţiilor internaţionale. Intensificarea diplomaţiei la
nivel înalt nu a determinat mutaţii pe planul dreptului diplomatic.
Şeful de stat este definit de dreptul intern propriu fiecărui stat,
care îi reglementează modul de desemnare şi atribuţiile. În general,
dreptul intern stabileşte că şeful de stat întruchipează suveranitatea
statului în fruntea căruia se află.
Nu există nici o regulă internaţională în conformitate cu care să
fie definit şeful de stat, deşi activitatea lui diplomatică şi necesitatea
ca el să exercite profesiunea de diplomat sunt evidente. Nu i se cer
scrisori de acreditare, altfel de împuterniciri, de autorizaţii. El acre-
ditează trimişi în state străine şi primeşte trimişi ai statelor străine. Se
admite că are puteri depline pentru a angaja responsabilitatea statului
în ierarhia autorităţilor unde ocupă locul cel mai important. Cu
autoritatea şi legitimitatea conferite de sufragiului popular, aşadar de
voinţa naţiunii, şeful de stat personifică autoritatea statală atât în
relaţiile interne, cât şi în cele externe. El are o poziţie aparte prin
magistratura supremă pe care o exercită, pentru că nici o altă autoritate
în stat nu îşi poate asuma personificarea statului.
Constituţia României stabileşte modalităţile în care se exercită
de către Preşedinte rolul de reprezentare a intereselor statului în
relaţiile internaţionale.29
În conformitate cu prevederile Constituţiei, Preşedintele României
reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al
unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Prin funcţie, Preşedintele
României personifică autoritatea statală atât în relaţiile interne, cât şi
în cele externe. El este ales de popor, prin vot universal, direct,
datorită căruia simbolizează voinţa naţiunii. În România, nici o altă
autoritate a statului nu îşi poate asuma personificarea statului.
Constituţia nu îi stabileşte preşedintelui anumite domenii de activitate,
dar, din textul constituţional, rezultă că Preşedintelui României, în
exercitarea funcţiei, nu îi poate rămâne indiferent nici un domeniu.
___________________
29
Constituţia României, Articolul 91 (1). Preşedintele încheie tratate
internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite
prin lege. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţi diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii diplomatici ai
altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.
71
Preşedintele României reprezintă statul în relaţiile externe şi, în
acelaşi timp, personifică naţiunea întreagă, acţionează în numele
statului.
Preşedintele României se bucură de imunitate: nu poate fi tras la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice expri-
mate în exercitarea mandatului. Din comentariile doctrinare, rezultă că
imunitatea instituită pentru preşedinte nu se aplică numai pe perioada
funcţiei, ci şi după această perioadă, pentru fapte din timpul exercitării
mandatului. Imunitatea este absolută şi poate fi ridicată doar în
cazurile prevăzute de Constituţie.
Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de
prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere
acordat de Parlament. În România, Guvernul, alcătuit din prim-
ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică, asigură,
potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, realizarea
politicii interne şi externe a ţării. Guvernul în întregul său şi fiecare
membru în parte îşi exercită mandatul începând de la data depunerii
jurământului de credinţă pe care primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi
membri ai Guvernului îl depun individual în faţa Preşedintelui
României. Textul constituţional precizează că Preşedintele României
poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea
ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii;
Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care
participă. Totodată, Constituţia stabileşte atribuţiile următoare ale
Preşedintelui României în domeniul politicii externe: încheie tratate
internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune
spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil (celelalte tratate
şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit
procedurii stabilite prin lege); la propunerea Guvernului, acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă
Preşedintele României. Din aceste prevederi constituţionale rezultă că
Preşedintelui României îi revine poziţia cea mai înaltă în elaborarea şi
înfăptuirea politicii externe şi că, în cadrul statului român, deţine
rangul suprem în activitatea diplomatică.
În general, şefii de stat deţin, potrivit dreptului intern al fiecărui
stat, poziţia supremă în conducerea politicii externe şi sunt principalii
reprezentanţi în străinătate ai statului în fruntea căruia se află. Prin
magistratura supremă pe care o exercită, datorită autorităţii şi
72
legitimităţii conferite de sufragiul popular, aşadar de voinţa naţiunii,
şefului de stat sau de guvern care îşi asumă, potrivit prevederilor
constituţionale, personificarea statului atât în relaţiile interne, cât şi în
cele externe, îi revine o poziţie unică în stat şi în raporturile cu statele
străine, poziţie aparte pe care nici o altă autoritate în stat nu şi-o poate
asuma.
Preşedintele SUA este responsabilul având rangul cel mai înalt în
conducerea relaţiilor externe ale Statelor Unite. El participă la
reuniuni internaţionale la nivel înalt, în cadrul cărora se consultă
direct cu alţi şefi de state.
În Federaţia Rusă, actele de putere sunt înfăptuite de preşedinte,
Adunarea Federală, guvern şi instanţele judecătoreşti. Preşedintele
este şeful statului. El adoptă măsuri pentru apărarea suveranităţii
Federaţiei, a independenţei şi integrităţii ei, stabileşte direcţiile
principale ale politicii interne şi externe, reprezintă Federaţia în
interior şi în relaţiile internaţionale, înfăptuieşte conducerea
politicii externe, poartă negocieri şi semnează tratate, semnează
scrisorile de acreditare ale diplomaţilor ruşi şi primeşte scrisorile
de acreditare ale diplomaţilor străini.
Preşedintele Franţei, considerat „întâiul protector al Constituţiei”,
are datoria să garanteze independenţa naţională, integritatea
teritorială, precum şi respectarea acordurilor Comunităţii şi a
tratatelor. El acreditează ambasadori pe lângă statele străine şi
primeşte acreditările ambasadorilor străini; negociază şi ratifică
tratate. Titular al domeniilor esenţiale de conducere a statului,
preşedintele Franţei împarte unele atribuţii importante cu guvernul.
În doctrină, se vorbeşte despre „diarhia” franceză sau despre
caracterul „bicefal” (preşedinte şi prim-ministru) al statului
francez. La reuniuni internaţionale la care se iau decizii politice
importante, Franţa este reprezentată atât de preşedinte, cât şi de
prim-ministru.
Sunt şi state (având regimuri parlamentare sau monarhice) în
care locul principal în conducerea şi înfăptuirea politicii externe,
precum şi în reprezentarea statului la acţiunile diplomatice bilaterale şi
multilaterale îi revine şefului de guvern. În regimurile de acest fel,
primul-ministru are atribuţii substanţiale pe planul angajării statului în
relaţiile internaţionale.
În general, guvernele participă intens la activitatea internaţională
la nivel înalt, în toate statele, indiferent dacă acestora le este
73
caracteristic regimul prezidenţial, cel semiprezidenţial sau cel
parlamentar. Guvernele sunt chemate să pregătească, să avizeze, să
aprobe şi să aplice deciziile care se adoptă în activitatea diplomatică la
nivel înalt. În vederea redării comparative a locului activităţilor
externe ale şefului guvern în regimurile parlamentare, faţă de cele
prezidenţiale şi semiprezidenţiale, s-ar putea considera că, în prima
ipostază, şeful de guvern se situează în proximitatea demnităţii
supreme în stat, fără a dobândi în totalitate alura simbolică a acesteia,
în timp ce, în a doua ipostază, se apropie de ministrul afacerilor
externe, dar are responsabilităţi superioare.
Dincolo de diferenţele impuse de regimurile interne, şefii de
guvernare primesc şi întreprind vizite din şi în străinătate, negociază,
încheie tratate, participă la reuniuni internaţionale. Ca urmare, primesc
şi acordă onorurile cele mai înalte, aplică uzanţe legate de
reprezentarea la nivel înalt a statului.
În Germania, preşedintele reprezintă Federaţia în străinătate,
încheie, în numele Federaţiei, tratate, acreditează ambasadori în
statele străine şi primeşte acreditările ambasadorilor străini. Liniile
directoare ale politicii Germaniei sunt stabilite de cancelarul
federal, care este responsabil şi pentru realizarea lor. Ca urmare, la
întâlnirile bilaterale şi multilaterale la nivel înalt, Germania este
reprezentată de cancelarul federal.
În Italia, preşedintele este şeful statului, îi acreditează şi îi primeşte
pe reprezentanţii diplomatici, ratifică tratatele internaţionale, după
ce, în prealabil, Parlamentul îl autorizează. Nici un act al şefului
statului italian nu este valabil dacă nu este contrasemnat de
miniştrii care l-au propus şi care îşi asumă responsabilitatea.
Actele care au forţă de lege şi alte acte sunt contrasemnate de
preşedintele Consiliului de Miniştri. De altfel, preşedintele
Consiliului de Miniştri direcţionează politica generală a guvernului
italian, el fiind cel care participă, în numele Italiei, la acţiunile
diplomatice la nivel înalt la care se adoptă decizii.
Coroana britanică deţine, după tradiţie, toate puterile în stat. Marea
Britanie este reprezentată pe lângă puterile străine de către
„ambasadorii majestăţii sale”. Monarhul de la Londra este şi şeful
Commonwealth-ului şi şeful de stat al anumitor ţări din
Commonwealth, unde este reprezentat de un guvernator. Dincolo
de tradiţie, în realitate, Coroana britanică nu desfăşoară activitate
politică. Funcţia reală de asigurare a stabilităţii politice a statului

74
este acompaniată de funcţia simbolică pe care monarhia o
îndeplineşte prin rituri, prin fastul arhitectural şi vestimentar
tradiţional.
Îndeplinindu-şi funcţia de reprezentant al Regatului Unit, de şef
oficial al Bisericii Anglicane, Elisabeta a II-a s-a aflat în centrul
unor ceremonii memorabile pentru „bunii şi loialii ei supuşi”
britanici (încoronarea din 1952, jubileul domniei din 1977,
centenarul reginei-mame din 2002), dar şi pentru opinia publică
europeană (marcarea în 1995, la Londra, a Zilei Victoriei, în cadrul
festivităţilor închinate împlinirii unei jumătăţi de veac de la
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial).
De fapt, persoana cea mai importantă din Regatul Unit, întâiul om
politic britanic, „Premier”-ul, este primul ministru al Majestăţii
Sale, redactor al Discursului Tronului, prezentat la deschiderea
sesiunilor parlamentare, numit şi revocat – teoretic – ad nutum de
monarh. Şeful Cabinetului britanic reprezintă la nivelul cel mai înalt
statul în relaţiile internaţionale, pe plan bilateral şi multilateral.
Împăratul este simbolul Japoniei. Orice acte în legătură cu
problemele statului japonez, pe care le îndeplineşte împăratul, sunt
avizate şi aprobate de guvern, care este, pe această cale, responsa-
bil. Împăratul Japoniei nu are atribuţii de guvernare. Printre actele
pe care le poate îndeplini, cu aprobarea guvernului, împăratul
Japoniei se numără atestarea deplinelor puteri şi a scrisorilor de
acreditare ale ambasadorilor japonezi, ratificarea tratatelor,
primirea ambasadorilor şi miniştrilor străini şi exercitarea de acte
ceremoniale. Puterea executivă în Japonia aparţine guvernului,
care, printre altele, conduce afacerile statului, reglementează
afacerile externe, încheie tratate, cu aprobarea Parlamentului.
În relaţiile internaţionale funcţionează regula nescrisă, potrivit
căreia statele acceptă ca, la acţiunile diplomatice la nivel înalt, să
participe în conformitate cu normele constituţionale proprii, funcţiile
participanţilor, rangul acestora, titulatura lor neconstituind obiecte de
preocupare pe planul relaţiilor internaţionale.
Doctrina de drept diplomatic marchează exclusivitatea dreptului
intern în această privinţă, de pildă în textul următor, vechi de
aproape două secole: „Titlurile suveranilor nu emană din jus
gentium. Fiecare popor este stăpân să-i dea şefului lui titlul care îi
convine şi este în drept să pretindă să fie tratat în consecinţă de
ceilalţi suverani şi de celelalte naţiuni.” (MEISEL, 27)

75
Actele cu efect juridic ale celor care îşi reprezintă statul în
diplomaţia la nivel înalt sunt acte ale statului (ANGHEL 1987, 53;
DIACONU II, 24). Cel care, în calitate de conducător al afacerilor
externe ale statului, semnează tratate sau avizează şi contrasemnează
legile de ratificare a acestora răspunde pentru acordarea şi primirea de
acreditări, poate declara război şi poate încheia pace, are capacitatea
maximă de a acţiona pe plan internaţional (ANGHEL 1987, 52-53).
Din practica relaţiilor internaţionale, rezultă că statele admit şi
respectă principiul jus repraesentationis omnimodae, conform căruia
şeful de stat are, potrivit dispoziţiilor constituţionale din statul propriu,
drept de reprezentare generală în relaţiile internaţionale (ANGHEL
1987, 54; CHEBELEU, 287; MAZILU 2003, 235). Dreptul consacrat
prin principiul jus repraesentationis omnimodae nu are caracter
personal, ci decurge din drepturile internaţionale ale statului în numele
căruia acţionează şi pe care îl reprezintă. Cutuma care s-a conturat cu
veacuri în urmă în relaţiile diplomatice dintre monarhii absoluţi
rămâne actuală (ANGHEL 1987, 54) şi se aplică în prezent în mod
axiomatic (CHEBELEU, 287).
În trecut, funcţiona o regulă potrivit căreia monarhii aveau
întâietate faţă de preşedinţii de republici, dar această regulă a rămas în
paginile cărţilor de istorie. În relaţiile internaţionale actuale, în
raporturile la nivelul şefilor de stat se aplică principiul egalităţii
suverane a statelor, exprimabil şi în formula, odinioară valabilă
exclusiv pentru monarhi, par in parem non habet imperium, şi, ca
urmare, nu se face deosebire de rang nici între monarhi, nici între
preşedinţi şi nici între monarhi şi preşedinţi. Aşadar, din aplicarea
principiului egalităţii suverane a statelor rezultă că prerogativele
constituţionale interne nu disting între şefii de stat pe plan extern
(ANGHEL 1987, 52).
Învestirea celui care acţionează şi reprezintă pe plan extern statul
la nivel înalt este, de obicei, însoţită de acte solemne, de notificare şi
de felicitare, prin care sunt înştiinţate statele străine şi prin care statele
străine declară că acceptă efectele învestirii pe planul relaţiilor
internaţionale (ANGHEL 1987, 55). Mesajele sau gesturile prin care
şeful de stat sau de guvern, care deţine locul suprem în conducerea şi
înfăptuirea politicii externe, este felicitat pentru învestire marchează
momentul de acceptare externă a celui învestit. Prin onorarea cu
felicitări, care se referă la responsabilităţi şi titluri, adresate celui
învestit se exprimă respectul faţă de demnitatea statului. Sunt
introduse sau confirmate în comunicarea diplomatică dintre state

76
modul de adresare, titlurile, denumirea funcţiilor, ca şi semnificaţia şi
importanţa acestora. Conform regulilor de curtoazie internaţională,
învestirea (depunerea jurământului de către preşedintele de republică,
încoronarea monarhului) este, în general, urmată de notificarea
oficială, în străinătate, a începutului de mandat (de domnie). Se trimit,
pe cale diplomatică, mesaje prin care se formulează angajamente
legate de perspectiva relaţiilor cu statele înştiinţate. Prin aplicarea
regulilor de curtoazie internaţională, ca răspuns la asemenea mesaje se
formulează şi se transmit, pe aceeaşi cale, mesaje care conţin felicitări
şi urări, precum şi angajamente privind relaţiile bilaterale. Mesajul de
răspuns poate avea şi semnificaţia recunoaşterii în funcţie a celui
învestit atât ca titular al atribuţiilor şi competenţelor conferite de
dreptul intern, cât şi ca purtător al titlurilor corespunzătoare acestor
atribuţii şi competenţe.
La 23 martie 1737, regele Marii Britanii i s-a adresat lui Carlos de
Bourbon cu mesajul următor: „Frate (Monsieur Mon Frère), cu
multă plăcere am primit scrisoarea Voastră, prin care îmi aduceţi la
cunoştinţă înălţarea Dumneavoastră pe Tronul Celor Două Sicilii.
Permanent am fost interesat de tot ceea ce Vă priveşte şi nu mă
îndoiesc că veţi fi convins de bucuria adevărată pe care am
resimţit-o la acest eveniment fericit. Bunul Dumneavoastră Frate,
George R., St. James, …” Pe lângă „bucuria pentru evenimentul
fericit”, textul confirmă că suveranul britanic îl consideră pe
destinatar „Frate”, adică şef de stat, şi reiterează recunoaşterea
trecerii, conform păcii de la Viena din 1735, a Siciliei, de la
Austria la Bourbonii spanioli (MEISEL, 63).
La 23 ianuarie 2001, preşedintele României i-a trimis preşedintelui
Statelor Unite ale Americii telegrama următoare: „Depunerea
jurământului şi preluarea oficială a mandatului de preşedinte al
Statelor Unite ale Americii îmi oferă plăcuta ocazie de a vă adresa
cele mai calde felicitări şi urări de succes în greaua şi plina de
responsabilităţi demnitate de şef al statului. Îmi exprim speranţa că
în următorii patru ani ai mandatului dumneavoastră relaţiile dintre
România şi Statele Unite ale Americii se vor dezvolta şi amplifica,
în beneficiul ambelor părţi, pentru pacea şi bunăstarea popoarelor
noastre. România doreşte continuarea şi amplificarea relaţiei de
parteneri strategici dintre ţările noastre. Eu cred că putem identi-
fica noi căi şi mijloace de întărire a colaborării în plan politic şi
economic. România şi-a exprimat de asemenea dorinţa de a deveni
membră a NATO cât mai curând cu putinţă, pentru a participa şi în
acest fel la procesul de normalizare şi de stabilizare a situaţiei din
77
Balcani şi din fosta Iugoslavie. Prezenţa Statelor Unite în zonă,
eforturile diplomaţiei americane au contribuit decisiv la reducerea
tensiunii şi la instaurarea păcii în zonă. România, vital interesată
de consolidarea stabilităţii Balcanilor, va sprijini eforturile Ad-
ministraţiei dumneavoastră îndreptate în această direcţie. Reiterez
speranţa că vom avea cât mai curând prilejul de a discuta despre
priorităţile şi obiectivele colaborării româno-americane, despre
adâncirea democraţiei şi relansarea economiei în România, cât şi
despre posibilităţi concrete şi pragmatice de aprofundare a
relaţiilor dintre România şi SUA.”
Şefilor de stat şi de guvern, aflaţi în misiune diplomatică, statele
străine le acordă privilegii, prin care protejează şi sprijină misiunea
diplomatică la nivel înalt. Şefilor de stat şi de guvern aflaţi în misiune
diplomatică li se recunoaşte totodată o imunitate specifică. Dreptul
diplomatic confirmă aceste modalităţi de susţinere a misiunilor diplo-
matice la nivel înalt.30
Statele nu au convenit, cel puţin până în prezent, cu privire la
semnificaţia exactă, detaliată a „facilităţilor, privilegiilor şi imuni-
tăţilor recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat în vizită
oficială”. Fără îndoială, şeful misiunii diplomatice la nivel înalt este
sprijinit şi ocrotit măcar de privilegiile şi de imunitatea pe care statele
le acordă fiecărui diplomat în exercitarea neîngrădită a misiunii sale.
Şefilor de stat şi de guvern aflaţi în misiune diplomatică li se
permite şi li se ocroteşte comunicarea liberă în scopuri oficiale cu
autorităţile statului propriu şi cu autorităţile altor state, li se acordă
scutiri de impozite şi de taxe.

___________________
30
Convenţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile
lor cu organizaţiile internaţionale (1975) prevede, la articolul 50, că şeful de
stat aflat în fruntea unei misiuni la un for internaţional beneficiază de
facilităţile, privilegiile şi imunităţile recunoscute de dreptul internaţional
şefilor de stat.
Cms, Articolul 21. Statutul şefului de stat şi al personalităţilor de rang
înalt 1. Şeful statului trimiţător, când se găseşte în fruntea unei misiuni
speciale, beneficiază, în statul primitor sau într-un stat terţ, de facilităţi,
privilegii şi imunităţi recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat în
vizită oficială. 2. Şeful de guvern (…) şi alte personalităţi de rang înalt, când
participă la o misiune specială a statului trimiţător, beneficiază în statul
primitor sau într-un stat terţ, în plus faţă de ce li se acordă prin Convenţia pre-
zentă, de facilităţi, privilegii şi imunităţi recunoscute de dreptul internaţional.
78
Reşedinţa în străinătate a şefului de stat este inviolabilă. Pentru
alte activităţi decât cele prin care îşi exercită atribuţiile de gazde,
autorităţile statului vizitat pot pătrunde în reşedinţa rezervată înaltului
oaspete numai cu permisiunea lui.
Când se află în străinătate îndeplinind misiuni oficiale, şefului
de stat sau de guvern i se recunoaşte, pe lângă imunitatea stabilită prin
normele constituţionale interne, o imunitate în relaţiile internaţionale,
imunitatea suveranului, care înseamnă exceptarea de la jurisdicţiile şi
de la alte reglementări (reguli stabilite de organele locale de ordine
publică) ale statului străin pe al cărui teritoriu se află. Această
imunitate se extinde, de obicei, şi asupra membrilor de familie care îl
însoţesc. În cazul în care înaltul reprezentant comite o infracţiune este
expulzat şi eventual i se interzice accesul pe teritoriul statului unde a
comis infracţiunea. Reparaţiile revin statului al cărui înalt reprezentant
este considerat infractor.
Şefii de stat şi de guvern nu sunt exoneraţi, nici conform pre-
vederilor dreptului intern, nici conform prevederilor dreptului inter-
naţional referitoare la imunitate, de răspunderea penală pentru crime
de genocid, contra umanităţii şi pentru crimele de război, pentru care
se supun jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale (DIACONU II, 114).
Autorităţile statelor vizitate la nivel înalt îi acordă protecţie, pe
planul securităţii, şefului de stat sau de guvern care le este oaspete,
măcar ca pentru o „persoană care se bucură de protecţie interna-
ţională”.
Dacă şeful de stat sau de guvern întreprinde o călătorie
particulară în străinătate, fără ca autorităţilor statului străin să li se
notifice o misiune diplomatică la nivel înalt, aşadar dacă face o
călătorie „incognito”, nu poate beneficia de privilegii şi riscă să fie
supus, pentru eventuale acte în contradicţie cu normele din statul în
care se află, jurisdicţiei acestui stat. Privilegiile şi curtoazia i s-ar
putea acorda doar din momentul notificării, respectiv al consimţămân-
tului autorităţilor străine privind fie şi o vizită privată, considerată
„misiune diplomatică neoficială” (ANGHEL 1987, 59).

Ministrul de externe, conducătorul serviciului


public pentru diplomaţie
În Codex Theodosianus, culegere de legi care au reglementat
viaţa romanilor înaintea epocii lui Iustinian, funcţionarii imperiali erau
numiţi ministeriales. Ulterior, în Codex Iustinianus, funcţionarilor
79
imperiali li s-a spus ministeriani. Pentru Publius Vergilius Maro,
minister era cel care slujea în timpul ospăţului şi, pentru Lucius
Annaeus Seneca, era paharnicul. Caius Sallustius Crispus le spunea
oamenilor regelui ministri regis. În antichitatea romană, sclavii erau
cei cărora le reveneau ministerele, adică slujbele. La începuturile lumii
moderne i se spunea „ministru” persoanei care avea de îndeplinit o
misiune. Regii erau „miniştrii lui Dumnezeu pe pământ”. Totodată,
regii, principii încredinţau unui „ministru” administrarea regatului,
grija afacerilor publice. Regele Franţei Ludovic al XIV-lea l-a
desemnat ca ministru pe Jean-Baptiste Colbert (1619-1683). În secolul
al XVIII-lea, în Europa, erau consideraţi miniştri sau miniştri de stat
cei care participau de regulă la consiliile conduse de suveran şi cei
cărora li se acordau responsabilităţi în domenii precum finanţele,
relaţiile externe. Miniştrii actuali sunt membri ai guvernelor şi conduc
departamente ale administraţiei de stat: internele, externele, finanţele.
Ministrul de externe este denumit şi „şef al diplomaţiei”. Totuşi,
întâiul diplomat al unui stat şi conducătorul politicii externe este,
potrivit prerogativelor constituţionale, şeful statului. Trebuie să fie
menţionat ca protagonist pe scena diplomaţiei şi a politicii externe şi
şeful guvernului. De fapt, ministrul de externe, membru al guvernului
şi subordonat primului-ministru, conduce serviciul public pentru
diplomaţie, alcătuit din serviciul diplomatic intern, adică ministerul de
externe, căruia îi revine administrarea relaţiilor externe, şi serviciul
diplomatic extern, adică reţeaua oficiilor diplomatice ale statului în
străinătate.
Omagiind cariera unui diplomat, Charles Maurice Talleyrand-
Périgord sublinia: „Trebuie ca un ministru al afacerilor străine să
fie dăruit cu un fel de instinct care, avertizându-l prompt, să-l
împiedice, înaintea oricărei discuţii, să ajungă să se compromită. Îi
este necesară facultatea de a se arăta deschis, rămânând impene-
trabil; de a fi rezervat (…); de a fi abil până şi în alegerea
distracţiilor sale; trebuie să poată purta o conversaţie simplă,
variată, neaşteptată, mereu firească şi uneori naivă; într-un cuvânt,
nu trebuie să înceteze vreun moment, în douăzeci şi patru de ore,
să fie ministru al afacerilor străine. Toate aceste calităţi, oricât ar fi
ele de rare, s-ar putea să nu fie suficiente, dacă buna-credinţă nu
le-ar da o garanţie de care ele au mereu nevoie (…) Diplomaţia nu
este o ştiinţă a vicleniei şi a duplicităţii. Buna-credinţă nu îndreptă-
ţeşte niciodată viclenia, dar admite rezerva; şi rezerva are parti-
cularitatea că sporeşte încrederea. Dominat de onoare şi de

80
interesul ţării sale, (…) de iubirea de libertate întemeiată pe ordine
şi pe drepturile tuturor, un ministru al afacerilor străine, când ştie
să fie [ministru al afacerilor străine], se găseşte astfel plasat în
situaţia cea mai bună pe care o poate pretinde un spirit elevat,
[inspirându-se din] sentimentul datoriei. Nu se cunoaşte destul ce
putere se află în acest sentiment.” (BORDONOVE, 359-360)
În esenţă, rolul ministrului de externe este să realizeze legătura
şefului statului şi şefului guvernului cu instituţiile autorităţii din
statele străine, să fie aşadar persoana de mijlocire, middleman
(OPPENHEIM, 764), ale cărei declaraţii publice pot angaja responsa-
bilitatea statului pe plan extern.
Doctrina a reţinut ca exemplară decizia din 5 aprilie 1933 a Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională prin care se recunoaşte că
declaraţia formulată de ministrul de externe ca răspuns la o
întrebare a unui reprezentant diplomatic străin creează o obligaţie
pentru statul ministrului de externe. Ministrul de externe norvegian
îi transmisese şefului misiunii diplomatice daneze la Oslo
comunicarea, consemnată şi într-o notă, că Norvegia nu se
împotriveşte ca Danemarcei să i se recunoască suveranitatea
asupra Groenlandei de Est (ANGHEL 1987, 67). Curtea a arătat că
răspunsul oral dat de ministrul de externe la solicitarea unui
reprezentant diplomatic străin cu privire la o problemă din aria sa
de activităţi oficiale angajează statul pe care ministrul îl reprezintă
şi ca urmare creează o obligaţie pentru acest stat (CHEBELEU,
299). Curtea Internaţională de Justiţie a arătat că declaraţiile unor
demnitari de nivel înalt sunt probatorii când confirmă fapte sau
conduite31 (DIACONU II, 31) şi pot da naştere la obligaţii
internaţionale dacă este evidentă intenţia statului de a şi le asuma32
(DIACONU II, 31).
În conformitate cu uzanţele, numirea ministrului de externe se
aduce, prin intermediul serviciilor publice pentru diplomaţie, la
cunoştinţa statelor cu care statul în care funcţionează ministrul abia
numit are relaţii diplomatice. Ministrul de externe îşi inaugurează, de
obicei, mandatul acordându-le, la minister, audienţă colectivă solemnă
şefilor de misiuni diplomatice străine. Este larg răspândită şi practica

___________________
31
Case of Military and Paramilitary Activities in and against
Nicaragua.
32
Nuclear Test Case.
81
de a se transmite din partea miniştrilor de externe în funcţie mesaje de
felicitare ministrului care se află la începutul exercitării funcţiei.
Ministrul de externe este, în timp, primul interlocutor politic al
fiecărui ambasador străin, care, înainte de a-şi începe activitatea,
aduce la Ministerul de Externe copiile scrisorilor de acreditare. Prin
acest act, se deschide seria de audienţe în cadrul cărora ministrul şi
ambasadorul pot aborda spectrul întreg al relaţiilor bilaterale, precum
şi problematica vieţii internaţionale, îşi pot transmite comunicări
oficiale, informaţii, proiecte, pot negocia. Este de datoria ministrului
de externe să fie prezent la audienţele solemne, în cadrul cărora
ambasadorii străini îşi prezintă scrisorile de acreditare şefului de stat.
Ministrului de externe îi revine responsabilitatea privind aplica-
rea prevederilor convenţiilor în vigoare la care statul este parte. Sub
conducerea ministrului de externe se redactează proiectele de
convenţii bilaterale şi multilaterale la care statul urmează să devină
parte şi se desfăşoară negocierea acestora în vederea pregătirii textelor
pentru procedurile legale de exprimare a consimţământului, în numele
statului, potrivit reglementărilor interne şi internaţionale.
Ministrul de externe are datoria de a-i informa pe şeful de stat,
pe primul-ministru şi pe ceilalţi membri ai guvernului cu privire la
evoluţiile pe plan internaţional care au sau pot avea efecte asupra
promovării şi apărării intereselor statului.
Ministrul de externe îi trimite în misiuni ad hoc sau permanente,
adică în delegaţii sau la ambasade şi posturi consulare, pe diplomaţii şi
consulii de carieră. Oficiile diplomatice – ambasadele şi posturile
consulare – din străinătate se organizează şi îşi desfăşoară activitatea
executând ordinele şi instrucţiunile primite de la ministrul de externe.
Printre răspunderile prioritare ale ministrului de externe se
numără şi aceea pentru păstrarea arhivei diplomatice a statului.
Activitatea concretă actuală a ministrului de externe are două
laturi dominante: contribuţia la misiunile diplomatice ale conducerii
statului prin lucrări pregătitoare şi premergătoare şi îndeplinirea
misiunilor proprii.
O parte foarte mare a activităţii ministrului de externe este dedi-
cată participării statului la forurile internaţionale. Majoritatea misiu-
nilor ministrului de externe este constituită în prezent din participări la
conferinţe internaţionale şi la reuniunile ministeriale ale organizaţiilor
internaţionale.
Programul anual al unui ministru de externe european, precum
cel al României, cuprinde, printre altele: participarea, în septembrie, la

82
dezbaterile generale ale Adunării Generale a ONU; participarea, măcar
ocazională, la lucrările Consiliului de Securitate al ONU, pentru
îndeplinirea obligaţiilor periodice ale statului (ca membru permanent
sau nepermanent) faţă de acest for; participarea la reuniunile
ministeriale bilunare ale Consiliului pentru Afaceri Generale şi Relaţii
Externe al Uniunii Europene; participarea la reuniunile ministeriale
ale Consiliului Nord-Atlantic; participarea la reuniunile ministeriale
ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi la
reuniunile ministeriale ale organizaţiilor zonale (Europa Centrală,
Europa de Sud-Est, regiunea Mării Negre etc.). Din această răsfoire a
agendei cu misiuni obligatorii ale ministrului de externe rezultă că el
este în primul rând protagonistul acţiunilor diplomatice reglementate
de dreptul diplomatic referitor la diplomaţia forurilor internaţionale.
Ministrul de externe în funcţie nu are nevoie, pentru nici unul
dintre actele oficiale externe pe care le întreprinde, de confirmarea
deplinelor puteri. În conformitate cu dreptul internaţional, ministrul de
externe, în virtutea funcţiei lui şi fără a fi obligat să prezinte depline
puteri, este considerat ca reprezentându-şi statul pentru toate actele
referitoare la încheierea unui tratat.33
Ministrul de externe aflat în misiune pe teritoriul unui stat străin
beneficiază de privilegii conform uzanţelor şi prevederilor dreptului
diplomatic privind misiunile ad hoc34. Totodată, ministrul de externe
beneficiază şi de prevederile recomandărilor ONU privind prevenirea
şi sancţionarea infracţiunilor săvârşite împotriva persoanelor care
beneficiază de protecţie internaţională.35
Clarificări privind statutul ministrului de externe s-au formulat şi
prin deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie.
Un judecător de instrucţie belgian a emis, la 11 aprilie 2000,
împotriva ministrului afacerilor externe în exerciţiu al Republicii
Democratice Congo un mandat internaţional în scopul arestării
sale provizorii înaintea unei cereri de extrădare către Belgia pentru
___________________
33
Cdt, Articolul 7 (…) 2. cit.
34
Cms, Articolul 21. Statutul şefului de stat şi al personalităţilor de
rang înalt (…) 2. (…) ministrul afacerilor externe şi alte personalităţi de rang
înalt, când participă la o misiune specială a statului trimiţător, beneficiază în
statul primitor sau într-un stat terţ, în plus faţă de ce li se acordă prin
Convenţia prezentă, de facilităţi, privilegii şi imunităţi recunoscute de dreptul
internaţional.
35
CPPCAIPPiDA.
83
pretinse crime constituind „violări grave ale dreptului internaţional
umanitar”. Mandatul a fost difuzat în toate statele, inclusiv în
Republica Democratică Congo, care l-a primit la 12 iulie 2000.
Mandatul de arestare, care indică naţionalitatea congoleză, dar nu
se referă la funcţia de ministru al afacerilor externe, desemnează
Tribunalul de primă instanţă din Bruxelles ca instanţă competentă
şi invocă dispoziţiile legii belgiene din 1993 referitoare la repri-
marea violărilor grave ale dreptului umanitar, precum şi la Legea
belgiană din 10 februarie 1999. Prin acţiunea din 17 octombrie
2000, depusă la Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie, Republica
Democratică Congo a acuzat Regatul Belgiei că emiterea de către
Belgia a unui mandat de arestare împotriva ministrului afacerilor
externe congolez violează principiul potrivit căruia un stat nu îşi
poate exercita puterea pe teritoriul altui stat, principiul egalităţii
suverane între toţi membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi
imunitatea diplomatică a ministrului afacerilor externe al unui stat
suveran. În expunere, s-a arătat că a fost violat dreptul interna-
ţional prin competenţa universală prevăzută de legea belgiană în
virtutea căreia a fost emis mandatul de arestare şi chiar prin
mandatul de arestare. Expunerea cuprindea şi sublinierea că neso-
cotirea imunităţii ministrului afacerilor externe contravine
jurisprudenţei internaţionale, dreptului cutumiar şi curtoaziei
internaţionale.36
După activităţile specifice şi după atribuţii este firesc să se
considere că fiecare stat desemnează pentru îndeplinirea funcţiei pe
unul dintre cetăţenii proprii. Excepţiile, foarte rare de altfel, îndreptă-
ţesc eventuale interogaţii cu privire la capacitatea statului în cauză de
a îndeplini ansamblul funcţiilor specifice prin care se asigură
suveranitatea sau disponibilitatea celor cărora le revine guvernarea în
acel stat de a răspunde deplin la exigenţele suveranităţii.
În 2004, preşedintele Georgiei a desemnat-o pe Salomé
Zourabişvili, care îndeplinea funcţia de ambasador al Franţei la
Tbilisi şi avea cetăţenie dublă, franceză şi georgiană, în funcţia de
ministru de externe al Georgiei. Acceptând funcţia de ministru în
guvernul georgian, Salomé Zourabişvili a demisionat din funcţia
de ambasador al Franţei în Georgia şi a renunţat la remuneraţia pe
care o primea ca ambasador din partea statului francez. Potrivit
ministerului de externe francez, această situaţie singulară se înscrie
___________________
36
Congo c Belgique, Requête introductive d'instance enregistré au
Greffe de la Cour, La Cour Internationale de Justice, 17 octobre 2000.
84
în cadrul cooperării dintre Franţa şi Georgia şi guvernul francez a
decis să considere că a încheiat cu Salomé Zourabişvili un contract
de asistenţă tehnică, de forma contractelor utilizate în Franţa
pentru a se pune la dispoziţia guvernelor străine experţi de nivel
înalt. Ca urmare, Salomé Zourabişvili a devenit beneficiara unei
remuneraţii din partea guvernului francez în conformitate cu
dispoziţiile legale în vederea aplicării unor asemenea contracte.
Caracterul neobişnuit al acestei situaţii este confirmat şi de luarea
în considerare în cadrul Consiliului de Stat al Franţei a sesizării
formulate, în domeniul contenciosului administrativ, de un sindicat
din ministerul de externe francez (ACTUALITÉES DIPLOMATIQUES,
Paris, 25 avril 2005).
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, de relaţiile externe al
României se ocupa marele postelnic, secretarul de stat cel mai apropiat
de şeful statului. Lui îi reveneau sarcinile diplomatice principale,
îndeosebi păstrarea legăturilor şi întreţinerea legăturilor cu trimişii
străini. Trebuia să se îngrijească şi de corespondenţa şefului de stat cu
străinătatea37 (NEGULESCU, ALEXIANU, apud DUCULESCU 1998, 238).
Între 17 ianuarie şi 10 noiembrie 1859, funcţia de ministru al
afacerilor străine al Moldovei a fost deţinută de Vasile Alecsandri,
care între 10 octombrie 1959 şi 28 mai 1860 a fost şi ministru al
afacerilor externe al Munteniei. Între 26 ianuarie şi 27 martie 1859,
ministrul afacerilor străine al Munteniei a fost Dimitrie Brătianu.
Întâiul ministru al afacerilor străine al României („ministru al trebilor
străine şi de stat”) s-a numit Apostol Arsache. El s-a aflat în funcţie
între 22 ianuarie 1862 şi 24 iunie 1862, după ce, între 19 iulie 1861 şi
22 ianuarie 1862 fusese ministru de externe al Moldovei. Mihail
Kogălniceanu a fost ministru de externe al României între 26 august şi
28 noiembrie 1869, între 27 aprilie şi 24 iulie 1876 şi între 3 aprilie
1877 şi 25 noiembrie 1878. În primul deceniu al secolului al XX-lea,
___________________
37
Regulamentul organic al Valahiei pus în aplicare la 1 iulie 1831,
Articolul 153. Marele postelnic este şeful canţelarii Domnului atât pentru
trebile din lăuntru, cât şi pentru cele de afară. (…) Va ţinea corespondenţia cu
aghenţii Prinţipatului din Ţarigrad şi, la întâmplare, cu Paşii de prin cetăţile
marginii din dreapta Dunării. Asemenea va fi însărcinat şi cu corespondenţa
consulilor curţilor străine, ce se află şezători în Principat. Cancelaria va fi
despărţită în două secţii: cea dintâi va fi însărcinată cu toate pitacele
Domnului ce să dau pentru ocârmuirea trebilor din lăuntru precum şi cu pri-
mirea tuturor jălbilor ce se vor da către Domn. Cea de-a doua va fi însărcinată
cu toată corespondenţa Domnului în limbi străine.
85
funcţia i-a revenit pentru perioade scurte şi lui I. I. C. Brătianu. Între
11 ianuarie 1911 şi 17 ianuarie 1914, ministru de externe al României
a fost Titu Maiorescu. Au fost miniştri de externe Take Ionescu
(13 iunie 1920-11 decembrie 1921), I. G. Duca (19 ianuarie 1922-30
martie 1926). Din 24 noiembrie 1927 până la 10 noiembrie 1928 şi din
20 octombrie 1932 până la 30 august 1936, ministrul afacerilor străine
al României a fost Nicolae Titulescu. Funcţia i-a revenit şi lui Grigore
Gafencu între 21 decembrie 1938 şi 1 iunie 1940. De la începutul celei
de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi până în prezent au fost
miniştri de externe ai României: Ana Pauker, Simion Bughici, Grigore
Preoteasa, Ion Gheorghe Maurer, Avram Bunaciu, Corneliu Mănescu,
George Macovescu, Ştefan Andrei, Ilie Văduva, Ioan Totu, Ion Stoian,
Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleşcanu, Adrian Severin,
Andrei Pleşu, Petre Roman, Mircea Geoană şi Mihai-Răzvan Ungureanu.

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA MISIUNII


DIPLOMATICE AD HOC

Misiunea ad hoc reprezintă statul care a constituit-o şi are


capacitatea să exprime voinţa acestui stat în cadrul funcţiilor ei şi în
perioada necesară realizării acestor funcţii.
Misiunea diplomatică ad hoc este rezultatul deciziei adoptate de
statul care o constituie (statul trimiţător, l’Etat d’envoi, the sending
state) şi depinde de consimţământul statului pe teritoriul căruia
funcţionează (statul primitor, l’Etat de réception, the receiving state).
Trebuie ca statul trimiţător să obţină consimţământul statului primitor,
printr-un demers întreprins, în general, pe cale diplomatică.38 Nu este
totuşi absolut obligatoriu acordul formal prealabil al statului primitor.
În cazul în care relaţiile dintre statul trimiţător şi statul primitor permit
o abordare flexibilă, este posibil consimţământul tacit, confirmat
formal eventual după constituirea misiunii diplomatice ad hoc
(ANGHEL 1987, 30-31). Conform curtoaziei internaţionale, nu se
constituie o misiune diplomatică ad hoc, nu se trimite o delegaţie în
străinătate fără certitudinea că nu sunt motive pentru care statul pe
teritoriul căruia misiunea va funcţiona să nu consimtă ca misiunea să
fie constituită. În acelaşi timp, conform curtoaziei internaţionale, nu se
___________________
38
Cms, Articolul 2. Statul poate trimite o misiune specială pe lângă un
alt stat cu consimţământul celui din urmă, obţinut pe cale diplomatică sau pe
oricare altă cale convenită sau acceptată reciproc.
86
refuză primirea unei misiuni diplomatice ad hoc dacă nu sunt motive
temeinice pentru un asemenea refuz. Asemenea încălcări ale regulilor
de curtoazie internaţională sunt totodată abateri de la principiul
egalităţii suverane a statelor: impunerea unei activităţi oficiale pe
teritoriul unui stat străin fără consimţământul acestui stat şi nerecu-
noaşterea dreptului de a constitui o misiune diplomatică ad hoc unui
stat, în timp ce se recunoaşte acest drept altui stat, în condiţii similare.
Conform dreptului diplomatic, se poate constitui misiunea
diplomatică ad hoc şi dacă între statul trimiţător şi statul primitor nu
s-au stabilit relaţii diplomatice.39 Este posibil ca o misiune diplomatică
ad hoc să se constituie pentru a realiza aranjamentele necesare
stabilirii de relaţii diplomatice (CHEBELEU, 198).
Dacă misiunea diplomatică ad hoc se realizează în mai multe
state primitoare, trebuie ca statul trimiţător să obţină consimţământul
fiecăruia dintre statele primitoare şi, totodată, să le informeze despre
caracterul multiplu pe care îl are destinaţia misiunii.40 Sunt situaţii în
care o misiune diplomatică ad hoc reprezintă mai multe state, cărora le
revine obligaţia de a informa statul primitor despre această caracte-
ristică a misiunii.41 Dreptul diplomatic prevede posibilitatea ca într-un
stat primitor să funcţioneze simultan misiunile ad hoc ale mai multor
state trimiţătoare pentru tratarea unei probleme a cărei soluţionare
răspunde interesului comun al statelor trimiţătoare şi al statului
primitor. Condiţia realizării acestor misiuni ad hoc simultane este
acordul statelor participante.42
Pe teritoriul aceluiaşi stat străin primitor şi acreditant ajung să
funcţioneze simultan cel puţin o misiune diplomatică ad hoc a statului
trimiţător şi o misiune diplomatică permanentă (ambasadă) a aceluiaşi
stat acreditant. Regulamentul adoptat la Congresul de la Viena în 1815
___________________
39
Cms, Articolul 7. Pentru trimiterea unei misiuni speciale nu sunt
necesare relaţii diplomatice sau consulare.
40
Cms, Articolul 4. Statul care doreşte să trimită aceeaşi misiune
specială pe lângă două sau mai multe state le informează pe fiecare dintre
statele primitoare când încearcă să le obţină consimţământul.
41
Cms, Articolul 5. Două sau mai multe state care doresc să trimită o
misiune comună pe lângă un alt stat informează statul de primire când
încearcă să obţină consimţământul.
42
Cms, Articolul 6. Două sau mai multe state pot trimite în acelaşi
timp o misiune specială pe lângă un alt stat, cu consimţământul acestui stat,
conform Articolul 2, pentru a trata împreună, cu acordul tuturor acestor state,
despre o problemă care prezintă interes comun pentru toţi.
87
a stabilit că funcţionarii diplomatici aflaţi în misiune extraordinară,
participanţi aşadar la o misiune diplomatică ad hoc, nu au, în această
calitate, rang superior. Prin misiune extraordinară, la începutul
secolului al XIX-lea se înţelegea participarea, în numele statului, la
ceremonii în străinătate. De atunci, în epoci şi împrejurări diferite acea
evaluare s-a confirmat, fiind încă actuală cutuma că misiunea diplo-
matică ad hoc nu are ex proprio vigore precădere asupra ambasadei.
Statele de ale căror decizii şi consimţăminte depinde misiunea
diplomatică ad hoc sunt considerate, în conformitate cu dreptul
diplomatic, egale pe plan juridic şi, ca urmare, discriminarea nu este
permisă. Statul trimiţător nu poate considera că este obiectul unei
discriminări atunci când constată că misiunea sa nu este tratată tot aşa
cum sunt tratate şi misiunile altor state trimiţătoare, dacă, de pe poziţia
de stat primitor, aplică acelaşi tratament misiunii statului primitor.
Dacă nu afectează drepturile şi obligaţiile altor state, statul primitor şi
statul trimiţător pot conveni modalităţi aparte de tratament reciproc al
misiunilor proprii.43
Între misiunea diplomatică ad hoc şi statul primitor se comunică
prin reprezentanţi autorizaţi.44
Dreptul diplomatic stabileşte că misiunea diplomatică ad hoc,
care este rezultatul unei / unor convenţii între statul trimiţător şi statul

___________________
43
Cms, Articolul 49. 1. În aplicarea dispoziţiilor acestei Convenţii nu
se va face discriminare între state. 2. Totodată, nu vor fi considerate discri-
minatorii: a) aplicarea restrictivă de către statul primitor a unei dispoziţii a
acestei Convenţii dacă această dispoziţie este aplicată astfel misiunii sale
speciale din statul trimiţător; b) modificarea de către state, între ele, prin
cutumă sau pe calea unui acord, a întinderii facilităţilor, privilegiilor şi
imunităţilor pentru misiunile lor speciale, chiar dacă o asemenea modificare
nu a fost convenită cu alte state, dar fără ca modificarea să fie incompatibilă
cu obiectul şi cu scopul acestei Convenţii şi fără ca modificarea să aducă
atingere drepturilor şi nici îndeplinirii obligaţiilor statelor terţe.
44
Cms, Articolul 14. 1. Şeful misiunii speciale sau, dacă statul trimi-
ţător nu a numit un şef, unul din reprezentanţii statului trimiţător, desemnat
de acest stat, este autorizat să acţioneze în numele misiunii speciale şi să
adreseze comunicări statului primitor. Statul primitor adresează comunicări
privind misiunea specială şefului misiunii sau, în lipsă de şef, reprezentan-
tului vizat mai sus fie direct, fie prin intermediul misiunii diplomatice
permanente.
88
primitor, începe la prima comunicare între un reprezentant al misiunii
şi un reprezentant al autorităţilor statului primitor.45
Ca şi începutul misiunii, încheierea ei depinde de acordul la care
ajung statul trimiţător şi statul primitor. Se poate ca acest acord să se
refere la o dată anumită din calendar sau să decurgă din acordul
privind constituirea misiunii, anume din prevederile cu privire la
funcţiile ei şi la durata acestora. Trebuie ca misiunea să se încheie
dacă unul dintre statele trimiţător şi primitor notifică statului celălalt
că recheamă misiunea, respectiv că misiunea este considerată
încheiată.
La 23 mai 2005, vicepremierul chinez Wu Yi, aflat în vizită la
Tokyo, a anunţat că îşi întrerupe vizita (misiunea diplomatică ad
hoc) şi părăseşte Japonia. Ca urmare a acestei decizii, programul
vizitei întrerupte nu a fost realizat în întregime. Nu a putut avea loc
întâlnirea programată dintre Wu Yi şi premierul japonez, Junichiro
Koizumi. Ulterior, autorităţile chineze au explicat că misiunea lui
Wu Yi a fost întreruptă din cauza declaraţiilor premierului japonez
privind sanctuarul Yasukuni (monument consacrat celor 2,5 milioane
de militari japonezi care şi-au pierdut viaţa în războaie, din 1853,
printre care şi 14 militari consideraţi, după 1945, criminali de
război de alianţa sovieto-americano-britanică). La 20 mai 2005,
Junichiro Koizumi declarase că întreprinde vizite la sanctuar în
calitate de cetăţean şi nu în calitate de om de stat, reamintind că nu
acceptă ca alte state să-i dicteze conduita şi să se amestece în
modul în care Japonia îşi onorează morţii. Autorităţile japoneze au
criticat virulent „proastele maniere” diplomatice ale Chinei.
Purtătorul de cuvânt al ministerului de externe japonez a declarat
că delegaţia chineză şi-a anulat programul brusc, fără să prezinte
scuze: „Se poate înţelege că evenimente care impun măsuri
urgente pot determina anularea unui program, dar în relaţiile
sociale este necesar să se păstreze obiceiul exprimării de regrete.
Miniştri japonezi au vorbit în public despre maniere străine de
eticheta diplomatică.” (MEDIAFAX, 23 mai 2005).

___________________
45
Cms, Articolul 13. 1. Funcţiile misiunii speciale încep de la intrarea
misiunii în contact oficial cu ministerul de externe sau cu oricare alt organ al
statului primitor în legătură cu care s-a convenit. 2. Începutul funcţionării
unei misiuni speciale nu depinde de prezentarea acesteia de misiunea
diplomatică permanentă a statului trimiţător, nici de remiterea de scrisori de
acreditare sau de depline puteri.
89
Începerea misiunii diplomatice ad hoc, activitatea ei şi încheie-
rea ei nu depind de starea relaţiilor diplomatice dintre statul trimiţător
şi statul primitor şi nici de starea altor misiuni diplomatice ale acestor
state.46 Este posibil ca misiunea diplomatică ad hoc să continue, chiar
dacă relaţiile diplomatice dintre statul trimiţător şi statul primitor
încetează (CHEBELEU, 200).

Funcţiile misiunii diplomatice ad hoc


Pentru misiunea diplomatică ad hoc este definitorie o anumită
funcţie diplomatică, considerată a fi primordială, aşa încât celelalte
funcţii specifice diplomaţiei în general par a fi auxiliare.
Îndatorirea principală a membrilor misiunii diplomatice ad hoc,
aşadar semnificaţia la care se referă termenul ad hoc, precum şi alte
îndatoriri legate strict de îndatorirea principală sau, în general, de
activitatea diplomatică sunt stabilite de statul trimiţător cu consim-
ţământul statului primitor.47
Misiunii diplomatice ad hoc îi revine, în primul rând, funcţia
care o defineşte, dar, pentru a o realiza, este necesar să satisfacă şi
exigenţele altor funcţii specifice domeniului diplomatic, precum
reprezentarea, servirea interesului de stat, informarea şi să recurgă la
negociere.
Dreptul internaţional a stabilit că şefii misiunii diplomatice ad
hoc participante la lucrările unui for internaţional îşi reprezintă statul
propriu fără să fie obligaţi să prezinte depline puteri pentru adoptarea
textului unei convenţii adoptate în cadrul forului.48
___________________
46
Cms, Articolul 20. Funcţiile misiunii speciale se încheie îndeosebi
prin: a) acordul statelor interesate; b) îndeplinirea sarcinii misiunii speciale;
c) expirarea duratei afectate misiunii speciale, dacă nu se face o prorogare
expresă; d) notificarea de statul trimiţător că pune capăt misiunii sau că o
recheamă; e) notificarea de statul primitor că misiunea este considerată încheiată.
2. Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare dintre statul trimiţător şi statul
primitor nu antrenează de la sine încheierea misiunilor speciale din momentul
rupturii.
47
Cms, Articolul 3. Statul trimiţător şi statul primitor stabilesc, prin
consimţământ mutual, funcţiile misiunii speciale.
48
Cdt, Articolul 7. (…) 2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi
să prezinte depline puteri, sunt consideraţi ca reprezentând statul lor: (…)
c) reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe
lângă o organizaţie internaţională ori pe lângă un organ al acesteia, pentru
adoptarea textului unui tratat în această conferinţă, organizaţie sau organ.
90
Componenţa misiunii diplomatice ad hoc
În conformitate cu dreptul diplomatic, stabilirea componenţei
misiunii ad hoc constă din etapele următoare: 1. desemnarea – statul
trimiţător îi desemnează pe componenţii misiunii; 2. informarea –
statul trimiţător informează statul primitor despre componenţii
desemnaţi ai misiunii; 3. consimţământul – statul primitor acceptă
componenţa misiunii; 4. numirea – statul trimiţător îi numeşte pe
componenţii misiunii; 5. notificarea – autorităţile statului trimiţător
aduc la cunoştinţa autorităţilor statului primitor componenţa misiunii.
În alcătuirea misiunii diplomatice ad hoc, decizia îi aparţine
statului trimiţător. După desemnarea persoanelor din misiune, trebuie
ca statul trimiţător să transmită statului primitor informaţii cu privire
la numărul, numele şi calitatea persoanelor din componenţa misiunii.49
Etapa desemnării, în care acţionează statul trimiţător, este urmată de
momentul consimţământului privind efectivul şi componenţa misiunii
în care acţionează statul primitor. În măsura în care obţine
consimţământul statului primitor, statul trimiţător îi numeşte pe
componenţii misiunii diplomatice ad hoc. Totuşi, statul trimiţător nu
este obligat să aştepte răspunsul pozitiv al statului primitor, ci poate
presupune că a obţinut consimţământul tacit al statului primitor
(ANGHEL 1987, 35). După numirea membrilor misiunii, componenţa
misiunii este adusă la cunoştinţa autorităţilor statului primitor, de
regulă ministerului de externe. Notificarea urmează şi fiecărei
eventuale modificări intervenite în componenţa misiunii, constând din:
încredinţarea sau retragerea de funcţii, sosiri definitive, plecări
definitive, angajări şi concedieri.50 Statul trimiţător are obligaţia să

___________________
49
Cms, Articolul 8. (…) statul trimiţător îi numeşte, conform opţiunii
proprii, pe membrii misiunii speciale, după ce a transmis statului primitor
toate informaţiile utile cu privire la efectivul şi componenţa misiunii speciale
şi îndeosebi cu privire la numele şi calitatea persoanelor pe care îşi propune
să le desemneze.
50
Cms, Articolul 11. 1 Se notifică la ministerul de externe sau la un alt
organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: a) componenţa
misiunii speciale, precum şi orice modificare ulterioară a acestei componenţe;
b) sosirea şi plecarea definitivă ale membrilor misiunii precum şi încetarea
funcţiilor lor în misiune; b) sosirea şi plecarea definitivă ale oricărei persoane
care îi însoţeşte pe membrii misiunii; d) angajarea ca membru al misiunii sau
ca persoană în serviciul privat şi concedierea persoanelor rezidente în statul
primitor.
91
notifice, înainte de a avea loc, sosirea misiunii diplomatice ad hoc în
statul primitor şi plecarea ei definitivă din statul primitor.51
Persoanele numite în componenţa misiunii diplomatice ad hoc
au calitatea de membru al misiunii şi, în cadrul acesteia, le revine una
dintre poziţiile următoare: şef al misiunii52, reprezentant al statului
trimiţător53 sau membru al personalului54.
Personalul misiunii diplomatice ad hoc este alcătuit din trei
grupuri distincte după rolul care le este atribuit. 55 Astfel, în cadrul
misiunii se disting trei categorii de personal: cel diplomatic, alcătuit
din persoanele care au calitatea de diplomat56, cel administrativ şi
tehnic, alcătuit din persoanele cu sarcini administrative şi tehnice57, şi
cel de serviciu, alcătuit din persoane cu sarcini domestice58. Pe lângă
membrii misiunii diplomatice ad hoc pot funcţiona şi persoane „în
serviciu privat”59.

___________________
51
Cms, Articolul 11. (…) 2. În afară de cazul în care este imposibil,
trebuie ca sosirea şi plecarea definitivă să fie notificate în prealabil.
52
Cms, Articolul 1. (…) d) „şef de misiune specială” este persoana
însărcinată de statul trimiţător să acţioneze în această calitate.
53
Cms, Articolul (…) e) „reprezentant al statului trimiţător în misiunea
specială” este persoana căruia statul trimiţător i-a atribuit această calitate.
54
Cms, Articolul 1. (…) f) „membri ai misiunii speciale” sunt: şeful
misiunii speciale, reprezentantul statului trimiţător în misiunea specială şi
membrul personalului misiunii speciale.
55
Cms, Articolul 1. (…) g) „membru al personalului misiunii speciale“
este membrul personalului diplomatic, membru personalului administrativ şi
tehnic şi membrul personalului de serviciu al misiunii speciale.
Articolul 9. 1. (…) Se poate ca misiunea să cuprindă personal
diplomatic, personal administrativ şi tehnic şi personal de serviciu.
56
Cms, Articolul 1. (…) h) „membru al personalului diplomatic” este
membrul personalului misiunii speciale care are calitatea de diplomat în
cadrul misiunii speciale.
57
Cms, Articolul 1. (…) i) „membru al personalului administrativ şi
tehnic“ este membrul personalului misiunii speciale angajat în serviciul
administrativ şi tehnic al misiunii speciale.
58
Cms, Articolul 1. (…) j) „membru al personalului de serviciu” este
membrul personalului misiunii speciale angajat pentru activităţi domestice şi
alte sarcini similare
59
Cms, Articolul 1. (…) k) „persoană în serviciul privat” este persoana
utilizată exclusiv în serviciul privat al membrilor misiunii speciale.
92
Este de aşteptat ca statul trimiţător să încredinţeze îndeplinirea
funcţiei primordiale şi a celor auxiliare ale misiunii diplomatice ad
hoc cetăţenilor proprii. Totodată, statul trimiţător are posibilitatea să
nu ia în considerare cetăţenia persoanelor cărora le acordă calitatea de
reprezentant al statului şi a celor pe care le desemnează să fie membri
ai personalului diplomatic şi să includă printre reprezentanţii săi şi
printre membrii personalului diplomatic al misiunii şi cetăţeni ai altui
stat. Realizarea acestei posibilităţi depinde de consimţământul statului
primitor.60
De altfel, fiecare etapă în stabilirea componenţei misiunii
diplomatice ad hoc depinde de consimţământul statului primitor, care
poate fi retras oricând. Statul primitor are posibilitatea să refuze
misiunea diplomatică ad hoc în cazul în care consideră că numărul
componenţilor misiunii este prea mare. Totodată, fără să datoreze
explicaţii, statul primitor nu este obligat să primească în misiune pe
oricare dintre componenţii acesteia 61 (CHEBELEU, 199).
În dreptul diplomatic, reprezentantul statului trimiţător sau
membrul personalului diplomatic în legătură cu prezenţa căruia în
misiunea diplomatică statul primitor nu îşi dă sau îşi retrage
consimţământul este persona non grata. Membrul misiunii care nu
este reprezentant al statului trimiţător şi nici membru al personalului
diplomatic şi în legătură cu prezenţa căruia statul primitor nu îşi dă
sau îşi retrage consimţământul nu este acceptabil. Dacă despre
persoana numită statul primitor informează statul trimiţător că este
persona non grata sau că nu este acceptabilă, această persoană nu
poate fi membru al misiunii. Dacă a început să funcţioneze în misiune,
statului trimiţător îi revine obligaţia ca, fără întârziere, să o recheme
din misiune sau să decidă că ea nu mai poate funcţiona. Întârzierea în
___________________
60
Cms, Articolul 10. 1. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic ai acesteia vor avea în principiu
naţionalitatea statului trimiţător. 2. Cetăţenii statului trimiţător nu pot să facă
parte din misiunea specială decât cu consimţământul acestui stat, care poate
să şi-l retragă oricând. 3. Statul primitor îşi poate rezerva dreptul prevăzut la
paragraful 2 al acestui articol în privinţa cetăţenilor unui stat terţ care nu sunt
cetăţeni ai statului trimiţător.
61
Cms, Articolul 8. (…) Statul primitor poate să refuze admiterea
misiunii speciale al cărei efectiv nu-l consideră rezonabil în privinţa
circumstanţelor şi condiţiilor din acest stat şi necesităţilor misiunii. Poate,
totodată, fără să motiveze, să refuze să admită orice persoană în calitate de
membru al misiunii speciale.
93
îndeplinirea acestei obligaţii sau neîndeplinirea ei permite statului
primitor să nu îi recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al
misiunii.62
Tribunalul din Sofia căruia, la 28 aprilie 2005, poliţia bulgară i l-a
prezentat, după arestare, pe cetăţeanul sârbo-muntenegrean Cedomir
Brankovici (urmărit de INTERPOL) a arătat că intrarea pe
teritoriul bulgar a acestuia ar fi putut fi împiedicată numai dacă,
înaintea sosirii delegaţiei sârbo-muntenegrene din care făcea parte,
autorităţile bulgare responsabile, care cunoşteau componenţa
delegaţiei, l-ar fi declarat persona non grata.

Şeful misiunii diplomatice ad hoc


În cadrul misiunii diplomatice ad hoc, funcţia primordială, adică
funcţia pentru care a fost constituită ad hoc misiunea, este realizată de
persoana desemnată ca reprezentant al statului trimiţător. Aşadar, în
rândul personalului diplomatic al misiunii diplomatice ad hoc pot fi
două categorii de diplomaţi: prima, a celor care îndeplinesc funcţia
diplomatică primordială, având calitatea de reprezentant al statului, şi
a doua, a celor care îndeplinesc funcţii diplomatice auxiliare.
De altfel, sfera activităţii membrilor misiunii diplomatice ad hoc
este limitată întrucât le sunt interzise, în statul primitor, alte activităţi
remunerate decât cele remunerate de statul trimiţător, în cadrul
îndeplinirii funcţiilor diplomatice.63

___________________
62
Cms, Articolul 12. Statul primitor poate, în orice moment şi fără
să-şi motiveze decizia, să informeze statul trimiţător că oricare reprezentant
al statului trimiţător în misiunea specială sau oricare membru al personalului
diplomatic al acesteia este persona non grata sau că oricare alt membru al
personalului misiunii nu este acceptabil. Statul trimiţător va rechema
persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor pe lângă misiunea specială,
după caz. O persoană poate fi non grata sau neacceptabilă înainte de a sosi pe
teritoriul statului primitor. 2. Dacă statul trimiţător refuză să execute sau nu
execută într-un interval rezonabil obligaţiile care îi incumbă în virtutea
paragrafului 1 al acestui articol, statul primitor poate să refuze să-i recunoas-
că persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii speciale.
63
Cms, Articolul 48. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni nu vor exercita
în statul primitor o activitate profesională sau comercială în scopul unui
câştig personal.
94
Reprezentantul statului în cadrul misiunii conduce misiunea.
Dacă misiunea cuprinde mai mulţi membri având calitatea de repre-
zentant al statului, statul trimiţător îl desemnează pe şeful misiunii
dintre cei cărora le-a atribuit calitatea de reprezentanţi.64 Desemnarea
şefului misiunii ad hoc se aduce la cunoştinţa autorităţilor statului
primitor.65
Statul trimiţător stabileşte ierarhia în personalul misiunii
diplomatice ad hoc şi notifică ordinea de precădere corespunzătoare
acestei ierarhii statului primitor.66

Sediul misiunii ad hoc


În statul primitor, misiunea diplomatică ad hoc funcţionează în
locul / locurile convenit/e de statul trimiţător şi statul primitor. În
cazul în care se convine că sunt necesare mai multe sedii, se
desemnează, tot prin convenţie, sediul principal. Nu se convine asupra
sediului, dacă se admite că misiunea funcţionează în capitala statului
primitor, mai precis în localitatea în care se află sediul ministerului de
externe al acestui stat.67
Întrunirea a două sau a mai multor misiuni diplomatice ad hoc
din state trimiţătoare diferite pe teritoriul statului primitor / unui stat
terţ este permisă numai dacă statul terţ îşi dă consimţământul şi numai
cât timp acest consimţământ este în vigoare. 68
___________________
64
Cms, Articolul 9. 1. Misiunea specială se constituie dintr-unul sau
din mai mulţi reprezentanţi ai statului trimiţător, dintre care statul trimiţător
poate să desemneze un şef.
65
Cms, Articolul 11. 1 Se notifică la ministerul de externe sau la un alt
organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: (…) e) desemnarea
şefului misiunii speciale sau, în lipsa şefului, a reprezentantului la care se
referă paragraful 1 al Articolul 14, ca şi suplinitorul lor eventual.
66
Cms, Articolul 16. (…) 3. Ordinea de precădere a membrilor unei
misiuni speciale este aceea notificată statului primitor sau statului terţ pe
teritoriul căruia se întrunesc două sau mai multe misiuni speciale.
67
Cms, Articolul 17. Sediul misiunii speciale se află în localitatea
convenită prin acord comun între statele interesate. 2. În lipsa unui acord,
sediul misiunii speciale se află în localitatea unde se găseşte ministerul de
externe al statului primitor. 3 Dacă misiunea specială îşi îndeplineşte funcţiile
în localităţi diferite, statele interesate pot să convină că va avea sedii mai
multe între care poate opta pentru un sediu principal.
68
Cms, Articolul 18. Misiunile speciale ale două sau ale mai multor
state nu se pot întruni pe teritoriul unui stat terţ decât după ce au obţinut
95
În privinţa precăderii, la întrunirea mai multor misiuni diploma-
tice ad hoc, se respectă ordinea alfabetică a denumirii statelor
trimiţătoare, în limba utilizată pe teritoriul statului primitor sau
ordinea stabilită prin acord special. La ceremonii, se respectă regulile
de protocol ale statului primitor.69

Privilegiile misiunii diplomatice ad hoc


Statul primitor are obligaţia de a-şi concretiza consimţământul
privind activitatea pe teritoriul propriu a misiunii diplomatice ad hoc
străine, înlesnindu-i îndeplinirea funcţiilor specifice. Înlesnirile pe
care statul primitor le acordă misiunii diplomatice ad hoc străine sunt
privilegii care fac posibilă atingerea scopurilor misiunii, notificate de
statul trimiţător şi admise de statul primitor.70
Privilegiilor acordate misiunii diplomatice ad hoc şi membrilor
ei le corespunde obligaţia privilegiaţilor de a respecta legea statului
primitor. Această obligaţie constă, în primul rând, în respectarea
principiului neingerinţei. Aceeaşi obligaţie înseamnă şi că nu le este
permis misiunilor diplomatice ad hoc să devină sediul unor activităţi
contrare dreptului internaţional.71

consimţământul expres al acestuia, care îşi păstrează dreptul de a-l retrage.


2. Dându-şi consimţământul, statul terţ poate pune condiţii pe care statele
trimiţătoare sunt obligate să le respecte. 3. Statul terţ îşi asumă faţă de statele
trimiţătoare drepturile şi obligaţiile unui stat primitor în măsura pe care o in-
dică dându-şi consimţământul.
69
Cms, Articolul 16. 1. Când două sau mai multe misiuni speciale se
întrunesc pe teritoriul statului primitor, precăderea între aceste misiuni este
determinată, în afara unui acord special, conform ordinii alfabetice a denumi-
rii statelor, utilizată de protocolul statului pe teritoriul căruia ele se întrunesc.
2. Precăderea între două sau mai multe misiuni speciale care se întâlnesc
pentru o ceremonie sau cu un prilej solemn este reglată după protocolul în
vigoare în statul primitor.
70
Cms, Articolul 22. Statul primitor acordă misiunii speciale facilităţile
necesare îndeplinirii funcţiilor sale, ţinând seama de natura şi de sarcinile
misiunii speciale.
71
Cms, Articolul 47. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor
diplomatice toate persoanele care beneficiază de privilegii şi de imunităţi în
virtutea acestei Convenţii au datoria să respecte legile şi regulamentele
statului primitor. Ele au şi datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale
acestui stat. 2. Localurile misiunii speciale nu vor fi utilizate într-un mod
incompatibil cu funcţiile misiunii speciale, aşa cum sunt ele concepute în
96
Practic şi, totodată, simbolic, statul primitor îi asigură misiunii
diplomatice ad hoc exercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-i
dreptul de a utiliza, în activitate, drapelul şi stema statului trimiţător.72
Misiunea diplomatică ad hoc beneficiază de acest privilegiu în limitele
stabilite de reglementările în materie din statul primitor.73
În general, misiunea diplomatică ad hoc şi personalul ei au
obligaţia ca, în acelaşi timp cu beneficiul privilegiilor diplomatice, să
respecte reglementările din statul primitor, ca şi prevederile conven-
ţiilor bilaterale, ale dreptului internaţional şi să nu utilizeze privilegiile
pentru a încălca principiul neingerinţei.74
Misiunii diplomatice ad hoc şi personalului ei li se acordă
protecţie legală, astfel încât să li se asigure inviolabilitatea şi să fie
împiedicate prin lege actele violente care ar impieta asupra libertăţii
lor de acţiune.
Nu le este permis autorităţilor statului primitor să dispună şi să
aplice măsuri de arestare şi de detenţie împotriva persoanei care are
calitatea de membru al personalului diplomatic al misiunii diplomatice
ad hoc. Totodată, autorităţile statului primitor sunt obligate să aibă o
conduită respectuoasă în relaţiile cu această persoană. Respectul
datorat de autorităţile statului primitor faţă de persoana membrului

această Convenţie, în alte reguli de drept internaţional general sau în


acordurile particulare în vigoare între statul trimiţător şi statul primitor.
72
Cms, Articolul 19. 1. Misiunea specială are dreptul de a plasa
drapelul şi stema statului trimiţător pe localurile pe care le ocupă şi pe
mijloacele de transport pe care le utilizează în serviciu.
73
Cms, Articolul 19. (…) 2. În exercitarea dreptului acordat de acest
articol (de a plasa drapelul şi stema statului trimiţător pe localurile pe care le
ocupă şi pe mijloacele de transport pe care le utilizează în serviciu), se va ţine
seama de legile, de reglementările şi de uzanţele statului primitor.
74
Cms, Articolul 47. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor
diplomatice toate persoanele care beneficiază de privilegii şi de imunităţi în
virtutea acestei Convenţii au datoria să respecte legile şi regulamentele
statului primitor. Ele au şi datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale
acestui stat. 2. Localurile misiunii speciale nu vor fi utilizate într-un mod
incompatibil cu funcţiile misiunii speciale, aşa cum sunt ele concepute în
această Convenţie, în alte reguli de drept internaţional general sau în
acordurile particulare în vigoare între statul trimiţător şi statul primitor.
97
misiunii diplomatice ad hoc înseamnă că nu este permisă ştirbirea
libertăţii şi demnităţii acestei persoane.75
La 28 august 2005, pe aeroportul Perm, vameşii ruşi au reţinut
timp de trei ore o delegaţie din SUA care efectuase o vizită oficială
în Rusia şi trebuia să călătorească în Ucraina. Senatorul republican
Richard Lugar şi senatorul democrat Barack Obama au aşteptat trei
ore la Perm, înainte de a pleca spre Kiev. Lugar a declarat că nu
cunoaşte motivele incidentului. Ministerul de externe rus a
publicat ulterior o declaraţie, arătând: „Ne exprimăm regretul în
urma acestei neînţelegeri şi pentru inconvenienţele suferite de
senatori. Responsabilii locali vamali au avut anumite îndoieli
privitoare la respectarea unor formalităţi de plecare şi a fost
necesară verificarea statutului cursei. Avionul a putut decola după
ce, de la Moscova, s-a confirmat statutul diplomatic al cursei.”
(MEDIAFAX, 28 august 2005)
Persoanei care are calitatea de membru al personalului
diplomatic al misiunii diplomatice ad hoc nu i se pot aplica măsuri de
executare a unei decizii judecătoreşti76. Dreptul diplomatic permite
însă aplicarea unor asemenea măsuri, fără încălcarea principiului
inviolabilităţii persoanei, numai dacă această persoană este, cu titlu
privat, nu în numele statului trimiţător, executor testamentar, adminis-
trator, moştenitor sau legatar, numai în cazul unei acţiuni care priveşte
activitatea lui profesională sau comercială, fără legătură cu îndepli-
nirea funcţiilor oficiale sau numai în cazul unui prejudiciu produs cu
un vehicul folosit în afara funcţiilor oficiale.77
___________________
75
Cms, Articolul 29. Persoana care reprezintă statul trimiţător în
misiunea specială şi persoana membrului personalului diplomatic sunt
inviolabile. Nu se poate ca aceste persoane să fie supuse la orice formă de
arestare sau de detenţie. Statul primitor le acordă tratamentul respectuos care
li se cuvine şi întreprinde toate măsurile adecvate pentru a împiedica orice
atingere a acestor persoane, a libertăţii şi a demnităţii lor.
76
Cms, Articolul 31. (…) 4. Nu se poate întreprinde nici o măsură de
executare faţă de un reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială
sau faţă de un membru al personalului diplomatic al acestei misiuni speciale
(…).
77
Cms, Articolul 31. (…) 4. Nu se poate întreprinde nici o măsură de
executare faţă de un reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială
sau un membru al personalului diplomatic al acestei misiuni speciale, în afară
de cazurile [dacă nu este vorba despre (…) b) o acţiune privind o succesiune
98
Autorităţilor vamale străine le este permis să controleze bagajul
personal al membrilor personalului diplomatic al misiunii ad hoc doar
dacă au informaţii clare cu privire la posibilitatea ca în bagaj să se afle
alte obiecte decât cele pe care membrii personalului diplomatic al
misiunii ad hoc le folosesc în activitatea lor oficială şi decât obiectele
lor personale. Dacă se adoptă decizia să se controleze bagajul personal
al unui membru al personalului diplomatic al misiunii ad hoc, trebuie
ca acesta sau un reprezentant autorizat să asiste la efectuarea
controlului.78
Misiunea diplomatică ad hoc beneficiază de inviolabilitatea
localurilor pe care le utilizează ca sediu, în conformitate cu dreptul
diplomatic. Ca urmare, autorităţilor statului primitor le revine obli-
gaţia de a apăra pacea şi demnitatea misiunii, neîngăduind ca localul
acesteia să fie invadat sau prejudiciat. Totodată, autorităţile statului
primitor nu pot, fără permisiune, să pătrundă în aceste localuri, nici să
percheziţioneze, nici să rechiziţioneze, nici să confişte, nici să supună
măsurilor de executare aceste localuri, mobilierul, bunurile şi
mijloacele de transport folosite pentru îndeplinirea funcţiilor diploma-
tice. Trebuie ca permisiunea să fie exprimată de un reprezentant

în care persoana interesată figurează ca executor testamentar, administrator,


moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în numele statului trimiţător; c) o
acţiune privind activitatea profesională sau comercială, oricare ar fi această
activitate, exercitată de persoana interesată în statul primitor în afara
funcţiilor sale oficiale; d) o acţiune în reparaţie pentru un prejudiciu rezultat
dintr-un accident prilejuit de un vehicul utilizat în afara funcţiilor oficiale ale
persoanei interesate] şi [numai] astfel încât executarea să se poată face fără să
se aducă atingere inviolabilităţii persoanei sale (…).
78
Cms, Articolul 35. (…) 2. Reprezentanţii statului trimiţător în
misiunea specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni sunt
scutiţi de inspectarea bagajului lor personal, în afara situaţiei în care există
motive serioase să se creadă că acest bagaj conţine obiecte care nu
beneficiază de scutirea menţionată la paragraful 1 al acestui articol [adică
scutirea pentru obiecte destinate uzului oficial al misiunii speciale şi obiecte
destinate uzului personal al reprezentanţilor statului trimiţător în misiunea
specială şi al membrilor personalului diplomatic al acestei misiuni] sau
obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus
reglementărilor de carantină în statul primitor. În asemenea caz, inspecţia se
face numai în prezenţa persoanei interesate sau a reprezentantului ei
autorizat.
99
autorizat al statului trimiţător, adică fie de şeful misiunii diplomatice
ad hoc, fie de şeful misiunii permanente a statului trimiţător.79
De privilegiul inviolabilităţii misiunea diplomatică ad hoc
beneficiază permanent şi peste tot în privinţa documentelor şi a arhivei
sale.80
Misiunea diplomatică ad hoc beneficiază, şi după încheierea
funcţiilor ei, de privilegiul rezultat din obligaţia statului primitor de a-i
respecta şi de a-i proteja localurile, bunurile şi arhivele. Acest
privilegiu corespunde cu obligaţia de a dezafecta localurile şi de a
retrage bunurile şi arhivele fără întârziere nejustificată. Dacă relaţiile
dintre statul primitor şi statul trimiţător se modifică negativ, este
posibil ca, în conformitate cu dreptul diplomatic şi cu consimţământul
statului primitor, imobilele, bunurile şi arhivele misiunii diplomatice
ad hoc să fie preluate de un alt stat.81
___________________
79
Cms, Articolul 25. 1. Localurile unde misiunea specială se instalează
(…) sunt inviolabile. Nu le este permis agenţilor statului primitor să pătrundă
în ele, fără consimţământul şefului misiunii speciale sau, dacă este cazul, al
şefului misiunii diplomatice permanente a statului trimiţător, acreditată pe
lângă statul primitor. Se poate presupune că a fost obţinut consimţământul în
caz de incendiu sau de alt sinistru care ameninţă grav securitatea publică, şi
numai în cazul în care nu este posibilă obţinerea consimţământului expres al
şefului misiunii speciale sau, dacă este cazul, al şefului misiunii permanente.
2. Statul primitor are obligaţia specială de a adopta toate măsurile potrivite
pentru a împiedica invadarea sau prejudicierea localurilor misiunii speciale,
tulburarea păcii misiunii sau atingerea demnităţii sale. 3. Localurile misiunii
speciale, mobilierul lor, celelalte bunuri utilizate în vederea realizării
funcţiilor misiunii speciale şi mijloacele ei de transport nu pot constitui
obiectul oricărei percheziţii, rechiziţii, confiscări sau măsuri de executare.
80
Cms, Articolul 26. Arhivele şi documentele misiunii speciale sunt
inviolabile în orice moment şi orice loc s-ar afla. Trebuie ca acestea să poarte
ori de câte ori este necesar semne de identificare exterioare vizibile.
81
Cms, Articolul 46. Când funcţiile unei misiuni speciale se încheie,
trebuie ca statul primitor să respecte şi să protejeze localurile misiunii
speciale cât timp aceste localuri îi sunt afectate misiunii speciale, precum şi
bunurile şi arhivele misiunii speciale. Trebuie ca statul trimiţător să retragă
aceste bunuri şi aceste arhive într-o perioadă rezonabilă. 2. Dacă între statul
trimiţător şi statul primitor nu sunt relaţii diplomatice sau dacă aceste relaţii
au fost rupte şi dacă funcţiile misiunii speciale s-au încheiat, se poate ca
statul trimiţător să încredinţeze, chiar dacă se desfăşoară un conflict armat,
păstrarea bunurilor şi a arhivelor unui stat terţ, acceptat de statul primitor.
100
Persoana care este membru al personalului diplomatic al
misiunii ad hoc beneficiază de inviolabilitatea locuinţei, a documen-
telor, a corespondenţei şi a bunurilor ei private.82 Dreptul diplomatic
permite însă aplicarea de măsuri de executare a unei decizii judecă-
toreşti privind locuinţa persoanei care este membru al personalului
diplomatic al misiunii ad hoc, fără încălcarea principiului inviolabili-
tăţii persoanei, numai în cazul unei acţiuni care priveşte un imobil
aflat în statul primitor şi neaparţinând acestei persoane pe contul
statului trimiţător sau care nu este folosit în scopurile misiunii.83
Pentru ca privilegiul inviolabilităţii localurilor misiunii diplo-
matice ad hoc să poată fi pus în aplicare, misiunea are obligaţia să
notifice autorităţilor statului primitor, de obicei ministerului de externe,
adresele acestor localuri.84
Misiunea diplomatică ad hoc este privilegiată şi pentru că statul
primitor, dacă i se solicită, este obligat să o sprijine în vederea
procurării localurilor pentru sedii şi a locuinţelor.85
În conformitate cu dreptul diplomatic, statul primitor are
obligaţia să privilegieze comunicarea oficială a misiunii diplomatice.
Privilegierea înseamnă că statul primitor permite şi protejează, dar nu
___________________
82
Cms, Articolul 30. 1. Locuinţa privată a reprezentanţilor statului
trimiţător în misiunea specială şi a membrilor personalului diplomatic al
acestei misiuni beneficiază de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi protecţie ca
şi localurile misiunii speciale. 2. Documentele lor, corespondenţa lor şi (…)
bunurile lor beneficiază de asemenea de inviolabilitate.
83
Cms, Articolul 31. (…) 4. Nu se poate întreprinde nici o măsură de
executare faţă de un reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială
sau de un membru al personalului diplomatic al acestei misiuni speciale, în
afară de cazurile [dacă nu este vorba] despre o acţiune reală privind un imobil
situat pe teritoriul statului primitor, în afara situaţiei în care persoana
interesată îl deţine pe contul statului trimiţător sau în scopurile misiunii; (…)
şi [numai] astfel încât executarea să se poată face fără să se aducă atingere
inviolabilităţii persoanei sale (…).
84
Cms, Articolul 11. 1. Se notifică la ministerul de externe sau la un alt
organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: (…) f) amplasa-
mentul localurilor ocupate de misiunea specială şi al locuinţelor private care
beneficiază de inviolabilitate conform articolelor 30, 36 şi 39, precum şi toate
informaţiile necesare pentru identificarea acestor localuri şi locuinţe.
85
Cms, Articolul 23. Statul primitor sprijină misiunea specială, dacă ea
solicită, să-şi procure localurile necesare şi să obţină locuinţe convenabile
pentru membrii ei.
101
controlează comunicarea misiunii diplomatice ad hoc, utilizând toate
mijloacele adecvate, cu secţiile proprii, indiferent de sediul lor, cu
guvernul statului trimiţător, cu misiunile diplomatice, cu posturile
consulare şi cu celelalte misiuni ad hoc ale statului trimiţător.86
Acelaşi privilegiu include inviolabilitatea corespondenţei ofi-
ciale, adică a întregii corespondenţe referitoare la misiune şi funcţiile
diplomatice. Dreptul diplomatic nu permite deschiderea şi nici
reţinerea valizei misiunii diplomatice ad hoc. Pachetele conţinând
exclusiv documente sau obiecte de uz oficial, care constituie valiza
misiunii speciale, se marchează vizibil, astfel încât să fie evident că
sunt ale misiunii speciale. Dreptul diplomatic obligă statul primitor
să-l protejeze pe curierul misiunii diplomatice ad hoc. Persoana
curierului, având înscrise într-un document oficial împuternicirea şi
precizarea numărului de pachete ale valizei, este inviolabilă şi bene-
ficiază de protecţia statului primitor, ale cărui autorităţi nu pot nici să-l
aresteze, nici să-l deţină. Curierii ad hoc ai misiunii diplomatice ad
hoc beneficiază de privilegii numai până la remiterea curierului la
destinaţie. În situaţia în care un curier ad hoc este comandantul unei
nave sau al unei aeronave comerciale, misiunea specială îl poate
trimite la punctul de intrare autorizat pe unul dintre membrii ei, ca să
preia direct şi liber valiza de la comandantul de navă sau de
aeronavă.87
___________________
86
Cms, Articolul 28. Statul primitor permite şi protejează comunicarea
liberă a misiunii speciale în toate scopurile oficiale. Comunicând cu guvernul
statului trimiţător, ca şi cu misiunile diplomatice ale acestuia, cu posturile
sale consulare şi cu celelalte misiuni speciale sau secţiile proprii oriunde s-ar
afla acestea, misiunea specială poate să utilizeze toate mijloacele de
comunicare adecvate (…)
87
Cms, Articolul 28. (…) 2. Corespondenţa oficială a misiunii speciale
este inviolabilă. Expresia „corespondenţă oficială” se referă la toată cores-
pondenţa legată de misiunea specială şi de funcţiile ei. 3. Când este practic
posibil, misiunea specială utilizează mijloacele de comunicare ale misiunii
diplomatice permanente a statului trimiţător, inclusiv valiza şi curierul.
4. Valiza misiunii speciale nu poate fi deschisă şi nici reţinută. 5. Trebuie ca
pachetele care constituie valiza misiunii speciale să poarte însemne exterioare
vizibile cu privire la caracterul lor şi să nu conţină decât documente sau
obiecte de uz oficial ale misiunii speciale. 6. Curierul misiunii speciale, care
trebuie să fie purtător al unui document oficial care să-i ateste calitatea şi să
precizeze numărul de pachete care alcătuiesc valiza, este, în exerciţiul
funcţiunii sale, protejat de statul primitor. El beneficiază de inviolabilitatea
102
Pentru a realiza funcţiile diplomatice, membrii misiunii au
libertatea de a se deplasa şi de a circula în statul primitor. Autorităţile
statului primitor au obligaţia de a înlătura orice eventuală atingere a
acestei libertăţi. Acest privilegiu poate fi invocat de misiunea
diplomatică ad hoc doar în privinţa realizării funcţiilor diplomatice.
Totodată, misiunea diplomatică ad hoc are obligaţia de a respecta
reglementările statului primitor cu privire la securitatea internă.88
Statul primitor scuteşte statul trimiţător, misiunea diplomatică
ad hoc şi pe membrii personalului diplomatic al acesteia de impozit şi
taxă pentru localurile ocupate de misiune, de aplicarea dispoziţiilor de
securitate socială în vigoare în statul primitor, de impozitele şi taxele
naţionale, regionale sau comunale, de toate prestaţiile personale, de
orice serviciu public de orice natură şi de obligaţii militare precum
rechiziţiile, contribuţiile şi găzduirile militare89, de vamă şi de taxele şi
redevenţele conexe vămii.
Privilegiul scutirii de impozit şi taxă pentru localurile ocupate de
misiune se acordă pentru timpul în care se exercită funcţiile diplo-

persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenţie.
7. Se poate ca statul trimiţător sau misiunea specială să desemneze curieri ad
hoc ai misiunii speciale. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 6 al acestui
articol vor fi aplicabile, sub rezerva că imunităţile menţionate nu vor mai fi
aplicate îndată ce valiza misiunii speciale, pe care o are în răspundere, este
remisă de curierul ad hoc destinatarului. 8. Valiza misiunii speciale poate fi
încredinţată comandantului unei nave sau al unei aeronave comerciale care
trebuie să sosească la un punct de intrare autorizat. Trebuie ca acest
comandant să fie purtătorul unui document oficial care să indice numărul de
pachete care alcătuiesc valiza, dar el nu este considerat curier al misiuni
speciale. În urma unui aranjament cu autorităţile competente, misiunea
specială îl poate trimite pe unul dintre membrii ei să intre, direct şi liber, în
posesia valizei, preluând-o din mâna comandantului de navă sau de aeronavă.
88
Cms, Articolul 27. Sub rezerva legilor şi a regulamentelor cu privire
la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive legate de
securitatea naţională, statul primitor le asigură, pe teritoriul său, tuturor
membrilor misiunii speciale libertatea de deplasare şi de circulaţie în măsura
necesităţii de îndeplinire a funcţiilor misiunii speciale.
89
Cms, Articolul 34. Trebuie ca statul primitor să-i scutească pe
reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi pe membrii
personalului diplomatic al acestei misiuni de toate prestaţiile personale, de
orice serviciu public de orice natură şi de obligaţii militare precum
rechiziţiile, contribuţiile şi găzduirile militare.
103
matice ale misiunii ad hoc. Prevederea dreptului diplomatic referitoare
la acest privilegiu nu poate fi extinsă şi asupra celor care prestează
servicii în legătură cu localurile misiunii.90
Privilegiul scutirii de aplicarea dispoziţiilor de securitate socială
nu poate fi extins la cetăţenii statului primitor sau la cei care au
reşedinţă permanentă şi nu poate fi invocat în situaţia în care membrii
misiunii sunt angajatori şi trebuie să îndeplinească, în această calitate,
reglementările în domeniul securităţii sociale din statul primitor.
Prevederile dreptului diplomatic în materie nu împiedică aplicarea
acordurilor bilaterale şi multilaterale cu privire la securitatea socială la
care statul trimiţător şi statul primitor sunt părţi.91
___________________
90
Cms, Articolul 24. 1. În măsură compatibilă cu natura şi durata
funcţiilor exercitate de misiunea specială, statul trimiţător şi membrii misiunii
speciale care acţionează în cadrul acesteia sunt scutiţi de orice impozit şi taxă
naţională, regională şi comunală, pentru localurile ocupate de misiunea
specială, dacă nu sunt impozite şi taxe percepute pentru remunerarea
serviciilor particulare. 2. Scutirea fiscală prevăzută în acest articol nu se
aplică dacă trebuie, conform legislaţiei statului primitor, ca aceste taxe şi
impozite să fie plătite de persoana care tratează cu statul primitor sau cu un
membru al misiunii speciale.
91
Cms, Articolul 32. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al acestui
articol, reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii
personalului diplomatic în această misiune sunt, pentru ce aparţine serviciilor
aduse statului trimiţător, scutiţi de dispoziţiile de securitate socială care pot fi
în vigoare în statul primitor. 2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al acestui
articol se aplică de asemenea persoanelor în serviciul privat exclusiv al unui
reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială sau al unui membru al
personalului diplomatic al acestei misiuni, cu condiţia a) ca el să nu fie
cetăţean al statului primitor sau să nu aibă în acest stat reşedinţa permanentă;
b) să fie supusă dispoziţiilor de securitate socială care pot fi în vigoare în
statul trimiţător sau într-un stat terţ. 3. Reprezentanţii statului trimiţător în
misiunea specială sau membrii corpului diplomatic al acestei misiuni care au
în serviciul lor persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută la paragraful
2 al acestui articol trebuie să respecte obligaţiile impuse angajatorului de
dispoziţiile de securitate socială ale statului primitor. 4. Scutirea prevăzută la
paragrafele 1 şi 2 ale acestui articol nu exclude participarea voluntară la
regimul de securitate socială al statului primitor, în măsura în care este
admisă de acest stat. 5. Dispoziţiile acestui articol nu afectează acordurile
bilaterale sau multilaterale privind securitatea socială încheiate anterior şi nu
împiedică încheierea ulterioară de asemenea acorduri.
104
Privilegiul scutirii de impozitele şi taxele naţionale, regionale
sau comunale nu se referă la impozitele indirecte incorporate în
mărfuri şi servicii, nici la impozitele şi taxele datorate pentru bunurile
imobile private pe care misiunea nu le foloseşte în contul statului
trimiţător pentru funcţiile misiunii, nici la bunurile mobile ale unui
membru decedat al misiunii, achiziţionate în statul primitor şi supuse
prohibiţiei la export în momentul decesului, nici impozitele şi taxele
datorate pentru veniturile private obţinute în statul primitor şi pentru
capitalul prelevat ca urmare a investiţiilor în întreprinderi comerciale
din statul primitor şi nici pentru impozitele şi taxele percepute pentru
remunerarea serviciilor particulare, pentru plata înregistrărilor, a
grefei, a ipotecii şi a taxei de timbru, cu excepţia taxelor pentru
localurile ocupate de misiune.92
Membrii personalului diplomatic al misiunii ad hoc beneficiază
de privilegiul scutirii de vamă şi de taxele şi redevenţele conexe vămii
pentru obiectele pe care le folosesc în activitatea lor oficială şi pentru
obiectele personale. Acest privilegiu nu se referă însă la taxele de
depozitare, nici la cele de transport şi nici la costurile serviciilor de
acest fel.93

___________________
92
Cms, Articolul 33. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni sunt scutiţi de
toate impozitele şi taxele reale, naţionale, regionale sau comunale, cu
excepţia a) impozitelor indirecte de natură a fi încorporate firesc în mărfuri şi
servicii; b) impozitelor şi taxelor pe bunurile imobile private situate pe
teritoriul statului primitor, afară dacă persoana interesată nu le posedă în
contul statului trimiţător în scopurile misiunii; c) drepturilor de succesiune per-
cepute de statul primitor, sub rezerva dispoziţiilor Articolul 44; d) impozitelor
şi taxelor asupra veniturilor private care îşi au sursa în statul primitor şi a
impozitelor asupra capitalului prelevate asupra investiţiilor efectuate în
întreprinderi comerciale situate în statul primitor; e) impozitelor şi taxelor
percepute pentru remunerarea serviciilor particulare; pentru plata înregistrării,
a grefei, a ipotecii şi a taxei de timbru, sub rezerva dispoziţiilor articolului 24.
93
Cms, Articolul 35. 1. În limitele dispoziţiilor legislative şi regulamen-
tare pe care le poate adopta, statul primitor autorizează intrarea şi acordă
scutire de drepturi de vamă, de taxe şi redevenţe conexe, altele decât costurile
de depozitare, de transport şi costurile aferente serviciilor analoge, în ceea ce
priveşte a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii speciale; b) obiectelor
destinate uzului personal al reprezentanţilor statului trimiţător în misiunea
specială şi al membrilor personalului diplomatic al acestei misiuni.
105
În statul primitor, membrii personalului diplomatic al misiunii
ad hoc beneficiază de privilegiul imunităţii, care include imunitatea de
jurisdicţie penală şi imunitatea juridică civilă şi administrativă.
La 28 aprilie 2005, Ministerul Apărării al Uniunii Serbia-
Muntenegru a anunţat că poliţia bulgară l-a arestat pe Cedomir
Brankovici, colonel în armata Serbiei-Muntenegru, membru al
unei delegaţii (misiuni diplomatice ad hoc) sârbo-muntenegrene
aflate în Bulgaria. Autorităţile bulgare au arătat că au dispus
arestarea pe baza unui mandat de urmărire internaţională emis de
INTERPOL, la solicitarea Croaţiei, după ce Tribunalul districtual
din Sisak (Croaţia) l-a acuzat pe Cedomir Brankovici de crime
împotriva populaţiei civile, comise în august 1991. După arestare,
Ministerul Croat de Interne şi cel al Justiţiei şi-au manifestat
intenţia de a cere extrădarea lui Cedomir Brankovici. Poliţia bulgară
l-a prezentat pe Cedomir Brankovici unui tribunal din Sofia, care a
decis, la 29 aprilie 2005, să-l elibereze, arătând că Cedomir
Brankovici face parte dintr-o delegaţie oficială sârbo-muntenegreană
în Bulgaria şi beneficiază de imunitate diplomatică (MEDIAFAX,
28 aprilie 2005).
În acelaşi cadru, ei mai sunt privilegiaţi întrucât nu au obligaţia
de a depune mărturie.94
Imunitatea de jurisdicţie îşi pierde valabilitatea după ce membrul
personalului diplomatic al misiunii ad hoc participă la o procedură
juridică. O asemenea participare poate fi considerată renunţare la
___________________
94
Cms, Articolul 31. 1. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni beneficiază de
imunitate de jurisdicţie penală în statul primitor. 2. Ei beneficiază de
asemenea de imunitate juridică civilă şi administrativă în statul primitor, dacă
nu este vorba despre a) o acţiune reală privind un imobil situat pe teritoriul
statului primitor, în afara situaţiei în care persoana interesată îl deţine pe
contul statului trimiţător sau în scopurile misiunii; b) o acţiune privind o
succesiune în care persoana interesată figurează ca executor testamentar,
administrator, moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în numele statului
trimiţător; c) o acţiune privind activitatea profesională sau comercială, oricare
ar fi această activitate, exercitată de persoana interesată în statul primitor în
afara funcţiilor sale oficiale; d) o acţiune în reparaţie pentru un prejudiciu
rezultat dintr-un accident prilejuit de un autovehicul utilizat în afara funcţiilor
oficiale ale persoanei interesate. 3. Reprezentanţii statului trimiţător în misi-
unea specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni nu sunt
obligaţi să depună mărturie.
106
imunitate. Dreptul diplomatic prevede că renunţarea la imunitatea de
jurisdicţie este un act care aparţine exclusiv statului trimiţător şi
constă neapărat dintr-o declaraţie expresă. Renunţarea la imunitate şi
participarea la cercetare şi la proces nu înseamnă că persoana
membrului personalului diplomatic al misiunii ad hoc nu rămâne
inviolabilă. Ca urmare, nu i se pot aplica măsurile de executare.95
Se poate ca, pentru conducerea sau pentru îndeplinirea unei
misiuni ad hoc, să i se dea acreditări speciale unui ambasador care
conduce o ambasadă. Agenţii diplomatici sau funcţionarii consulari
incluşi într-o misiune specială îşi păstrează privilegiile de care
beneficiază ca membri ai personalului ambasadei sau al oficiului
consular, pe lângă privilegiile şi imunităţile cuvenite ca membri ai
misiunii ad hoc. În mod firesc, nu există impedimente ca membrilor
personalului diplomatic al misiunii ad hoc să li se recunoască un statut
asemănător cu statutul personalului diplomatic al ambasadei şi ca altor
membri ai misiunii ad hoc să li se acorde tratament similar celui
acordat personalului tehnic al unei ambasade. Este posibil ca
membrilor misiunii diplomatice ad hoc să li se acorde privilegiile
prevăzute de Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice,
fie prin analogie, asimilându-i cu personalul diplomatic al misiunilor
permanente, fie, mutatis mutandis, prin adaptarea privilegiilor
menţionate la situaţiile concrete. Dreptul diplomatic prevede că, în
situaţia în care membrii personalului diplomatic al misiunii
diplomatice permanente (ambasadei) a statului trimiţător în statul
primitor sunt şi membrii ai personalului diplomatic al misiunii ad hoc,
ei beneficiază de privilegiile acordate pentru ambele calităţi.96 Când se
___________________
95
Cms, Articolul 41. Statul trimiţător poate să renunţe la imunitatea de
jurisdicţie a reprezentanţilor lui în misiunea specială, a membrilor perso-
nalului diplomatic al acestei misiuni şi a altor persoane care beneficiază de
imunitate în virtutea articolelor 36-40. 2. Trebuie ca renunţarea să fie
întotdeauna expresă. 3. Dacă una dintre persoanele vizate la paragraful 1 al
acestui articol se angajează într-o procedură, ea nu poate invoca imunitatea
de jurisdicţie în privinţa oricărei cereri reconvenţionale legate direct de
cererea principală. 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune
civilă sau administrativă nu implică renunţarea la imunitate în privinţa
măsurilor de executare, pentru care este necesară renunţare distinctă.
96
Cms, Articolul 9. 2. Când membrii unei misiuni diplomatice perma-
nente sau ai unui post consular în statul primitor sunt incluşi într-o misiune
specială, ei îşi păstrează privilegiile şi imunităţile ca membri ai misiunii
diplomatice permanente sau ai postului consular şi beneficiază în plus şi de
privilegiile şi imunităţile acordate de această Convenţie.
107
constată că ar fi de optat între prevederi ale dreptului diplomatic
concurent, este evident firesc să se aplice prevederea care se referă la
privilegierea mai mare (CHEBELEU, 197).
Membrii personalului tehnic şi administrativ al misiunii ad hoc
beneficiază de privilegiile acordate membrilor personalului diplomatic
al acelei misiuni numai în împrejurările legate de realizarea sarcinilor
în cadrul misiunii.97
Membrii personalului de serviciu al misiunii ad hoc beneficiază
doar de privilegiul imunităţii de jurisdicţie numai pentru actele de
exercitare a sarcinilor în cadrul misiunii. Membrii personalului de
serviciu beneficiază şi de privilegiul scutirii de impozitele şi de taxele
pentru salariile pe care le primesc în cadrul misiunii, precum şi de
privilegiul scutirii de aplicarea dispoziţiilor de securitate socială în
vigoare în statul primitor.98
Persoanele în serviciul privat al membrilor misiunii beneficiază
de privilegiul scutirii de impozitele şi de taxele aplicate salariilor pe
care le primesc în carul misiunii şi de orice alt privilegiu acordat de
statul primitor. Întrucât nu beneficiază de privilegiul imunităţii
juridice, trebuie ca autorităţile statului primitor să acţioneze, dacă este
cazul, astfel încât să nu încalce, prin exces, principiul de drept
diplomatic ne impedatur legatio.99

___________________
97
Cms, Articolul 36. Membrii personalului tehnic şi administrativ al
misiunii speciale beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute la
articolele 29 şi 34, în afara situaţiei în care imunitatea de jurisdicţie civilă şi
administrativă în statul primitor, menţionată la paragraful 2 al articolului 31,
se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Aceste persoane
beneficiază şi de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 35 în
privinţa obiectelor importate la prima lor intrare pe teritoriul statului primitor.
98
Cms, Articolul 37. Membrii personalului de serviciu al misiunii
speciale beneficiază de imunitatea de jurisdicţie în statul primitor pentru
actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi de
taxe asupra salariilor pe care le primesc pentru serviciile lor, ca şi de scutirea
de aplicarea legislaţiei privind securitatea socială, prevăzută la Articolul 32.
99
Cms, Articolul 38. Persoanele în serviciul privat al membrilor
misiunii speciale sunt scutite de impozite şi de taxe pe salariile pe care le
primesc pentru serviciile lor. Altminteri, nu beneficiază de privilegii, nici de
imunităţi decât în măsura admisă de statul primitor. Totodată, trebuie ca
statul primitor să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane astfel încât să
nu împiedice excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii speciale.
108
Membrii familiilor personalului diplomatic al misiunii ad hoc,
care nu sunt cetăţeni şi nici rezidenţi ai statului primitor, beneficiază
de privilegiile acordate personalului diplomatic.100
Cetăţenii statului primitor care fac parte din personalul
diplomatic al misiunii ad hoc a statului trimiţător beneficiază doar de
privilegiul imunităţii de jurisdicţie numai pentru actele de realizare a
sarcinilor în cadrul misiunii. Cetăţenii statului primitor care fac parte
din personalul misiunii ad hoc pot beneficia şi de alte privilegii, dacă
le sunt acordate de statul primitor. Trebuie ca, în privinţa cetăţenilor
statului primitor care fac parte din personalul misiunii diplomatice ad
hoc a statului trimiţător, autorităţile statului primitor să acţioneze, dacă
este cazul, astfel încât să nu încalce, prin exces, principiul de drept
diplomatic ne impedatur legatio.101
Misiunea diplomatică ad hoc, membrii personalului ei diplo-
matic şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegii
pentru fiecare şi pentru documentele oficiale atunci când, călătorind
spre statul primitor sau înapoindu-se în statul trimiţător, trec pe
teritoriul altui stat. Trebuie ca trecerea să fie notificată autorităţilor

___________________
100
Cms, Articolul 39. 1. Membrii familiilor reprezentanţilor statului
trimiţător în misiunea specială şi ale membrilor personalului diplomatic al
acestei misiuni beneficiază de privilegiile şi de imunităţile prevăzute de
articolele 29-35, dacă îi însoţesc pe aceşti membri în misiunea specială, dacă
nu sunt cetăţeni ai statului primitor sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în
acest stat.
101
Cms, Articolul 40. Dacă privilegii şi imunităţi speciale nu le sunt
acordate de statul primitor, reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni, care sunt
cetăţeni ai statului primitor sau care au reşedinţa permanentă în statul
primitor, nu beneficiază decât de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate
pentru actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor. 2. Ceilalţi
membri ai misiunii speciale şi persoanele în serviciul privat care sunt cetăţeni
ai statului primitor sau au reşedinţa permanentă pe teritoriul statului primitor
nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acest stat le
recunoaşte privilegii şi imunităţi. Totodată, trebuie ca statul primitor să-şi
exercite jurisdicţia asupra acestor persoane astfel încât să nu împiedice
excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii speciale.
109
statul tranzitat şi ca statul tranzitat să nu se opună trecerii. Privilegiile
se acordă şi în caz de forţă majoră. 102
Durata privilegiilor în statul primitor este delimitată de intrarea
membrului misiunii diplomatice ad hoc pe teritoriul statului primitor
şi de părăsirea acestui teritoriu, după încheierea funcţiilor lui în cadrul
misiunii. După trecerea duratei de valabilitate a privilegiilor, se
menţine imunitatea de jurisdicţie în privinţa actelor de realizare a
sarcinilor în cadrul misiunii.103
___________________
102
Cms, Articolul 42. Dacă un reprezentant al statului trimiţător în
misiunea specială sau un membru al personalului diplomatic al acestei
misiuni traversează teritoriul sau se află pe teritoriul unui stat terţ, statul terţ îi
acordă inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite
trecerea sau înapoierea. Procedează la fel şi pentru membrii familiei
beneficiari de privilegii şi imunităţi, care însoţesc persoana vizată în acest
articol paragraf, care călătoresc cu ea sau care călătoresc separat pentru a i se
alătura sau pentru a se întoarce în ţara lor. 2. În condiţii similare celor care
sunt prevăzute la paragraful 1 al acestui articol, nu trebuie ca statele terţe să
împiedice trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administrativ şi
tehnic sau de serviciu al misiunii speciale şi a membrilor familiei lor.
3. Statele terţe acordă corespondenţei şi altor comunicări oficiale în tranzit,
inclusiv mesajelor codificate sau cifrate, aceeaşi libertate şi protecţie pe care
statul primitor este obligat să le acorde în virtutea acestei Convenţii. Sub
rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 al acestui articol, ele acordă curierului şi
valizei misiunii speciale în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi protecţie
pe care statul primitor este obligat să le acorde în virtutea acestei Convenţii.
4. Statul terţ nu este obligat să respecte reglementările în privinţa persoanelor
menţionate la paragrafele 1, 2 şi 3 ale acestui articol, decât dacă a fost
informat anterior, fie prin cerere de viză, fie printr-o notificare, despre tran-
zitul acestor persoane ca membri ai misiunii speciale, membri ai familiilor lor
sau curieri şi dacă nu s-a opus. 5. Obligaţiile statelor terţe în virtutea paragra-
felor 1, 2 şi 3 ale acestui articol se aplică şi în privinţa persoanelor menţionate
în aceste paragrafe, ca şi în privinţa comunicărilor oficiale ale misiunii
speciale şi a valizelor acesteia, când utilizarea teritoriului statului terţ se
datorează forţei majore.
103
Cms, Articolul 43. Oricare membru al misiunii speciale beneficiază
de privilegii şi de imunităţi la care are dreptul de la intrarea pe teritoriul
statului primitor pentru a-şi exercita funcţiile în misiunea specială sau, dacă
se află deja pe acest teritoriu, de la notificarea numirii sale la ministerul de
externe sau la alt organ al statului primitor asupra căruia s-a convenit.
2. Când funcţiile unui membru al misiuni speciale se încheie, privilegiile şi
imunităţile sale încetează normal în momentul în care părăseşte teritoriul
110
Misiunea diplomatică ad hoc, membrii personalului ei diplo-
matic şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegii
pentru fiecare şi pentru documentele oficiale şi în caz de conflict,
când, în măsura în care este necesar, statul primitor îi privilegiază,
îndeplinindu-şi obligaţia de a le pune la dispoziţie mijloacele de
transport necesare pentru părăsirea teritoriului şi le facilitează retra-
gerea arhivei misiunii.104

statului primitor sau la expirarea unui interval rezonabil care i se acordă în


acest scop, dar se menţin în privinţa actelor îndeplinite de acest membru în
exercitarea funcţiilor sale. 3. În cazul decesului unui membru al misiunii
speciale, membrii familiei sale continuă să beneficieze de privilegiile şi de
imunităţile de care beneficiază, până la expirarea perioadei rezonabile care să
le permită să părăsească teritoriul statului primitor.
104
Cms, Articolul 45. 1. Trebuie, chiar în caz de conflict, ca statul
primitor să acorde facilităţi pentru a le permite persoanelor care beneficiază
de privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului primitor, ca şi mem-
brilor familiilor acestor persoane, oricare ar fi naţionalitatea lor, să părăsească
teritoriul lui într-o perioadă optimă. Trebuie, în particular, dacă este nevoie,
să le pună la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru ele însele şi
pentru bunurile lor. 2. Trebuie ca statul primitor să acorde statului trimiţător
facilităţi pentru retragerea de pe teritoriul statului primitor a arhivelor
misiunii speciale.
111
FORUL INTERNAŢIONAL

Romanii, când aveau de rezolvat sau de aflat ceva, ieşeau, ca şi


grecii în agora, să se întâlnească în foruri, fie, cei de pe mare, alergau
pe puntea vaselor (per foros cursent – Cicero), fie cei de pe uscat, în
pieţele oraşelor, pentru politică (Forum Aurelianum, Forum Pacis,
Forum Apii), pentru negoţul de vite (forum boarium), de legume
(forum piscatorium) sau pentru spectacole (constituitur in foro
Laodiceae spectaculum – Cicero). Mai erau pentru romani „foruri”
celulele fagurelui (Vergilius) sau tabla pe care se aruncau zarurile
(forus aleatorius – Suetoniu). Astăzi forul este locul de deschidere
vastă dintr-un oraş, ca şi reuniunea pentru dezbatere.
Problemele primordiale pe care diplomaţia le are de rezolvat se
abordează îndeosebi în foruri internaţionale, întrucât forurile
internaţionale răspund nevoii statelor de solidaritate şi de cooperare.
În esenţă, în forurile internaţionale, membrii misiunilor diplomatice ad
hoc ale statelor participante negociază soluţii pentru diferendele dintre
ele, pentru stingerea conflictelor, precum şi norme pe care statele le
consideră necesare întreţinerii relaţiilor interstatale.
Diplomaţia forurilor este instrumentul care s-a dovedit a fi cel
mai eficient în abordarea problemelor primordiale, celorlalte forme de
diplomaţie rămânându-le aspectele secundare (ANGHEL 1987, 74) şi
cele auxiliare ale relaţiilor dintre state.
Obiectivele principale al desfăşurării activităţii diplomatice în
forurile internaţionale sunt pacea şi securitatea internaţională. Ideea
soluţionării diferendelor dintre state în cadrul unor reuniuni interna-
ţionale dăinuie de veacuri.
Căutând soluţii în vederea menţinerii păcii, Émeric Crucé, scriitor
parizian, recomanda, în 1623, în pamfletul său Le nouveau Cynée,
referindu-se la absurditatea războiului, ca prinţii să stabilească la
Veneţia o adunare permanentă a ambasadorilor, care să tranşeze
fără pasiune conflictele dintre statele reprezentate.

112
Valorile pe care se întemeiază diplomaţia prin foruri interna-
ţionale sunt evidente în activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite.105
Diplomaţia prin foruri este cu mult anterioară diplomaţiei
moderne prin ambasade (DIACONU II, 133).
Conciliile ecumenice, reuniuni ale episcopilor creştini, a căror
serie a început la Niceea în 325, au luat decizii doctrinare, au dat
reglementări în domeniul disciplinei ecleziastice şi au avut,
totodată, impact considerabil asupra mişcărilor sociale, ideologice
şi culturale din Europa şi regiunile proxime spaţiului european,
inclusiv asupra relaţiilor interstatale. Creştinătatea constituie o
comunitate multimilenară, a cărei coeziune originară vine din
religie şi din limbă, dar căreia i-au fost proprii sisteme de
schimburi economice şi comerciale la definirea şi constituirea
cărora s-a ajuns şi pe calea diplomaţiei prin foruri.
În 1648, la Münster şi Osnabrück, în Westphalia, au fost încheiate,
în cadrul unui congres interstatal, tratatele de pace de la sfârşitul
Războiului de 30 de ani. Diplomaţia europeană modernă a fost
inaugurată astfel: s-a confirmat ideea dominantă a păcii de la
Augsburg că frontierele religioase trebuie să coincidă cu
frontierele statelor (cuius regio, eius religio); Sfântul Imperiu
Romano-German s-a sfărâmat în câteva sute de entităţi statale;
___________________
105
Carta ONU. Preambul. Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să
izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul
unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne reafirmăm
credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea
persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi
a naţiunilor mari şi mici, să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi
respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi din alte izvoare ale dreptului
internaţional, să promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o
mare libertate şi, în aceste scopuri, să practicăm toleranţa şi să trăim în pace
unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să
garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să
folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi
social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru
înfăptuirea acestor obiective. Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezen-
tanţii lor, reuniţi în oraşul San Francisco şi având depline puteri, recunoscute
ca valabile şi date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Naţiunilor
Unite şi înfiinţează prin aceasta o organizaţie internaţională care se va numi
Naţiunile Unite.
113
regele Franţei a devenit rege în regatul propriu; Elveţiei i s-a
recunoscut independenţa faţă de Imperiul German; Spania a recu-
noscut independenţa Olandei, cedându-i părţi din Flandra, Brabant,
Limburg şi colonii din Asia; Boemia şi Moravia au devenit
posesiuni habsburgice. După sfârşitul hegemoniei papale şi destră-
marea unităţii lumii creştine, s-a declanşat dorinţa de relaţii
internaţionale, îndeosebi pentru soluţionarea problemelor din
relaţiile cu „păgânătatea”. S-au încheiat tratate, ale căror capitole
le recunoşteau statutul personal creştinilor care ajungeau pe
pământurile otomane şi admiteau că nu sunt obligaţi să se supună
legilor Coranului.
Nevoia vitală de echilibru în întreţinerea relaţiilor internaţionale
a determinat apariţia primelor foruri internaţionale moderne.
La 20 noiembrie 1815, Rusia, Austria, Prusia şi Marea Britanie au
încheiat o alianţă permanentă – Sfânta Alianţă (la care, din 1818,
s-a alăturat şi Franţa), manifestată prin conferinţe la nivel înalt
denumite congrese (Troppau – 1920, Verona – 1823). Organizaţia
a apărut ca „sindicat monarhic” şi a acţionat ca directorat al
Europei. A fost înlocuită de „concertul european”, care a însemnat
tot un for, o serie de conferinţe ale statelor puternice.
În 1899, SUA au iniţiat Conferinţa panamericană, care a constituit
un Birou, pentru a genera, în 1910, Uniunea Panamericană,
premergătoarea actualei Organizaţii a Statelor Americane.
Statele au răspuns şi nevoii lor de foruri de colaborare tehnică şi au
trecut la coordonarea unor domenii de activitate prin conferinţe
periodice şi birouri permanente: Uniunea Telegrafică Internaţională
(1865) şi Uniunea Poştală Universală (1874).
Instituţionalizarea forurilor internaţionale s-a intensificat după
Primul Război Mondial, sub semnul necesităţii imperioase de a se
menţine pacea prin garanţii bazate pe principii clare şi pe mecanisme
juridice.
În prezent, se face diplomaţie în foruri internaţionale diverse:
coaliţii, alianţe politico-militare, conferinţe internaţionale, organizaţii
internaţionale, asocieri de state cu profil aparte (Uniunea Europeană,
mişcarea statelor francofone, Commonwealth-ul) (ANGHEL 1987, 75).
Societatea Naţiunilor a fost o etapă în care s-a acumulat o
experienţă bogată, pe baza căreia a urmat proliferarea forurilor
internaţionale.

114
Naţiunile Unite, instauratoare ale păcii după cel de-al Doilea
Război Mondial, au fructificat această experienţă îndeosebi pe planul
asocierii statelor suverane într-o organizaţie cu vocaţie universală,
care, în prezent, este preocupată de pacea şi securitatea lumii, dar şi de
identificarea şi soluţionarea problemelor globale, precum drepturile
omului, protejarea mediului înconjurător etc.
Războiul rece s-a purtat între două foruri internaţionale, Pactul
Atlantic şi Pactul de la Varşovia, închegate în jurul superputerilor,
SUA şi URSS. În timpul acestei confruntări, a devenit evident că
forurile regionale ar putea fi instrumente utile în edificarea unui sistem
de securitate colectivă. Coexistenţa paşnică, necesară în condiţiile în
care forurile opuse, funcţionând ca blocuri politico-militare, marcau
negativ procesele pozitive cărora le fusese destinată ONU, s-a profilat
graţie diplomaţiei forurilor internaţionale, prin care s-a realizat, într-o
primă etapă, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi,
ulterior, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
În prezent, participarea la activitatea forurilor internaţionale este
considerată criteriu de apreciere a însemnătăţii rolului jucat de state în
lume. Statul cu importanţă de prim rang apare ca protagonist pe scena
internaţională, adică este membru permanent al Consiliului de
Securitate, şi ia parte la reuniunile Grupului „celor opt”.
Activitatea diplomatică se desfăşoară, normal, în măsură consi-
derabilă, prin reuniuni internaţionale, în foruri înfiinţate de state, la
care participă delegaţii ale statelor, de fapt misiuni diplomatice ale
statelor. Forurile internaţionale şi misiunile diplomatice participante
sunt ale statelor care, înfiinţând foruri internaţionale la care trimit
misiuni diplomatice, acţionează ca subiecte de drept internaţional.
Misiunile diplomatice la forurile internaţionale se întrunesc pe
teritoriul unuia dintre statele lumii, străin pentru cvasitotalitatea
participanţilor (cu excepţia celor care reprezintă statul-gazdă), dar se
acreditează pe lângă for.
Obiectul funcţiei diplomatice de reprezentare îi împarte pe
participanţii la forurile internaţionale în patru categorii: 1. cei care
reprezintă statul-gazdă; 2. cei care reprezintă celelalte state; 3. cei care
reprezintă forul; 4 cei care reprezintă alte foruri. Forul ca personalitate
de drept internaţional are şi calitatea de a fi acreditar, adică primeşte
acreditările misiunilor diplomatice ale statelor membre sau parti-
cipante.

115
Misiunile diplomatice la for sunt primite, pe de o parte, pe
teritoriul statului care găzduieşte sediul forului şi, pe de altă parte, de
for.
În raport cu forul ca personalitate de drept internaţional, statele
membre dispun de drept de legaţie specific relaţiilor multilaterale,
adică pot participa cu delegaţii şi reprezentanţe la activitatea forului.
Un stat devine stat-gazdă pentru un for internaţional numai după
ce îşi exprimă consimţământul să găzduiască forul. Pentru găzduirea şi
a misiunilor diplomatice ad hoc la for ale statelor străine şi a
reprezentanţelor diplomatice permanente ale acestora şi ale altor foruri
membre, este nevoie de consimţământul separat al statului-gazdă.
Consimţind să intre în raportul juridic internaţional de primire pe
teritoriul său a sediului forului şi a delegaţiilor statelor membre, statul
îşi asumă obligaţia de a trata acel for şi acele state astfel încât forul să
poată funcţiona.
Scopul misiunilor diplomatice la for este participarea la
activitatea forului, la negocierile din cadrul acestuia, la elaborarea
documentelor care conţin deciziile acestuia. Raporturile misiunii
diplomatice la for cu statul-gazdă se împletesc cu şi depind de
raporturile stabilite între statul-gazdă şi for. Între statul-gazdă, pe de o
parte, for şi misiunile diplomatice la for, pe de altă parte, se formează
un raport juridic specific de ospitalitate diplomatică (ANGHEL 1987,
287).
Relaţiile dintre misiunile diplomatice la for, care participă
temporar sau permanent la activitatea şi/sau la reuniunile forului, se
supun principiului egalităţii suverane a statelor, precum şi normelor
juridice statutare ale forului (ANGHEL 1987, 78-81). În for, li se
asigură relaţiilor dintre statele reprezentate echilibrul favorabil căii
diplomatice de soluţionare a problemelor din relaţiile internaţionale. În
asemenea condiţii, este posibil ca forul internaţional să ofere cadrul
propice dezvoltării progresive a dreptului internaţional.
Forul internaţional este, de fapt, reuniunea diplomatică
multilaterală la nivel înalt, la nivel ministerial sau la nivel de experţi.
În general, reuniuni ale experţilor şi ale miniştrilor pregătesc treapta
superioară a negocierilor şi a deciziilor care se desfăşoară la nivelul
şefilor de stat şi de guvern.
Forul internaţional are o durată limitată (conferinţa internaţio-
nală) sau o durată nelimitată, fiind aşadar „permanentă” (organizaţia
internaţională) (ANGHEL 1987, 161).

116
Organizaţiile internaţionale sunt rezultatul perfecţionării diplo-
maţiei prin conferinţe. Instituţionalizarea întâlnirilor multilaterale care
se dovedesc utile şi eficiente facilitează întrunirea participanţilor, fără
a fi nevoie să se recurgă la mecanismul greoi şi irositor de timp al
convocărilor şi al organizărilor ab origine.
În general, organizaţiile internaţionale au fost constituite
pornindu-se de la conferinţele internaţionale, pe care statele partici-
pante au decis să le transforme în instituţii cu activitate permanentă.
Conferinţele internaţionale pot fi privite ca modalităţi temporare de
înfăptuire a politicii externe a statelor, în timp ce organizaţiile
internaţionale sunt instituţii ale acestei politici. Spre deosebire de
organizaţia internaţională, conferinţa internaţională nu întruneşte
caracteristicile definitorii de subiect de drept internaţional.
Când conferinţa internaţională ajunge, din obiect al dreptului
internaţional, subiect de drept internaţional, înseamnă că a devenit
organizaţie internaţională. Se depăşeşte, în procesul de instituţio-
nalizare a conferinţei, pragul critic de complexitate care permite un
asemenea salt calitativ. Când statele consimt să doteze conferinţa
internaţională cu un sistem de organe permanente, distincte de
organele statelor participante, înfiinţează o organizaţie internaţională.
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a devenit,
printr-o evoluţie care a durat peste două decenii, Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Consultările multila-
terale dintre delegaţiile statelor europene, ale SUA şi Canadei au
început la 22 noiembrie 1972, la Helsinki. Conferinţa la nivel înalt
care a adoptat Actul final de la Helsinki s-a desfăşurat între
30 iulie şi 1 august 1975. A urmat un şir de reuniuni internaţionale
privind aplicarea prevederilor Actului final, în cadrul a ceea s-a
numit „procesul CSCE”. Organizaţia a fost înfiinţată la
14 decembrie 1995, la Budapesta.
Organizaţiile internaţionale sunt foruri internaţionale, care s-au
instituţionalizat şi au dobândit personalitate internaţională. Fiind
înfiinţate prin consimţământul statelor, ca forme ale colaborării dintre
acestea, şi având rezoluţii stabilite prin negociere şi convenţie de state,
forurile internaţionale pot fi doar subiecte derivate de drept
internaţional. Numai statele au capacitate juridică deplină, în timp ce
forurile au o capacitate juridică limitată de prevederile convenţiilor
interstatale pe care se întemeiază. Forurile internaţionale dispun,

117
conform statutelor proprii, de capacitate juridică pentru realizarea
funcţiilor şi scopurilor lor, pe teritoriul statului de reşedinţă şi al
statelor participante.
La 11 aprilie 1949, Curtea Internaţională de Justiţie a dat un aviz
consultativ cu privire la reparaţia prejudiciilor suferite în serviciul
Naţiunilor Unite, prin care a răspuns şi la întrebarea dacă
Organizaţia Naţiunilor Unite are calitatea de a prezenta o reclama-
ţie internaţională, deci dacă are personalitate internaţională. Luând
în consideraţie caracterul pe care Carta i l-a acordat Organizaţiei,
Curtea a constatat că, prin Cartă, i s-au conferit Organizaţiei
drepturi şi obligaţii distincte de cele ale Membrilor şi a conchis că
Organizaţia, fiind titulară de drepturi şi obligaţii, posedă în măsură
largă personalitate internaţională şi are capacitatea de a acţiona pe
plan internaţional, fără ca organizaţia să poată fi considerată în
vreo împrejurare „super-stat”.

CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ
Definiţia conferinţei internaţionale
Conferinţa internaţională este reuniunea misiunilor diplomatice
ad hoc trimise de state să abordeze, în cadru multilateral, una sau mai
multe probleme ale relaţiilor internaţionale. Activitatea conferinţei
internaţionale, convocată din iniţiativa şi cu consimţământul statelor şi
la care participă misiuni diplomatice ad hoc ale statelor, are caracter
diplomatic. Ca urmare, această activitate este obiectul dreptului
diplomatic.
În cadrul conferinţelor internaţionale se desfăşoară dezbateri, se
prezintă proiecte, se negociază, participanţii având ca obiectiv, în cele
mai multe cazuri, realizarea unui acord interstatal.
Conferinţa internaţională este un eveniment unic, a cărui
desfăşurare este legată direct de obiectivul pe care iniţiatorii şi-au
propus să-l atingă. Lucrările se încheie după ce timpul de lucru stabilit
de participanţi s-a scurs sau după ce s-a atins obiectivul stabilit iniţial.
Prelungirea duratei conferinţei nu înseamnă instituţionalizare, pentru
că îndeplinirea funcţiilor din mandatul misiunilor diplomatice ad hoc
determină încheierea lucrărilor. Instituţionalizarea înseamnă transfor-
marea conferinţei într-un alt tip de for internaţional (organizaţie
internaţională, alianţă etc.) (CHEBELEU, 205-207).
118
La 29 iulie 1946, la Paris a fost inaugurată Conferinţa de pace,
după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Au participat
32 de state situate pe patru nivele: La etajul de sus, cinci state
(China, SUA, Franţa, Marea Britanie şi URSS) erau reprezentate
de miniştrii de externe, care alcătuia „Comitetul miniştrilor
afacerilor externe”; la un etaj inferior, Australia, Belgia,
Bielorusia, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua
Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Africa de
Sud, Ucraina şi Iugoslavia, state membre ale ONU, participau la
conferinţă prin reprezentanţi, care alcătuiau, împreună cu membrii
Consiliului miniştrilor afacerilor externe, grupul celor 21 de Puteri
aliate şi asociate, care aveau drept de vot la conferinţă; la etajul de
jos, delegaţiile din Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda
alcătuiau grupul statelor „foste inamice” şi aveau statut de invitate;
la parter, delegaţiilor din Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania şi
Austria li se rezervase doar o participare „consultativă”.
Preşedinţia conferinţei i-a revenit ministrului de externe al Franţei,
statul-gazdă, Georges Bidoult. Conferinţa a durat patru luni.
Obiectivul conferinţei era încheierea de tratate de pace între statele
care se aflaseră în război. Consiliul de Miniştri a elaborat proiec-
tele tratatelor cu statele de la etajul „invitaţilor”: Italia, România,
Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. Sarcina delegaţiilor din statele
membre ale ONU era să formuleze recomandări pentru a fi luate în
considerare în vederea definitivării tratatelor. Delegaţiile statelor
„foste inamice” aveau dreptul să-şi prezinte punctele de vedere
numai când erau solicitate să dea lămuriri şi explicaţii. Lucrările
s-au desfăşurat în plenare şi în comisia generală, în comisia
militară, în comisia juridică şi de redactare, în cele cinci comisii
politice şi teritoriale pentru cele cinci state menţionate şi în cele
două comisii economice, una pentru Balcani şi cealaltă pentru
Finlanda. Propunerile rezultate din dezbateri se adoptau prin vot,
cu majoritate simplă. Delegaţia României a participat răspunzând
la invitaţia statului-gazdă, Franţa, formulată în numele Naţiunilor
Unite (LACHE, ŢUŢUI, 234-245).
Lipsită de caracteristicile proprii subiectului (derivat) de drept
internaţional, conferinţa internaţională dispune de competenţe pe
planul organizării lucrărilor (dezbatere, negociere, adoptare de
documente etc.), de legitimitatea acceptată de statele participante
necesară constituirii prezidiului, de comisii, precum şi de elaborarea şi
adoptarea regulilor proprii de funcţionare.

119
Desfăşurarea organizată a lucrărilor conferinţei internaţionale şi
atingerea obiectivului urmărit prin conferinţă depind de adeziunea
participanţilor şi a autorităţilor statului-gazdă la un cadru juridic
elementar. Astfel, trebuie ca, la conferinţa internaţională, statele să-şi
poată exprima cu deplinătate voinţa, poziţiile şi consimţământul în
legătură cu ordinea de zi, conţinutul lucrărilor şi al documentelor
adoptate. Numai prin realizarea acestei condiţii este posibil ca statele
participante la conferinţa internaţională să se considere angajate faţă
de prevederile adoptate.

Practica organizării conferinţei internaţionale


În prezent, statele lumii dispun de o sumă de practici, la care s-a
recurs în mod repetat pentru organizarea şi desfăşurarea de conferinţe
internaţionale, unele dintre aceste practici răspunzând aplicării unor
reguli respectate de numeroase state, care pot fi considerate compo-
nente ale unor proceduri internaţionale de largă recunoaştere.
Este posibil ca iniţiativa privind întrunirea unei conferinţe
internaţionale să aparţină unui singur stat, mai multor state sau unei
organizaţii internaţionale.
Între momentul lansării iniţiativei şi cel al convocării, se
obişnuieşte să se organizeze consultări între eventualii participanţi.
Consultările pot avea loc pe cale bilaterală, la orice nivel sau în cadrul
unor reuniuni multilaterale speciale. Iniţierea şi convocarea de confe-
rinţe în cadrul organizaţiilor internaţionale decurg potrivit procedurilor
şi normelor acestora.
Consultările pregătitoare se concentrează, de obicei, asupra
schiţării ordinii de zi a conferinţei, precum şi a regulilor de procedură.
Se oferă astfel prilej de aprofundare a tematicii, de detaliere a
problematicii de discutat, de precizare a obiectivelor urmărite. Organi-
zatorilor le revine, încă din această etapă, efortul de a identifica
poziţiile divergente şi de a căuta punctele comune, pe baza cărora să
se poată desfăşura lucrările.
Pregătirile pentru Conferinţa Naţiunilor Unite pentru organizaţia
internaţională (San Francisco, aprilie-iunie 1945), au fost iniţiate
de preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt, care lansase cu
aproape patru ani înainte, la 14 august 1941, proiectul unei noi
ordini internaţionale, cuprins în documentul intitulat „Carta
Atlanticului”. Aceste pregătiri, având ca obiectiv întrunirea unei
conferinţe internaţionale, au constat dintr-un şir de alte conferinţe
internaţionale. Pregătirile propriu-zise au început la reuniunea de la
120
Washington (1 ianuarie 1942) a 26 de state, participante la Coaliţia
împotriva Axei. În cadrul acelei reuniuni pregătitoare s-a conturat
obiectivul principal al viitoarei conferinţe: angajamentul Naţiunilor
Unite de a instaura pacea şi securitatea în lume. În etapa următoare
a pregătirilor, marcată de conferinţa internaţională de la Moscova
(19-30 octombrie 1943), Marea Britanie, Uniunea Sovietică, SUA
şi China au ajuns la concluzia că obiectivul conferinţei este
înfiinţarea urgentă a unei organizaţii generale internaţionale pentru
„menţinerea păcii şi a securităţii pe baza principiului egalităţii
suverane a tuturor statelor iubitoare de pace”. Ritmul pregătirilor a
crescut şi, la conferinţa internaţională de la Teheran (8 noiembrie –
2 decembrie 1943), premierul britanic a propus înfiinţarea unei
organizaţii mondiale şi a trei organizaţii regionale. În acelaşi
cadru, preşedintele SUA a propus o organizaţie mondială, care să
cuprindă 35-50 de ţări. S-a convenit ca o conferinţă pregătitoare la
nivel de experţi să ia în discuţie aceste propuneri. Ca urmare,
experţii s-au întrunit la Dumbarton Oaks, lângă Washington
(august-octombrie 1944). Pregătirile s-au încheiat abia după ce, la
conferinţa internaţională de la Ialta (4-11 februarie 1945), s-a
convenit modul de reprezentare la conferinţă a URSS, care a
obţinut reprezentarea prin trei delegaţii: a Uniunii, a Ucrainei şi a
Bielorusiei.
Participanţii la pregătirea conferinţei discută şi despre stabilirea
locului de desfăşurare a lucrărilor. Statul-gazdă propune o localitate de
pe teritoriul său, unde sunt întrunite condiţiile tehnice necesare. Se
admite, în general, că locul de desfăşurare al conferinţei (sediul
lucrărilor) este inviolabil şi că autorităţile statului-gazdă nu pot acţiona
în acel loc (sediu) fără acordul conferinţei, adică al celor desemnaţi de
participanţi să o reprezinte.
Trebuie, totodată, ca statul-gazdă, în primul rând, dar şi ceilalţi
participanţi să întreprindă măsuri pentru desfăşurarea lucrărilor în
securitate şi să asigure protecţia delegaţiilor.
În ultima vreme, conferinţele internaţionale, mai ales cele la nivel
înalt, ale statelor cu poziţie politică preponderentă pe plan
internaţional se desfăşoară în localităţi izolate, pe insule, în zone
montane, şi nu în oraşe aglomerate, ca să se evite eventuale atacuri
teroriste sau să se împiedice accesul maselor de demonstranţi
dornici să-şi manifeste nemulţumirea faţă de conduita politică a
unor participanţi.

121
Potrivit uzanţelor şi sub imperiul principiului egalităţii suverane
a statelor, convocarea conferinţei internaţionale se face prin invitaţii
adresate de organizator (stat-gazdă, organizaţie internaţională) partici-
panţilor, fără discriminare. Doctrina de drept diplomatic se referă şi la
necesitatea respectării principiului universalităţii forurilor internaţio-
nale, în conformitate cu care toate statele interesate pot participa la
examinarea problemei care constituie tema conferinţei, precum şi la
elaborarea şi adoptarea de eventuale documente exprimând poziţii şi
angajamente comune (ANGHEL 1987, 98).
În cazurile în care organizatorul conferinţei internaţionale omite
sau refuză deschis să invite state interesate, principiul egalităţii
suverane a statelor este încălcat şi, simultan, are loc o abatere de la
regulile de conduită în relaţiile internaţionale.
României i s-a refuzat dreptul de a participa la negocierile din
cadrul Congresului de la Berlin din 1878. Neţinând seama de
dreptul recunoscut al statului român, atribut al suveranităţii, de a
încheia tratate (exercitat chiar în timpul războiului abia încheiat,
când, la 11/23 februarie 1878, România şi Turcia au încheiat
Convenţia privind remiterea fortăreţei de la Vidin trupelor
române), Otto von Bismarck şi reprezentanţii Rusiei au pretextat
că România nu poate fi admisă la Congres înainte de a i se
recunoaşte independenţa. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu,
a insistat ca România să fie admisă la Congres, subliniind că
„nimeni nu poate să dispună de noi fără noi”. După dispute intense
în cadrul Congresului, primul-ministru al României, I. C. Brătianu,
şi ministrul român de externe, Mihail Kogălniceanu, au putut să
pătrundă la 1 iulie 1878 în sala de şedinţe, unde Mihail
Kogălniceanu a rostit un discurs impresionant în apărarea
drepturilor româneşti. Otto von Bismarck, care s-a opus până în
ultima clipă ca reprezentanţii României să fie admişi în sala de
şedinţe, nu şi-a putut reţine exclamaţia admirativă: „La Roumanie
a ses hommes!” Anterior, la 10 ianuarie 1878, Domnitorul
României, Carol I, i se adresase Marelui Duce Nicolae, rugându-l,
de data aceea absolut fără succes, să accepte ca România să
participe la negocierile pentru armistiţiu de la Adrianopole, în
cadrul cărora s-a convenit şi un protocol conţinând recunoaşterea
rolului de beligerantă al armatei române (NEAGU, VOICU,
217-220).
Cu procedeul discriminator al refuzului opus de organizatori
invitării la o conferinţă internaţională a unui stat direct interesat de
obiectul tematic al conferinţei s-a confruntat peste ani chiar
122
Germania, care nu a fost invitată la Conferinţa de pace, unde a fost
adoptat Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, ale cărui
prevederi reglementau frontierele germane, precum şi numeroase
măsuri îndreptate împotriva Germaniei.
Statul-gazdă care nu permite unui stat să participe la conferinţa
internaţională convocată de o organizaţie internaţională contravine
curtoaziei internaţionale. Dacă statul-gazdă este şi iniţiatorul confe-
rinţei internaţionale, atunci impactul intereselor acestui stat asupra
organizării conferinţei internaţionale, inclusiv asupra listei statelor
invitate, este direct şi greu de pus în discuţie (ANGHEL 1987, 98).
Statele invitate confirmă primirea invitaţiei la conferinţă şi
comunică organizatorului, inclusiv statului-gazdă, componenţa misi-
unii (delegaţiei) care le reprezintă.
Conduita diplomaţilor participanţi la conferinţa internaţională,
posibilităţile şi modul lor de acţiune sunt obiectul prevederilor
dreptului diplomatic referitoare la reprezentarea statelor în relaţiile lor
cu organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală şi la misiunile
diplomatice ad hoc.
Autorităţile statului-gazdă pot să refuze prezenţa pe teritoriu a
anumitor persoane, de pildă a celor declarate anterior persona non
grata. În general, se caută ca rezolvarea acestui tip de probleme,
precum aceea a neacceptării pe teritoriu a unui delegat străin la
conferinţă, să nu împiedice reprezentarea statelor la conferinţă şi
desfăşurarea lucrărilor. Declarând persona non grata pe un membru al
misiunii diplomatice ad hoc la conferinţa internaţională, autorităţile
statului-gazdă îşi exercită dreptul suveran de a nu accepta pe teritoriul
lor persoanele pe care nu le pot accepta din motive întemeiate, dar
totodată contribuie la slăbirea prezenţei unui stat la lucrările
conferinţei. Conform unei uzanţe care ar putea deveni regulă de
curtoazie internaţională, statul-gazdă nu îl declară persona non grata
pe conducătorul unei misiuni diplomatice ad hoc la nivel înalt
(ANGHEL 1987, 36).
Statele obişnuiesc ca, la reuniunile internaţionale la care
participă, să admită prezenţa observatorilor, reprezentanţi ai statelor
sau organizaţiilor care nu doresc să se implice în negocieri şi
dezbateri, dar consideră necesar să se informeze asupra conţinutului
acestora.
Îndeosebi la conferinţele la care au loc negocieri urmate de
încheiere de documente (convenţii, acte-finale), este necesar ca
membrii misiunilor diplomatice ad hoc ale statelor participante să le
123
prezinte organizatorilor, serviciilor acestora de secretariat, împuter-
nicirile oficiale de a negocia şi de a exprima prin semnătură
consimţământul statului reprezentat, primite din partea autorităţilor
proprii.106 Deplinele puteri se verifică la începutul lucrărilor şi, în
urma verificării, delegaţii (membrii misiunilor diplomatice ad hoc la
conferinţă) sunt acreditaţi sau legitimaţi în vederea participării la
lucrări, inclusiv la negocierea de documente (CHEBELEU, 219).
Se obişnuieşte ca lucrările conferinţei să înceapă cu o plenară
inaugurală, care cuprinde o ceremonie incluzând discursul de
întâmpinare al reprezentantului statului-gazdă şi saluturile formulate
de participanţi. Plenara inaugurală constituie momentul desemnării,
prin procedura convenită la pregătiri, a preşedinţiei conferinţei, a
componenţei comisiilor şi secretariatului.
Este cvasigenerală practica încredinţării preşedinţiei conferinţei
reprezentantului statului-gazdă. În acest fel se respectă o tradiţie
considerată regulă a curtoaziei internaţionale (ANGHEL 1987, 108).
Se consideră că preşedintele nu are autoritate asupra conferinţei,
întrucât autoritatea este a conferinţei, care se desfăşoară conform
principiului egalităţii suverane. Prin conducerea dezbaterilor de către
preşedintele conferinţei se înţelege că preşedintele îi invită la cuvânt
pe participanţi, propune interpretări ale regulamentului de desfăşurare
a lucrărilor, propune formule de soluţionare a confruntărilor.
Preşedintele Conferinţei privind dreptul mării din 1958 a fost Wan
Waithayakon din Thailanda. Preşedinţia Conferinţei cu privire la
relaţiile diplomatice (Viena, 1961) i-a fost încredinţată reputatului
jurist şi profesor austriac A. Verdross (ANGHEL 1987, 110).
Prin poziţia pe care o deţine, preşedintele conferinţei poate
influenţa, chiar dacă autoritatea asupra lucrărilor revine plenului,
derularea lucrărilor, mai ales atunci când are de soluţionat probleme
procedurale.
Dacă nu toţi participanţii sunt de acord cu încredinţarea
preşedinţiei conferinţei reprezentantului statului-gazdă, se recurge la
formula preşedinţiei prin rotaţie. Reprezentanţii statelor participante se
succed la preşedinţia lucrărilor, pentru câte o şedinţă, în ordinea
stabilită la pregătiri, de obicei respectând criteriul listei alfabetice, în
limba oficială a statului-gazdă, a denumirilor statelor.
Participanţii la conferinţă pot adopta un regulament al lucrărilor,
îndeosebi cu privire la procedură: atribuţiile şi competenţele
___________________
106
Cdt, Articolul 7, cit.
124
preşedinţiei, comisiilor şi secretariatului, limitele cvorumului (numă-
rul de participanţi necesar adoptării de decizii), ordinea luărilor de
cuvânt (distingerea între declaraţiile de poziţie, alocuţiunile de fond şi
intervenţiile cu privire la procedură – motion d’ordre sau point of
order), prezentarea amendamentelor, votul (stabilirea formelor de
exprimare a votului: prin apel nominal – par appel nominal, by roll-
call, prin vot secret, prin vot deschis, prin corespondenţă), limbile de
negociere şi redactare, relaţiile cu mass-media etc.
Votul constituie un punct nodal al procedurii. Dincolo de forma
de exprimare, mai delicate apar problemele legate de puterea de vot a
participanţilor şi cele ale numărului de voturi necesar adoptării de
decizii.
În general, se admite că puterea de vot decurge din principiul
egalităţii suverane a statelor, conform căruia se atribuie câte un vot
fiecărui stat reprezentat la conferinţă. Sunt conferinţe la care se prac-
tică şi votul ponderat.
La conferinţele Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii
Mondiale puterea de vot depinde de mărimea capitalului.
Şi în cadrul Uniunii Europene, votul este ponderat.
Prin regulamentele de procedură se stabileşte numărul de voturi
necesar adoptării deciziilor: majoritate simplă sau majoritate calificată
(de două treimi, de patru cincimi etc.).
Sunt reuniuni la care deciziile se iau numai prin vot unanim sau
prin consens.
La reuniunea pregătitoare de la Dipoli, Finlanda (1972), a Confe-
rinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, s-a dat o adevărată
„bătălie diplomatică” cu privire la procedură, în cadrul căreia
protagonistă a fost delegaţia României. Proiectul românesc al
regulilor de procedură a constituit temeiul regulilor adoptate:
egalitatea în dezbateri şi negocieri a delegaţiilor statelor, desfăşu-
rarea lucrărilor în afara alianţelor militare, prin eliminarea abordă-
rilor „de la bloc la bloc” (între NATO şi Pactul de la Varşovia),
rotaţia la preşedinţia lucrărilor, prerogative exclusiv tehnice pentru
secretariat, consensul necesar în adoptarea hotărârilor de fond şi
procedurale. Conferinţa de la Dipoli a acceptat definiţia dată
consensului de ambasadorii României şi SUA, Valentin Lipatti şi
George Vest: absenţa oricărei obiecţii exprimate de un reprezen-
tant şi prezentate de acesta ca obstacol pentru adoptarea deciziei
(LIPATTI 1993, 32-33).
125
ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ, FOR DIPLOMATIC

Pe planul relaţiilor politice internaţionale, statele se grupează,


alcătuiesc grupări de state pentru a dobândi coerenţă în participarea lor
la viaţa lumii, care, ca lume a statelor grupate, apare mai puţin
complicată în privinţa diversităţii intereselor divergente şi mai
eficientă în realizarea intereselor comune. Nici o regulă de drept
internaţional nu le interzice statelor să se asocieze pentru a atinge
obiective comune. Înseamnă că statele dispun de libertatea de a se
asocia. De fapt, izolarea în relaţiile internaţionale este doar o excepţie
teoretică. În realitate, izolarea nu se numără printre opţiunile statelor.
În istoria relaţiilor internaţionale, politicile de izolare adoptate de SUA
sau de China nu au avut ca rezultat retrageri absolute din relaţiile cu
alte state. Izolarea este o stare anormală, peste voinţa statului, impusă,
eventual, ca sancţiune de celelalte state. Apropierea şi gruparea
statelor răspund, de multe ori, nevoii de solidaritate.
Gruparea de state se realizează prin convenţii internaţionale.
Statele îşi asumă obligaţii în raport cu gruparea din care au hotărât să
facă parte.
Fiecare grupare de state are ca urmare formularea de reguli şi de
coduri interne. Se adoptă norme stabile de participare la grupare.
Printre numeroasele grupări de state, de ansambluri de state
suverane care au decis să acţioneze împreună într-un domeniu sau în
mai multe domenii ale relaţiilor dintre ele se numără alianţele,
coaliţiile şi organizaţiile.
Motivul principal de aliere între state este securitatea. Statele se
aliază pentru a evita pericolul unei agresiuni externe. Statul care
hotărăşte să intre într-o alianţă de state are în vedere, de pildă, să evite
hegemonia unui stat vecin mai mare, mai puternic.
Istoria relaţiilor internaţionale a consemnat grupări temporare de
state pentru soluţionarea unei probleme a relaţiilor internaţionale prin
război. O asemenea grupare de state este coaliţia. Statele care
alcătuiesc o coaliţie au ca obiectiv comun coordonarea acţiunilor
militare şi diplomatice, dar uneori şi economice, pentru a câştiga
războiul în care s-au angajat. Coaliţia de state având ca obiectiv
purtarea unui război a devenit ilicită după ce Societatea Naţiunilor a
decis astfel şi după ce au fost adoptate dispoziţiile Pactului Briand-
Kellog. În prezent, coaliţia de state este admisă dacă se demonstrează
că răspunde unei agresiuni.

126
Opţiunea statelor de a participa la o grupare de state le indică
orientarea politică în relaţiile internaţionale şi le dezvăluie conduita.
Dincolo de varietatea de orientări şi de conduite, statele au în vedere,
când înfiinţează organizaţii internaţionale, să coopereze ca state egale
pe planul suveranităţii lor. Statele îşi propun să-şi coordoneze
acţiunile recurgând la organizaţiile internaţionale ca la centre de
cooperare permanentă.
Istoria relaţiilor internaţionale conţine exemple numeroase de
grupări de state, ca ansambluri de state suverane, care au decis să
acţioneze împreună într-un domeniu sau în mai multe domenii ale
relaţiilor dintre ele. O asemenea grupare este şi organizaţia interguver-
namentală.
În secolul al XIX-lea, statele au constituit organizaţii internaţionale
cu competenţe preponderent tehnice, precum comisiile fluviale.
Prin Convention sur l’octroi de navigation du Rhin din 1804, s-a
constituit prima organizaţie internaţională modernă, Comisia
fluviului Rin.
Comisia Europeană a Dunării a fost înfiinţată în 1856. În 1875 a
fost constituit Biroul Internaţional de Greutăţi şi Măsuri şi, în
1878, Uniunea Poştală Universală, care sunt active şi în prezent.
Prima organizaţie cu vocaţie politică a fost Societatea Naţiunilor,
înfiinţată prin decizia Conferinţei de Pace din 1919.
În 1945, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a apărut
Organizaţia Naţiunilor Unite.

Definiţia organizaţiei internaţionale


În doctrina dreptului internaţional, organizaţia internaţională este
privită ca asociere de state suverane care urmăresc să atingă un
obiectiv de interes comun, prin intermediul organelor proprii
organizaţiei (ANGHEL 1987, 144).
Dintr-o încercare de a defini, orientativ, sintetic organizaţia
internaţională, însumând diverse asemenea tentative doctrinare, ar
putea rezulta că organizaţia internaţională este instituţia permanentă,
constituită de state, prin acordul lor de voinţă exprimat prin convenţie
internaţională, care funcţionează pentru realizarea scopurilor stipulate
în actele constitutive, pe baza principiilor şi normelor fundamentale
ale dreptului internaţional (ANGHEL 1987, 145).

127
Sursele dreptului internaţional public, respectiv ale dreptului
diplomatic definesc limitat organizaţia internaţională ca fiind organi-
zaţie interguvernamentală.107
Pregătind textul celor două convenţii, Comisia Naţiunilor Unite
pentru Drept Internaţional a propus definiţia următoare: Organizaţia
internaţională este asociere de state, constituită prin convenţie, prevă-
zută cu o constituţie (statut constitutiv) şi cu organe comune şi având
personalitate juridică distinctă de personalitatea juridică a statelor
membre. Din definiţie, rezultă că organizaţia internaţională este o
organizaţie interstatală, înfiinţată prin actul de voinţă al unor state. Ca
urmare, organizaţia internaţională este subiect derivat de drept
internaţional (ANGHEL 1987, 150). Este aşadar subiect de drept inter-
naţional diferit de stat. Nu poate fi subiect principal de drept
internaţional, aşa cum este statul, întrucât organizaţia internaţională
nu-şi poate exercita suveranitatea, fiind rezultat al exercitării
suveranităţii statelor, şi nici jurisdicţia teritorială (ANGHEL 1987,
150), neavând teritoriu (DIACONU I, 447).
Organizaţia internaţională are personalitate (capacitate) juridică
(ANGHEL 1987, 153-154), adică are aptitudinea de a fi titulară de
drepturi şi de obligaţii.108 Asemenea persoanei juridice de drept civil,
organizaţia internaţională are o structură internă care funcţionează,
conform dreptului internaţional, pentru atingerea unui obiectiv, care
îşi poate exterioriza voinţa şi care, având patrimoniu, poate să
desfăşoare activităţi şi să le suporte consecinţele (CĂPĂŢÂNĂ, 159).

___________________
107
Cdt. Articolul 2. În înţelesul Convenţiei, prin expresia „organizaţie
internaţională” se înţelege o organizaţie interguvernamentală.
108
Carta NU, Articolul 104. 1. Organizaţia beneficiază pe teritoriul
fiecăruia dintre membrii ei de capacitatea juridică necesară pentru
îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor sale.
CpiNU, Articolul 1. Personalitatea juridică. Naţiunile Unite au
personalitate juridică. Au capacitatea a) să contracteze; b) să achiziţioneze şi
să dispună de proprietăţi imobile şi mobile; c) să instituie proceduri legale.
Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie privind Cazul
Bernadotte (1949). Cu unsprezece voturi împotriva a patru, Curtea a fost de
părere că Organizaţia are capacitatea de a formula plângere dacă statul
responsabil este sau nu este membru al Naţiunilor Unite. Curtea a precizat că
Organizaţia, beneficiară de drepturi şi având obligaţii, are, totodată, în mare
măsură, personalitate internaţională şi capacitatea de a acţiona pe plan
internaţional, cu toate că, fără îndoială, nu este superstat.
128
Organizaţia are dreptul, în cadrul funcţiilor stabilite de statele
care au constituit-o, de a încheia tratate cu statele membre şi cu alte
organizaţii internaţionale (CĂPĂŢÂNĂ, 156).
Spre deosebire de personalitatea juridică a statului, persona-
litatea juridică a organizaţiei internaţionale are caracter funcţional,
pentru că organizaţia internaţională stă sub principiul specializării.
În 1993 şi 1994, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite au solicitat
Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) un aviz privind liceitatea
utilizării armelor nucleare de către un stat aflat în conflict armat.
OMS a întrebat dacă utilizarea de către un stat a armei nucleare în
cursul unui război constituie încălcarea obligaţiilor statului
utilizator, având în vedere efectele armelor nucleare asupra
sănătăţii şi mediului. Adunarea Generală a ONU a întrebat dacă
este permis, în conformitate cu dreptul internaţional, să se recurgă
la ameninţarea cu utilizarea armei nucleare sau la utilizarea armei
nucleare în orice circumstanţe. CIJ a decis, cu unsprezece voturi
împotriva a trei, că este incompetentă să formuleze avizul solicitat
şi a precizat că acest aviz poate fi rezultatul activităţii organizaţiei
solicitatoare. Ca şi celelalte organizaţii internaţionale, OMS are
obligaţii decurgând din aplicarea principiului competenţei sale
speciale, aşa cum este această competenţă definită de actul
constitutiv, adică OMS este abilitată să se ocupe de efectele asupra
sănătăţii ale utilizării armelor nucleare sau ale oricărei alte
activităţi periculoase şi să adopte măsuri preventive pentru prote-
jarea sănătăţii populaţiei. CIJ a reţinut că avizul solicitat avea în
vedere nu efectele utilizării armei nucleare, ci liceitatea acestei
utilizări, şi a precizat că atribuţiile OMS sunt limitate la domeniul
sănătăţii publice. Problemele recurgerii la forţă, ale reglementării
armamentelor, ale dezarmării revin ONU şi nu organizaţiilor
specializate.
Aşadar, ca subiect derivat de drept internaţional, organizaţia
internaţională are competenţă funcţională atribuită de state şi nu este
altceva decât instrument al cooperării interstatale care depinde voinţa
statelor şi de cooperarea dintre state.(DIACONU I, 467-468)

129
Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale are caracter
obiectiv, pentru că personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale
este opozabilă chiar şi statelor nemembre.109
Organizaţia are drept de legaţie activ şi pasiv. Ca urmare, statele
pot fi reprezentate pe lângă organizaţia internaţională prin misiuni
permanente (DIACONU I, 458) .
Sunt posibile reprezentări pe lângă alte organizaţii internaţionale
sau ale acestora, prin birouri de legătură sau misiuni de observare.
Organizaţia poate fi reprezentată permanent pe lângă un stat prin
centru de informare, birou de corespondenţă, reprezentanţi rezidenţi.
Organizaţia internaţională are dreptul de a-şi administra
fondurile financiare, atât veniturile, cât şi cheltuielile.
Organizaţia internaţională are drept la drapel şi la stemă
(emblemă).
Din Avizul consultativ privind Cazul Bernadotte, rezultă că
organizaţia internaţionale are, ca subiect de drept internaţional, şi
obligaţii internaţionale.
În 1961, ONU şi Congo, şi în 1965, ONU şi Belgia au încheiat
acorduri privind repararea prejudiciului cauzat de Misiunea ONU
în Congo.
Organizaţia nu-şi poate modifica obligaţiile care i-au fost
stabilite de statele care au constituit-o. Numai statele-părţi la tratatul
constitutiv pot să modifice acest tratat (DIACONU I, 464-465) .
Organizaţia internaţională poate încheia convenţii, de pildă cu
statul pe teritoriul căruia realizează programe, acorduri de exonerare
de responsabilitate, conform cărora reparaţia revine statului beneficiar
al programului.
Organizaţia internaţională adoptă decizii prin care este angajată
numai ea, ca organizaţie, nu şi statele membre. Aceste decizii sunt
aplicate de organele organizaţiei şi actele de aplicare a acestor decizii
nu sunt acte ale statelor membre. Când, prin organele sale, organizaţia
internaţională ia decizii, altele decât deciziile fiecărui stat membru în
parte, îşi exercită voinţa proprie şi acţionează ca subiect autonom al
___________________
109
Carta Naţiunilor Unite, Articolul 104. Organizaţia beneficiază pe
teritoriul fiecăruia dintre membrii ei de capacitatea juridică necesară pentru
îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale. Potrivit capacităţii sale
juridice interne, organizaţia poate încheia contracte, poate achiziţiona şi vinde
bunuri mobiliare şi imobiliare, poate intenta acţiuni în justiţie.
130
relaţiilor internaţionale; îşi manifestă personalitatea juridică internaţio-
nală şi se comportă ca subiect derivat de drept internaţional
(DIACONU I, 451) .
Deciziile organelor organizaţiilor internaţionale pot fi adoptate
prin vot majoritar sau prin consens şi pot avea caracter obligatoriu
pentru statele membre sau pot fi doar recomandări.
Autonomia organizaţiei internaţionale implică şi independenţa
funcţionarilor organizaţiei faţă de autorităţile statelor membre.
Sursele dreptului aplicabil în privinţa organizaţiilor interna-
ţionale sunt: regulile cutumiare şi regulile scrise conţinute în convenţia
de bază a organizaţiei, alte documente de bază ale organizaţiei,
precum cele elaborate de o eventuală reuniune pregătitoare, acordurile
organizaţiei cu statul-gazdă sau cu statul pe teritoriul căruia orga-
nizaţia desfăşoară o anumită activitate, regulamentele unor organe ale
organizaţiei, statutul personalului organizaţiei.
Statele îşi exprimă acordul de voinţă de a înfiinţa o organizaţie
internaţională şi de a fi membre ale acesteia încheind o convenţie (care
se poate intitula tratat, pact, cartă, statut şi chiar constituţie).
Statele le stabilesc organizaţiilor internaţionale pe care le
constituie obiectivele definitorii. Obiectivul Organizaţiei Naţiunilor
Unite este să coordoneze acţiunea internaţională a statelor membre, să
asigure securitatea colectivă.
De la norma componenţei strict statale a organizaţiilor interna-
ţionale se fac şi excepţii.
Fără să fie subiecte de drept internaţional, ci fiind doar componente
ale statului federal sovietic, Ucraina şi Belarus au fost fondatoare
al ONU.
În 1994, a fost înfiinţat la Viena Institutul Comun, căruia i s-a
recunoscut personalitatea juridică, dar care are ca membri organi-
zaţii internaţionale precum Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale,
Fondul Monetar Internaţional şi OCDE; aşadar, subiecte derivate
ale dreptului internaţional au legitimat un subiect derivat de grad
secundar al dreptului internaţional.
Pe lângă membrii cu drepturi depline ai organizaţiei internaţio-
nale, există şi membri asociaţi şi observatori. În rândul observatorilor,
pe lângă statele cu acest statut se pot afla entităţi care au vocaţia de a
deveni state (mişcările de eliberare naţională), organizaţii
131
internaţionale sau organizaţii neguvernamentale. Drepturile observato-
rilor diferă de la o organizaţie la alta.

Reprezentarea statelor la organizaţia internaţională


Statul membru organizaţiei internaţionale trimite pe lângă
organizaţie o misiune diplomatică pentru o perioadă nelimitată, ca
să-şi asigure, la sediul organizaţiei, „reprezentarea permanentă” în
raport cu organizaţia (DIACONU II, 127), exprimarea voinţei proprii.
Dreptul diplomatic confirmă identitatea de misiune diplomatică
a reprezentanţei permanente a statului interesat pe lângă organizaţia
internaţională.110 Totodată, dreptul diplomatic reglementează organi-
zarea şi funcţionarea reprezentanţei permanente la organizaţia interna-
ţională a unui stat membru al organizaţiei internaţionale (ANGHEL
1987, 279-293).
În urma constituirii reprezentanţei unui stat străin pe teritoriul
statului-gazdă unde funcţionează organizaţia internaţională, rezultă
relaţia trilaterală stat membru al organizaţiei internaţionale reprezentat
la sediul acesteia de o misiune permanentă – organizaţia internaţională
– statul-gazdă. Statul membru este mai puţin implicat în relaţia cu
statul-gazdă, abordarea problematicii pe planul acestei relaţii revenind
organizaţiei (DIACONU II, 127).
Reprezentanţa permanentă este rezultatul deciziei adoptate de
statul care o constituie şi totodată al consimţământului exprimat în
numele organizaţiei şi în numele statului-gazdă. Este posibilă
constituirea reprezentanţei permanente şi dacă statul-gazdă nu
recunoaşte statul trimiţător. 111
___________________
110
Rezoluţia nr. 257 (III) din 3 decembrie 1948 a Adunării Generale a
ONU a stabilit că trebuie ca reprezentanţii diplomatici permanenţi să-i
prezinte secretarului general al ONU scrisori de acreditare semnate fie de
şeful statului, fie de şeful guvernului, fie de ministrul de externe
(CHEBELEU, 374).
111
Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi Statele Unite ale Americii cu
privire la sediul Naţiunilor Unite, Articolul V. Reprezentanţi permanenţi pe
lângă Naţiunile Unite. Secţiunea 15. 1. Persoanele numite de un Membru pe
lângă Naţiunile Unite, în calitate de reprezentant permanent principal sau de
reprezentant permanent având rangul de ambasador sau de ministru
plenipotenţiar; 2. Membrii permanenţi ai personalului lor, care sunt desem-
naţi conform acordului dintre secretarul general, Guvernul Statelor Unite şi
guvernul statului interesat; 3. Persoanele numite de un membru al unei
132
Statele care nu sunt membre ale organizaţiei internaţionale pot fi
reprezentate pe lângă organizaţie de reprezentanţe permanente pentru
observare.
Reprezentanţa permanentă îndeplineşte funcţii normale de
misiune diplomatică: reprezentarea, servirea interesului de stat, infor-
marea şi negocierea. Reprezentanţei permanente îi revine şi funcţia
specifică a participării la activitatea organizaţiei internaţionale.
Membrii misiunii permanente a unui stat pe lângă organizaţia interna-
ţională şi membrii misiunii diplomatice ad hoc a unui stat la reuniuni-
le organizaţiei internaţionale participă şi la activitatea organelor
organizaţiei, făcând parte din aceste organe, care adoptă şi aplică
decizii ale organizaţiei (DIACONU II, 127; DIACONU I 458).
Funcţia de reprezentare se concretizează în participarea la
lucrările organizaţiei şi în relaţiile cu celelalte misiuni permanente.
Servirea interesului de stat se face îndeosebi prin exprimarea
voinţei statului propriu în cadrul organizaţiei.
Reprezentanţa permanentă vehiculează informaţii referitoare la
activitatea organizaţiei, la activitatea şi la poziţiile celorlalte reprezen-
tanţe permanente, la poziţiile statului propriu.
Scopul principal al funcţiei de negociere exercitate de
reprezentanţa permanentă este adoptarea de rezoluţii ale organizaţiei
internaţionale. Negocierea la care participă reprezentanţa permanentă
a unui stat la organizaţia internaţională are caracter multilateral şi
obiectivul este armonizarea intereselor tuturor statelor membre
(DIACONU II, 128).

instituţii specializate definite în Articolul 57, alineatul 2 al Cartei, în calitate


de reprezentant permanent principal, având rang de ambasador sau de
ministru plenipotenţiar pe lângă instituţia specializată la sediul ei în SUA;
4. Reprezentanţi permanenţi principali ai unui membru al unei instituţii
specializate, ca şi membrii permanenţi ai personalului reprezentanţilor lor pe
lângă o instituţie specializată, desemnaţi conform acordului dintre directorul
general al instituţiei specializate, Guvernul Statelor Unite şi guvernul
membrului interesat beneficiază, sub rezerva condiţiilor şi obligaţiilor
corespondente, pe teritoriul Statelor Unite, atât în interiorul cât şi în
exteriorul districtului administrativ, de aceleaşi privilegii şi imunităţi acordate
de Statele Unite trimişilor diplomatici acreditaţi pe lângă ele. În cazul în care
guvernul unui stat membru nu este recunoscut de Statele Unite, acestea pot
restrânge privilegiile pentru reprezentanţii acelui guvern.
133
Aceste funcţii fundamentale se îndeplinesc în forma proprie
reprezentanţei permanente. 112
Reprezentanţa permanentă pentru observare are funcţii asemănă-
toare, dar nu poate realiza funcţiile de negociere în cadrul organizaţiei
şi de asigurare a participării statului propriu la activităţile organizaţiei.
Trimiţându-şi reprezentanţii permanenţi la organizaţia interna-
ţională, statul membru îşi exercită dreptul de a participa la activitatea
organizaţiei. Primind reprezentanţe permanente la sediul ei şi misiuni
diplomatice ad hoc la reuniunile ei, organizaţia internaţională îşi
exercită pasiv dreptul de legaţie.
În alcătuirea reprezentanţei permanente, decizia îi aparţine
statului trimiţător.113
Reprezentanţi ai statelor la organizaţia internaţională sunt toţi
componenţii reprezentanţei, şeful reprezentanţei, locţiitorii, consilierii,
experţii tehnici şi secretarii reprezentanţei.114 Reprezentanţa perma-
nentă este condusă de un şef de misiune şi este compusă din trei
categorii de personal: diplomatic, tehnic-administrativ şi de ser-
viciu115. Trebuie ca numărul componenţilor să nu depăşească limitele
normale, acceptate de statul trimiţător, de organizaţie şi de statul-
gazdă.116
Autorităţile statului trimiţător (şeful de stat sau de guvern,
ministrul de externe) emit scrisori de acreditare pentru şeful
reprezentanţei permanente, care le transmite organizaţiei.117 Adunarea
Generală a ONU a recomandat ca şeful misiunii permanente să fie
___________________
112
Crsroi, Partea a II-a, Articolul 6. (…) Funcţiile misiunii permanente
constau din: asigurarea reprezentării statului trimiţător la organizaţie;
menţinerea legăturii dintre statul trimiţător şi organizaţie; negocierea cu şi în
cadrul organizaţiei; urmărirea activităţilor în cadrul organizaţiei şi informarea
guvernului statului trimiţător despre aceste activităţi; asigurarea participării
statului trimiţător la activităţile organizaţiei; protejarea intereselor statului
trimiţător în relaţiile cu organizaţia; promovarea realizării scopurilor şi
principiilor organizaţiei prin cooperare cu organizaţia şi în cadrul ei.
113
Crsroi, Articolul 9.
114
CpiONU, Articolul IV. Reprezentanţii Membrilor (…) Secţiunea
16. Se va considera că, în acest articol, expresia „reprezentanţi” îi include pe
toţi delegaţii, locţiitorii delegaţilor, consilieri, experţi tehnici şi secretari ai
delegaţiilor.
115
Crsroi, Articolul 13.
116
Crsroi, Articolul 14.
117
Crsroi, Articolul 10.
134
împuternicit prin scrisori de acreditare emise de şeful statului propriu
sau de şeful guvernului sau de ministrul de externe. Acreditarea se
face pe lângă organizaţie şi nu pe lângă secretarul general al acesteia,
căruia i se transmite doar scrisoarea de acreditare.
Statul trimiţător aduce la cunoştinţa organizaţiei componenţa
reprezentanţei şi fiecare modificare a acestei componenţe: numirea,
poziţia, titlul şi ordinea de precădere a membrilor reprezentanţei,
sosirea lor, plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor,
modificările în statutul lor în timpul serviciului la misiunea perma-
nentă; sosirea şi plecarea definitivă a oricărui membru de familie şi
eventuala modificare a calităţii de membru de familie; sosirea şi
plecarea definitivă a persoanelor angajate în serviciul privat al
membrilor reprezentanţei şi încetarea activităţii lor în această calitate;
începerea şi încetarea activităţii persoanelor rezidente în statul-gazdă
care lucrează în cadrul personalului reprezentanţei permanente sau în
serviciul privat al membrilor acesteia; adresele sediilor misiunii şi ale
locuinţelor private. Aceste informaţii sunt comunicate statului-gazdă
fie de organizaţie, fie de statului trimiţător.118
Statul-gazdă poate expulza un membru al unei misiuni
permanente pe care nu îl consideră acceptabil.
Dacă şeful reprezentanţei lipseşte, conducerea reprezentanţei
este preluată de un şef ad interim, după înştiinţarea organizaţiei şi a
statului-gazdă.119
În conformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor,
trebuie ca toate statele membre ale organizaţiei internaţionale să aibă
posibilitatea să înfiinţeze misiuni permanente pe lângă organizaţia
internaţională.
În statul-gazdă, funcţionează simultan misiunile diplomatice
având rol de reprezentanţe permanente ale statelor membre ale
organizaţiei internaţionale. Ordinea de precădere a şefilor de
reprezentanţe se stabileşte ţinând seama de ordinea alfabetică a
denumirii statelor membre ale organizaţiei.120
Pe teritoriul statului care găzduieşte organizaţia şi unde ei
funcţionează în această calitate, reprezentanţii membrilor organizaţiei
pe lângă organizaţie beneficiază, asemenea trimişilor diplomatici, de
privilegii precum: inviolabilitate personală, a bagajelor şi a documen-
___________________
118
Crsroi, Articolul 15.
119
Crsroi, Articolul 16.
120
Crsroi, Articolul 17.
135
telor, libertatea de comunicare cu utilizarea cifrului şi a curierului,
exceptarea de la restricţiile în privinţa imigrării, facilităţi în privinţa
schimbului valutar121.
Statul-gazdă le acordă reprezentanţei permanente şi membrilor
ei privilegii, pentru a facilita astfel îndeplinirea funcţiilor diplomatice
de care depinde funcţionarea organizaţiei internaţionale. Temeiul
acestor privilegii este strict funcţional (DIACONU II, 127). Totodată,
membrilor personalului diplomatic al reprezentanţei diplomatice le
revin obligaţiile de a respecta legile şi reglementările statului-gazdă şi
de a nu se amesteca în afacerile interne ale statului-gazdă.122.
Potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la reprezentarea
statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale (1975), dacă
beneficiarul imunităţii de jurisdicţie comite o infracţiune gravă în
raport cu legea penală a statului-gazdă, statul trimiţător poate renunţa
la imunitate sau îl recheamă pe cel în cauză şi dispune încheierea
activităţii lui la misiunea permanentă. Aceeaşi convenţie prevede ca
statul trimiţător să procedeze la fel dacă are loc o ingerinţă gravă în
afacerile interne ale statului-gazdă.
___________________
121
CpiONU, Articolul IV, Secţiunea 11. Reprezentanţii membrilor la
organele principale şi subsidiare ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi la
conferinţele convocate de Organizaţia Naţiunilor Unite beneficiază, când se
află în exerciţiul funcţiunii şi când călătoresc spre şi de la locul întâlnirii, de
următoarele privilegii şi imunităţi: a) imunitate în privinţa arestării sau
reţinerii personale şi sechestrării bagajului personal, precum şi imunitate de
jurisdicţie de orice natură în privinţa actelor săvârşite în calitate de
reprezentanţi, inclusiv în privinţa celor spuse şi scrise; b) inviolabilitatea
tuturor înscrisurilor şi documentelor; c) dreptul de a utiliza cifru şi de a primi
documente sau corespondenţă prin curieri sau valize sigilate; d) exceptarea
lor şi a soţiilor lor de la restricţiile privind imigrarea, de la orice forme de
înregistrare a străinilor sau de la orice obligaţii de serviciu naţional în ţara pe
care o vizitează sau prin care călătoresc în exerciţiul funcţiunii; e) aceleaşi
înlesniri în privinţa reglementărilor monetare sau de schimb acordate repre-
zentanţilor guvernelor străine, care se găsesc în misiuni oficiale temporare;
f) aceleaşi imunităţi şi înlesniri în privinţa bagajului lor personal, care se
acordă reprezentanţilor diplomatici; g) orice alte privilegii, imunităţi şi
înlesniri care nu sunt incompatibile cu cele menţionate, de care pot beneficia
reprezentanţii diplomatici, cu excepţia dreptului de a cere scutire de taxe
vamale la mărfurile importate, care nu fac parte din bagajele personale, ori de
accize sau taxe de vânzare.
122
Crsroi, Articolul 77.
136
Dacă, în afara exercitării funcţiilor reprezentanţei permanente,
un membru al personalului diplomatic al reprezentanţei permanente
comite o infracţiune gravă evidentă la legislaţia penală a statului-
gazdă sau dacă săvârşeşte un act de imixtiune gravă şi evidentă în
treburile interne ale statului-gazdă, statul trimiţător este obligat să-l
recheme sau măcar să dispună încetarea funcţiilor acestuia, dacă nu
renunţă la imunitatea lui de jurisdicţie.
Organizaţia sprijină reprezentanţa permanentă şi statul-gazdă în
aplicarea prevederilor de drept diplomatic în privinţa privilegiilor.123
Autorităţile statului-gazdă au obligaţia să-i ocrotească pe
membrii personalului diplomatic al reprezentanţei, împiedicând
acţiunile prin care acestora le-ar fi afectată libertatea şi demnitatea.
Trebuie ca actele violente care ar impieta asupra libertăţii personalului
reprezentanţei permanente să fie contracarate prin măsuri adecvate.
Totodată, autorităţile statului-gazdă sunt obligate să-i urmărească şi
să-i sancţioneze pe cei care comit asemenea acte. Autorităţile statului-
gazdă nu pot, în nici un caz, să recurgă împotriva membrilor
personalului diplomatic al reprezentanţei permanente la măsuri de
constrângere precum percheziţia, arestarea, detenţia.124
Localul reprezentanţei permanente şi arhivele ei beneficiază de
inviolabilitate. Responsabilitatea pentru asigurarea acestei inviolabili-
tăţi este a statului-gazdă, căruia îi revine obligaţia ca, în cazul unui
atac, să-l urmărească şi să-l sancţioneze pe făptuitor.125
Nu îi este permis ambasadei să devină sediu al unor activităţi
contrare dreptului internaţional. Statul acreditar şi agenţii lui diploma-
tici au obligaţia să nu dea localurilor ambasadei utilizări incompatibile
cu funcţiile diplomatice.
Statul-gazdă are obligaţia de a garanta înfăptuirea privilegiului
protecţiei reprezentanţei permanente şi a personalului ei diplomatic
împotriva atentatelor la securitate.
Statul-gazdă are obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a
reprezentanţei permanente, ocrotind-o şi îngăduind-o, adică neîncer-
când nici o formă de control. Între reprezentanţa permanentă şi statul
trimiţător se poate comunica prin utilizarea curierului reprezentanţei, a
valizei reprezentanţei şi a mesajelor cifrate.

___________________
123
Crsroi, Articolul 22.
124
Crsroi, Articolul 28.
125
Crsroi, Articolul 23, alin. 2.
137
Membrii personalului diplomatic al reprezentanţei permanente
au libertatea de a circula pe teritoriul statului-gazdă, care însă poate să
le reglementeze, chiar să le interzică, din motive de securitate
naţională, accesul în anumite zone (cele de frontieră, din preajma unei
fabrici de armament sau a unui teren folosit pentru teste şi exerciţii
militare, în localităţi unde au loc conflicte sociale care pot afecta
securitatea străinilor). Pentru restrângerea posibilităţii de deplasare,
statul-gazdă poate să invoce şi motive legate de poluare sau de
opţiunea unor comunităţi etnice sau religioase care nu acceptă periodic
sau permanent vizite ale străinilor. În cazurile în care nu este interzis,
ci doar reglementat, accesul este posibil dacă reprezentanţa perma-
nentă notifică deplasarea şi autorităţile statului-gazdă o acceptă. 126
Personalul diplomatic al reprezentanţei permanente beneficiază
de scutirea de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale,
regionale sau comunale; scutirea de impozite şi taxe naţionale, regio-
nale sau comunale asupra localurilor reprezentanţei, cărora membrii
acestui personal le sunt proprietari sau locatari; scutirea, în ce priveşte
serviciile prestate statului acreditant, de dispoziţiile cu privire la
asigurările sociale în vigoare în statul-gazdă; scutirea de plata
drepturilor de vamă, a taxelor şi a altor drepturi conexe.127
Membrii personalului diplomatic al reprezentanţei permanente
beneficiază de imunitate de jurisdicţie în statul-gazdă. Ei nu sunt
obligaţi să depună mărturie în instanţă.128
Implicarea într-un proces juridic, în statul-gazdă, a unui membru
al personalului diplomatic al reprezentanţei permanente este posibilă
numai după ce statul trimiţător renunţă la imunitatea juridică. Statului
trimiţător îi revine obligaţia ca, în cazul în care nu renunţă la
imunitatea de jurisdicţie, să întreprindă tot ce se poate pentru
soluţionarea echitabilă a litigiului.129

Funcţionarul internaţional
În activitatea în cadrul organizaţiei internaţionale se intersec-
tează funcţiile a două tipuri de serviciu diplomatic: primul tip:
serviciul diplomatic extern al statului membru al organizaţiei, prin
misiunea diplomatică (reprezentanţa permanentă) şi prin misiunile
___________________
126
Crsroi, Articolul 26.
127
Crsroi, Articolele 32, 33, 34 şi 35.
128
Crsroi, Articolul 30.
129
Crsroi, Articolul 31.
138
diplomatice ad hoc ale statului membru la reuniunile organizaţiei; al
doilea tip: serviciul diplomatic cu care poate fi asimilat ansamblul
organelor integrate ale organizaţiei (ANGHEL 1987, 211).
Persoana care îndeplineşte continuu şi exclusiv funcţii în cadrul
organelor integrate ale organizaţiei internaţionale, în conformitate cu
un contract bazat pe statutul personalului organizaţiei, este funcţionar
internaţional.130
Contele Bernadotte, trimis de ONU mediator în Orientul Mijlociu,
a fost asasinat de extremişti israelieni. Curtea Internaţională de
Justiţie a stabilit că ONU era îndreptăţită să ceară reparaţie pentru
prejudiciul suferit prin dispariţia unui funcţionar internaţional aflat
în serviciul ei. Curtea a precizat că, în 1945, a fost înfiinţată o
entitate cu personalitate juridică, opozabilă statelor. Ca urmare,
ONU are dreptul să formuleze, de jure şi de facto, o reclamaţie
internaţională, pentru a obţine din partea statului răspunzător
reparaţia prejudiciilor cauzate Naţiunilor Unite, victimei şi aparţi-
nătorilor acesteia. Dreptul de a reclama este unul dintre drepturile
necesare pentru atingerea scopurilor organizaţiei şi îndeplinirea
funcţiilor ei. Curtea Internaţională de Justiţie a admis că orga-
nizaţia internaţională are dreptul de exercita protecţie funcţională,
aşa cum statele au dreptul de exercita protecţie diplomatică, pentru
a garanta independenţa agenţilor proprii.131
Atribuirea calităţii de funcţionar internaţional se face prin înves-
tire de către unul dintre organele organizaţiei internaţionale.
Activitatea funcţionarului internaţional se desfăşoară în confor-
mitate cu ordinea juridică internă a organizaţiei internaţionale, cu
prevederile reglementărilor privind condiţiile de angajare, regulile
privind cariera, remuneraţia, modalităţile de protecţie socială, regimul
disciplinar etc.
În 2005, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite l-a
demis, în urma unei anchete interne, pe directorul Secţiei de
afaceri a Consiliului de Securitate, acuzat în legătură cu scandalul
referitor la programul „Petrol pentru hrană” din Irak. Funcţionarul

___________________
130
CIJ, Avizul consultativ din 11 aprilie 1949 cu privire la Afacerea
Bernadotte. (…) este funcţionar internaţional cel care, remunerat sau
neremunerat, angajat permanent sau temporar, a fost însărcinat de organizaţia
internaţională să îndeplinească una dintre funcţiile organizaţiei (…).
131
Ibid.
139
internaţional a fost informat despre decizia secretarului general şi
şi-a încetat imediat activitatea (MEDIAFAX, 9 august 2005).
Organele ONU au constituit comisia condusă de fostul preşedinte
al Rezervelor federale ale SUA, Paul Volcker, în vederea anchetării
modului în care a fost realizat, între 1996 si 2003, programul
„Petrol pentru hrană”, pornind de la acuzaţiile de corupţie
formulate la adresa unor funcţionari ai organizaţiei.
Fostul şef al programului, Benon Sevan, şi-a prezentat demisia,
după ce, în rapoartele Comisiei Volcker, a fost acuzat că, în
schimbul încredinţării unui contract din program, a primit,
împreună cu cumnatul fostului secretar general al ONU, Boutros
Boutros Ghali, ca mită 160.000 de dolari din partea companiei
egiptene African Middle East Petroleum, al cărei proprietar este un
văr al lui Boutros Boutros Ghali. Benon Sevan a respins acuzaţia,
susţinând că suma care figurează în contul său bancar i-ar fi fost
lăsată moştenire de o mătuşă. Rapoartele Comisiei Volcker se
referă şi la implicarea în faptele cercetate şi a fiului secretarului
general al ONU (MEDIAFAX, 9 august 2005).
În iunie 2005, un funcţionar al ONU cu o carieră de 20 de ani,
Aleksandr Iakovlev, a demisionat după ce a fost acuzat că i-ar fi
procurat un loc de muncă fiului său la o firmă care făcea afaceri cu
organizaţia. La 9 august, Alexandr Iakovlev a fost arestat pe
teritoriul SUA, fiind acuzat de luare de mită, fraudă şi spălare de
bani în cadrul programului Naţiunilor Unite „Petrol pentru hrană”.
La solicitarea Procuraturii federale a SUA, organele ONU au
renunţat la imunitatea diplomatică a lui Aleksandr Iakovlev. Din
relatările presei rezultă că Alexandr Iakovlev şi-a recunoscut vina
de a fi primit, ca mită, un milion de dolari de la companii care
doreau să obţină contracte în Irak în cadrul programului menţionat.
Potrivit rapoartelor Comisiei Volcker, 1,3 milioane de dolari au
fost transferate într-un cont al firmei-fantomă Moxyco, înfiinţate
de Iakovlev în anul 2000, în Antigua. Din rapoartele menţionate
reiese că peste 950.000 de dolari din mita menţionată s-au plătit de
companii sau de persoane afiliate acestora care au câştigat
împreună contracte ale Naţiunilor Unite în valoare de peste 79
milioane de dolari (MEDIAFAX, 9 august 2005).
La 15 august 2005, secretarul general al ONU, Kofi Annan, a
ordonat o inspecţie la departamentul de achiziţii al organizaţiei,
apelând la serviciile unei companii independente de consultanţă.
Un purtător de cuvânt al ONU a precizat că, paralel, Biroul
serviciilor de control intern ale organizaţiei desfăşoară o anchetă
140
cu privire activitatea lui Aleksandr Iakovlev. Kofi Annan şi-a luat
angajamentul să adopte măsuri energice pentru combaterea
corupţiei din cadrul ONU (MEDIAFAX, 15 august 2005).
Funcţionarul internaţional este independent faţă de statul propriu şi
faţă de statul pe teritoriul căruia îşi exercită funcţiile. În schimb,
funcţionarul internaţional se subordonează organizaţiei, organele
acesteia fiind doar ele apte să interpreteze reglementările interioare
proprii, pentru a decide ce este în conformitate cu interesele
organizaţiei.
Acceptarea de către funcţionarul internaţional a numirii lui în
această calitate implică angajamentul de a servi, în activitate, exclusiv
interesul organizaţiei internaţionale. Totodată, funcţionarul internaţio-
nal este reprezentantul intereselor tuturor statelor care, în conformitate
cu obiectivele şi statutul organizaţiei internaţionale, beneficiază de
activitatea sa.
Esenţa conduitei juridice a funcţionarului internaţional constă
din independenţa faţă de autorităţile statului propriu şi loialitatea faţă
de organizaţie. Independenţa funcţionarului internaţional faţă de
autorităţile statelor proprii, membre ale organizaţiei internaţionale,
reflectă autonomia organizaţiei internaţionale. Funcţionarului interna-
ţional i se cere să răspundă la exigenţele autorităţii tuturor statelor
membre ale organizaţiei internaţionale, fără a fi subordonat nici unuia
dintre ele. El nu reprezintă nici o autoritate naţională, nici pe a statului
propriu. El nu cere şi nu primeşte dispoziţii de la autorităţi din afara
organizaţiei.132
Organizaţia internaţională are relaţii cu statele membre, cu alte
state, cu alte organizaţii internaţionale şi constituie misiuni pe
teritoriile altor state decât statul-gazdă. În aceste situaţii, se desemnea-
ză reprezentanţi ai organizaţiei internaţionale. Misiunile se constituie
şi reprezentarea se realizează prin decizia organelor organizaţiei
internaţionale, care îşi desemnează reprezentanţii, funcţionarii împu-
terniciţi să reprezinte organizaţia.
___________________
132
Carta ONU, Articolul 100. 1. În îndeplinirea îndatoririlor lor,
secretarul general şi personalul nu vor solicita şi nici nu vor primi instrucţiuni
de la vreun guvern sau de la vreo autoritate exterioară organizaţiei. Ei se vor
abţine de la orice act incompatibil cu situaţia lor de funcţionari internaţionali,
răspunzători numai faţă de organizaţie. 2. Fiecare membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite se obligă să respecte caracterul exclusiv internaţional al
funcţiilor secretarului general şi ale personalului şi să nu caute să-i influen-
ţeze în executarea sarcinilor.
141
Statutul funcţionarului internaţional răspunde necesităţilor func-
ţiei. Acest statut se aplică în conformitate cu convenţiile încheiate de
state. Ca urmare, organizaţia în ansamblu şi persoana căreia i se atri-
buie calitatea de funcţionar internaţional al organizaţiei internaţionale
sunt îndreptăţite să beneficieze şi beneficiază de privilegii pe teritoriul
statelor unde funcţionează. Această protecţie acordată organizaţiei in-
ternaţionale şi funcţionarilor ei eliberează organizaţia şi pe funcţio-
narii ei de jurisdicţia tuturor statelor membre.
Privilegiile de care beneficiază organizaţia îi garantează
autonomia faţă de statele care consimt să i-o acorde. Este de dorit ca
printre aceste state să se numere statul-gazdă şi statul pe teritoriul
căruia organizaţia îşi desfăşoară reuniunile şi activităţile operaţionale.
Este important ca acţiunile organizaţiei să nu fie supuse dreptului
intern al unui stat, pentru că astfel ar fi încălcat principiul egalităţii
suverane a statelor. Totodată, dreptul diplomatic dezaprobă abuzul de
privilegii în activitatea organizaţiilor internaţionale.133
Elveţia a acordat privilegii oficiului european al Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Statul elveţian este de acord că tribunalele
elveţiene nu pot convoca Naţiunile Unite.134
Statele privilegiază organizaţia internaţională pentru ca aceasta
să-şi poată atinge, funcţionând independent (ANGHEL 1987, 158),
scopul în vederea căruia au constituit-o.135

___________________
133
CpiisONU, Articolul VII, Secţiunea 24. Dacă un stat (…) consideră
că s-a produs un abuz de privilegiu sau de imunitate (…), se organizează
consultări între acest stat şi organizaţia internaţională pentru a se stabili dacă
abuzul s-a produs şi pentru prevenirea repetării lui. Dacă rezultatul la care se
ajunge nu este satisfăcător (…), problema (…) se supune Curţii Internaţionale
de Justiţie (…). În cazul în care Curtea constată producerea abuzului, statul
(…) afectat are dreptul (…) să nu mai acorde organizaţiei privilegiul sau
imunitatea de care s-a abuzat.
134
Acordul de sediu dintre Elveţia şi ONU, Articolul 1. Consiliul
Federal Elveţian recunoaşte personalitatea internaţională şi capacitatea
juridică ale Naţiunilor Unite. Ca urmare, nu este posibil, conform
prevederilor dreptului internaţional, ca Organizaţia să fie convocată în faţa
instanţelor elveţiene (…). (ANGHEL 1987, 158)
135
Carta ONU, Articolul 105. 1. Organizaţia beneficiază pe teritoriul
fiecăruia dintre membrii ei de privilegiile şi de imunităţile necesare pentru
realizarea scopurilor sale.
142
Dreptul diplomatic oferă cadrul în care organizaţiile interna-
ţionale să poată beneficia de: privilegiul posibilităţii de a deţine
fonduri, aur sau valută de orice fel, de a opera conturi în orice fel de
valută, de a transfera şi a converti mijloace de plată dintr-o ţară în alta
sau în cadrul aceleiaşi ţări; privilegiul exceptării activelor, veniturilor
şi bunurilor lor de la plata oricăror taxe directe; privilegiul exceptării
de la plata taxelor vamale, de la interdicţii şi restricţii a importurilor şi
exporturilor de obiecte pentru uz oficial şi de publicaţii proprii;
privilegiul imunităţii juridice în cazul unor acţiuni privind bunurile lor
mobile şi imobile, privilegiul inviolabilităţii localurilor şi arhivelor
lor.136
___________________
136
CpiONU, Articolul II. Bunuri, fonduri şi active. Secţiunea 2.
Organizaţia Naţiunilor Unite, bunurile şi activele ei, oriunde ar fi amplasate şi
de oricine ar fi deţinute, beneficiază de imunitate faţă de orice formă legală
de proces, cu excepţia măsurii în care, într-un caz particular, au renunţat în
mod expres la imunitate. Este totuşi de înţeles că nici o renunţare la imunitate
nu se extinde asupra nici unei măsuri de executare. Secţiunea 3. Localurile
Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt inviolabile. Bunurile şi activele Naţiunilor
Unite, oriunde ar fi amplasate şi de oricine ar fi deţinute, sunt imune la
cercetare, la rechiziţie, la confiscare, la expropriere, la orice formă de
amestec prin acţiune executivă, administrativă, judiciară sau legislativă.
Secţiunea 4. Arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca şi în general toate
documentele care le aparţin sau sunt deţinute de ele sunt inviolabile oriunde
ar fi amplasate. Secţiunea 5. Fără să fie restricţionate prin controale finan-
ciare, reglementări sau moratorii de orice fel, a) Organizaţia Naţiunilor Unite
poate să deţină fonduri, aur sau valută de orice fel şi să opereze conturi în
orice fel de valută; b) Naţiunile Unite sunt libere să-şi transfere fondurile,
aurul şi valuta dintr-o ţară în alta sau în cadrul unei ţări şi să convertească
orice valută deţin în orice valută. Secţiunea 6. Exercitându-şi drepturile de la
Secţiunea 5, Organizaţia Naţiunilor Unite ia în considerare orice sesizare a
guvernului oricărui membru, în măsura în care se consideră că se poate da
curs unor asemenea sesizări fără prejudicierea intereselor Naţiunilor Unite.
Secţiunea 7. Organizaţia Naţiunilor Unite, activele, veniturile şi alte bunuri
sunt a) exceptate de la plata oricăror taxe directe; se înţelege totuşi că
Naţiunile Unite nu vor cere exceptare de la taxele care nu sunt, de fapt, decât
costurile serviciilor de utilitate publică; b) exceptate de la plata taxelor
vamale, de la interdicţii şi restricţii asupra importurilor şi exporturilor în
privinţa obiectelor importate şi exportate de Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru uz oficial; se înţelege totuşi că obiectele importate cu aplicarea acestei
excepţii nu vor fi vândute în ţara în care au fost importate decât în condiţiile
convenite cu guvernul acelei ţări; c) exceptate de la taxele vamale,
143
Zona din New York a sediului ONU se află sub controlul şi
autoritatea Naţiunilor Unite. Acţiuni oficiale în această zonă pot fi
întreprinse numai cu permisiunea secretarului general al ONU. În
zonă rămân aplicabile însă legile şi măsurile instanţelor SUA.
Dacă apare conflict între legislaţia SUA şi regulile stabilite de
ONU, se recurge la arbitraj.137
Sediile Uniunii Europene nu pot fi percheziţionate, rechiziţionate,
confiscate, expropriate. Pentru ca proprietăţile şi bunurile Uniunii
Europene să fie supuse unor măsuri restrictive este nevoie de
autorizaţia Curţii Europene de Justiţie.
Autorităţile statului-gazdă au datoria să asigure liniştea în jurul
sediului organizaţiei internaţionale şi să dispună de forţe de poliţie
care, la solicitarea organizaţiei, să asigure aplicarea legilor şi
respectarea ordinii publice.138
În august 2003, sediul ONU din Bagdad a fost devastat în urma
unui atac cu un camion-capcană. Au murit 22 de persoane, printre
care şi Sergio Vieira de Mello, trimisul special al secretarului
general al ONU în Irak.
Dreptul organizaţiei internaţionale de control asupra sediului
propriu, autoritatea ei asupra sediului nu pot fi înţelese ca decurgând
din suveranitatea asupra locului unde se află sediul. Organizaţia nu
dispune de prevederi legale care să echivaleze cu normele civile şi

interdicţiile şi restricţiile asupra importurilor şi exporturilor în privinţa pu-


blicaţiilor lor. Secţiunea 8. Cu toate că Organizaţia Naţiunilor Unite nu pre-
tinde, de regulă generală, exceptarea de la accizele şi taxele asupra bunurilor
mobile şi imobile, care fac parte din preţ, când Organizaţia Naţiunilor Unite
face cumpărături importante, pentru uz oficial, de bunuri asupra cărora
asemenea accize sau taxe sunt sau pot fi impuse, membrii vor efectua totuşi,
când este posibil, aranjamente administrative adecvate pentru ca să fie remisă
sau rambursată suma accizei sau a taxei.
CpiisONU, Articolul III. (…) Secţiunea 5. Localurile instituţiilor
specializate sunt inviolabile: bunurile şi activul lor, oriunde s-ar afla şi
oricine le-ar deţine, nu pot fi percheziţionate, rechiziţionate, confiscate,
expropriate şi nici supuse constrângerii executive, administrative, judiciare
sau legislative.
137
v. Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi Statele Unite ale Americii cu
privire la sediul Naţiunilor Unite.
138
v. ibid.
144
penale ale statului-gazdă, ci doar de posibilitatea de a-l expulza pe
infractor din sediu, conform regulamentelor proprii de ordine interioară.
Chiar dacă organizaţiei internaţionale nu i se poate recunoaşte
dreptul de a acorda azil la sediile ei, ea ar putea totuşi pretinde, pentru
funcţionarii internaţionali proprii, dreptul de a-i proteja, mai ales în
condiţiile în care imunitatea ei este încălcată.
Din statutul organizaţiei internaţionale decurge statutul funcţio-
narului internaţional. Privilegiilor acordate organizaţiei internaţionale
le corespund privilegiile acordate funcţionarului internaţional
(ANGHEL 1987, 319).
Este posibilă extinderea prevederilor cadrului legal propriu al
organizaţiei internaţionale cu privire la privilegierea funcţionarului
prin acorduri speciale între organizaţiile internaţionale şi statele-gazdă
(CHEBELEU, 658).
Funcţionarul internaţional beneficiază de privilegii, în calitate de
reprezentant al organizaţiei internaţionale, pe teritoriul statului unde
îşi exercită funcţia139.
Funcţionarului internaţional i se conferă privilegii în interesul
organizaţiei internaţionale şi nu în avantaj personal. Funcţionarul
internaţional este privilegiat ca să poată promova interesele organizaţiei
internaţionale (ANGHEL 1987, 318). Privilegiile îi permit libertatea de
acţiune, îi garantează independenţa faţă de autorităţile exterioare
organizaţiei, îndeosebi faţă de autorităţile statului-gazdă, dar şi faţă de
cele ale altui stat pe teritoriul căruia funcţionarul internaţional îşi
___________________
139
Carta ONU, Articolul 105. (…) 2. Reprezentanţii Membrilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi funcţionarii organizaţiei beneficiază (…) de
privilegiile şi de imunităţile necesare pentru îndeplinirea, în mod cu totul
independent, a funcţiilor legate de Organizaţie.
CpiONU, Articolul V, Secţiunea 18 Funcţionarii ONU sunt: a) imuni
faţă de orice proces legal, din respect faţă de cuvintele spuse sau scrise şi faţă
de orice act întreprins în calitatea lor oficială; b) scutiţi de impozite pe
salariile şi remuneraţiile care le sunt plătite de Organizaţia Naţiunilor Unite;
c) imuni faţă de obligaţiile legate de serviciul naţional; d) imuni, laolaltă cu
soţii / soţiile şi rudele care depind de ei, de la restricţiile privind imigrarea şi
înregistrarea străinilor; e) beneficiari, în privinţa schimbului de devize, ai
privilegiilor similare acordate funcţionarilor de rang corespunzător de la
misiunile diplomatice; f) beneficiari, împreună cu soţii /soţiile şi rudele care
depind de ei, asemenea trimişilor diplomatici, de facilităţi similare de
repatriere în timpul crizelor internaţionale; g) îndreptăţiţi să importe, fără
taxă, mobilele şi bunurile lor, la ocuparea iniţială a postului, în statul-gazdă.
145
îndeplineşte funcţiile. Privilegiile îl protejează pe funcţionarul
internaţional numai în cadrul funcţiei sale sau în relaţie cu exercitarea
ei. Totodată, prin privilegierea funcţionarului internaţional, se asigură
respectarea principiului egalităţii suverane a statelor membre ale
organizaţiei internaţionale (CHEBELEU, 658).
Privilegiile se acordă diferit diferitelor categorii de funcţionari
internaţionali. Funcţionarii internaţionali „de profesie” beneficiază de
inviolabilitatea persoanei, de libertate de deplasare, de scutiri vamale
şi fiscale, de imunitate de jurisdicţie civilă pentru actele prin care îşi
îndeplinesc funcţiile. Experţilor în misiune (de mediere, de întocmire
de rapoarte, de elaborare de studii, de investigare) li se acordă
privilegii asemănătoare, dar numai pentru perioada misiunii.
Funcţionarii internaţionali, cetăţeni ai statului-gazdă, nu beneficiază
de privilegiul inviolabilităţii personale şi nici de cel al imunităţii de
jurisdicţie decât pentru acte oficiale în îndeplinirea funcţiilor
(CHEBELEU 660-665).

146
REPREZENTAREA DIPLOMATICĂ A STATELOR MEMBRE
ALE NATO ÎN CONSILIUL NORD-ATLANTIC (EXCURS)

Alianţa este gruparea de state printr-o convenţie internaţională,


care stabileşte obligaţii privind de cele mai multe ori garantarea
reciprocă a securităţii în caz de agresiune din partea unui stat din afara
grupării. Statelor aliate le revine obligaţia de a apăra statul agresat.
Aşadar, obligaţia principală care decurge din alianţă este, în primul
rând, militară. În consecinţă, statele care alcătuiesc o alianţă adoptă
standarde comune de înarmare, elaborează strategii comune şi
formulează şi aplică o politică militară comună. Alianţa se defineşte şi
în raport cu sursa ameninţării. Dacă se alcătuieşte o alianţă, se
presupune că există cel puţin un inamic. Alianţa îşi propune să
definească şi să identifice pericolul (inamicul) pentru a-l înlătura.
Alianţa poate avea şi instituţii permanente. În conformitate cu dreptul
internaţional, sunt licite doar alianţele defensive.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-au format ca alianţe
blocurile politico-militare, instituţii ale relaţiilor internaţionale,
grupări omogene de state ale căror ideologii dominante şi politici sunt
asemănătoare. Cooperarea militară în cadrul unui bloc politico-militar
reflectă coordonarea politică. Statele dintr-un bloc politico-militar
elaborează poziţii politice comune şi instituie instrumente comune ale
blocului de dialog politic cu statele care nu fac parte din bloc. Spre
deosebire de organizaţiile internaţionale interguvernamentale, blo-
curile politico-militare elaborează politici publice internaţionale doar
în măsura în care urmăresc atingerea obiectivelor lor militare.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o
alianţă a 26 de state (Belgia, Bulgaria, Canada, Cehia, Danemarca,
Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia,
România, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite al Americii,
Turcia, Ungaria).
La 17 martie 1948, a fost semnat la Bruxelles tratatul prin care
Anglia, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda se angajau, pentru o
jumătate de secol, să-şi acorde asistenţă dacă ar suferi vreo
147
agresiune în Europa şi să se consulte în caz de agresiune pe un alt
continent. Tratatul a prevăzut întrunirea, la cererea semnatarilor, a
unui Consiliu Consultativ, precum şi forme de cooperare econo-
mică, socială şi culturală. La 11 iunie 1948, Senatul SUA a
autorizat Administraţia să încheie, în timp de pace, alianţe în afara
ariei americane. Din octombrie 1948 până în martie 1949, s-a
derulat procesul de elaborare a proiectului de Pact atlantic de către
cele cinci state semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, SUA şi
Canada, care, la 15 martie 1949, au invitat Norvegia, Danemarca,
Islanda, Portugalia şi Italia să adere la pact. Textul a fost publicat,
înainte de a fi semnat, la 18 martie 1949. Ceremonia semnării s-a
desfăşurat la 4 aprilie 1949, la Washington. Pactul a intrat în
vigoare la 24 august, în acelaşi an. La 19 decembrie 1950,
Consiliul miniştrilor l-a desemnat pe generalul american Dwight
D. Eisenhower comandant suprem în Europa. A fost constituit
Cartierul General Suprem din Europa al puterilor aliate (Supreme
Headquarters of Allied Powers in Europe – SHAPE), prin care
forţa aliată se juxtapunea armatelor naţionale. La 20 septembrie
1951, la Ottawa, statele membre ale NATO au semnat Acordul
privind Statutul Civil al NATO, referitor la reprezentanţii
naţionali.
În prezent, NATO trece printr-un proces de adaptare la
exigenţele secolului al XXI-lea. Tinde să devină, dintr-o alianţă defen-
sivă, o organizaţie internaţională politică, având ca obiect principal
securitatea şi incluzând dimensiunea militară iniţială. Conceptele
strategice al NATO au fost înnoite în diferitele etape din evoluţia
Alianţei. Doctrina de drept internaţional include NATO printre
organizaţiile regionale politico-militare (DIACONU III, 242). NATO
exprimă parteneriatul transatlantic al statelor membre din Europa şi al
SUA. Obiectivul iniţial al acestui parteneriat a fost asigurarea păcii şi
stabilităţii continentului european. Ulterior, după încheierea
„războiului rece”, NATO a trecut la gestionarea colectivă a crizelor din
Europa şi a continuat să aibă în atenţie provocările la adresa securităţii
statelor membre. S-a consolidat latura politică a parteneriatului prin
accentul pus pe valorile în virtutea cărora acţionează statele membre
ale Alianţei: libertatea, cultura şi civilizaţia comune, democraţia,
supremaţia legii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
(DIACONU III, 243).
În cadrul NATO, statele membre interacţionează prin misiuni
militare şi misiuni diplomatice. Locul de acţiune diplomatică este
Consiliul Nord-Atlantic.
148
În temeiul articolului 9 al Tratatului de la Washington, statele
părţi au înfiinţat un Consiliu în cadrul căruia fiecare stat membru să
fie reprezentat în procesul de analiză a problemelor legate de aplicarea
Tratatului. Acelaşi articol a stabilit că întrunirea Consiliului se face
prompt şi în orice împrejurare şi că se pot constitui atâtea organisme
subsidiare câte sunt necesare şi a menţionat că se impune în primul
rând un Comitet al apărării, care să recomande măsurile de aplicare a
prevederilor privind dezvoltarea capacităţii individuale şi a celei
colective de răspuns la un atac armat, exercitarea dreptului de
autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin articolul 51 al
Cartei Naţiunilor Unite140, sprijinirea statului membru sau a statelor
membre atacate prin acţiuni imediate, inclusiv prin folosirea forţei
armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-
atlantice.
Consiliul Nord-Atlantic este organismul decizional cel mai
important al NATO. Consiliul Nord-Atlantic adoptă decizii şi emite
declaraţii şi comunicate. Adoptarea deciziilor se face prin consens.
Deciziile adoptate de Consiliul Nord-Atlantic au aceeaşi validitate,
indiferent de nivelul întrunirii. Aceste decizii exprimă voinţa colectivă
a guvernelor statelor membre.
Consiliul se întruneşte cel puţin săptămânal la nivelul şefilor de
stat sau de guvern, al miniştrilor de externe, al miniştrilor apărării sau
al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre ale NATO.
În cadrul Consiliului, statele membre au, în mod egal, dreptul de
a-şi exprima opiniile.
Guvernele statelor membre sunt reprezentate, fiecare, de câte un
membru permanent având rang de ambasador.
Fiecare ambasador, membru permanent al Consiliului Nord-
Atlantic, este însoţit de o delegaţie politică şi militară.

___________________
140
Carta ONU, Articolul 51. Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va
aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în
cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor
Unite, până când Consiliul de Securitate va fi adoptat măsurile necesare
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile întreprinse în
exercitarea dreptului la autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa
Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea
Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, de a întreprinde oricând
acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii
şi securităţii internaţionale.
149
Într-o delegaţie care, ipotetic, ar întruni caracteristicile generale
comune ale delegaţiilor reale, ambasadorul îşi reprezintă statul şi
interesele acestuia în cadrul organizaţiei. El este numit de şeful sta-
tului şi coordonat de ministerul de externe.
Primul colaborator al reprezentantului permanent este un diplo-
mat de rang înalt (ministru plenipotenţiar sau ministru consilier). El
îndeplineşte o gamă largă de sarcini, printre care: îi ţine locul
reprezentantului permanent, dacă este cazul; urmăreşte activitatea de
ansamblu a delegaţiei permanente şi elaborează planificări şi rapoarte;
îşi reprezintă statul în forurile NATO, inclusiv în structuri ad-hoc, unde
participă la elaborarea proiectelor de documente; coordonează
procesul de pregătire a acţiunilor diplomatice pe planul relaţiilor dintre
statul său şi NATO; menţine legăturile de lucru cu delegaţiile
permanente ale altor state şi cu oficialităţile NATO.
Şeful secţiei politice a delegaţiei permanente este, de obicei,
consilier diplomatic şi are sarcina de a se ocupa de o serie amplă de
probleme de securitate, precum prevenirea conflictelor, lupta împo-
triva terorismului, controlul armamentelor şi dezarmarea, prevenirea
proliferării armelor de nimicire în masă, planificarea apărării civile,
administrarea crizelor, precum şi aspecte ale politicii de securitate şi
de informare. Diplomaţii din secţia politică au sarcina de a prezenta
politica şi poziţiile statului propriu organelor civile şi militare din
subordinea Consiliului Nord-Atlantic. Ei participă şi la acţiunile de
cooperare cu statele partenere în cadrul Consiliului de Parteneriat
Euro-Atlantic, Parteneriatului pentru Pace, Consiliului Rusia-NATO,
Comisiei Ucraina-NATO, Dialogul Mediteranean. Ei participă la
organizarea vizitelor oficiale din statul propriu la sediul NATO.
Secţia pentru politica de apărare este condusă de un militar,
ofiţer superior, având rang diplomatic de ministru plenipotenţiar sau
ministru consilier. Ca şi subalternii săi, civili şi militari, este numit de
ministerul apărării. Secţia pentru politica de apărare se ocupă
îndeosebi de procesul de apărare în cadrul NATO, care le permite
forţelor armate ale statelor membre să coopereze atât în pregătire, cât
şi în operaţii; de dezvoltarea cooperării dintre NATO şi Uniunea
Europeană în domeniul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare;
de politica nucleară a NATO şi de evitarea proliferării armelor de
nimicire în masă; de cooperarea pe planul armamentelor; de politica
de apărare aeriană.
Secţia pentru resurse de apărare şi economico-financiară se
ocupă de administrarea resurselor militare comune ale NATO, de

150
finanţarea structurii de comandă militară integrată, de programul de
investiţii al NATO, de finanţarea activităţilor politice şi militare ale
Cartierului General de la Bruxelles, de procurarea de servicii şi bunuri
pentru organizaţie, de edificarea sediului nou al NATO.
Secţia pentru comunicare şi informare reprezintă statul în
comitetele de specialitate ale NATO, inclusiv în structurile din
domeniile securităţii şi securităţii informaţiilor, asigură aplicarea
politicilor de securitate ale NATO şi ale statului propriu, prin măsuri
specifice adecvate, administrează şi controlează sistemele locale de
comunicaţie şi informare. În cadrul delegaţiei permanente, funcţio-
nează şi reprezentantul statului-major al armatei statului reprezentat în
Comitetul Militar al NATO.
La nivelul reprezentanţilor permanenţi se întruneşte Consiliul
Permanent.
Întrunirile Consiliului la nivelul miniştrilor de externe au loc, de
obicei, de două ori pe an. Anual, prin rotaţie în ordinea alfabetică
engleză a denumirii statelor, unul dintre miniştrii de externe este
preşedinte de onoare al Consiliului Nord-Atlantic.
Consiliul Nord-Atlantic se întruneşte la nivelul şefilor de stat sau
de guvern ori de câte ori este nevoie să se abordeze probleme
importante, în momente importante legate de politica de securitate a
Alianţei.
Lucrările Consiliului Nord-Atlantic sunt prezidate de secretarul
general al organizaţiei sau de adjunctul acestuia.
În cadrul Consiliului, ambasadorului reprezentant permanent cu
vechimea cea mai mare îi revine funcţia onorifică de decan. El are
atribuţiile de a convoca şedinţele de Consiliu şi de a conduce aceste
şedinţe atunci când se procedează la alegerea secretarului general al
Alianţei. În cadrul Consiliului Permanent, există şi o ordine de precă-
dere după vechimea în funcţie a reprezentanţilor permanenţi, dar
locurile reprezentanţilor permanenţi la lucrări sunt fixate după ordinea
alfabetică engleză a denumirii statelor. Dezbaterile şi hotărârile din
cadrul Consiliului Nord-Atlantic au, de cele mai multe ori, ca temei
recomandări, proiecte elaborate în organele subsidiare. Secretarul
general şi reprezentanţii permanenţi pot formula teme şi probleme
pentru dezbaterile Consiliului.
Reprezentanţii permanenţi acţionează în conformitate cu
instrucţiunile primite din partea autorităţilor statului pe care îl
reprezintă. Reprezentanţii permanenţi prezintă în Consiliu poziţiile şi

151
propunerile statelor pe care le reprezintă şi îşi informează statele
despre propunerile celorlalte state membre.
Hotărârile se adoptă prin consens, aplicându-se principiul
egalităţii suverane a statelor membre.
Prima şedinţă a Consiliului-Nord Atlantic a avut loc la
Washington, la 17 septembrie 1949. Prima şedinţă a Consiliului
Permanent s-a desfăşurat la Paris, la 28 aprilie 1951.
La 24 iulie 1990, prim-ministrul României i-a adresat secreta-
rului general al NATO invitaţia de a vizita România şi a formulat
solicitarea ca un ambasador al României să fie acreditat pe lângă
Cartierul General al NATO de la Bruxelles.
La 20 decembrie 1990, România a devenit membru al
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică.
La 18 septembrie 1993, preşedintele României i-a trimis
secretarului general al NATO o scrisoare prin care a formulat cererea
oficială ca România să devină membru al NATO.
La 26 ianuarie 1994, ministrul de externe al României a semnat
la Bruxelles Documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace, lansat
la reuniunea la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic (Bruxelles,
10-11 ianuarie 1994).
La 4 noiembrie 1994, preşedintele României a vizitat Cartierul
General al NATO de la Bruxelles.
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.

RELAŢIILE DIPLOMATICE ALE NATO


CU STATELE PARTENERE

Sunt state cu care NATO are relaţii de parteneriat. Aceste state


sunt reprezentate la Cartierul General al NATO de misiuni diplo-
matice. Pentru parteneriatul pe plan militar s-au instituit elemente de
stat-major ale Parteneriatului pentru Pace.
Centrul de informare şi documentare al NATO de la Kiev a fost
înfiinţat în 1997 pentru îmbunătăţirea cunoaşterii şi înţelegerii dintre
NATO şi Ucraina. Centrul le furnizează cetăţenilor ucraineni infor-
maţie, asistenţă pentru cercetare şi sprijin în elaborarea de proiecte
Oficiul de informare al NATO de la Moscova a fost înfiinţat în
2001.
Ambasade ale statelor membre ale NATO în state cu care NATO
are relaţii de parteneriat au rol de punct de contact al NATO:
Ambasada Poloniei în Albania, Ambasada Greciei în Armenia,
152
Ambasada Sloveniei în Austria, Ambasada Turciei în Azerbaidjan,
Ambasada Lituaniei în Belarus, Ambasada Greciei în Bosnia-
Herţegovina, Ambasada Ungariei în Croaţia, Ambasada Estoniei în
Finlanda, Ambasada Bulgariei în Georgia, Ambasada Portugaliei în
Irlanda, Ambasada SUA în Kazahstan şi Ambasada României în
Republica Moldova.

ORGANE SUBSIDIARE ALE CONSILIULUI NORD-ATLANTIC

Comitetul Politic este organul subsidiar al Consiliului Nord-


Atlantic în cadrul căruia se elaborează declaraţii şi comunicate.
Comitetul Politic funcţionează la nivelul adjuncţilor reprezentanţilor
permanenţi sau al consilierilor şi consultanţilor politici ai delegaţiilor
permanente.
Alte organe subsidiare sunt: Grupul executiv de lucru (pentru
problemele legate de strategia din domeniul apărării), Comisia
superioară de resurse, Comitetul pentru bugetul militar, Comitetul
pentru bugetul civil, Comitetul pentru infrastructură.

Secretarul general al NATO


Alianţa îl are ca şef executiv pe secretarul general. Asupra
numirii lui se pronunţă guvernele statelor membre. Printre atribuţiile
lui se numără acelea de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic,
preşedinte al Comitetului pentru planificarea apărării, preşedinte al
Grupului pentru planificare nucleară, preşedinte al Consiliului pentru
Parteneriat Euro-Atlantic, preşedinte al Grupului de cooperare
mediteraneană, copreşedinte al Consiliului Permanent Comun NATO-
Rusia, copreşedinte al Comisiei NATO-Ucraina. Secretarul general
conduce Secretariatul Internaţional al NATO. Secretarul general al
NATO desfăşoară o activitate diplomatică intensă. El întreprinde vizite
în statele membre şi partenere, unde poartă convorbiri la nivel înalt.
Are contacte cu deţinătorii funcţiilor de conducere din cadrul unor
organizaţii internaţionale (ONU, OSCE, UE, Consiliul Europei).
În noiembrie 2004, a întreprins o vizită oficială de trei zile la
Washington, precum şi o vizită la sediul ONU de la New York.
Adjunctul secretarului general al NATO îl asistă pe secretarul
general în exercitarea funcţiei, îl înlocuieşte în absenţă, prezidează
Forţele operative pentru controlul armelor convenţionale şi este
preşedintele Grupului executiv de lucru, preşedintele Comitetului
153
NATO pentru apărarea aeriană, preşedintele Comisiei consultative
comune, preşedintele Comitetului mixt privind problemele proliferării.

Secretariatul internaţional al NATO


În conformitate cu Acordul privind Statutul civil, a fost alcătuit
din funcţionari desemnaţi de guvernele statelor membre sau recrutaţi
de Alianţă un secretariat internaţional. În activitatea lor, funcţionarii
Secretariatului Internaţional i se subordonează secretarului general.
În noiembrie 2002, la reuniunea la nivel înalt de la Praga, s-a
stabilit reorganizarea Secretariatului Internaţional prin introducerea de
metode administrative moderne. Obiectivele reorganizării au fost
redistribuirea responsabilităţilor între departamente şi îmbunătăţirea
coordonării în legătură cu problemele-cheie şi programele-cheie.
Noua structură cuprinde şase departamente conduse de câte un
asistent al secretarului general, precum şi Biroul NATO pentru
securitate, condus de un director.
Secretariatul Internaţional este alcătuit din Biroul secretarului
general, cinci departamente operative, Biroul administrativ şi Biroul
inspectorului financiar.
Cabinetul secretarului general al NATO este alcătuit din
Cabinetul particular, Secretariatul executiv, Biroul pentru informaţii şi
presă şi Biroul pentru securitate al NATO.
Cabinetul particular al secretarului general include un consilier
juridic şi un consilier pentru afacerile central şi est-europene.
Secretariatul executiv asigură funcţionarea Consiliului Nord-
Atlantic, a Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic, a Consiliului
Permanent Comun NATO-Rusia, a Comisiei NATO-Ucraina, a
Grupului de cooperare mediteraneană, a Comitetului pentru
planificarea apărării şi a Grupului de planificare nucleară. Planifică şi
organizează reuniunile la nivel ministerial şi la nivel înalt.
Funcţionarii Secretariatului executiv consemnează lucrările consiliilor
şi comitetelor, redactează agende, procese-verbale, rapoarte.
Secretarul executiv al NATO i se subordonează secretarului
general. Are în subordine Serviciul de sisteme informatice.
Biroul de informaţii şi presă este alcătuit din servicii de presă şi
mijloace de informare publică, de planificare, de relaţii cu statele
NATO şi cu statele partenere.
Biroul pentru securitate este condus de un director, care este
consilierul principal al secretarului general în domeniu.

154
Sediul permanent al Consiliului Nord-Atlantic
De la 16 octombrie 1967, sediul permanent al Consiliului Nord-
Atlantic se află la Bruxelles, în Belgia, în cadrul Cartierului General al
NATO, unde îşi au birourile secretarul general, Secretariatul
Internaţional, preşedintele Comitetului Militar şi Statul-Major Militar
Internaţional. Primul sediu al Cartierului General s-a aflat la Palais
Chaillot de la Paris. La 15 decembrie 1959, a fost inaugurat un nou
sediu al NATO la Porte Dauphine de la Paris. În cadrul reuniunii la
nivel înalt a NATO din 1999, de la Washington, s-a decis construirea
la Bruxelles a unui sediu nou pentru NATO, care să răspundă nevoilor
Alianţei în secolul al XXI-lea. A fost organizat un concurs de
arhitectură, în cadrul căruia criteriul principal a fost realizarea unei
instalaţii ultramoderne, adaptabile la procesul de înnoire continuă a
organizaţiei, menit să menţină caracterul dinamic al organizaţiei.

Simbolurile NATO
La sediile NATO, în locurile unde se desfăşoară activitatea
curentă a organizaţiei, pe documente şi publicaţii şi, bineînţeles, la
solemnităţi, apare emblema NATO, al cărei desen a fost conceput de
un membru al personalului internaţional.
La 14 octombrie 1953, Consiliul NATO a aprobat drapelul
organizaţiei: un compas (o stea) în culorile alb şi albastru pe fond
albastru închis, cu lăţimea măsurând trei pătrimi din lungime.

155
DIPLOMAŢIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (EXCURS)

Statele se asociază şi în grupări pe care le dotează cu structură


statală, astfel încât să se poată substitui, măcar parţial, statelor din
grupare. O asemenea asociere implică participarea statelor la un
proces de integrare în structura grupării.
În Memoriile ducelui Maximilien de Sully (Mémoires des sages
et royales économies de l’État de Henry le Grand), se găseşte un text
notabil, Le Grand dessein, atribuit lui Henri IV, unde este schiţată o
federaţie europeană pe baza redistribuirii de teritorii din 15 state,
12 monarhice (şase ereditare şi şase elective) şi trei republici, condusă
de Consiliul general, dotat cu puteri supreme, puterea politică şi
puterea judiciară, şi şase consilii provinciale. Statele componente se
situau pe picior de egalitate (LE DESSEIN..., 26-27).
Uniunea Europeană este un for politic în curs de edificare.
Luând în considerare asemănările şi deosebirile Uniunii Europene cu
alte organizaţii internaţionale ale statelor, se constată că Uniunea
Europeană este „organizaţie de tip special” (DIACONU III, 250).
Pe plan politic, Uniunea Europeană este obiectivul de atins prin
integrare (MTHIJSEN, 5).
Pe plan juridic, Uniunea Europeană înseamnă ansamblul de
drepturi acordate cetăţenilor statelor membre: dreptul de a circula şi a
avea reşedinţă pe teritoriul statelor membre; dreptul de a vota şi de a
candida la alegerile municipale din statul pe teritoriul căruia îşi au
reşedinţa şi la alegerile pentru Parlamentul European; dreptul la
protecţie diplomatică şi consulară din partea oricărui stat membru în
statele în care statul propriu nu este reprezentat; dreptul de a înainta
petiţii Parlamentului European; dreptul de a apela la Avocatul
Poporului (MATHIJSEN, 5).
Tot pe plan juridic, în termenii dreptului internaţional, Uniunea
Europeană este o organizaţie internaţională, ansamblu de state
suverane care au consimţit să acţioneze împreună în domenii ale
relaţiilor dintre ele. Ele au convenit să se asocieze pentru a atinge
156
obiective de interes comun prin intermediul organelor proprii organi-
zaţiei pe care au constituit-o. Uniunea Europeană este subiect derivat
de drept internaţional.
Uniunea Europeană îşi exercită funcţiile pe care i le-au acordat
statele membre prin tratatele succesive, inclusiv funcţii în locul
statelor membre, pe teritoriile acestor state. Uniunea Europeană
adoptă norme care prevăd nemijlocit drepturi şi obligaţii pentru
cetăţenii statelor membre. Uniunea Europeană exercită jurisdicţie
independentă, cu decizii obligatorii pentru persoane şi societăţi din
statele membre şi pentru statele membre. În 1996, Curtea Europeană
de Justiţie a stabilit că Uniunea Europeană are competenţe atribuite şi
numai asemenea competenţe (Curtea a decis că Uniunea Europeană nu
poate legifera în domeniul drepturilor omului şi nu poate adera la
Convenţia europeană a drepturilor omului.) În lumina acestei decizii,
Uniunea Europeană apare, cel puţin deocamdată, ca subiect derivat de
drept internaţional (DIACONU I, 462).
Uniunea Europeană are organe comune şi personalitate juridică
distinctă de personalitatea juridică a statelor membre, adică aptitu-
dinea de a fi titulară de drepturi şi de obligaţii.
Personalitatea juridică a Uniunii Europene, ca şi personalitatea
juridică a altor organizaţii internaţionale, are caracter obiectiv, pentru
că este opozabilă chiar şi statelor nemembre. Uniunea Europeană
încheie contracte, achiziţionează şi vinde bunuri mobiliare şi imo-
biliare, poate intenta acţiuni în justiţie, are dreptul să încheie contracte,
să dobândească şi să vândă bunuri mobile şi imobile şi să stea în
justiţie.
Uniunea Europeană încheie convenţii internaţionale, de pildă
tratate cu statele care au solicitat să adere şi au încheiat negocierile de
aderare. Convenţiile internaţionale dintre Uniunea Europeană şi un
stat sau mai multe state sunt negociate de Comisia Europeană şi
încheiate de Consiliul European în numele Comunităţii.
Uniunea Europeană are drept de legaţie activ şi pasiv. Ca
urmare, statele pot fi reprezentate pe lângă Uniunea Europeană prin
misiuni permanente şi Uniunea Europeană poate fi reprezentată
permanent pe lângă un stat prin delegaţii permanente, centre de
informare, birouri de corespondenţă, reprezentanţi rezidenţi.
La 7 februarie 1992, la Maastricht (Olanda), reprezentanţi ai
12 state europene au semnat Tratatul privind Uniunea Europeană
(intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), care ulterior a fost modificat
prin Tratatul de la Amsterdam (intrat în vigoare la 1 mai 1999) şi prin
Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001.
157
Tratatul privind Uniunea Europeană nu a înlocuit, ci a modificat
tratatele constitutive ale Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (Euratom) şi Comunităţii Economice
Europene.
Tratatul Uniunii Europene a fost construit pe trei „piloni”:
(1) Comunitatea Europeană (Comunităţile Europene) caracterizată/e
de libertăţile fundamentale ale pieţii comune: libera circulaţie a
mărfurilor, a forţei de muncă, libertatea de stabilire, libera circulaţie a
serviciilor, a capitalului şi a plăţilor; (2) Politica Externă şi de
Securitate Comună, inclusiv „apărarea valorilor comune, a intereselor
fundamentale, a independenţei şi a integrităţii Uniunii”; (3) cooperarea
în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
La 29 octombrie 2004, la Roma, a fost semnat Tratatul stabilind
o Constituţie pentru Europa (Constituţia), elaborat şi negociat în
cadrul Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor membre ale
Uniunii Europene.
La intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 2006 sau în luna urmă-
toare lunii în care va fi depus ultimul instrument de ratificare, acest
Tratat va abroga Tratatul care a instituit Comunitatea Europeană şi
Tratatul Uniunii Europene.
Constituţia pentru Europa (CONFÉRENCE... le 13 octobre 2004)
consfinţeşte Uniunea Europeană căreia statele membre îi atribuie
competenţe pentru a-şi atinge obiectivele comune. Uniunea coordo-
nează politica statelor membre având ca scop atingerea obiectivelor
comune şi îşi exercită asupra modului comunitar competenţele care
i-au fost atribuite.

VALORILE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană s-a constituit şi se dezvoltă având ca temei


următoarele valori: respectarea demnităţii umane, libertatea, demo-
craţia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului,
inclusiv ale persoanelor care aparţin minorităţilor, într-o societate
caracterizată de pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solida-
ritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.
Uniunea are ca scop promovarea păcii, a valorilor sale şi
bunăstarea popoarelor sale. Uniunea le oferă cetăţenilor un spaţiu de
libertate, de securitate şi de dreptate fără frontiere interioare şi o piaţă
interioară unde concurenţa este liberă şi nedeformată. Uniunea
158
lucrează pentru dezvoltarea durabilă a Europei fondate pe creştere
economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, o economie socială
de piaţă înalt competitivă, care tinde la lichidarea şomajului (la
folosirea deplină a forţei de muncă) şi la progresul social, şi un nivel
ridicat de protejare şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Promovează
progresul ştiinţific şi tehnic, combate excluziunea socială şi
discriminările şi promovează dreptatea şi protecţia socială, egalitatea
dintre femei şi bărbaţi, solidaritatea dintre generaţii şi protejarea
drepturilor copilului. Promovează coeziunea economică, socială şi
teritorială şi solidaritatea statelor membre. Respectă bogăţia
diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la apărarea şi la
dezvoltarea patrimoniului cultural european.
Uniunea respectă egalitatea statelor membre în faţa Constituţiei,
precum şi identitatea lor naţională, inerentă structurii lor fundamentale
politice şi constituţionale, inclusiv în privinţa autonomiei locale şi
regionale. Respectă funcţiile esenţiale ale statului, în special pe cele
care au ca obiect asigurarea integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii
publice şi apărarea securităţii naţionale. În virtutea principiului
cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se sprijină
reciproc în îndeplinirea de misiuni decurgând din Constituţie sau
rezultând din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează
îndeplinirea misiunii Uniunii şi se abţin de la orice măsură suscep-
tibilă să pună în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Constituţia şi dreptul adoptat de instituţiile Uniunii în exer-
citarea competenţelor care i s-au atribuit au întâietate faţă de dreptul
din statele membre.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

Principiul atribuirii reglementează delimitarea competenţelor


Uniunii. Principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii reglementează
exercitarea competenţelor.
În virtutea principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele
competenţei pe care statele membre i le-au atribuit în Constituţie
pentru a atinge obiectivele pe care le stabileşte. Fiecare competenţă
neatribuită Uniunii în Constituţie le aparţine statelor membre.
În virtutea principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu
aparţin competenţei sale exclusive, Uniunea intervine numai şi în
măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi atinse în
159
măsură suficientă de statele membre, atât la nivel central, cât şi la nivel
regional şi local, dar pot fi atinse mai bine, potrivit dimensiunilor şi
efectelor acţiunii avute în vedere, la nivelul Uniunii. Instituţiile
Uniunii aplică principiul subsidiarităţii conform Protocolului asupra
aplicării principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele
naţionale veghează la respectarea acestui principiu conform procedurii
prevăzute în protocol.
În virtutea principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma
acţiunii Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor Constituţiei.

DOMENIILE DE COMPETENŢĂ ALE UNIUNII EUROPENE

Sunt domenii de competenţă exclusivă a Uniunii: uniunea


vamală, stabilirea de reguli ale concurenţei necesare funcţionării pieţei
interne, politica monetară pentru statele a căror monedă este euro,
conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune
de pescuit.
Uniunea dispune şi de competenţa exclusivă de a încheia un
acord internaţional când încheierea este prevăzută într-un act legislativ
al Uniunii sau este necesară pentru a permite exercitarea competenţei
interne sau în măsura în care încheierea este susceptibilă să afecteze
reguli comune sau să le altereze conţinutul.
Uniunea dispune de competenţă partajată cu statele membre în
legătură cu piaţa internă, politica socială, pentru anumite aspecte,
coeziunea economică, socială şi teritorială, agricultura şi pescuitul, dar
nu şi în privinţa conservării resurselor biologice ale mării, mediul,
protejarea consumatorilor, transporturile, reţelele transeuropene,
energia, spaţiul de libertate, securitate şi dreptate, problemele comune
de securitate în domeniul sănătăţii publice, pentru anumite aspecte,
cercetare, dezvoltare tehnologică şi spaţiu (fără să împiedice statele
să-şi exercite competenţa proprie).
Uniunea dispune de competenţă pentru acţiuni de sprijinire, de
coordonare sau de completare în domeniile protecţiei şi ameliorării
sănătăţii umane, industrie, cultură, turism, educaţie, tineret, sport şi
formare profesională, protecţie civilă, cooperare administrativă.

160
POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ

În relaţiile cu lumea, Uniunea îşi afirmă şi îşi promovează


valorile şi interesele. Contribuie la pacea, securitatea şi dezvoltarea
durabilă a Planetei, la solidaritate şi respect mutual între popoare, la
comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protejarea
drepturilor omului, în special ale copilului, precum şi la respectarea
strictă şi la dezvoltarea dreptului internaţional, în special a principiilor
Cartei Naţiunilor Unite.
Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace adecvate, în
funcţie de competenţele care îi sunt atribuite.
Uniunea are competenţa de a defini şi de a-şi aplica Politica
Externă şi de Securitate Comună, inclusiv definirea progresivă a unei
politici de apărare comune. Competenţa Uniunii în materia Politicii
Externe şi de Securitate Comune acoperă toate domeniile politicii
externe astfel încât ansamblul problemelor privind securitatea Uniunii,
inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comună care
poate duce la apărarea comună. Statele membre sprijină activ şi fără
rezervă Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii în spirit de
loialitate mutuală şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu. Ele se
abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă
să-i afecteze eficienţa.
Din prevederile Constituţiei pentru Europa, rezultă că Politica
Externă şi de Securitate Comună a Uniunii Europene se întemeiază pe
dezvoltarea solidarităţii politice reciproce a statelor membre, pe
identificarea problemelor de interes general şi pe realizarea unui grad
crescător de convergenţă a acţiunilor statelor membre.
În aplicarea prevederilor Constituţiei, Consiliul European va
identifica interesele strategice ale Uniunii şi va stabili obiectivele
politicii externe şi de securitate comună. Consiliul de Miniştri al
Uniunii Europene va elabora această politică în cadrul liniilor stra-
tegice stabilite.
Consiliul European şi Consiliul de Miniştri vor adopta deciziile
europene necesare Politicii Externe şi de Securitate Comune.
Politica Externă şi de Securitate Comună va fi executată de
ministrul afacerilor externe al Uniunii şi de statele membre, utilizând
mijloacele naţionale şi pe cele ale Uniunii.
Statele membre se vor pune de acord în Consiliul European şi în
Consiliul de Miniştri asupra fiecărei probleme de politică externă şi de
securitate comună de interes general, pentru a defini o abordare
161
comună. Înainte de a întreprinde orice acţiune sau de a asuma orice
angajament care ar putea afecta interesele Uniunii, fiecare stat
membru va consulta celelalte state în cadrul Consiliului European sau
al Consiliului de Miniştri. Prin convergenţa acţiunilor lor, statele
membre vor asigura posibilitatea ca Uniunea să-şi realizeze interesele
şi valorile pe scena internaţională. Statele membre sunt solidare.
Consiliul European şi Consiliul de Miniştri vor adopta, în
domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, decizii în unani-
mitate. Se vor pronunţa asupra iniţiativei unui stat membru, a propu-
nerilor ministrului de externe al Uniunii.
Parlamentul European va fi consultat asupra principalelor
aspecte şi opţiuni fundamentale ale Politicii Externe şi de Securitate
Comune şi va fi informat în legătură cu evoluţia lor.
Politica de Securitate şi Apărare Comună face, conform
Constituţiei, parte integrantă din Politica Externă şi de Securitate
Comună. Ea asigură Uniunii capacitatea operaţională bazată pe
mijloace civile şi militare. Uniunea va putea recurge la această
capacitate în misiuni în afara Uniunii, pentru a asigura menţinerea
păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale,
conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite. Executarea acestor
sarcini se va sprijini pe capacităţile furnizate de statele membre.
Din Constituţie, rezultă că politica de securitate şi de apărare
comună include definirea progresivă a unei politici de apărare comune
a Uniunii. Ea va duce la o apărare comună din momentul în care
Consiliul European va decide astfel în unanimitate şi le va recomanda
statelor membre să adopte o decizie în acest sens conform normelor
constituţionale.
Politica Uniunii nu va afecta caracterul specific al politicii de
securitate şi apărare a anumitor state membre şi va respecta obligaţiile
decurgând din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state
membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul
Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic şi este compatibilă cu politica de
securitate şi apărare comună.
Statele membre vor pune la dispoziţia Uniunii, pentru realizarea
Politicii de Securitate şi Apărare Comune, capacităţi civile şi militare
pentru a contribui la atingerea obiectivelor stabilite de Consiliu.
Statele membre care vor constitui împreună forţe multinaţionale vor
putea de asemenea să le pună la dispoziţia Politicii de Securitate şi de
Apărare Comune.
162
Statelor membre le revine, potrivit Constituţiei, obligaţia de a se
angaja să-şi îmbunătăţească progresiv capacităţile militare şi vor
institui, în acest scop, o Agenţie în domeniul dezvoltării capacităţilor
de apărare, de cercetare, de achiziţii şi de armament (Agenţia
Europeană de Apărare), pentru a identifica nevoile operaţionale, a
promova măsuri de satisfacere a acestor necesităţi, a contribui la
identificarea măsurilor utile consolidării bazei industriale şi tehno-
logice a sectorului apărării şi pentru a le aplica, a participa la definirea
unei politici europene a capacităţilor şi armamentului şi pentru a asista
Consiliul în evaluarea ameliorării capacităţilor militare.
Consiliul va adopta în unanimitate deciziile privind Politica de
Securitate şi Apărare Comună, inclusiv pe cele privind lansarea de
misiuni. Ministrul de externe al Uniunii va putea să propună să se
recurgă la mijloace naţionale ca şi la instrumentele reuniunii.
Consiliul va putea încredinţa realizarea unei misiuni, în cadrul
Uniunii, unui grup de state membre, pentru păstrarea valorilor Uniunii
şi servirea intereselor ei.
Statele membre care satisfac criterii mai ridicate ale capacităţilor
militare şi care şi-au asumat angajamente mai constrângătoare în
domeniu în vederea misiunilor celor mai pretenţioase vor stabili o
cooperare structurată permanentă în cadrul Uniunii.
Dacă un stat membru va fi obiectul unei agresiuni armate,
celelalte state membre îi vor datora ajutor şi asistenţă prin toate
mijloacele lor, conform articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite. Nu
va fi afectat caracterul specific al Politicii de Securitate şi Apărare
Comune a unor state membre.
Angajamentele de cooperare în acest domeniu vor rămâne
conforme angajamentelor asumate în cadrul NATO care va fi, în
continuare, pentru statele membre ale NATO, baza apărării lor colec-
tive şi instanţa aplicării ei.
Parlamentul European va fi consultat şi informat asupra
aspectelor principale şi a opţiunilor fundamentale ale Politicii de
Securitate şi Apărare Comune.
Constituţia prevede ca acţiunea Uniunii Europene pe scena
internaţională să se bazeze pe principiile conform cărora a fost
înfiinţată, s-a dezvoltat şi s-a extins şi pe care Uniunea are în vedere să
le promoveze în lume: democraţia, statul de drept, universalitatea şi
caracterul unitar al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
respectarea demnităţii umane, egalitatea, solidaritatea şi respectarea
principiilor Cartei Naţiunilor Unite şi ale dreptului internaţional.

163
Potrivit Constituţiei, Uniunea se va strădui să dezvolte relaţii şi
să construiască parteneriate cu state terţe, cu organizaţii internaţionale,
regionale şi mondiale care împărtăşesc principiile menţionate.
Uniunea se va pronunţa în favoarea soluţiilor multilaterale pentru pro-
blemele comune, îndeosebi în cadrul Naţiunilor Unite.
Uniunea va stabili şi va realiza politici comune şi va acţiona
pentru a asigura un grad înalt de cooperare în toate domeniile relaţiilor
internaţionale, în vederea apărării valorilor proprii, a intereselor
fundamentale, a securităţii, independenţei şi integrităţii, pentru a
consolida şi a susţine democraţia, statul de drept, drepturile omului şi
principiile dreptului internaţional, pentru menţinerea păcii, prevenirea
conflictelor şi consolidarea securităţii internaţionale, conform
principiilor şi scopurilor Cartei Naţiunilor Unite, ca şi principiilor
Actului final de la Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv
celor referitoare la frontierele exterioare, pentru a susţine dezvoltarea
durabilă pe plan economic, social şi în privinţa mediului a statelor în
curs de dezvoltare, în scopul esenţial al eradicării sărăciei, pentru a
încuraja integrarea tuturor statelor în economia mondială, inclusiv prin
înlăturarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului interna-
ţional, pentru a contribui la elaborarea măsurilor internaţionale de
păstrare şi de ameliorare a calităţii mediului şi gestionarea durabilă a
resurselor naturale mondiale, în vederea unei dezvoltări durabile,
pentru a ajuta populaţiile, ţările şi regiunile care se confruntă cu
catastrofe naturale sau de origine umană şi pentru a promova un
sistem internaţional întemeiat pe cooperare multilaterală consolidată şi
o bună guvernare mondială.
Deciziile europene ale Consiliului European privind interesele şi
obiectivele strategice ale Uniunii se vor referi la Politica Externă şi de
Securitate Comună, ca şi la alte domenii care aparţin acţiunii externe
şi privesc relaţiile Uniunii cu o ţară, o regiune sau constituie o
abordare tematică. Consiliul European va decide în unanimitate asupra
recomandărilor Consiliului de Miniştri.
În cadrul principiilor şi obiectivelor acţiunii sale exterioare,
Uniunea îşi va stabili şi va aplică o Politică Externă şi de Securitate
Comună, acoperind toate domeniile politicii externe şi de securitate.
Constituţia stabileşte obligaţia ca statele membre să sprijine
activ şi fără rezerve Politica Externă şi de Securitate Comună în
spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce, să lucreze de comun acord
la dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii lor politice reciproce.
Constituţia le cere statelor membre să se abţină de la orice acţiune

164
contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă să-i prejudicieze
eficacitatea de forţă de coeziune în relaţiile internaţionale.
Uniunea îşi va desfăşura Politica Externă şi de Securitate
Comună definind orientările generale, adoptând decizii europene care
stabilesc acţiunile Uniunii, poziţiile Uniunii, modalităţile de aplicare a
deciziilor europene şi consolidarea cooperării sistematice dintre statele
membre pentru desfăşurarea politicii lor.
Consiliul European va defini orientările generale ale Politicii
Externe şi de Securitate Comune, inclusiv în legătură cu problemele
având implicaţii în domeniul apărării. Dacă se va impune, ca urmare a
unei anumite evoluţii pe plan internaţional, Consiliul European va fi
convocat în reuniune extraordinară pentru definirea liniilor strategice
adecvate ale politicii Uniunii în această privinţă. Consiliul de Miniştri
va adopta deciziile europene necesare stabilirii şi aplicării Politicii
Externe şi de Securitate Comune, pe baza orientărilor generale şi
liniilor strategice definite de Consiliul European.
Dacă o situaţie internaţională va impune acţiunea operaţională a
Uniunii, Consiliul va adopta deciziile europene necesare, prin care va
stabili obiectivele, semnificaţia şi mijloacele de pus la dispoziţia
Uniunii, ca şi condiţiile şi perioada de realizare a acţiunii. Aceste
decizii europene vor angaja statele membre în luările lor de poziţie şi
în conduita lor în acţiune.
Fiecare stat membru, ministrul de externe al Uniunii sau acesta
sprijinit de Comisie vor putea sesiza Consiliul asupra oricărei
probleme de Politică Externă şi de Securitate Comună şi supune
iniţiative şi propuneri. Dacă se va impune o decizie rapidă, ministrul
de externe al Uniunii va convoca, fie din oficiu, fie la cererea unui stat
membru, în patruzeci şi opt de ore sau, dacă este necesar, cât mai
repede, reuniunea extraordinară a Consiliului.
Consiliul va decide în unanimitate. Fiecare membru al
Consiliului care se abţine de la vot îşi va putea însoţi abţinerea de o
declaraţie oficială şi nu va fi obligat să aplice decizia europeană, dar
va accepta că decizia europeană angajează Uniunea. În spiritul
solidarităţii reciproce, statul membru care se va abţine de la vot se va
abţine şi de la orice acţiune susceptibilă a fi în conflict cu acţiunea
Uniunii bazată pe decizia europeană şi celelalte state îi vor respecta
poziţia. Dacă membrii Consiliului care se vor abţine vor reprezenta cel
puţin o treime din statele membre, având cel puţin o treime din
populaţia Uniunii, decizia Uniunii nu va fi adoptată.

165
Consiliul va decide cu majoritate calificată când decizia
europeană va stabili o acţiune sau o poziţie a Uniunii pe baza unei
decizii europene a Consiliului European referitoare la interese şi
obiective strategice ale Uniunii, când decizia europeană va stabili o
acţiune sau o poziţie a Uniunii pe baza unei propuneri a ministrului de
externe al Uniunii, prezentată ca urmare a unei solicitări specifice a
Consiliului European, când decizia europeană va aplica o decizie
europeană stabilind o acţiune sau o poziţie a Uniunii şi când decizia
europeană se va referi la numirea unui reprezentant special.
Dacă un membru al Consiliului va declara că, pentru motive
politice naţionale vitale, are intenţia să se opună adoptării unei decizii
europene înainte de a fi adoptată cu majoritate calificată, nu se va
trece la vot şi ministrul de externe al Uniunii va căuta, în consultări cu
statul membru implicat, o soluţie acceptabilă pentru acest stat. În
absenţa unui rezultat, Consiliul, votând cu majoritate calificată, va
putea să ceară sesizarea Consiliului European pentru adoptarea unei
decizii europene în unanimitate.
Când Consiliul European sau Consiliul de Miniştri va stabili o
abordare comună a Uniunii (Constituţia, I-40), ministrul de externe al
Uniunii şi miniştrii afacerilor externe din statele membre îşi vor
coordona activitatea în Consiliu.
Consiliul va putea numi, la propunerea ministrului de externe al
Uniunii, un reprezentant special căruia să-i confere un mandat în
legătură cu problemele politice speciale. Reprezentantul special îşi va
exercită mandatul sub autoritatea ministrului.
Uniunea va putea încheia acorduri cu unul sau mai multe state
sau organizaţii internaţionale în problemele Politicii Externe şi de
Securitate Comune.
Statele membre îşi vor coordona acţiunea în organizaţiile
internaţionale şi la conferinţele internaţionale, unde vor apăra poziţiile
Uniunii. Ministrul de externe al Uniunii va asigura organizarea acestei
coordonări. În organizaţiile internaţionale şi la conferinţele interna-
ţionale, inclusiv în cazul Consiliului de Securitate al ONU, unde nu
vor participa toate statele membre, cei care vor participa vor apăra
poziţiile Uniunii. Statele membre participante vor informa statele
neparticipante şi pe ministrul de externe al Uniunii despre lucrările şi
problematica dezbătută în cadrul organizaţiilor internaţionale şi la
conferinţele internaţionale. Statele membre al Uniunii, care vor fi şi
membre ale Consiliului de Securitate al ONU, vor apăra, în exer-

166
citarea funcţiilor lor, poziţiile şi interesele Uniunii, fără a prejudicia
responsabilităţile care le revin conform Cartei Naţiunilor Unite.
Un Comitet Politic şi de Securitate va urmări situaţia interna-
ţională în domeniile relevante ale Politicii Externe şi de Securitate
Comune şi va contribui la stabilirea politicilor, formulând avize
adresate Consiliului. Va supraveghea şi aplicarea politicilor convenite,
fără a prejudicia activitatea ministrului de externe al Uniunii.
Comitetul Politic şi de Securitate va exercita, sub responsabilitatea
Consiliului şi a ministrului de externe al Uniunii, controlul politic al
direcţiei strategice a operaţiilor de gestionare a crizei. Consiliul va
putea autoriza Comitetul în vederea unei operaţii de gestionare a crizei
şi pe durata acesteia, aşa cum este determinată de Consiliu, să adopte
măsuri adecvate privind controlul politic şi direcţia strategică de
operaţii.
Uniunea va putea încheia, în condiţiile stabilite prin Constituţie,
un acord cu una sau mai multe ţări sau organizaţii internaţionale.
Acordurile încheiate de Uniune vor lega instituţiile Uniunii şi statele
membre.
Uniunea va putea încheia un acord de asociere cu state terţe sau
cu organizaţii internaţionale pentru a crea o asociaţie caracterizată de
drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni comune şi de proceduri
particulare.
Negocierea acordurilor dintre Uniune şi statele terţe sau
organizaţiile internaţionale se va desfăşura conform prevederilor
Constituţiei. Consiliul va autoriza începerea negocierilor, va stabili
directivele de negociere, va autoriza semnarea şi încheierea
acordurilor. Comisia sau ministrul de externe al Uniunii va prezenta
recomandări Consiliului, care va adopta decizii europene, autorizând
deschiderea negocierilor şi desemnându-l pe negociatorul-şef al
echipei de negociatori ai Uniunii. Consiliul va putea da directive
negociatorului şi va putea desemna un comitet special în consultare cu
care să se desfăşoare negocierile. La propunerea negociatorului,
Consiliul va adopta decizia europeană de autorizare a semnării
acordului şi, dacă va fi cazul, a aplicării provizorii. La propunerea
negociatorului, Consiliul va adopta decizia europeană privind încheie-
rea acordului. În cazul acordurilor de asociere, al aderării Uniunii la
Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, al acordurilor creând un cadru instituţional specific,
organizând proceduri de cooperare, al acordurilor cu implicare
bugetară notabilă pentru Uniune şi al acordurilor privind domenii
cărora li se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura
167
specială prin care se cere aprobarea Parlamentului European, Consiliul
va adopta decizia europeană de încheiere a acordului, după ce va avea
aprobarea din partea Parlamentului European.
Uniunea va stabili orice cooperare utilă cu organele Naţiunilor
Unite şi ale instituţiilor specializate, cu Consiliul Europei, cu Orga-
nizaţia pentru Securitate şi Cooperare Europeană şi cu Organizaţia de
Cooperare şi Dezvoltare Economică. Uniunea va asigura, de altfel,
legături oportune şi cu alte organizaţii internaţionale.

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

În prezent, Consiliul European, Parlamentul European, Comisia


Europeană, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi emit, în limitele
puterilor conferite prin Tratatul Uniunii Europene, regulamente,
directive şi decizii obligatorii.
Membrii Consiliului European şi cei ai Parlamentului European
sunt aleşi la nivel naţional.
După intrarea în vigoare a Constituţiei pentru Europa, Uniunea
Europeană va dispune de un cadru instituţional vizând promovarea
valorilor Uniunii, urmărirea obiectivelor Uniunii, servirea intereselor
Uniunii, ale cetăţenilor şi ale statelor membre, asigurarea coerenţei,
eficacităţii şi continuităţii politicii şi acţiunii sale. Cadrul instituţional
va cuprinde: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul
(Consiliul de Miniştri), Comisia (Comisia Europeană), Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene. Fiecare instituţie va acţiona în limitele
atribuţiilor conferite în Constituţie, conform procedurilor şi condiţiilor
prevăzute de Constituţie. Instituţiile vor coopera loial.
În prezent, guvernele statelor membre ale Uniunii Europene îl
desemnează pe preşedintele Comisiei Europene, care prezintă o
declaraţie în Parlamentul European, înaintea de a primi aprobarea
acestuia. Guvernele statelor membre îi desemnează pe membrii
Comisiei Europene, de comun acord cu preşedintele desemnat al
Comisiei. Parlamentul îi aprobă în grup pe preşedintele şi pe membrii
Comisiei Europene. Parlamentul European a solicitat ca fiecare
membru al Comisiei Europene să compară, înainte de vot, în faţa
comitetului parlamentar responsabil pentru domeniul de competenţă.

168
Parlamentul European
În conformitate cu prevederile Constituţiei, Parlamentul
European (nu mai mult de 750 de cetăţeni europeni, aleşi prin sufragiu
universal, direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani,
conform criteriului pragului minim de şase membri pe stat membru şi
al celui maxim de 86 de locuri) va exercita, împreună cu Consiliul
Europei, funcţiile legislativă şi bugetară. El va exercita, de asemenea,
funcţiile de control politic şi consultativ şi îl va alege pe preşedintele
Comisiei Europene.
În prezent, Parlamentul European dispune de un Secretariat
General condus de un secretar general alcătuit din opt directorate
generale (pentru preşedinte, pentru comitete şi delegaţii, pentru
informaţii, pentru relaţii publice, pentru studii, pentru personal, pentru
administraţie, pentru traduceri şi servicii generale şi pentru finanţe şi
control financiar) şi de un serviciu juridic. A fost stabilit un Cod de
conduită al personalului parlamentului.

Consiliul European
Tratatul Uniunii Europene în vigoare a instituţionalizat Consiliul
European, format din şefii de stat şi de guvern din statele membre.
Potrivit Constituţiei, Consiliul European va fi alcătuit din şefi de
stat sau de guvern din statele membre, din preşedintele Consiliului
European şi din preşedintele Comisiei Europene. Va defini priorităţile
politice generale, dar nu va avea funcţii legislative. La lucrările Consiliului
European vor participa miniştrii de externe ai statelor membre.
Consiliul European se va întruni trimestrial, convocat de
preşedintele Consiliului European. Vor putea fi convocate şi reuniuni
extraordinare. În cazurile în care Constituţia nu dispune altfel,
Consiliul European se va pronunţa prin consens.
Consiliul European îşi va alege, cu majoritate calificată,
preşedintele pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, care va putea fi
reînnoită o dată. Preşedintele Consiliului European va conduce
lucrările Consiliului European, va asigura continuitatea lucrărilor,
împreună cu preşedintele Comisiei, pe baza lucrărilor Consiliului
afacerilor generale. Va prezenta un raport Parlamentului European
după fiecare reuniune a Consiliului European. Va asigura repre-
zentarea externă a Uniunii Europene în domeniile Politicii Externe şi
de Securitate Comună, fără a prejudicia atribuţiile ministrului afa-
cerilor externe al Uniunii. Nu va putea exercita mandat naţional.
169
Consiliul (de miniştri al) Uniunii Europene
În prezent, Consiliul Uniunii Europene este o instituţie a
Comunităţii Europene, dar este alcătuit din reprezentanţi ai statelor
membre, fiind în acelaşi timp interguvernamental şi comunitar
(„supranaţional”). Eventualele divergenţe dintre interesele comunitare
şi interesele statelor membre se rezolvă prin ceea ce, în Tratatul
Comunităţii, este menţionat ca „solidaritatea statelor membre”.
Consiliul Uniunii Europene coordonează politicile economice
generale ale statelor membre şi are puterea de a adopta decizii.
Consiliul Uniunii Europene este alcătuit din reprezentanţi la nivel
ministerial ai fiecărui stat membru, autorizaţi, potrivit Tratatului
Uniunii Europene, să implice guvernul statului propriu. Membrii
Consiliului Uniunii Europene acţionează conform recomandărilor
guvernului propriu, dar ei nu constituie o conferinţă interguverna-
mentală. Ei acţionează ca reprezentanţi ai statului propriu, dar în
interesul comunităţii. La reuniuni participă uneori mai mulţi miniştri
ai aceluiaşi stat. Miniştrii de externe se întrunesc în Consiliul
Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE). Fiecărui stat
membru îi revine pentru câte şase luni, pe rând, preşedinţia Consiliului
Uniunii Europene. De la 1 ianuarie 1996 ordinea de rotaţie la
preşedinţia Consiliului Uniunii Europene a fost următoarea: Italia,
Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania,
Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca,
Grecia. Preşedintele Comisiei Europene şi membrii Comisiei participă
la reuniunile Consiliului, potrivit domeniului de competenţă.
Consiliul Uniunii Europene poate adopta decizii obligatorii
pentru statele membre prin vot majoritar. Acest mod de adoptare a
deciziilor deosebeşte Uniunea Europeană de celelalte foruri
internaţionale constituite pe baza dreptului internaţional.
În cazurile în care, la propunerea Comisiei Europene, Consiliul
Uniunii Europene adoptă o normă, se votează cu utilizarea ponderilor:
Belgia – cinci voturi, Luxemburg – două voturi, Germania şi Franţa –
câte 10 voturi etc. şi norma se adoptă dacă se înregistrează numărul
cerut de voturi. Majoritatea calificată se poate obţine dacă se combină
state mici cu state mari.
Votul are loc la solicitarea preşedintelui sau a unuia dintre
membrii Comisiei Europene, dacă Consiliul Uniunii aprobă cu
majoritate simplă.
După intrarea în vigoare a Constituţiei, Consiliul (Consiliul de
Miniştri al Uniunii Europene) va exercita, împreună cu Parlamentul
170
European, funcţiile legislativă şi bugetară. Consiliul va fi alcătuit din
câte un reprezentant al fiecărui stat membru, abilitat să voteze.
Consiliul va adopta decizii cu majoritate calificată, în afară de cazurile
în care Constituţia prevede altfel.
Consiliul se va întruni în forme diferite.
Consiliul Afacerilor Generale va asigura coerenţa lucrărilor for-
melor diferite de întrunire ale Consiliului. Va pregăti reuniunile
Consiliului European. Va elabora activităţile externe ale Uniunii,
conform liniilor strategice fixate de Consiliul European.
Lista celorlalte forme ale Consiliului de Miniştri va fi adoptată
cu majoritate calificată de Consiliul European.
Lucrările Consiliului de Miniştri vor fi pregătite de un Comitet
al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre.
Şedinţele Consiliului, în care se vor dezbate şi se vor adopta proiecte
de acte legislative, vor fi publice. Cu excepţia Consiliului Afacerilor
Generale, preşedinţia Consiliului va fi asigurată prin rotaţie de
reprezentanţii statelor membre în Consiliu.
În Consiliu, deciziile se vor adopta cu majoritatea calificată,
egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin
15 dintre ei şi reprezentând state membre care cuprind cel puţin 65%
din populaţia Uniunii Europene. Va trebui ca minoritatea de blocaj să
cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului.
Dacă nu va adopta propuneri ale Comisiei sau ale ministrului
afacerilor externe al Uniunii, majoritatea calificată se va defini ca fiind
egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului, reprezentând state
membre care reunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Preşedintele Consiliului European şi preşedintele Comisiei
Europene nu vor participa la vot în cadrul Consiliului European.

Comisia Europeană
În conformitate cu Constituţia, Comisia Europeană va promova
interesul general al Uniunii Europene. Va veghea la aplicarea
Constituţiei. Va supraveghea aplicarea dreptului Uniunii sub controlul
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Va executa bugetul şi va gira
programele. Va exercita funcţii de coordonare, execuţie şi gestiune
conform condiţiilor prevăzute de Constituţie. Va asigura reprezentarea
externă a Uniunii, cu excepţia Politicii Externe şi de Securitate
Comune. Va lua iniţiativa programărilor anuale şi multianuale pentru
a se ajunge la acorduri interinstituţionale.

171
Un act legislativ al Uniunii va putea fi adoptat numai pornind de
la o propunere a Comisiei, cu excepţia cazurilor în care Constituţia
prevede altfel.
Mandatul Comisiei va fi de cinci ani.
Membrii Comisiei vor fi aleşi, ţinându-se seama de competenţa
lor generală şi de angajamentul lor european, dintre personalităţile
care oferă toate garanţiile de independenţă.
Prima Comisie Europeană numită în aplicarea Constituţiei va fi
compusă din câte un reprezentant din fiecare stat membru, inclusiv din
preşedinte şi din ministrul afacerilor externe, care va fi şi vice-
preşedinte al Comisiei.
După încheierea mandatului primei Comisii, numărul membrilor
Comisiei, incluzându-i pe preşedinte şi pe ministrul de externe, va fi
de două treimi din statele membre, în afară de cazul în care Consiliul
European nu va decide altfel în unanimitate.
Selectarea membrilor Comisiei se va face prin rotaţie între
statele membre şi conform deciziei Consiliului European, pe baza
principiilor următoare: statele membre sunt egale în determinarea
ordinii trecerii timpului de prezenţă a resortisanţilor lor în cadrul
Comisiei, fiecare Comisie este alcătuită astfel încât să reflecte
evantaiul demografic şi geografic al ansamblului statelor membre.
Comisia îşi va exercita responsabilităţile cu independenţă
deplină. Membrii Comisiei nu vor solicita şi nu vor primi instrucţiuni
din partea nici unui guvern, instituţie, organ sau organism şi se vor
abţine de la orice act incompatibil cu exercitarea funcţiilor lor sau cu
executarea sarcinilor lor.
Comisia va răspunde colegial în faţa Parlamentului European,
care va putea adopta o moţiune de cenzură, potrivit Constituţiei. După
adoptarea moţiunii, membrii Comisiei vor demisiona colectiv, inclusiv
ministrul de externe.
Preşedintele Comisiei Europene va fi propus Parlamentului
European de Consiliul European. Alegerea se va face cu majoritatea
membrilor Parlamentului. De comun acord cu preşedintele Comisiei,
Consiliul va adopta lista membrilor Comisiei, pe baza sugestiilor
statelor membre. Consiliul European va numi cu majoritate calificată
Comisia pe baza aprobării ei de către Parlamentul European.
Preşedintele Comisiei va defini orientările în cadrul cărora
Comisia îşi va exercita misiunea, va decide cu privire la organizarea
internă a Comisiei pentru a-i asigura coerenţa, eficacitatea şi
colegialitatea şi îi va numi pe vicepreşedinţi dintre membrii Comisiei.

172
Dacă i se va cere de către preşedintele Comisiei, oricare membru al
Comisiei va demisiona.

Ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene


Comisiei Europene îi va reveni numirea, cu majoritate calificată
şi cu acordul preşedintelui Comisiei, a ministrului afacerilor externe al
Uniunii Europene, care, eventual, va putea fi destituit cu aceeaşi
procedură.
Ministrul de externe va conduce Politica Externă şi de Securitate
Comună a Uniunii. Va contribui cu propunerile sale la elaborarea
acestei politici şi o va executa ca mandatar al Comisiei. Va fi
preşedintele Consiliului Afacerilor Generale şi unul din vicepreşedinţii
Comisiei. Va veghea la coerenţa acţiunii externe a Uniunii.
Ministrul afacerilor externe al Uniunii – pentru domeniul
Politicii Externe şi de Securitate Comune – şi Comisia – pentru
celelalte domenii ale acţiunii externe – vor putea formula împreună
propuneri Consiliului de Miniştri.
Ministrul de externe al Uniunii, care va prezida lucrările
Consiliului Afacerilor Generale, va contribui, prin propunerile sale, la
elaborarea Politicii Externe şi de Securitate Comune şi va asigura
aplicarea deciziilor europene adoptate de Consiliul European şi de
Consiliul de Miniştri.
El va reprezenta Uniunea pentru domeniile aparţinând Politicii
Externe şi de Securitate Comune, va purta, în numele Uniunii,
dialogul politic cu terţii şi va exprima poziţia Uniunii în organizaţiile
internaţionale sau la conferinţele internaţionale.
În realizarea mandatului său, ministrul de externe al Uniuni se
sprijină pe un Serviciu european pentru acţiunea externă, care va lucra
în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre şi va fi
alcătuit din funcţionari ai serviciilor competente ale Secretariatului
General al Consiliului şi ale Comisiei, ca şi din personal detaşat de la
serviciile diplomatice naţionale. Organizarea şi funcţionarea servi-
ciului european pentru acţiune externă vor fi stabilite prin decizie
europeană adoptată de Consiliu, care va decide asupra propunerii
ministrului de externe al Uniunii, după consultarea Parlamentului
European şi cu aprobarea Comisiei.
La 27 mai 2005, parlamentarii europeni au votat în favoarea
formării unui serviciu diplomatic al UE, această acţiune fiind
calificată drept „foarte importantă”, dacă Uniunea doreşte să se
impună mai clar pe plan extern. Rezoluţia adoptată de PE îi aminteşte
173
Comisiei că legislativul european trebuie să fie de acord cu orice
decizie în privinţa înfiinţării efective a acestui serviciu – cunoscut ca
Serviciul pentru Acţiune Externă. Aceasta este o aluzie clară la
puterea PE asupra resurselor financiare ale Uniunii, Parlamentul fiind
cel ce trebuie să aprobe cheltuielile administrative ale Comisiei şi
Consiliului. Una dintre temerile exprimate de PE în legătură cu
serviciul diplomatic european este că acesta nu va face parte nici din
Comisie şi nici din Consiliu, fiind autonom şi deci prea independent.
Rezoluţia arată că Parlamentul este convins că serviciul ar trebui
încorporat, în ceea ce priveşte organizarea şi bugetul, în structura
Comisiei Europene. Conform deputatului german de centru-dreapta
Elmar Brock, serviciul diplomatic european l-ar ajuta pe ministrul de
externe al Uniunii Europene – post care va fi înfiinţat de Constituţia
europeană – să-şi îndeplinească mandatul. Referindu-se la cele 128 de
delegaţii ale Comisiei Europene în lume, Brock a adăugat că „acestea
ar putea fi transformate în ambasade ale UE, cu personal din statele
membre, numit prin rotaţie. Ele nu vor mai fi reprezentanţe
comerciale, ci vor prezenta poziţiile comune ale UE”. Parlamentarul
german a criticat sugestia Berlinului, conform căreia Comisia
Europeană ar rămâne fără responsabilităţi pentru comerţ, dezvoltare şi
ajutor de urgenţă, comentând că, astfel, executivul de la Bruxelles ar
deveni o „simplă organizaţie gen piaţă comună”. La sfârşitul
negocierilor privind Constituţia europeană, guvernele au fost de acord
să înceapă demersurile pentru crearea serviciului diplomatic imediat
ce va fi semnat Tratatul constituţional, eveniment ce a avut loc la
sfârşitul lunii octombrie 2004. Declanşarea discuţiilor privind
diplomaţia europeană a stârnit comentarii, deoarece a fost considerată
parte a unui plan de rezervă ce are menirea de „a salva unele aspecte
din Constituţie, în cazul în care aceasta nu va fi adoptată democratic”,
relatează EUObserver, care citează surse din Parlamentul European şi
analişti.
Când Uniunea va stabili o poziţie cu privire la o temă de pe
ordinea de zi a Consiliului de Securitate al ONU, statele membre ale
Uniunii membre ale Consiliului de Securitate vor solicita ca ministrul
de externe al Uniunii să fie invitat să prezinte poziţia Uniunii.

Alte instituţii europene


Potrivit Constituţiei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene va
cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate şi va
asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Constituţiei.
174
Statele membre vor stabili căile de recurs necesare pentru
asigurarea protecţiei jurisdicţionale efective în domeniile acoperite de
dreptul Uniunii.
Curtea va fi alcătuită din câte un judecător din fiecare stat
membru şi va fi asistată de avocaţi generali.
Tribunalul va cuprinde cel puţin câte un judecător din fiecare
stat membru.
Va trebui ca judecătorii şi avocaţii generali să ofere toate
garanţiile de independenţă. Ei vor fi numiţi prin acordul comun al
statelor membre pentru şase ani, dar vor putea fi numiţi şi pentru alte
termene de câte şase ani.
Curtea va decide cu privire la recursul solicitat de un stat
membru, de o persoană fizică sau de o persoană morală, cu titlu
prejudicial, la cererea unei jurisdicţii naţionale, asupra interpretării
dreptului Uniunii sau asupra validităţii actelor adoptate de instituţii.
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale vor
constitui Sistemul european al băncilor centrale.
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale din
statele membre a căror monedă este euro şi care vor constitui
Eurosistemul vor conduce politica monetară a Uniunii.
Obiectivul principal al sistemului va fi menţinerea stabilităţii
preţurilor.
Constituţia defineşte Banca Centrală Europeană ca instituţie cu
personalitate juridică. Va fi singura instituţie abilitată să autorizeze
emiterea de euro.
Curtea de Conturi va fi instituţia care va asigura, conform
Constituţiei, controlul conturilor Uniunii, va examina conturile tuturor
încasărilor şi cheltuielilor Uniunii şi va asigură gestiunea financiară
corectă. Va fi alcătuită din câte un reprezentant al fiecărui stat
membru.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia vor fi asistate de
organele consultative al Uniunii Europene: Comitetul Regiunilor şi
Comitetul Economic şi Social.
Comitetul Regiunilor va fi compus din reprezentanţi ai colecti-
vităţilor regionale şi locale, titulari ai unui mandat electoral într-o
colectivitate regională sau locală sau răspunzători politic în faţa unei
adunări alese.
Comitetul Economic şi Social va fi compus din reprezentanţi ai
organizaţiilor de angajatori şi din alţi actori reprezentativi ai societăţii
175
civile, îndeosebi în domeniile social-economic, civic, profesional şi
cultural.
Membrii acestor comitete nu vor fi legaţi de un mandat impe-
rativ, îşi vor exercita deplin independenţi funcţia, în interesul general
al Uniunii.

ACTELE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE

Din Constituţie rezultă că instituţiile europene vor utiliza, pentru


a exercita competenţele Uniunii, acte juridice ale Uniunii Europene,
precum: legea europeană, legea-cadru europeană, regulamentul euro-
pean, decizia europeană, recomandările şi avizele.
Legea europeană este definită ca act legislativ cu semnificaţie
generală, obligatorie şi aplicabilă direct în toate statele membre.
Legea-cadru europeană este definită ca act legislativ care obligă
orice stat membru destinatar în privinţa rezultatelor aşteptate, lăsând
instanţelor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor.
Regulamentul european este definit ca act nelegislativ, cu
semnificaţie generală pentru aplicarea actelor legislative şi a anumitor
dispoziţii constituţionale.
Decizia europeană este definită ca act nelegislativ obligatoriu.
Dacă îi desemnează pe destinatari, este obligatoriu numai pentru
aceştia.
Recomandările şi avizele nu au efect constrângător.
Legile şi legile-cadru se vor adopta la propunerea Comisiei,
formulată împreună cu Parlamentul European şi cu Consiliul.

Deciziile europene şi regulamentele europene vor fi adoptate de


Consiliul European şi, în cazuri speciale, de Banca Centrală Europeană.
Consiliul va adopta recomandări şi va decide asupra propu-
nerilor Comisiei în toate cazurile în care Constituţia prevede adoptarea
de acte la propunerea Comisiei.
Legile şi legile-cadru vor putea delega Comisiei puterea de a
adopta regulamente europene delegate, care să completeze sau să
modifice anumite elemente neesenţiale ale legii sau ale legii-cadru.
Statele membre vor întreprinde toate măsurile necesare în
dreptul intern pentru aplicarea actelor juridice constrângătoare ale
Uniunii.
176
Exercitarea dreptului de legaţie activ şi pasiv
al Uniunii Europene
Statele sunt reprezentate, pe lângă Uniunea Europeană, prin
misiuni permanente şi Uniunea Europeană este reprezentată pe lângă
state de delegaţii permanente, centre de informare, birouri de
corespondenţă, reprezentanţi rezidenţi.
Constituţia prevede ca misiunile diplomatice ale statelor membre
şi delegaţiile Uniunii în statele terţe şi cele de pe lângă organizaţiile
internaţionale să coopereze şi să contribuie la formularea şi realizarea
abordării comune a problematicii relaţiilor internaţionale.
Misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre şi
delegaţiile Uniunii în state terţe şi la conferinţele internaţionale
precum şi reprezentanţii lor pe lângă organizaţiile internaţionale vor
coopera, potrivit Constituţiei, pentru asigurarea respectării şi realizării
deciziilor europene care vor stabili acţiuni şi poziţii ale Uniunii.
Cooperarea lor se va intensifica prin schimb de informaţii şi prin
evaluări comune. Vor contribui la realizarea dreptului de protejare a
cetăţenilor europeni pe teritoriul statelor terţe.
Delegaţiile Uniunii în state terţe şi pe lângă organizaţii
internaţionale vor asigura reprezentarea Uniunii. Delegaţiile Uniunii
se vor afla sub autoritatea ministrului de externe al Uniunii şi vor
acţiona în cooperare strânsă cu misiunile diplomatice şi consulare ale
statelor membre.

Privilegiile în activitatea diplomatică a Uniunii Europene


Din Constituţie, rezultă că, pe teritoriul statelor membre,
Uniunea va beneficia de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii
misiunii sale în condiţiile stabilite prin Protocolul asupra privilegiilor
şi imunităţilor Uniunii Europene, parte a Constituţiei.
Constituţia stabileşte că localurile şi clădirile Uniunii sunt
inviolabile. Nu pot fi percheziţionate, rechiziţionate, confiscate sau
expropriate. Bunurile şi averile Uniunii nu pot fi obiect al nici unei
măsuri de constrângere administrativă sau judiciară neautorizată de
Curtea de Justiţie.
Arhivele Uniunii sunt inviolabile.
Uniunea, proprietăţile, veniturile şi bunurile ei sunt exonerate de
orice impunere directă. De câte ori este posibil, guvernele statelor
membre vor adopta dispoziţii adecvate în vederea remiterii sau
rambursării sumei totale a drepturilor indirecte şi a taxelor la vânzare
177
care sunt cuprinse în preţurile bunurilor imobiliare sau mobiliare când
Uniunea va efectua, pentru folosinţa ei, achiziţii importante, al căror
preţ cuprinde drepturi şi taxe de această natură. Totodată, aplicarea
acestor dispoziţii nu va putea avea ca efect denaturarea concurenţei în
interiorul Uniunii. Nu se va acorda nici o exonerare în privinţa
impozitelor, taxelor şi drepturilor care nu constituie decât simpla
remunerare a serviciilor de utilitate generală.
Uniunea este exonerată de orice drept de vamă, prohibiţii şi
restricţii de import şi de export în privinţa articolelor destinate folosirii
oficiale. Articolele importate astfel nu vor fi cedate cu titlu oneros sau
gratuit pe teritoriul statului unde au fost introduse, dacă nu se convin
condiţii în acest sens cu guvernul acelui stat.
Uniunea este exonerată şi de orice drept de vamă şi de orice
prohibiţie şi restricţie de import şi de export în privinţa publicaţiilor ei.
Instituţiile Uniunii beneficiază pe teritoriul fiecărui stat de
tratamentul pe care acel stat îl acordă misiunilor diplomatice în
privinţa comunicaţiilor oficiale şi al transferului tuturor documentelor
lor. Corespondenţa oficială şi alte comunicări oficiale ale instituţiilor
Uniunii nu pot fi cenzurate.
Preşedinţii instituţiilor Uniunii le vor putea elibera membrilor şi
agenţilor instituţiilor Uniunii permise a căror formă va fi stabilită cu
majoritate simplă de Consiliu printr-un regulament european şi care
vor fi recunoscute ca titluri valabile de circulaţie de autorităţile
statelor membre. Aceste permise le vor fi eliberate funcţionarilor şi
agenţilor în condiţiile stabilite de statutul funcţionarilor şi de regimul
altor agenţi ai Uniunii.
Comisia poate încheia acorduri prin care aceste permise să fie
recunoscute ca titluri valabile de circulaţie pe teritoriul statelor terţe.
Nu se va putea stabili nici o restrângere administrativă sau de alt
fel în legătură cu libera circulaţie a membrilor Parlamentului European
în deplasările la/de la locul reuniunii Parlamentului European.
În domeniile vămii şi controlului, membrilor Parlamentului
European li se vor acorda de guvernul propriu facilităţile recunoscute
înalţilor funcţionari aflaţi în străinătate în misiune oficială temporară
şi de guvernele celorlalte state membre facilităţile recunoscute
reprezentanţilor guvernelor străine în misiune oficială temporară.
Membrii Parlamentului European nu vor putea fi cercetaţi,
deţinuţi sau urmăriţi pentru motive legate de părerilor lor sau pentru
voturile în exercitarea funcţiunii lor. În timpul sesiunilor
Parlamentului European, membrii acestuia vor beneficia, pe teritoriul

178
naţional, de imunităţile recunoscute membrilor parlamentului din
statul propriu. Pe teritoriul oricărui stat membru nu vor putea fi nici
deţinuţi şi nici nu vor putea fi obiect al urmăririlor judiciare.
Imunitatea îi va acoperi şi în deplasările la/de la locul de activitate a
Parlamentului European.
Reprezentanţii statelor membre participanţi la lucrările institu-
ţiilor Uniunii, ca şi consilierii şi experţii lor vor beneficia, în timpul
exercitării funcţiilor lor şi în cursul deplasării lor la destinaţie sau al
întoarcerii de la locul reuniunii, de privilegiile, imunităţile şi
facilităţile uzuale.
Aceste privilegii li se vor aplica şi membrilor organelor consul-
tative ale Uniunii.
Pe teritoriul fiecărui stat membru şi oricare le-ar fi naţiona-
litatea, funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii vor beneficia de imunitatea
de jurisdicţie pentru actele îndeplinite de ei, inclusiv pentru cuvintele
rostite şi actele scrise, în calitate oficială, sub rezerva aplicării
dispoziţiilor Constituţiei cu privire, pe de o parte, la regulile responsa-
bilităţii funcţionarilor şi agenţilor faţă de Uniune şi, pe de altă parte, la
competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a statua
asupra litigiilor între Uniune şi funcţionari şi alţi agenţi. Ei continuă să
beneficieze de imunitate după încetarea funcţiilor lor.
Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii nu vor fi supuşi nici unei
dispoziţii care limitează imigrarea, nici formalităţilor de înregistrare a
străinilor. Aceste dispoziţii li se vor aplica şi soţilor (soţiilor) şi
membrilor lor de familie. Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii vor
beneficia, în privinţa reglementărilor monetare sau de schimb, de
facilităţile recunoscute prin uzanţe funcţionarilor organizaţiilor
internaţionale. Ei vor beneficia de dreptul de a importa cu scutire de
taxe mobilierul şi efectele proprii cu ocazia începerii funcţiei în statul
interesat şi de dreptul de a le reexporta cu scutire de taxe la încheierea
funcţiei, sub rezerva, în ambele cazuri, a condiţiilor considerate
necesare de guvernul statului unde acest drept este exercitat.
Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii vor beneficia de dreptul de a
importa cu scutire de taxe automobilul pentru uz personal, achiziţionat
în statul ultimei lor reşedinţe din care provin, în condiţiile pieţii
interne şi de a-l reexporta tot fără taxe, sub rezerva, în ambele cazuri,
a condiţiilor considerate necesare de guvernul statului unde acest drept
va fi exercitat.
Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii se vor supune, în condiţiile
şi potrivit procedurii stabilite de legea europeană, în profitul Uniunii,

179
unui impozit asupra salariilor acordate de Uniune. Ei vor fi exceptaţi
de impozitul naţional în această privinţă.
În vederea aplicării impozitelor asupra veniturilor şi asupra
averii, a drepturilor de succesiune ca şi a convenţiilor care tind să evite
dublele impuneri încheiate între statele membre ale Uniunii, funcţio-
narii şi alţi agenţi ai Uniunii care, numai pentru exercitarea funcţiei lor
în serviciul Uniunii, îşi vor stabili reşedinţa pe teritoriul unui stat
membru, altul decât statul domiciliului fiscal, vor fi consideraţi, atât în
statul de reşedinţă, cât şi în statul domiciliului fiscal, ca păstrându-şi
domiciliul în statul domiciliului fiscal, dacă acest stat este membru al
Uniunii. Dispoziţia se va aplica şi soţiilor (soţilor), în măsura în care
acestea (aceştia) nu vor exercita activitate profesională proprie, ca şi
copiilor. Bunurile lor mobile de pe teritoriul statului de şedere vor fi
exonerate de impozit asupra succesiunilor în acest stat.
Statul membru al Uniunii pe teritoriul căruia este situat sediul
Uniunii le va acorda misiunilor statelor terţe acreditate pe lângă
Uniune privilegiile şi imunităţile diplomatice uzuale.
Privilegiile le vor fi acordate funcţionarilor şi altor agenţi ai
Uniunii exclusiv în interesul Uniunii. Fiecare instituţie a Uniunii va fi
obligată să ridice imunitatea acordată unui funcţionar sau altui agent
în toate cazurile în care consideră că ridicarea imunităţii nu contravine
intereselor Uniunii.

Sediile Uniunii Europene


Din Constituţie, rezultă că sediile instituţiilor Uniunii se
stabilesc de comun acord de către guvernele statelor membre.
Parlamentul European îşi are sediul la Strasbourg, unde se ţin
cele douăsprezece perioade de sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiu-
nea bugetară. Sediul comisiilor Parlamentului European este la
Bruxelles. Sediul Secretariatului General al Parlamentului European şi
serviciile sale se află la Luxemburg.
Sediul Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene se află la
Bruxelles. În lunile aprilie, iunie şi octombrie, sesiunile Consiliului se
ţin la Luxemburg.
Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.
Sediul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este la Luxemburg.
Sediul Băncii Centrale Europene se află la Frankfurt.
Sediul Curţii de Conturi a Uniunii Europene se află la
Luxemburg.

180
Sediile Comitetului Regiunilor şi Comitetului Economic şi
Social sunt la Bruxelles.
Sediul Băncii Europene de Investiţii se află la Luxemburg.
Sediul Europolului se află la Haga.

Simbolurile Uniunii Europene


Prin Constituţie, au fost precizate simbolurile Uniunii. Drapelul
Uniunii reprezintă un cerc din douăsprezece stele pe fond albastru.
Imnul Uniunii este extras din Oda Bucuriei din Simfonia a noua de
Ludwig van Beethoven, Deviza Uniunii este „Unitate în diversitate”.
Moneda Uniunii este euro. Ziua Europei se celebrează la 9 mai în
întreaga Uniune.

Cetăţenia Uniunii Europene


Fiecare persoană care are naţionalitatea unui stat membru
posedă cetăţenia Uniunii, care se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o
înlocuieşte. Cetăţenii Uniunii beneficiază de drepturi şi se supun
îndatoririlor prevăzute de Constituţie: dreptul de a circula şi de a se
afla liber pe teritoriul statelor membre, dreptul de vot şi de eligibilitate
la alegerile pentru Parlamentul European ca şi la alegerile municipale
în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca
resortisanţii acestui stat, dreptul de a beneficia, pe teritoriul statelor
terţe unde nu este reprezentat statul membru ai cărui resortisanţi sunt,
de protecţia autorităţilor diplomatice şi consulare ale fiecărui stat
membru în aceleaşi condiţii ca resortisanţii acestui stat, dreptul de a
adresa petiţii Parlamentului European, de a recurge la mediatorul
european, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor
consultative ale Uniunii în una dintre limbile Constituţiei şi de a primi
răspuns în aceeaşi limbă. Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi
limitele definite de Constituţie şi de măsurile adoptate în aplicarea
acesteia.

181
SERVICIUL PUBLIC PENTRU DIPLOMAŢIE

Doar proiectarea ordinii cronologice a codificării în domeniul


dreptului diplomatic asupra tipurilor de misiune diplomatică a putut
determina părerea că misiunea diplomatică ad hoc ar fi o formă nouă
de diplomaţie, în timp ce misiunea diplomatică permanentă ar fi forma
tradiţională, „clasică” (CHEBELEU, 191; MAZILU 2003, 239).
Misiunea diplomatică permanentă este totuşi mai nouă decât misiunea
diplomatică ad hoc, care s-a aflat chiar la originea diplomaţiei şi a fost
multă vreme singura formă de diplomaţie (DIACONU II, 133). Chiar
dacă ambasadei i s-ar putea atribui şi recunoaşte o anumită
„clasicitate” în sfera formelor de diplomaţie, rămâne fără temei real în
prezent şi în viitorul previzibil eventuala înscriere a ambasadei printre
formele perimate de diplomaţie.
Serviciul public pentru diplomaţie este necesar în primul rând
pentru realizarea misiunilor diplomatice ad hoc la nivel înalt şi ale
celorlalţi demnitari.
Dacă misiunile diplomatice ad hoc au îndeosebi obiective legate
de substanţa politicii externe, serviciului public pentru diplomaţie îi
revine administrarea relaţiilor externe ale statului. Acest serviciu se
ocupă nemijlocit de atingerea obiectivelor politicii externe, ca
instrument de organizare a elaborării ei, de aplicare şi de consiliere
(BARSTON, 1).
S-ar putea ca elementul component cel mai dinamic al acestui
serviciu, ambasada, să devină virtuală şi sediul ambasadei să treacă în
reţeaua informatică internaţională. Funcţiile ambasadei vor fi
exercitate mai intens şi mai eficient, fără diminuarea condiţiilor
juridice de exercitare, ci dimpotrivă, cu definirea lor mai clară, prin
precizarea şi amplificarea exigenţelor. Diplomatul ad hoc îşi va
continua mobilitatea în sfera diplomaţiei primordiale, în timp ce
diplomatul de la ambasadă va continua să rămână sedentar, dar absolut
necesar, inclusiv pe planul mobilităţii diplomatice ad hoc primordiale.

182
Serviciul public pentru activitatea diplomatică se află sub
autoritatea ministrului de externe.
Cele două ramuri ale serviciului public pentru activitatea
diplomatică, internă şi externă, cuprind instituţii precum ministerul de
externe, secţiuni ale altor ministere, compartimente specializate ale
serviciilor parlamentare şi ale administraţiei prezidenţiale, ambasa-
dele, consulatele, filialele unor instituţii de propagandă (institute
culturale).
Elemente specifice ale serviciului public intern pentru relaţiile
diplomatice intră şi în componenţa altor ministere şi instituţii ale
autorităţilor statului, prin a căror activitate se realizează politica
externă. Aceste ministere participă şi la misiunile diplomatice în
străinătate cu personal (reprezentanţi ai statului, funcţionari cu sarcini
diplomatice şi rang diplomatic).

183
SERVICIUL PUBLIC INTERN PENTRU DIPLOMAŢIE

DEFINIŢIA MINISTERULUI DE EXTERNE

Ministerul este instituţia specializată a autorităţii executive în


stat care realizează funcţiile guvernării în domeniul care i se atribuie.
Ministerul este condus de un ministru, membru al guvernului.
Ministerul de externe asigură realizarea politicii externe a
statului, conform reglementărilor constituţionale şi programului de
guvernare. Ministerul de externe reprezintă statul în relaţiile interna-
ţionale şi are capacitatea de a angaja statul în ansamblul acestor relaţii.
Celelalte ministere reprezintă statul pe plan extern fiecare numai în
privinţa domeniului lor de activitate şi pot angaja statul în relaţiile
externe numai cu împuternicire specială (DIACONU II, 20).
Ministrul de externe conduce ministerul de externe, care este
nucleul serviciului public intern pentru activitatea diplomatică.
Prin rolul pe care dreptul diplomatic i l-a acordat, ministerul de
externe este inconturnabil în relaţiile diplomatice, întrucât, în dreptul
diplomatic, s-a stabilit că toate problemele oficiale încredinţate
misiunii diplomatice se tratează, în primul rând, cu Ministerul de
externe al statului pe teritoriul căruia misiunea funcţionează.141
Această regulă clasică142 îi rezervă exclusiv Ministerului de Externe
atribuţia de a realiza comunicarea cu străinătatea (CHEBELEU, 300).
___________________
141
Crd, ARTICOLUL 41, alin. 2. Toate problemele oficiale tratate cu
statul acreditar, încredinţate misiunii de către statul acreditant, trebuie să fie
tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin
intermediul său, ori cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit.
142
Convenţia de la Havana cu privire la agenţii diplomatici (1928),
Articolul 13. În comunicările lor oficiale, agenţii diplomatici se vor adresa
ministrului afacerilor externe sau secretarului de stat al statului în care sunt
acreditaţi. Comunicările cu celelalte autorităţi se vor face, de asemenea, prin
intermediul ministrului sau al secretarului menţionat.
184
Astfel acest minister apare, din reglementări, ca instituţie nodală în
relaţiile internaţionale.
Totuşi, în perioada de după introducerea în codul de drept
diplomatic a acestei prevederi, a devenit evidentă tendinţa ca şi alte
ministere să abordeze, fiecare în domeniul său, aspecte ale relaţiilor
interstatale (DIACONU II, 19).
Miniştrii şi alţi demnitari, conducători ai instituţiilor autorităţii
de stat recurg, în îndeplinirea funcţiilor care le revin, şi la „diplomaţia
personală” sau „directă”, prin întâlniri, vizite, corespondenţă,
convorbiri telefonice, pentru a aborda problematica relaţiilor externe
ale statului (BARSTON, 104). Frecvenţa acţiunilor diplomatice de
acest tip este un simptom al amplificării relaţiilor diplomatice, dar şi a
relaţiilor pe planuri multiple dintre state.
În aceste condiţii, ministerul de externe este instituţia principală
care coordonează interacţiunea statului cu celelalte subiecte de drept
internaţional (CHEBELEU, 297) şi prin care se realizează comunicarea
coerentă dintre stat şi celelalte subiecte de drept internaţional,
ministerul fiind receptorul mesajelor şi emiţătorul lor, ca principal
purtător de cuvânt (CHEBELEU, 298 şi 301). Doctrinarii dreptului
diplomatic au observat că, în practica relaţiilor diplomatice, atât din
curtoazie, cât şi pentru eficienţa demersurilor, se consideră fireşti
informarea şi chiar consultarea ministerului de externe de către
misiunile diplomatice străine de fiecare dată când ele comunică
nemijlocit şi întreprind acţiuni în contact direct cu alte instituţii ale
statului (CHEBELEU, 300). Prezenţa permanentă a ministerului de
externe în relaţiile externe ale statului este necesară în vederea
îndeplinirii fără excepţiei a funcţiei de realizare a politicii externe în
conformitate cu exigenţele interesului naţional (CHEBELEU, 301).
În state diferite, în epoci diferite, ministerul de externe a purtat şi
poartă denumiri diferite. În România, în prima parte a secolului al
XIX-lea s-a numit „Canţelaria Domnului pentru trebile de afară”, apoi
Ministerul Afacerilor Străine. În prezent, se numeşte Ministerul
Afacerilor Externe. În Franţa funcţionează Ministerul Afacerilor
Străine (Le ministère des Affaires Étrangères). În SUA, serviciul
public intern pentru activitatea diplomatică este asigurat de
Departamentul de Stat. În Marea Britanie, ministerul de externe este
un departament guvernamental (Office: the Foreign and Commonwealth
Office). În America Latină, funcţionează ministere ale treburilor /
afacerilor / relaţiilor / externe (Ministerio de Assuntos / Negocios /
Relaciones Exteriores).

185
În România, ministerul de externe este instituţie a administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului.
Serviciul public pentru activitatea diplomatică din România
cuprindea în 2004, 1.958 de posturi, din care 597 în minister.

FUNCŢIILE MINISTERULUI DE EXTERNE

În domeniul propriu de activitate, ministerul de externe exercită


câteva funcţii generale: reprezentare, reglementare, control, organi-
zare, administrare.
Ministerul de externe reprezintă autorităţile statului în relaţiile
cu străinătatea. În cadrul ministerului de externe se elaborează şi se şi
transmit străinătăţii comunicări în numele statului, ca de la subiect de
drept internaţional către alt subiect/alte subiecte de drept internaţional,
sub imperiul principiului egalităţii suverane a statelor. Ministerul de
externe coordonează reprezentarea statului prin realizarea funcţiei de
reprezentare proprie misiunilor diplomatice.
Ministerul de externe coordonează şi participă direct la aplicarea
programului de guvernare în domeniul politicii externe. În vederea
realizării acestor scopuri, elaborează cadrul normativ şi instituţional
pentru realizarea obiectivelor de politică externă din program.
Ministerul de externe controlează modul în care se respectă şi se
aplică reglementările legale în domeniul politicii externe. Are în
vedere îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor şi ale altor înţelegeri
internaţionale la care statul este parte.
Ministerului de externe îi revine organizarea instituţiilor din
subordine: ambasade şi posturi consulare.

ATRIBUŢIILE MINISTERULUI DE EXTERNE

Pentru înfăptuirea funcţiilor specifice, ministerului de externe i


s-au stabilit atribuţii adecvate.
Ministerul de externe susţine şi apără, în relaţiile cu străinătatea,
interesele naţionale ale statului.
Promovează aceste interese în organizaţii internaţionale cu
caracter universal, continental, regional şi subregional. Conectează
statul la instituţiile internaţionale cu caracter politic, strategic şi
economic.

186
Acest minister administrează întreţinerea relaţiilor cu alte state,
participarea la activitatea organizaţiilor internaţionale cu caracter
universal, regional şi subregional. Iniţiază activităţi internaţionale
menite să ducă la dezvoltarea de relaţii paşnice şi de cooperare cu
toate statele, întemeiate pe principiile şi pe normele general admise ale
dreptului internaţional.
În cadrul ministerului de externe este urmărită evoluţia
raporturilor internaţionale şi sunt semnalate tendinţele care apar în
viaţa internaţională.
Ministerul de externe are în atenţie prezenţa instituţiilor
naţionale şi a cetăţenilor în străinătate. Lui îi revine apărarea în stră-
inătate a drepturilor şi a intereselor acestora, aplicând legea,
respectând normele internaţionale, prevederile acordurilor bilaterale şi
multilaterale la care statul este parte.
Prin ministerul de externe, se menţine legătura dintre stat şi
conaţionalii din afara frontierelor. Acestora li se acordă sprijin în
vederea păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, culturale,
lingvistice şi religioase, pe baza legislaţiei naţionale şi în conformitate
cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la
care statul este parte şi respectându-se legislaţia statului de reşedinţă a
acestora.
Ministerul de externe iniţiază şi participă la negocierea tratatelor
şi a altor înţelegeri internaţionale. Propune semnarea, ratificarea,
aprobarea sau acceptarea înţelegerilor internaţionale, aderarea la
acestea sau denunţarea lor, efectuează schimbul instrumentelor de
ratificare, depune instrumentele de ratificare sau de aderare, notifică
aprobarea ori acceptarea înţelegerilor internaţionale şi denunţarea lor,
eliberează documente certificând deplinele puteri.
Singur sau în conlucrare cu ministerele şi cu celelalte autorităţi
publice centrale de specialitate, ministerul de externe urmăreşte apli-
carea prevederilor tratatelor şi ale altor înţelegeri internaţionale la care
statul este parte şi prezintă propuneri pentru îndeplinirea obligaţiilor
asumate.
Instituţiile statului primesc asistenţă din partea ministerului de
externe în derularea relaţiilor cu străinătatea.
Ministerul de externe al României colaborează la elaborarea
politicii României în domeniul relaţiilor economice internaţionale, în
conformitate cu Programul de guvernare şi cu Programul de dezvolta-
re a României pe termen mediu, cu luarea în considerare a tendinţelor
şi proceselor din economia mondială; promovează interesele

187
economice ale României în relaţiile cu alte state, precum şi cu
organizaţiile economice cu vocaţie universală, cu caracter regional şi
cu alte grupări economice; participă sau colaborează, după caz, la
negocierea şi la încheierea de tratate, acorduri şi alte înţelegeri
internaţionale cu caracter economic sau pentru stabilirea cadrului
juridic necesar în vederea desfăşurării relaţiilor comerciale externe ale
României, potrivit legii.
Totodată, în prezent, normele legale de funcţionare stabilesc că
ministerul de externe român asigură, sprijină sau coordonează, după
caz, îndeplinirea obligaţiilor care decurg din dispoziţiile Acordului
european instituind asocierea dintre România, pe de o parte, şi
Comunităţile Economice Europene şi statele membre ale acestora, pe
de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993 şi ratificat prin
Legea nr. 20/1993, precum şi activităţile desfăşurate de România în
instituţiile create prin acest acord.
Totodată, aceleaşi norme prevăd că ministerul de externe român
participă, alături de ministerul integrării europene şi de celelalte
ministere, la coordonarea procesului de pregătire a aderării României
la Uniunea Europeană, asigurând preşedinţia părţii române la lucrările
Consiliului de asociere, luând parte la subcomitetele de asociere
prevăzute de Acordul european; cooperează cu ministerele interesate
la organizarea reuniunilor informale ale miniştrilor, în funcţie de
tematica şi calendarul stabilite de Consiliul Afacerilor Generale;
cooperează cu ministerele interesate la elaborarea, realizarea şi
promovarea în ţările membre ale Uniunii Europene şi în ţările
candidate a unei strategii de informare, de comunicare şi de imagine
privind evoluţia procesului de pregătire a României pentru aderare.
Ministerul de externe a fost reprezentat sau a participat, după caz,
împreună cu Ministerul Integrării Europene, la etapele procesului de
negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Normele legale de funcţionare prevăd ca ministerul de externe
român să păstreze originalele tuturor înţelegerilor internaţionale
bilaterale şi copiile certificate de pe înţelegerile internaţionale,
originalele înţelegerilor internaţionale al căror depozitar este România
şi să îndeplinească obligaţiile decurgând din această calitate.
Potrivit legii, ministerul de externe păstrează sigiliul de stat al
României.
Ministerul de externe supune spre aprobare şefului statului
scrisorile de acreditare, cererile de agrement şi de exequatur.
Ministerul de externe organizează, îndrumă şi controlează activitatea

188
reţelei externe a misiunilor diplomatice şi consulare ale statului şi
organizează curierul diplomatic. Totodată, ţine legătura cu misiunile
diplomatice şi cu oficiile consulare străine în conformitate cu regulile
şi cu practica internaţională.
Ministerul de externe este responsabilul principal pentru
aplicarea regulilor de curtoazie internaţională de către instituţiile şi
reprezentanţii statului.
În cadrul ministerului de externe român, funcţionează Protocolul
naţional, care îndeplineşte sarcini conform legislaţiei în vigoare şi
uzanţelor internaţionale.
În realizarea obiectivelor sale, ministerul de externe dezvoltă
relaţii de cooperare cu alte instituţii guvernamentale, reprezentanţi ai
societăţii civile, ai comunităţii oamenilor de afaceri şi îşi orientează
acţiunea în satisfacerea solicitărilor cetăţeanului, în măsura în care
acestea intră în domeniul său de competenţă.
Ministerul de externe avizează acţiunile pe care le iniţiază
celelalte ministere şi autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale în probleme care ţin de activitatea lor specifică, dar care au
legătură cu domeniul relaţiilor internaţionale. Înainte de încheierea
documentelor aferente acestor acţiuni, avizează proiectele de acorduri,
convenţii şi alte înţelegeri internaţionale pe care le încheie ministerele
şi autorităţile administraţiei publice centrale, precum şi proiectele de
documente de cooperare internaţională pe care le încheie autorităţile
administraţiei publice locale cu autorităţi similare din alte state.

STRUCTURA MINISTERULUI DE EXTERNE

În cadrul ministerului de externe, personalul diplomatic şi


consular lucrează în direcţii, care se ocupă de relaţiile politice,
economice şi culturale ale statului cu statele străine, grupate geografic,
de relaţiile statului cu forurile internaţionale şi de participarea la
activitatea acestora. Pe lângă direcţiile „de relaţii”, există şi direcţii
care se ocupă de aspectele juridice ale relaţiilor externe, de analiza şi
de coordonarea activităţii de informare, de relaţiile culturale externe,
de arhiva istorică, de circulaţia şi păstrarea documentelor curente, de
recepţionarea şi transmiterea comunicărilor prin mijloace specifice
activităţii diplomatice, de sistemul informatic al serviciului pentru
activitatea diplomatică şi consulară, de personalul diplomatic,
consular, tehnic-administrativ şi de serviciu, de administrarea şi de

189
finanţarea componentelor interne şi externe ale serviciului public
pentru activitatea diplomatică, minister şi misiuni.
Direcţiile înfăptuiesc obligaţiile legale ale MAE.
În cadrul direcţiilor, se urmăreşte evoluţia situaţiei internaţio-
nale, sunt identificate tendinţele caracteristice pe planul relaţiilor
dintre state şi dintre ceilalţi participanţi la sistemul internaţional. Se
evaluează impactul evenimentelor internaţionale asupra intereselor
statului.
Direcţiile organizează acţiunile diplomatice la nivel înalt.
În cadrul lor, se elaborează proiectele de exprimare şi de
concretizare a politicii externe a statului. Se redactează proiectele
mesajelor şi discursurilor care prezintă politica externă a statului,
precum şi aprecieri şi reacţii la politica externă a statelor străine.
Se elaborează sau se avizează proiectele de convenţii (tratate,
protocoale etc.) bilaterale şi multilaterale. Se pregătesc mandatele şi
strategiile de negociere. Se formulează propuneri privind: marcarea pe
planul relaţiilor externe a inaugurărilor de instituţii şi a învestirilor în
funcţiile de nivel înalt din statele străine; manifestarea solidarităţii
internaţionale; sărbătorirea zilelor naţionale, a aniversărilor de eveni-
mente importante în dezvoltarea legăturilor bilaterale şi în activitatea
forurilor internaţionale.
Se redactează rapoarte, sinteze documentare şi informări pentru
şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe, cu privire la
politica internă şi politica externă a statelor străine, relaţiile dintre
acestea, participarea lor la forurile internaţionale.
În direcţii se supraveghează modul de aplicare a prevederilor
convenţiilor bilaterale şi multilaterale la care statul este parte.
Ministerul de externe publică poziţiile de politică externă ale
statului faţă de evenimentele din lume, faţă de crizele internaţionale şi
modalităţile de soluţionare a acestora.
Activitatea direcţiilor are ca obiect relaţiile statului cu alte state
şi cu organizaţiile mondiale, regionale şi subregionale la care statul
participă, ca membru sau observator sau la lucrărilor cărora este
invitat.
Direcţiile ministerului de externe coordonează componentele
serviciului public extern pentru activitatea diplomatică. Ele realizează
îndrumarea activităţii misiunilor diplomatice în străinătate ale statului
prin transmitere permanentă de informări şi instrucţiuni, prin soli-
citarea de informaţii şi de rapoarte şi prin analize periodice.

190
Direcţiile menţin legături permanente cu misiunile diplomatice
străine.
Direcţia consulară a ministerului de externe coordonează
relaţiile statului în domeniul consular. Elaborează proiectele conven-
ţiilor consulare şi avizează proiectele de convenţii pe planul relaţiilor
juridice externe. Această direcţie îndrumă şi orientează activitatea
misiunilor consulare în străinătate, rezolvă în conlucrare cu acestea
toate problemele specifice domeniului. Menţine legătura permanentă
cu posturile consulare străine.
Direcţia Protocolului asigură aplicarea în activităţile de relaţii a
regulilor de curtoazie internaţională şi urmăreşte modul de concre-
tizare a privilegiilor şi imunităţilor stabilite de prevederile convenţiilor
bilaterale şi multilaterale.
Ministerul de externe român este încadrat cu personal diplomatic
şi consular, cu alţi funcţionari publici, precum şi cu personal
contractual. Drepturile şi obligaţiile personalului diplomatic şi
consular sunt stabilite de Statutul corpului diplomatic şi consular,
instituit prin Legea nr. 269 din 17 iunie 2003. Din Lege rezultă că
Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se completează
cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutul funcţionarilor
publici, dacă, prin statut, nu se stabileşte altfel.
Legea menţionată a stabilit că membrii Corpului diplomatic şi
consular sunt, de regulă, diplomaţi de carieră şi au un statut
socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le
revin pentru înfăptuirea politicii externe a României. Potrivit
articolului 2 al legii, au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi
consular al României: ministrul afacerilor externe; secretarii de stat şi
subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe; secretarul
general şi secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe;
personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în
administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasa-
dele, misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi
oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la
Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii,
pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice
sau consulare. Legea precizează că ministrul afacerilor externe,
secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul general şi secretarul
general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi consular al
României pe durata exercitării funcţiei.

191
Statul de funcţii şi structura posturilor pe compartimente, înca-
drarea personalului, modificarea, suspendarea sau încetarea raportu-
rilor de serviciu ori, după caz, a raporturilor de muncă se aprobă prin
ordin al ministrului.
Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot
dobândi gradele diplomatice (ambasador, ministru plenipotenţiar,
ministru-consilier, consilier diplomatic, secretar I, secretar II, secretar
III, ataşat diplomatic) sau gradele consulare (consul general, consul,
viceconsul, agent consular). Conform Statutului, membrii Corpului
diplomatic şi consular al României ocupă, în administraţia centrală a
Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunile diplomatice şi oficiile
consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente gradelor
diplomatice sau consulare pe care le deţin.
Gradul diplomatic de ambasador se acordă prin decret, de către
preşedintele României, la propunerea ministrului afacerilor externe.
Celelalte grade diplomatice sau consulare se acordă prin ordin al
ministrului afacerilor externe, la propunerea Comisiei pentru
acordarea gradelor diplomatice şi consulare. Ministerul Afacerilor
Externe este singura instituţie care acordă grade diplomatice şi
consulare, cu excepţia gradului de ambasador.

192
SERVICIUL PUBLIC EXTERN PENTRU DIPLOMAŢIE

Serviciul public extern pentru activitatea diplomatică este


alcătuit din misiunile diplomatice permanente: ambasadele, reprezen-
tanţele la forurile internaţionale, posturile consulare şi alte misiuni,
precum institutele culturale.
În România, înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului
misiunilor diplomatice permanente se aprobă prin hotărâre a Guvernului,
la propunerea Ministerului Afacerilor Externe şi, dacă este cazul, a
Ministerului Culturii şi Cultelor şi a Institutului Cultural Roman.
Serviciul public extern pentru activitatea diplomatică se for-
mează prin stabilirea de relaţii diplomatice între state şi prin
exercitarea dreptului activ de legaţie, adică prin trimiterea de misiuni
diplomatice în străinătate. Condiţia esenţială pentru stabilirea de relaţii
diplomatice şi trimiterea de misiuni diplomatice este consimţământul
mutual.143
Stabilirea de relaţii diplomatice şi de relaţii consulare este
urmată, în general şi firesc, de trimiterea de misiuni diplomatice, res-
pectiv consulare. Se pot înfiinţa ambasade sau posturi consulare numai
cu consimţământul statului pe teritoriul căruia asemenea misiuni vor
funcţiona.
Instituţiile serviciului public extern pentru diplomaţie au caracter
permanent şi, ca urmare, există dincolo de prezenţa în cadrul lor a
celor trimişi să facă parte din personalul misiunilor. În îndeplinirea
misiunii diplomatice permanente, persoanele se succed, fără ca
încheierea prezenţei lor în misiune sau înlocuirile să-i afecteze carac-
terul permanent (CHEBELEU, 359).

___________________
143
Crd, Articolul 2. Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimi-
terea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimţământ mutual.
193
RELAŢIILE DIPLOMATICE

Relaţiile dintre persoane, dintre comunităţi şi dintre state sunt de


natură politică, economică, socială, juridică, umanitară, culturală, reli-
gioasă, militară etc. Şi relaţiile diplomatice au loc în această înşiruire.
Relaţiile diplomatice sunt proprii statelor, care îşi admit reci-
proc, stabilind relaţii diplomatice, personalitatea juridică internaţiona-
lă (MAZILU, 239). Acest tip de relaţii înseamnă un grad superior de
conlucrare între state, marcând caracterul permanent, maturitatea şi
complexitatea conlucrării (ANGHEL 1984, 49). Sunt doctrinari care
consideră că, în evoluţia conlucrării dintre state, relaţiile diplomatice
semnifică stadiul normal (CHEBELEU, 121).
Activităţile de pe planul relaţiilor diplomatice fac parte din sfera
activităţii diplomatice. Domeniul diplomaţiei este mai larg decât cel al
relaţiilor diplomatice. Misiunile diplomatice se realizează şi în afara
relaţiilor diplomatice, dincolo de cadrul acestui fel de relaţii sau în
lipsa lor.
Statele edifică relaţiile diplomatice şi întreţin misiunile diplo-
matice specifice acestor relaţii – misiuni „permanente”, adică având
durată nederminantă – pentru a dispune de un instrument de comu-
nicare oficială (ANGHEL 1984, 359) permanentă (CHEBELEU, 357),
prin reprezentare, negociere, informare.

STABILIREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

Stabilirea relaţiilor diplomatice între două state implică recu-


noaşterea formală reciprocă, dar recunoaşterea reciprocă nu presupune
neapărat stabilirea de relaţii diplomatice (ANGHEL 1984, 84).
Când un stat îşi trimite reprezentanţi pe lângă un alt stat apare
competiţia dintre competenţele suverane. Relaţiile diplomatice implică
această competiţie. Normele dreptului diplomatic o reglementează.
Este necesar să fie reglementată funcţionarea serviciului public extern
194
pentru activitate diplomatică, ţinându-se cont de competenţa teritorială
a statului de reşedinţă. Ambasada sau postul consular îşi au inde-
pendenţa lor, care decurge din suveranitatea statului acreditant, res-
pectiv trimiţător, dar se impune şi protejarea suveranităţii teritoriale a
statului acreditar, respectiv a statului de reşedinţă.
Relaţiile diplomatice se stabilesc între persoanele cu capacitate
juridică internaţională deplină, titulare de drepturi şi obligaţii interna-
ţionale şi participante la relaţiile reglementate de dreptul internaţional,
care s-au recunoscut reciproc şi care au ajuns la un acord în acest
scop. Numai subiectul de drept internaţional poate stabili relaţii
diplomatice.
Relaţiile diplomatice fac parte din categoria raporturilor juridice.
Aceste relaţii rezultă din exercitarea liberă a voinţei persoanelor
juridice internaţionale, în primul rând în conformitate cu principiul
egalităţii suverane a statelor. Acordul de stabilire a relaţiilor
diplomatice este premers de actul politic de voinţă al fiecărui stat.
Acordurile prin care se stabilesc relaţiile diplomatice pot fi tratate,
clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de
externe144 sau între alţi plenipotenţiari. Prevederile astfel convenite

___________________
Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, URSS, vol. 82, f. 239 –241.
144

SCHIMBUL DE SCRISORI DINTRE N. TITULESCU ŞI M. LITVINOV, LA


GENEVA, 9 IUNIE 1934,
Domnule Ministru, Am onoarea a aduce la cunoştinţa Domniei Voastre
cele ce urmează: La Conferinţa Micii Înţelegeri de la Zagreb, din 22 ianuarie
1934, cei trei miniştri de afaceri străine au decis între ei că ar fi oportun ca
statele membre ale Micii Înţelegeri să reia relaţiile diplomatice normale cu
URSS de îndată ce condiţiunile diplomatice şi politice necesare vor fi
întrunite. În urma convorbirilor mele cu Domnia Voastră, Domnule Comisar
al Poporului, la începutul lui iunie, Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri a
constatat la Geneva că condiţiunile politice şi diplomatice îngăduiesc acum
fiecăruia dintre statele membre ale Micii Înţelegeri să acţioneze conform
rezoluţiei din Zagreb în momentul oportun. Având în vedere ceea ce precede,
sunt fericit de a vă informa că, drept rezultat al convorbirilor noastre,
Guvernul Regal al României a decis să stabilească relaţiuni diplomatice
normale cu URSS şi de a proceda la numirea unui trimis extraordinar şi
ministru plenipotenţiar. Am ferma convingere că relaţiunile astfel stabilite
vor rămâne pentru totdeauna normale şi amicale şi că naţiunile noastre vor
continua să coopereze pentru cel mai mare bine reciproc al lor la menţinerea
păcii lumii. Vă rog să primiţi, Domnule Comisar al Poporului, asigurarea
195
constituie acordul-cadru pentru convenţiile în conformitate cu care se
stabilesc personalul ambasadei, sediul şi eventual sediile unor birouri
ale acesteia, privilegiile suplimentare etc (ANGHEL 1984, 67)
Relaţiile diplomatice se stabilesc pentru termen nedefinit, întrucât
semnifică permanenţa conlucrării complexe (CHEBELEU, 122)
Pentru instituirea relaţiilor diplomatice, trebuie ca acordul dintre
state să se refere explicit la stabilirea de relaţii diplomatice. Dacă două
state încheie un tratat pentru reglementarea relaţiilor lor într-un
domeniu oarecare, altul decât cel al stabilirii de relaţii diplomatice,
acest tratat nu implică stabilirea de relaţii diplomatice. Încheierea unui
tratat nu presupune în sine vreun efect pe planul relaţiilor diplomatice
sau consulare.145
În cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite cu privire la relaţiile şi
imunităţile diplomatice s-a menţionat că stabilirea de relaţii diplo-
matice este realizabilă indiferent de deosebirile dintre regimurile
constituţionale, politice, juridice şi sociale. Statele membre ale ONU
şi-au asumat obligaţia să coopereze chiar dacă sistemelor lor politice,
economice şi sociale diferă.146

consideraţiunii mele celei mai înalte. Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor


străine al României.
Domnule Ministru, Sunt fericit a vă informa că drept rezultat al
convorbirilor noastre, Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste a
decis să stabilească relaţiuni diplomatice normale cu Guvernul Regal al
României şi de a proceda la numirea unui trimis extraordinar şi ministru
plenipotenţiar. Am ferma convingere că relaţiile astfel stabilite vor rămâne
pentru totdeauna normale şi amicale şi că naţiunile noastre vor continua să
coopereze pentru cel mai mare bine reciproc al lor la menţinerea păcii lumii.
Vă rog să primiţi, Domnule Ministru al Afacerilor Străine, asigurarea
consideraţiunii mele celei mai înalte. Litvinov, comisar al poporului la
afacerile străine.
145
Cdt, Articolul 74. Relaţii diplomatice sau consulare şi încheierea de
tratate Ruperea relaţiilor diplomatice sau a relaţiilor consulare ori lipsa unor
asemenea relaţii între două sau mai multe state nu împiedică încheierea
tratatelor între aceste state. Încheierea unui tratat nu are prin sine vreun efect
în privinţa relaţiilor diplomatice sau a relaţiilor consulare.
146
General Assembly – Twenty-fifth Session, Resolution adopted on the
Reports of the Sixth Committee, 2625 (XXV), Declaraţie în legătură cu
principiile dreptului internaţional cu privire la relaţiile de prietenie şi
cooperare între state, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, Preambul
(…) Luând în considerare importanţa menţinerii şi întăririi păcii interna-
196
RUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

Încetarea relaţiilor diplomatice este temporară, când relaţiile


diplomatice se întrerup, sau definitivă, când relaţiile diplomatice se
rup (ANGHEL 1984, 67). Încetarea relaţiilor diplomatice rezultă din
declaraţii sau din acte fără echivoc (ANGHEL 1984, 134).
Întreruperea relaţiilor diplomatice este rezultatul unei decizii
unilaterale de suspendare, a unei decizii unilaterale sau bilaterale de
retragere a personalului diplomatic al ambasadei / ambasadelor)
(ANGHEL 1884, 68). Relaţiile diplomatice se suspendă dacă unul
dintre state trece printr-un moment de instabilitate gravă şi situaţia
autorităţilor menite să asigure concretizarea relaţiilor diplomatice este
neclară (CHEBELEU, 138).
Ruperea relaţiilor diplomatice este actul rezultat din puterea de
decizie a unuia dintre statele între care relaţiile diplomatice au fost
stabilite (ANGHEL 1984, 68-69). Statul care rupe relaţiile diplomatice
pe care le-a stabilit cu alt stat adoptă această decizie fie după
evaluarea acestor relaţii, fie aplicând decizia unui for internaţional.
Ruperea relaţiilor diplomatice face parte dintre măsurile pe care
organizaţiile internaţionale le prevăd pentru ca, astfel, statele membre
să exercite, prin acte individuale, constrângerea colectivă împotriva
unui stat care a prejudiciat pacea şi securitatea internaţională.147
Ruperea relaţiilor diplomatice este licită nu doar când se invocă
motive cu caracter juridic, ci şi când se fac referiri la abateri de la
curtoazie (ANGHEL 1984, 68). De altfel, s-a întâmplat să se decidă
ruperea relaţiilor diplomatice fără temei juridic, ci din nemulţumire
faţă de abateri de la curtoazia internaţională, aşadar faţă de acte
contrare spiritului de prietenie în relaţiile bilaterale. Ca rezultat al
deciziei unilaterale, discreţionare, a statului suveran, ruperea relaţiilor

ţionale bazate pe libertate, egalitate, dreptate şi respect pentru drepturile


umane fundamentale şi a dezvoltării relaţiilor de prietenie între naţiuni indife-
rent de sistemele lor politice, economice şi sociale sau de nivelul dezvoltării
lor (…).
147
Carta ONU, Articolul 41. Consiliul de Securitate poate hotărî ce
măsuri, care nu implică folosirea forţei armate, trebuie să fie luate spre a se
da urmare hotărârilor sale şi poate cere membrilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau
parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime,
aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie,
precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.
197
diplomatice poate avea motive diverse. Nu numai încălcările dreptului
internaţional duc la astfel de decizii. Şi actele contrare spiritului de
prietenie în relaţiile bilaterale, deci şi abaterile de la curtoazie, pot
nemulţumi – chiar fără temei juridic – într-atât încât să determine
ruperea relaţiilor diplomatice.
Motivele politice care determină ruperea relaţiilor diplomatice
pot fi mai puţin durabile decât motivele de curtoazie. Nemulţumirea
politică poate fi satisfăcută mai uşor şi mai repede decât nemulţumirea
faţă de afectarea spiritului de prietenie din relaţii.
Chiar ruperea relaţiilor diplomatice este resimţită ca nesocotire a
curtoaziei, ca act inamical. Astfel se explică declaraţia privind ruperea
relaţiilor diplomatice făcută, ca reacţie, de către statul cu care s-au rupt
relaţiile diplomatice. Asemenea declaraţie nu modifică situaţia juridică
a relaţiilor diplomatice, pentru ruperea cărora este suficientă declaraţia
unilaterală iniţială. Scopul replicii este apărarea demnităţii şi a
reputaţiei statului care, prin ruperea relaţiilor diplomatice, apare în
situaţia de învinuit (ANGHEL 1984, 73).
Ruperea relaţiilor diplomatice este aşadar unilaterală. Efectele ei
sunt însă bilaterale. Decizia adoptată de unul dintre state are
consecinţe inconturnabile asupra celuilalt: se desfiinţează nu numai
ambasada statului care a rupt relaţiile diplomatice, ci neapărat şi
ambasada celuilalt stat.148.
___________________
148
Arhiva MAE, Fond 71/1914, E.2, Partea a II-a, vol. 34,
DISPOZIŢIILE CONSILIULUI COMISARILOR POPORULUI, Comunicat difuzat
de Radio Petrograd. Considérant que la mesure préventive de brève
arrestation du Ministre Plénipotentiaire roumain n'a pas eu d'effet, que les
crimes suivent leurs cours, le Conseil des Commissaires de Peuple dispose: I.
Toutes les relations diplomatiques avec la Roumanie sont interrompues; le
Consulat Roumain et en général tous les agents du Gouvernement Roumain
sont renvoyés par le chemin le plus court au delà de la frontière. II. Le fonds
roumains en or qui se trouve à Moscou est déclaré intangible pour l'oligarchie
roumaine. Le Gouvernement des Soviètes prend la responsabilité de la
conservation de ce fonds et la remise de ce fonds entre les mains du peuple
roumain. (…) Palais Tauride, le 13/26 janvier 1918.
Arhiva MAE, Fond 71/1914, E.2, Partea a II-a, Vol. 33,
RADIOGRAMA CIFRATĂ DE LA LEGAŢIA DIN PETROGRAD PRIN
STOCKHOLM ŞI PARIS, NR. 1 DIN 25 IANUARIE/7 FEBRUARIE 1918, CĂTRE
MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE, LA IAŞI, Le 15 janvier, à 2 heures
d'après-midi, l'huissier vient de me remettre une note du Commissaire du
Peuple aux Affaires Etrangères, portant qu'un delai de 10 heures était donné à
198
Relaţiile diplomatice sunt incompatibile cu soluţionarea proble-
melor din relaţiile interstatale prin recurgerea la forţă. Ca urmare,
declanşarea războiului întrerupe ipso facto relaţiile diplomatice. S-a
întâmplat ca, înainte de declanşarea războiului, unul dintre state să
declare că rupe relaţiile diplomatice (ANGHEL 1984, 76). Încetarea
războiului permite reluarea relaţiilor diplomatice pe care războiul le-a
întrerupt sau restabilirea relaţiilor diplomatice, în cazul în care măcar
unul dintre statele beligerante decisese să le rupă.
În 1941, relaţiile diplomatice ale României au evoluat după cum
urmează: Ministrul Olandei a notificat la 12 februarie că pleacă.
Legaţia de la Belgrad şi reprezentarea intereselor statului olandez
au fost preluate de Legaţia Suediei. Ministrul Belgiei a comunicat,
la 11 februarie, că a fost numit în alt post şi, la 14 februarie,
Legaţia SUA a notificat că a preluat interesele belgiene, în afara
celor umanitare, preluate de Legaţia Elveţiei. La 7 mai, au fost
rupte relaţiile diplomatice cu Iugoslavia şi interesele iugoslave au
fost preluate de Legaţia Elveţiei. La 22 iunie, s-a declanşat starea
de război cu URSS şi interesele ruse au fost preluate de Legaţia
Bulgariei. La 24 iunie, s-a cerut Legaţiei Greciei să părăsească
România şi interesele greceşti au fost preluate de Legaţia Elveţiei.
La 21 iulie, au fost rupte relaţiile diplomatice cu China. La
14 octombrie, au fost rupte relaţiile diplomatice cu Iranul şi
interesele României în Iran au fost preluate de Turcia şi cele ale
Iranului în România de Legaţia Suediei. Potrivit presei, la
7 decembrie, s-a declanşat starea de război cu Anglia, Canada şi, la
8 decembrie, cu Australia şi Uniunea Sud-Africană. După
ultimatumul englez din 30 noiembrie, declaraţia engleză privind
starea de război cu România din 5 decembrie, interesele României
în Anglia au fost preluate de Legaţia Suediei, iar cele ale Angliei,
Canadei, Australiei şi Uniunii Sud-Africane în România de Legaţia
Elveţiei. La 12 decembrie a început starea de război cu SUA149.

la Mission roumaine pour que, par la voie de Suède, elle quittâ la Russie avec
tout son personnel. La note était comminatoire; c'était une procédure
d'expulsion. Les démarches indirectes qu'avaient faites mes collègues de
France et d'Amérique pour obtenir un sursis ont demeuré infructueuses. (…).
149
Arhiva MAE, Fond/71/1939, E.9, vol. 340, f. 103, NOTA
MINISTERULUI AFACERILOR STRĂINE NR. 88497 DIN 12 DECEMBRIE 1941,
CĂTRE LEGAŢIA SUA LA BUCUREŞTI, Le Gouvernement Royal Roumain a
l'honneur de communiquer au Gouvernement des Etats-Unis d'Amérique
qu'en conformité avec les dispositions du Pacte Tripartite et en respect des
199
Interesele României la Washington au fost preluate de Legaţia
Suediei şi cele ale SUA la Bucureşti de Legaţia Elveţiei. La
15 decembrie, Egiptul a rupt relaţiile diplomatice cu România150 şi
interesele celor două state au fost preluate de legaţiile elveţiene151.
În 1942, la 6 iunie, SUA au declarat război României. În 1944,
România a rupt relaţiile diplomatice cu Germania şi la 24 august a
declarat război Germaniei. La 30 august, România a rupt relaţiile
diplomatice cu Ungaria şi, la 8 septembrie, s-a declanşat starea de

obligations solidaires prévues par ce Pacte, comme suite à l'état de guerre


intervenu entre les Etats-Unis d'Amérique, d'une part, et le Reich allemand,
l'Italie et le Japon d'autre part, la Roumanie elle-même se trouve en état de
guerre avec les Etats-Unis d'Amérique. Bucarest, le 12 décembre 1941.
150
Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, Egipt, vol. 12, f. 298, NOTA
VERBALĂ NR. 228 DIN 18 DECEMBIRE 1941 A LEGAŢIEI EGIPTULUI LA
BUCUREŞTI, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE, La Légation Royale
d'Egypte présente ses meilleurs compliments au Ministère Royal des Affaires
Etrangères et a l'honneur de lui communiquer, ci-après, le texte du
télégramme en date du 15 décembre courant, du Ministère Royale des
Affaires Etrangères d'Egypte: „Gouvernement Royal a décidé le 15 décembre
rompre les relations diplomatiques avec Roumanie. Avons fait part cette
décision légation Roumanie Caire. Accordons toutes facilités pour départ son
personnel. Prière aviser gouvernement roumain et demander vos passeports et
saufconduit puis câbler date départ. Prière prendre toutes dispositions pour
faciliter départ ressortissants égyptiens et leur donner aide et assistance.
Ressortissants roumains sont autorisés à quitter Egypte - Ministère -” La
Légation d'Egypte saisit l'occasion de renouveler au Ministère Royal des
Affaires Etrangères les assurances de sa haute considération. Bucarest, le 18
décembre 1941.
151
Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, NOTA LEGAŢIEI ELVEŢIEI LA
BUCUREŞTI NR. 5764 DIN 19 DECEMBRIE 1941, CĂTRE MINISTERUL
AFACERILOR SRĂINE, Egipt, vol. 12. Conformément aux instructions de mon
Gouvernement, j'ai l'honneur de faire connaître à Votre Excellence que le
Gouvernement Royal d'Egypte a demandé au Conseil Fédéral d'assumer
désormais la représentation des intérêts égyptiens en Roumanie. Cette requête
a été agréée sous réserve de l'assentiment du Gouvernement Royal de
Roumanie. J'ai donc l'honneur de faire appel aux extrêmes bons offices de
Votre Excellence en vue d'apprendre si, comme je me plais à l'espérer, le
Cabinet de Bucarest ne voit aucun inconvénient à la reprise par la Suisse des
intérêts égyptiens. Dans l'attente de votre obligeante réponse, je prie Votre
Excellence d'agréer les assurances de ma haute considération et mes
sentiments dévoués.
200
război. Interesele ungare au fost preluate de Legaţia Suediei. La
31 octombrie, România a rupt relaţiile diplomatice cu Japonia.
Ruperea relaţiilor diplomatice are ca efect desfiinţarea ambasa-
delor (DIACONU II, 61), dar nu are ca efect ruperea relaţiilor econo-
mice, comerciale, culturale dintre state. Chiar dacă ambasadele se
retrag, rămân posibile misiunile diplomatice ad hoc (CHEBELEU,
140).
Dreptul internaţional nu permite ca ruperea relaţiilor diplomatice
să fie utilizată de statele implicate pentru o eventuală abatere de la
principiul pacta sunt servanda. Obligaţiile asumate prin convenţii
internaţionale bilaterale sau multilaterale rămân în vigoare fără
excepţie. Singurul angajament pus în discuţie este cel din acordul
privind stabilirea relaţiilor diplomatice.152 De altfel, nu este posibil ca
prin decizia de rupere a relaţiilor bilaterale pe planul activităţii
serviciilor publice de diplomaţie să fie blocate comunicarea dintre
state, relaţiile lor economice, culturale, legăturile interumane dintre
naţiuni (ANGHEL 1984, 93).

___________________
152
Cdt, Articolul 63. Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare.
Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare dintre părţile la un tratat este fără
efect asupra relaţiilor juridice stabilite între ele prin tratat, afară dacă şi în
măsura în care existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare este indispen-
sabilă pentru aplicarea tratatului.
201
AMBASADA

Din mărturii de la începutul mileniului trecut reiese că se folosea


cuvântul germanic ambaht, provenit din galicul ambactos, pentru a-l
desemna pe „cel care conduce” sau cel care era „trimis în toate
părţile”. Din acest cuvânt s-a tras italienescul ambasciata, pe care
francezii îl preluaseră, prin secolul al XIV-lea, pentru a denumi
reprezentarea statului în alt stat: ambaxade şi apoi ambassade.
Îndeobşte se înţelege că ambasada este misiunea diplomatică pe
lângă un stat străin sau pe lângă un for internaţional, condusă de
ambasador, ca şi personalul care exercită funcţiile misiunii.
În termeni juridici, ambasada este instituţia administrativă
constituită de stat (subiect de drept internaţional) pe lângă alt stat
(subiect de drept internaţional), cu consimţământul acestuia, în
vederea realizării relaţiilor diplomatice bilaterale.
Statul care constituie ambasada este acreditant. Statul care
consimte ca ambasada să fie constituită pe teritoriul lui este acreditar.
Instituţia ambasadorului permanent a început să funcţioneze din
Quattrocento. În secolul al XIII-lea funcţionau agenţi diplomatici
permanenţi veneţieni (CHEBELEU, 361). Nevoia acreditării amba-
sadorilor în posturi fixe a venit din sporirea activităţilor diploma-
tice legate de convenţii şi alianţe.
În 1480, instituţia ambasadorului permanent s-a generalizat în
peninsula italiană. S-a răspândit apoi în toată Europa. Prin anii
1520-1525, Charles al VIII-lea a fost reprezentat pe lângă toţi
prinţii italieni. Franţa avea în a doua parte a secolului al XVI-lea
rezidenţi la Cracovia şi Copenhaga. Polonia şi Danemarca nu
aveau însă reprezentanţi diplomatici la Paris.
În secolul al XVI-lea, ambasada se număra printre instituţiile
obişnuite ale statului. În 1581, o capitulaţie i-a acordat ambasa-
dorului francez precădere între ceilalţi ambasadori. În 1601, o altă
capitulaţie i-a conferit Franţei protejarea Locurilor Sfinte din

202
Palestina. În 1583 şi 1612, Marea Britanie şi Olanda au obţinut
privilegii asemănătoare.
Statutul ambasadorilor veneţieni stabilea că au de transmis
autorităţilor trimiţătoare câte o telegramă pe zi şi să facă un raport
Senatului la încheierea misiunii.

FUNCŢIILE AMBASADEI

În cursul elaborării textului Convenţiei privind relaţiile diploma-


tice, Comisia ONU pentru dreptul internaţional a sintetizat îndatoririle
ambasadei, stabilind cinci funcţii preponderente: reprezentarea statului
acreditant, apărarea intereselor statului acreditant, negocierea,
informarea şi promovarea relaţiilor bilaterale.153
Prin funcţiile enunţate se concretizează menirea definitorie a
ambasadei de mesager al statului acreditant. Statele care stabilesc
relaţii diplomatice doresc să comunice între ele şi, pentru a facilita
comunicarea oficială, constituie ambasade. Facilitarea comunicării
oficiale nu poate fi o funcţie a ambasadei, pentru că ambasada nu se
poate situa în afara structurii statului acreditant.
Funcţiile enumerate conturează ansamblul activităţilor diploma-
tice ale statului acreditant, pe care statul acreditar le admite,
îndeplinindu-şi astfel obligaţiile decurgând din stabilirea relaţiilor
diplomatice.

Reprezentarea statului acreditant


Ambasadorul şi ambasada reprezintă guvernul statului acreditant
în relaţiile cu guvernul statului acreditar. Ambasadorul este învestit cu
autoritatea necesară de a vorbi în numele guvernului din statul propriu.
Dar funcţia de reprezentare este mai cuprinzătoare, nu se limitează la
___________________
153
Crd, ARTICOLUL 3. 1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în
special în: a) reprezentare a statului acreditant în statul acreditar; b) apărare a
intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în statul acreditar în
limitele admise de dreptul internaţional; c) negociere cu guvernul statului
acreditar; d) informare prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi elaborare de rapoarte pentru guvernul
statului acreditant; e) promovare de relaţii de prietenie şi dezvoltare de
relaţiile economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi statul
acreditar.
203
reprezentarea guvernului, ci acoperă reprezentarea ansamblului de
autorităţi ale statului (ANGHEL 1984, 362).
Agentul diplomatic, îndeosebi ambasadorul şi şeful misiunii
diplomatice, îşi reprezintă statul în trei direcţii principale: faţă de
instituţiile autorităţilor din statul acreditar, faţă de cetăţenii statului
acreditant aflaţi pe teritoriul statului acreditar şi faţă de ambasadele
statelor străine din statul acreditar.
Răspunderea pentru actele ambasadei îi revine statului acre-
ditant, pe care ambasada îl reprezintă. Trebuie ca statul acreditant să-şi
asume răspunderea întreagă pentru actele ambasadei, întrucât funcţia
de reprezentare generală nu-i permite eschive eventuale, întemeiate pe
argumente referitoare la depăşirea competenţelor (DIACONU II, 82).
Dreptul internaţional a stabilit că şefii de misiune diplomatică
reprezintă statul acreditant fără să fie obligaţi să prezinte depline
puteri, pentru adoptarea textului unui tratat între statul acreditant şi
statul acreditar.154 Din limbaj, rezultă că referirea se face la misiunile
diplomatice permanente care funcţionează ca urmare a stabilirii de
relaţii diplomatice între două state, aşadar la ambasade, la ambasadori
şi la însărcinaţii cu afaceri a. i. ai ambasadelor.
Prin ambasada sa, statul este prezent în viaţa publică a statului
acreditar. Agenţii diplomatici de la ambasadă participă, reprezen-
tându-şi statul, la solemnităţi.
Ambasada, care înfăţişează demnitatea şi independenţa statului
acreditant (ANGHEL 1984, 360), îşi exercită, cu consimţământul
statului acreditar, dreptul de a expune public simbolurile statului
acreditant: drapelul şi stema. Privilegiul rămâne valabil cât timp
ambasada respectă reglementările statului acreditar.155
Reprezentarea diplomatică se realizează, în primul rând, de către
ambasador, dar şi de ceilalţi diplomaţi ai ambasadei, sub conducerea
ambasadorului, printr-o varietate mare de activităţi: expuneri,
demersuri, consultări, negocieri (DIACONU II, 81).

___________________
154
Cdt, Articolul 7. (…) 2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi
să prezinte depline puteri, sunt consideraţi ca reprezentând statul lor: (…)
b) şefii de misiune diplomatică pentru adoptarea textului unui tratat ce se
încheie între statul acreditant şi statul acreditar; (…).
155
Crd, ARTICOLUL 20. Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze
drapelul şi să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv
reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia.
204
Potrivit unei uzanţe extinse, ambasada organizează acţiuni
solemne de marcare a zilei naţionale a statului acreditant în statul
acreditar.

Servirea intereselor statului acreditant


Ambasada este un instrument al statului acreditant. Are rolul de
voce autentică a autorităţilor din acest stat. Nici serviciul public pentru
diplomaţie în ansamblu şi nici componentele lui, aşadar nici ambasada
nu elaborează politica externă, ci au rolul de instrument de aplicare a
acestei politici (CHEBELEU, 162). Aplică, în relaţiile cu autorităţile
statului acreditar, prevederile din programul de guvernare în vigoare
în statul acreditant. Ambasada certifică interesele statului acreditant şi
le apără consecvent, acţionând pe cale politică şi pe cale juridică.
La 26 aprilie 2005, ministerul de externe italian l-a convocat pe
ambasadorul SUA în Italia pentru o convorbire la preşedinţia
Consiliului de Miniştri al Italiei despre concluziile anchetei
americane asupra morţii agentului secret Nicola Calipari, pe care
militari americani l-au ucis, la 4 martie 2005, în apropiere de
Bagdad. Ambasadorului SUA i-a revenit sarcina să încerce să-l
convingă pe prim-ministrul Italiei de justeţea anchetei, ale cărei
concluzii i-au exonerat pe militarii americani implicaţi în incident.
În convorbiri ambasadorul a susţinut poziţia autorităţilor militare
americane, conform căreia militarii au respectat toate procedurile
pentru operaţiile de control şi nu s-au abătut de la regulament.
Misiunea ambasadorului american era dificilă, întrucât italienii
care au participat la anchetă au refuzat să semneze concluziile
acesteia şi, numai cu câteva ore înaintea convorbirii de la
preşedinţia Consiliului de Miniştri de la Roma, prim-ministrul
declarase că ancheta nu era încheiată.
La 27 aprilie 2005, la Ankara, ministerul de externe al Turciei l-a
convocat pe însărcinatul cu afaceri a.i. al Ambasadei Rusiei pentru
a-i înmâna o nota de protest faţă de adoptarea în Duma (camera
inferioară a parlamentului rus) a unei declaraţii privind „genocidul
armenilor”.
Legătura ambasadei cu interesele statului acreditant este
considerată indisolubilă nu doar de autorităţile acreditante, ci, în
aceeaşi măsură, şi de cele ale statului acreditar, de celelalte state
participante la relaţiile diplomatice internaţionale. Ca urmare a devie-
rilor de la acest rol, a îndeplinirii cu distorsiuni a acestei funcţii, apare
205
riscul ca ambasada să se descalifice şi să se ajungă până la anularea de
facto şi până la urmă de jure a misiunii diplomatice.
Este posibil ca, temporar, cu acordul statului acreditar, ambasada
să ocrotească şi interesele altui stat decât statul acreditant.156

Negocierea
Prin negociere, ambasada soluţionează problemele care împie-
dică relaţiile bilaterale, extinde aceste relaţii, clarificându-le îndeosebi
juridic şi diversificându-le.
Agentul diplomatic rezolvă problemele apărute în oricare dintre
domeniile relaţiilor dintre statul acreditant şi statul acreditar, nego-
ciind. Dialogul diplomatic şi negocierea sunt sinonime. Specifice
pentru funcţia de negociere a ambasadei sunt investigarea intereselor
celor două state, acreditant şi acreditar, şi identificarea elementelor
care pot fi obiect al acordului bilateral (ANGHEL 184, 365).

Informarea
Funcţia de informare, prin toate mijloacele licite despre
condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar, în vederea
elaborării de rapoarte pentru guvernul statului acreditant are, în primul
rând, rostul de a da relaţiilor bilaterale temeiul cunoaşterii şi
înţelegerii reciproce. Statele moderne utilizează ambasadele pentru a
se supraveghea reciproc (ANGHEL 1984, 113).
Principala sursă de informare licită a statului acreditant este
chiar ambasada străină, care culege, dar şi furnizează sistematic
informaţii despre politica, economia, cultura, legislaţia ambelor state.
Ambasadorul şi ceilalţi agenţi diplomatici sunt consideraţi surse
oficiale de informaţii cu privire la ţara proprie. În postura de furnizor
de informaţii despre statul pe care îl reprezintă, agentul diplomatic
serveşte simultan interesele statului propriu, pe care le promovează şi
le apără.
Agentul diplomatic îşi culege informaţiile din convorbiri cu
oficialităţile şi cu politicienii de cele mai diverse orientări, din vizite la
instituţii, din observarea dezbaterilor parlamentare, a reuniunilor
___________________
156
Crd, Articolul 46. Cu consimţământul prealabil al statului acreditar
şi la cererea unui stat terţ nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate
să-şi asume ocrotirea temporară a intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor
acestuia.
206
publice în sferele politică, economică, socială, culturală etc., din
întâlnirile colegiale în cadrul corpului diplomatic şi din fluxurile de
ştiri furnizate de mass-media (CHEBELEU, 170). Acestea ar fi tocmai
căile licite de informare diplomatică (DIACONU II, 84).
Calitatea distinctivă a informaţiei raportate sau furnizate de
agentul diplomatic este obiectivitatea. Informaţia diplomatică nu este
menită să producă satisfacţie sau insatisfacţie, ci să ofere temei de
evaluare a situaţiei dintr-un domeniu sau altul (CHEBELEU, 171).
Despre valoarea cuvântului de ambasador s-ar putea spune că
este cea mai onorabilă caracteristică a profesiei de diplomat. Prin
punerea ei în practică, ambasadorul poate dobândi şi păstra încrederea
guvernului străin din ţara de reşedinţă. Este posibil ca, în cursul
misiunii, valoarea menţionată să se dovedească a fi superioară oricărui
alt fel de argumentaţii, oricât de laborioase, incluse chiar în docu-
mente solemne. În toate împrejurările, datoria agentului diplomatic
este să fie de bună-credinţă. Este ascultat, urmat şi obţine rezultate
sonore dacă partenerii lui de negocieri sau cei cu care discută au
convingerea că vorbeşte într-adevăr în numele guvernului său. Se reia
din când în când fabulaţia că diplomatul ar fi „omul onest trimis în
străinătate să mintă pentru binele ţării sale”. În acelaşi spirit reapare şi
preceptul: „Spune adevărul ca să-l derutezi şi să-l consternezi pe
adversarul tău.” Dincolo de aceste închipuiri despre diplomaţie şi,
evident, împotriva lor, regulile de curtoazie internaţională nu le permit
diplomaţilor să facă uz de declaraţii false, nici din iniţiativa lor, nici
din ordinul guvernului pe care îl reprezintă.
În vederea informării, este tot atât de important pentru
ambasador ca şi pentru colaboratorii lui să menţină contactul cu
nivelurile cele mai mici, precum şi cu cele mai înalte ale guvernului şi
ale societăţii. Contactele personale realizate cu fiecare ocazie sunt
întotdeauna valorificabile în extinderea relaţiilor dintre două guverne.
Ambasadorul este răspunzător pentru iniţierea şi întreţinerea acestor
contacte.

Promovarea relaţiilor bilaterale


Din funcţia de servire a interesului naţional, face parte şi rolul,
menţionat separat, pentru reliefare, al ambasadei, de instrument de
observare a evoluţiei relaţiilor bilaterale dintre statul acreditant şi
statul acreditar, de investigare a posibilităţilor de dezvoltare a acestor
relaţii, de sesizare a pericolelor de deteriorare a acestora, de aplicare a
soluţiilor pentru ameliorarea şi dezvoltarea lor.
207
Ambasadorul contribuie la evoluţia relaţiilor bilaterale dintre statul
acreditant şi statul acreditar atât prin actele sale concrete, cât şi
prin conduita sa. La 27 mai 2005, la încheierea misiunii sale ca
ambasador al SUA la Ankara, Eric Edelman s-a referit, în
declaraţii pentru presă, la evenimentele diplomatice la care a
participat şi care au marcat dezvoltarea legăturilor americano-
turce, dar a menţionat totodată, în privinţa criticilor care i s-au
adus că ar fi avut un comportament arogant, că: „Diplomaţia este
capacitatea şi abilitatea de a comunica; au fost unele dificultăţi în
relaţii; după declanşarea operaţiunii militare din Irak, am crezut că
este absolut esenţial ca relaţiile bilaterale să revină pe calea cea
bună şi să mă asigur că şi americanii, şi turcii au înţeles care erau
problemele, realităţile; nu regret nimic şi, dacă mă uit înapoi, nu
cred ca aş face altceva diferit faţă de ceea ce am făcut; regret ca
unii mă consideră arogant.”

Agentul diplomatic protejează relaţia pe care o serveşte, abor-


dându-i problematica în mod pozitiv, prevenind, când este posibil,
dificultăţile sau crizele (CHEBELEU, 171). Agentul diplomatic şi, în
primul rând ambasadorul acreditat în capitala unui stat străin este
obligat, inclusiv prin înscrierea acestei funcţii printre prevederile de
drept diplomatic şi potrivit unor interpretări doctrinare, să contribuie
la evoluţia pozitivă a relaţiilor bilaterale în domeniul cărora îşi
exercită misiunea, adică la amplificarea lor (DIACONU II, 85).

ÎNFIINŢAREA ŞI DESFIINŢAREA AMBASADEI

Ambasadele şi posturile consulare depind, succesiv, de recu-


noaşterea reciprocă a subiectelor de drept internaţional, pe care le
constituie, respectiv le primesc, de relaţiile diplomatice şi consulare
dintre acestea, precum şi de consimţământul acestora. Se poate ca
ambasada să fie constituită/primită simultan cu stabilirea relaţiilor
diplomatice. Întotdeauna şi chiar într-o asemenea situaţie, ambasada
este consecinţa relaţiilor diplomatice.
Decizia privind înfiinţarea ambasadei îi revine statului
acreditar.157 În general, ambasadele se constituie reciproc. Statelor şi
___________________
157
Arhiva MAE, A.I., vol. 247, f. 86-87, LEGEA SUPLIMENTARĂ DIN
2/14 FEBRUARIE 1879 PENTRU ÎNFIINŢAREA PRIMELOR NOUĂ LEGAŢII
ROMÂNE ÎN STRĂINĂTATE. Carol I, prin graţia Lui Dumnezeu şi voinţa
naţională Domn al Românilor, la toţi de faţă şi viitori sănătate, Corpurile
208
forurilor internaţionale le revine rolul de acreditant şi cel de acreditar,
chiar dacă nu îl joacă simultan.
Statele convin asupra felului de ambasadă pe care o constituie /
primesc. Felul misiunii decurge din clasa căreia îi aparţine şeful ei.158
Ambasadorii conduc ambasade. Nunţii conduc nunţiaturi şi desfăşoară,
pe lângă activitatea diplomatică normală, şi activităţi de îndeplinire a
funcţiei ecleziastice, de întreţinere a relaţiilor cu structurile Bisericii
Catolice din statul acreditar, pe baza dreptului canonic. Miniştrii
conduc legaţii. Internunţii conduc internunţiaturi. În a doua parte a
secolului al XX-lea, legaţiile au dispărut treptat, pe măsura gene-
ralizării ambasadelor (CHEBELEU, 363-365).
După ce a fost constituită de statul acreditant şi acceptată de
statul acreditar, ambasada poate exercita şi funcţii consulare.159

Legiuitoare au votat şi noi sancţionăm ce urmează: Lege Suplimentară


relativă la legaţiunile şi consulatele române în străinătate, precum şi la
administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Străine. Titlul I, Legaţiuni.
Despre personalul diplomatic. Art. 1. Sunt instituite legaţiuni în posturile
următoare: 1. Athena, 2. Berlin, 3. Belgrad, 4. Constantinopole, 5. Londra,
6. Paris, 7. Petersburg, 8. Roma, 9. Viena. Aceşti reprezentanţi vor putea fi
însărcinaţi de guvern să reprezinte şi pe lângă alte curţi cari nu sunt
enumerate în acest articol. (…) Această Lege s-a votat în Senat, în şedinţa sa
de la 2 februarie 1879, şi s-a adoptat cu majoritate de treizeci şi trei de voturi,
contra a douăsprezece. Vicepreşedinte, Dimitrie Ghika, Secretar, D. Pisca.
Arhiva MAE, probl. 82/SUA, vol. 95, DECRETUL NR.1027 DIN 11/24
SEPTEMBRIE 1917. Asupra raportului ministrului nostru al afacerilor străine
sub nr 11017. Având în vedere art. 15 din Legea pentru reorganizarea
Ministerului Afacerilor Străine, În baza Jurnalului Consiliului Nostru de
Miniştri sub nr. 302, încheiat în şedinţa sa din 6 august 1917, Am decretat şi
decretăm: Art. 1 - Se înfiinţează pe ziua de 1 octombrie 1917, o legaţiune a
României în Statele Unite ale Americii de Nord, cu reşedinţa la Washington.
(…) dat la Iaşi, la 11 septembrie 1917, Ferdinand.
158
Crd, Articolul 14. 1. Şefii de misiune sunt repartizaţi în trei clase:
a) clasa ambasadorilor sau nunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a
celorlalţi şefi de misiune având grad echivalent; b) clasa trimişilor, miniştrilor
sau internunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat; c) clasa însărcinaţilor cu
afaceri acreditaţi pe lângă ministerele de externe…
Articolul 15. Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină
şefii misiunilor lor.
159
Crd, Articolul 3, alin. 2. Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu
poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor
consulare.
209
În vederea debutului real al ambasadei, pe lângă consimţă-
mintele necesare privind stabilirea relaţiilor diplomatice şi constituirea
misiunilor, este necesar ca statul acreditar să desemneze persoana care
să fie şef de misiune160 şi ca statul acreditant să o accepte.161 Statul
acreditar îi primeşte pe diplomaţii străini ca urmare a acordului la care
a ajuns cu statul acreditant cu privire la stabilirea şi întreţinerea
relaţiilor diplomatice, dar acest acord nu implică şi obligaţia de a
primi pe teritoriul pe care este îndreptăţit să-şi exercite suveranitatea
oricare persoană ar fi desemnată, conform suveranităţii proprii, de
statul acreditant. Necesitatea obţinerii consimţământului statului
acreditar adaugă la criteriile strict interne, conform cărora statul
acreditant îi desemnează pe membrii personalului ambasadei, criteriul
menajării eventualelor sensibilităţi ale statului acreditar pe plan
politic, istoric, cultural, religios (ANGHEL 1984, 266). Acest criteriu
este soluţia la problemele care se pot ivi la intersectarea menţionată de
suveranităţi.
Unui diplomat i se pot da simultan mai multe misiuni, pe
teritoriul mai multor state. Condiţia constituirii şi îndeplinirii acestor
misiuni este ca opţiunea statului acreditar să fie acceptată şi de statele
pe teritoriul cărora urmează să-şi exercite activitatea. Cum în realitate
cel căruia îi revin mai multe misiuni nu poate fi prezent simultan pe
mai multe teritorii şi la mai multe sedii deodată, problema se poate
soluţiona prin desemnarea de locţiitori.162

___________________
160
Arhiva MAE, Dosar 77/E. 4, Decretul nr. 3305 din 28 decembrie 1879 /
9 ianuarie 1880. Asupra Raportului ministrului nostru secretar de stat la
Departamentul Afacerilor Străine nr. 19315, Am decretat şi decretăm ce
urmează: Art I Dl C. Esarcu, actualul agent diplomatic al ţării la Roma, este
numit în postul de ministru rezident al României la Atena (…) Carol.
161
Crd, Articolul 4. 1. Statul acreditant trebuie să se asigure că
persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul
acreditar a primit agrementul acestui stat. (…).
162
Crd, Articolul 5. 1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea
cuvenită statelor acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau
afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state,
afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unu sau mai multe
alte state, el poate stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu
afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful misiunii nu-şi are
reşedinţa permanentă.
210
Un alt tip de misiune multiplă apare când şeful de misiune
într-un stat îşi reprezintă statul propriu şi pe lângă o organizaţie
internaţională.163
Mai rară, dar nu imposibilă, este situaţia în care mai multe state
desemnează ca ambasador aceeaşi persoană pentru a îndeplini misiuni
diplomatice simultane în acelaşi stat.164 Totuşi, dreptul diplomatic
stabileşte ca, „în principiu”, membrii misiunii diplomatice să aibă
naţionalitatea statului acreditant.165

Agrementul
Statul acreditant notifică statului acreditar desemnarea ambasa-
dorului sub forma solicitării agrementului.166 Este dreptul statului
___________________
163
Crd, Articolul 5. … 3. Şeful misiunii sau un membru al personalului
diplomatic al misiunii poate reprezenta statul acreditant pe lângă orice
organizaţie internaţională.
164
Crd, Articolul 6. Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în
calitate de şef de misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.
165
Crd, Articolul 8. 1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor
avea, în principiu, naţionalitatea statului acreditant.
166
Arhiva MAE, Dosar 77/A. 37, NOTA MINISTERULUI AFACERILOR
STRĂINE NR. 11081 DIN 8/21 AUGUST 1917 CĂTRE ÎNSĂRCINATUL CU
AFACERI AL SUA. J'ai l'honneur de vous informer que à la suite de la création
d'une Légation de Roumanie à Washington, le Gouvernement Royal a décidé
de nommer Monsieur le Docteur Constantin Angélesco, Professeur à
l'Université de Bucarest, député, ancien ministre d'Etat , en qualité d'Envoyé
extraodinaire et Ministre plénipotentiaire de Roumanie auprès du
Gouvernement de la République. En portant ce qui précède à votre
connaissance j'ai l'honneur de vous prier de vouloir bien intervenir auprès de
Votre Gouvernement afin d'obtenir l'agrément d'usage pour la nomination du
M. le Docteur Angélesco en la dite qualité.
Arhiva MAE, Dosar 16/Repr. O. 4, TELEGRAMA NR. 437 DIN 4 AUGUST
1934 A LUI N. TITULESCU DE LA CAP MARTIN, CĂTRE MINISTERUL
AFACERILOR STRĂINE. Pentru Majestatea Sa Regele, Litvinov cere
agrementul ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti
pentru Mihail Ostrovski. El dă asupra lui următoarele informaţiuni: născut în
1892, a studiat dreptul la Universitatea din St. Petersburg; în timpul
războiului a fost mobilizat ca ofiţer; a ocupat variate şi importante posturi în
instituţiile economice ale statului; actualmente este reprezentant comercial al
Sovietelor la Paris. Deşi ştiu ce importanţă au pentru Soviete reprezentanţii
comerciali – dovadă că, la Praga, a fost numit ca ministru reprezentantul
211
acreditar de a consimţi sau de a nu consimţi în privinţa desemnării
ambasadorului din statul acreditant. Încălcarea acestui drept anulează
desemnarea ambasadorului, care nu poate să-şi preia misiunea.
În 1932, relaţiile diplomatice dintre Rusia şi Anglia s-au întrerupt
pentru trei ani, după ce ţarul a refuzat să-l primească pe amba-
sadorul britanic întrucât nu i se ceruse ţarului agrement (ANGHEL
1984, 265).
Asigurarea caracterului confidenţial al procedurii de solicitare şi de
acordare a agrementului oferă posibilitatea evitării unui eventual
refuz frontal. Dacă numele şefului de misiune pentru care s-a
solicitat agrementul este publicat înaintea acordării agrementului,
se încalcă o regulă de curtoazie. Aducerea la cunoştinţa opiniei
publice, de către statul trimiţător, a numelui ambasadorului pentru
care s-a solicitat agrementul poate fi înţeleasă, în ţara de reşedinţă,
ca presiune asupra instituţiilor care examinează solicitarea. Statul
acreditar nu este obligat să primească persoane nedorite în rândul
personalului ambasadelor străine. Reacţia eventuală constând din
publicarea refuzului de a acorda agrementul ar contraveni de
asemenea curtoaziei. Atât statul acreditar, cât şi statul acreditant ar
fi nevoite să se confrunte cu inconvenientul publicării unui mesaj
negativ care ar putea fi, măcar în aparenţă, un simptom al unei
crize în relaţiile diplomatice bilaterale. Formularea publică a
refuzului de a satisface solicitarea altui stat comportă primejdia
deteriorării relaţiilor bilaterale.
Oricare ar fi răspunsul care trebuie să fie dat, conform deciziei
sale suverane, statul acreditar are obligaţia cutumiară să-l transmită cât
mai repede. Întârzierea sau amânarea răspunsului conţine sugestia ca
statul acreditant să desemneze pe altcineva. Formularea, inclusiv în
scris, a răspunsului pozitiv încheie schimbul de mesaje prin care se
asigură continuarea normală a relaţiilor diplomatice. Răspunsul
negativ se transmite în modalităţi cât mai discrete. Statul acreditar nu

comercial de acolo – chiar cum nu cunosc nimic despre persoana propusă de


Litvinov, m-am adresat la Quai d’Orsay, mi-a spus că cunoaşte foarte bine pe
Osatrovski, că el este unul din principalii factori ai apropierii franco-ruse şi,
în consecinţă, că Sovietele nu puteau face o alegere mai bună pentru România.
Rog pe Majestatea Voastră să binevoiască a-mi comunica dacă consimte a da
agrementul cerut. Sunt cu adânc respect al Majestăţii Voastre, (…)
212
este obligat să-şi explice răspunsul.167 Nimic nu îndreptăţeşte
autorităţile statului acreditant să insiste pentru revizuirea răspunsului
negativ (ANGHEL 1984, 273).

Acreditarea
Misiunea diplomatică începe de jure prin procedura acreditării,
care urmează agrementului (ANGHEL 1984, 275). După exprimarea
consimţământului statului acreditar prin acordarea agrementului cu
privire la desemnarea sa ca ambasador şi până să fie acreditat,
ambasadorul are calitatea de ambasador agreat. În intervalul de timp
de la agrement la acreditare, statul acreditant are posibilitatea să
renunţe la acreditarea celui pentru care statul acreditar a acordat
agrementul şi să ceară agrement pentru altcineva, întrucât agrementul
obţinut nu implică obligaţia acreditării persoanei agreate (ANGHEL
1984, 275).
Misiunea diplomatică începe de facto la sosirea şefului ei pe
teritoriul statului acreditar. Autorităţile statului acreditant notifică
datele călătoriei (zi, oră, traseu) autorităţilor statului acreditar şi, dacă
este cazul, autorităţilor statului/statelor de tranzit. După notificarea
sosirii sale în statul acreditar, ministerul de externe al acestui stat îl
înscrie în lista corpului diplomatic. Începutul misiunii este marcat de
ceremonii, de gesturi solemne, semnificând dorinţa de inaugurare
favorabilă. Când soseşte în statul acreditar, ambasadorul este
întâmpinat, în numele ministrului de externe, de către şeful serviciului
de protocol diplomatic.
Prima acţiune diplomatică la care ambasadorul participă după
sosirea în statul acreditar la începutul misiunii sale este acreditarea –
procedura prin care statul acreditant îi confirmă calitatea de
ambasador (ANGHEL 1984, 277) şi prin care statul acreditar ia act de
această confirmare şi îşi confirmă consimţământul în această privinţă.
În esenţă, acreditarea constă din prezentarea scrisorilor de acreditare
în general şefului statului acreditar sau altei autorităţi îndreptăţite să le
primească. În orice caz, se impune respectarea practicii în materia
acreditării din statul acreditar. Primirea fără discriminare a trimişilor
diplomatici străini constituie obligaţie juridică şi totodată o cerinţă a
curtoaziei internaţionale.
___________________
167
Crd, Articolul 4. 1. (…) 2. Statul acreditar nu este obligat să
comunice statului acreditant motivele refuzului agrementului.
213
Până la prezentarea scrisorilor de acreditare, ambasadorul agreat
poate să se întâlnească neoficial cu ambasadori din corpul diplomatic,
îndeosebi cu decanul corpului diplomatic, de la care va primi
informaţii necesare cu privire la practica din statul acreditar în
domeniul relaţiilor diplomatice (ANGHEL 1984, 180).
Îi revine fiecărui stat obligaţia de a asigura uniformitatea faţă de
fiecare clasă de diplomaţi a procedurii pentru primirea şefilor de
misiune diplomatică, inclusiv a ceremonialului privind prezentarea
scrisorilor de acreditare. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare
sau a unei copii a acestor scrisori de către şefii de misiuni diplomatice
este determinată de data şi de ora sosirii fiecăruia. Respectarea acestei
exigenţe se impune întrucât, în conformitate cu normele dreptului
diplomatic, şeful de misiune diplomatică îşi asumă funcţiile în statul
acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare.168 Regulile
de curtoazie internaţională completează această prevedere cu exigenţa
că, până la începerea misiunii sale, şeful de misiune diplomatică se
abţine de la orice activitate publică.
Pentru a se ajunge la debutul misiunii, se parcurg câteva etape
formale inevitabile. În audienţă la ministrul de externe, ambasadorul
transmite copiile scrisorilor de acreditare, ale căror originale le
prezintă şefului statului acreditar în cadrul unei ceremonii complexe.
Scrisorile de acreditare (litterae fidei, lettres de créance, Letters
of Credence, Letters of Introduction – pentru înaltul comisar în
relaţiile diplomatice dintre statele din Commonwealth, bula – pentru
reprezentantul Sfântului Scaun), întocmite într-o limbă de circulaţie
internaţională sau în limba statului acreditant, însoţite de traducerea
neoficială în franceză sau în limba statului acreditar, conţin
declaraţiile de voinţă ale statului acreditant cu privire la numirea
ambasadorului pe care o certifică, menţionând numele ambasadorului,
calitatea sa de ambasador şi abilitarea lui de a vorbi şi de a acţiona în
numele autorităţilor statului acreditar. Textul scrisorilor de acreditare
adresate de şeful statului acreditant şefului statului acreditar (cu una
___________________
168
Crd, ARTICOLUL 13. 1. Se consideră că şeful misiunii şi-a asumat
funcţiile în statul acreditar imediat după ce şi-a prezentat scrisorile de
acreditare sau după ce şi-a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor sale de
acreditare a fost prezentată Ministerului de Externe al statului acreditar sau
oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit conform practicii în
vigoare în statul acreditar, care trebuie aplicată uniform. 2. Ordinea prezen-
tării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori este deter-
minată de data şi de ora sosirii şefului misiunii.
214
dintre formulele Excelenţă, Domnule Preşedinte, Majestate, după caz,
sau cu solemnitate caldă: Foarte drag şi mare prieten) exprimă
dorinţa de a întreţine şi de a aprofunda relaţiile cordiale dintre cele
două state, comunică decizia de desemnare a ambasadorului
extraordinar şi plenipotenţiar, despre calităţile căruia se subliniază că
oferă garanţia îndeplinirii misiunii astfel încât să poată beneficia de
încredere. În încheierea textului se formulează rugămintea ca amba-
sadorul să fie primit cu bunăvoinţă, precum şi cu încredere, dându-i-se
crezare deplină mai ales când îi transmite adresantului asigurări de
stimă înaltă şi prietenie constantă şi urări de prosperitate statului
acreditar. De regulă, scrisoarea de acreditare a ambasadorului care îşi
începe misiunea se prezintă, dacă este cazul, laolaltă cu scrisoarea de
rechemare a ambasadorului precedent. În scrisoarea de rechemare se
comunică decizia de a i se încredinţa ambasadorului rechemat o
misiune nouă şi se exprimă convingerea că acesta a mulţumit, de câte
ori a avut prilejul, pentru bunăvoinţa cu care a fost onorat. Şeful de
stat semnatar îi reînnoieşte şefului de stat adresant asigurările de stimă
înaltă şi de prietenie constantă.
Tradiţia utilizării scrisorilor de acreditare ca instrument de
inaugurare a misiunii diplomatice durează de veacuri. Şi în secolul al
XIV-lea, de pildă, scrisorile de acreditare includeau solicitarea unui
suveran adresată altui suveran de a avea încredere în purtătorul lor.
Acele scrisori funcţionau şi ca salvconducte şi puteau cuprinde mesaje
şi instrucţiuni cifrate.
În prezent, în privinţa acreditării şi a scrisorilor de acreditare, se
continuă o îndelungată tradiţie169 a relaţiilor diplomatice moderne.
___________________
169
Arhiva MAE, Dosar 4/Repr. W. 1 SCRISOAREA DE ACREDITARE A
LUI W. A. WHITE CA MINISTRU AL ANGLIEI LA BUCUREŞTI , DIN 19
FEBRUARIE / 3 MARTIE 1879, România. Sir, My Brother and Cousin, Being
desirous to maintain and strengthen the Friendship and good Understanding
which happily subsist between Great Britain and the Principality of Romania,
I have determined to appoint William Arthur White Esquire, Companion of
my most honourable Order of Bath, who has for some time been entrusted
with the charge of British Interests in Romania to be My Envoy Extraodinary
and Minister Plenipotentiary at the Court of Your Royal Highness. I doubt
not that Mr. White will fulfil the important duties of his Mission in such a
manner as to merit your Approbation and Esteem, and to prove himself
worthy of this new mark of My Confidence. I request that Your Royal
Highness will receive Mr. White in a favourable manner and will give entire
Credence to all that he shall say to you in My name, especially when in
215
Procedura prezentării scrisorilor de acreditare are caracter
solemn. Un agent de protocol se deplasează la biroul sau la domiciliul
ambasadorului, pentru a-l însoţi în deplasarea la sediul şefului de stat.
La sosirea la sediul şefului de stat, se prezintă onoruri militare.
Ambasadorul este primit de şeful serviciului de protocol şi este
prezentat şefului de stat. La prezentarea scrisorilor de acreditare sunt
de faţă ministrul afacerilor externe şi membrii principali ai serviciilor
civile şi militare ale şefului de stat. Se rostesc alocuţiuni. Se prezintă
cele două suite. Preşedintele îl invită pe ambasador la un dialog de
câteva minute. După convorbire, un agent de protocol îl însoţeşte pe
ambasador la domiciliu.

Desfiinţarea ambasadei
Ambasada se desfiinţează sub impactul unor evenimente majore
în relaţiile bilaterale sau în evoluţia statului care a constituit-o: ruperea
relaţiilor diplomatice; evenimente care produc modificări structurale
majore ale statului, precum schimbarea de regim politic sau chiar

placing this Letter in the hands of Your Royal Highness, he shall assure you
of My Esteem and Regard and express to you the sentiments of invariable
Friendship and highest consideration with which I am Sir My Brother and
Cousin Your Royal Highness Good Sister and Cousin, Victoria R et I
Windsor Castle, March 3, 1879.
Arhiva MAE, Dosar 17/Repr. P.1, SCRISOAREA DE ACREDITARE A LUI
M. PETRONIEVICI CA MINISTRU AL SERBIEI LA BUCUREŞTI, DIN 26 MAI/7
IUNIE 1879. Altesse Royale et Cher Frère, Animé du vif désir de rendre de
plus en plus intimes et cordiales les relations de mon pays avec la Roumanie,
j'ai l'honneur de porter à la connaissance de Votre Altesse Royale que j'ai
nommé Monsieur Milan Pétroniévitch pour me représenter auprès d'Elle en
qualité de Ministre Résident. Les qualités qui distinguent M. Pétroniévitch et
le zèle qu'il a constamment déployé comme Agent diplomatique auprès du
Gouvernement de Votre Altesse Royale, pour le développement des rapports
de bon voisinage entre nos deux pays m'inspirent la conviction qu'il remplira
à notre satisfaction commune les fonctions auxquelles je l'appelle. Je prie
Votre Altesse Royale de daigner continuer à M. Pétroniévitch la
bienveillance dont Elle a bien voulu l'honnorer jusqu'à présent et de lui
accorder pleine et entière confiance surtout lorsqu'il donnera à Votre Altesse
Royale les assurances de la haute estime et de la sincère amitié, avec
lesquelles je suis de Votre Altesse Royale, Nisch, le 26 mai 1879, Le Bon
Frère M. M. Obrenovitch, Prince de Serbie.
216
dispariţia temporară sau definitivă a unui stat170, urmată eventual de
apariţia unui stat nou sau a unor state noi. Asemenea evenimente
impun, în multe cazuri, reparcurgerea etapelor necesare până la
constituirea ambasadei: recunoaşterea internaţională, stabilirea de
relaţii diplomatice, reactivarea ambasadelor suspendate sau trimiterea
de ambasade noi. Ambasada se desfiinţează provizoriu sau definitiv şi
în condiţiile în care statul acreditant nu poate asigura condiţiile
materiale minime pentru prezenţa în misiune a reprezentanţilor săi.
Ambasadele se suspendă prin decizia statelor şi atunci când
statele decid astfel ca urmare a deteriorării relaţiilor politice interna-
ţionale. Dacă desfiinţarea ambasadei nu înseamnă neapărat încetarea
relaţiilor diplomatice, ruperea relaţiilor diplomatice implică desfiinţa-
rea ambasadei. Cauza cea mai frecventă de desfiinţare a ambasadei
este ruperea relaţiilor diplomatice (DIACONU II, 60).
Decizia de desfiinţare a ambasadei implică sfârşitul activităţii
ambasadorului şi a întregului personal. Sfârşitul misiunii unui ambasa-
dor nu înseamnă însă neapărat şi dispariţia ambasadei. Nici reche-
marea ambasadorului, nici expulzarea lui nu înseamnă desfiinţarea
ambasadei (ANGHEL 1984, 183). Statele au, în general, în vedere să
___________________
170
Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, Dosar A. 1/1938, vol. 269, f.
355, CIRCULARA MINISTERULUI AFACERILOR STRĂINE NR. 15469 DIN 15
MARTIE 1938. Ministrul Austriei ne-a comunicat verbal că a fost chemat la
Viena pentru a primi instrucţiuni fiind invitat a încredinţa geranţa legaţiunii
sale legaţiunii Reichului. La rândul său, ministrul Germaniei ne informează
că „reprezentanţii diplomatici ai Austriei în străinătate au primit instrucţiunea
de a se încorpora împreună cu întreg personalul reprezentanţiunilor Reichului”.
Rog a vă pune în raport cu guvernul pe lângă care sunteţi acreditat, cerând
preciziuni asupra atitudinii ce înţelege a adopta faţă de noua situaţiune creată
atât în ceea ce priveşte reprezentanţa Austriei, cât şi aceea a statelor
respective în Austria.
Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, Dosar A. 1/1938, Vol. 271, f. 94,
TELEGRAMA NR. 518 DIN 31 MARTIE 1938 DE LA AL. GURĂNESCU, MINISTRU
LA VIENA. Cu începere de la 11 aprilie, orice activitate între legaţiune,
serviciul consular şi autorităţile locale încetează automat (…) Aflu din
cercurile legaţiunii germane şi cele oficiale austriece că dacă nu anunţăm
înainte de 10 aprilie data plecării noastre suntem expuşi după acest termen a
nu mai beneficia de prerogativele diplomatice. (…) Cred necesar, pentru
predarea şi continuarea normală a serviciului, să obţinem la Berlin înainte de
10 aprilie exequaturul pentru reprezentantul nostru consular. Aştept instruc-
ţiunile Excelenţei Voastre.
217
asigure continuitatea misiunilor diplomatice constituite mutual în
cadrul relaţiilor diplomatice bilaterale. Formal, data scrisorii de reche-
mare a unui ambasador coincide cu data scrisorii de acreditare a
ambasadorului următor.

PERSONALUL AMBASADEI

Substanţa ambasadei constă din membrii personalului ei, din


persoanele trimise să desfăşoare activităţile necesare atingerii obiecti-
velor pentru care a fost constituită (ANGHEL 1984, 187).

Structura personalului ambasadei


Ambasada este formată din şeful misiunii şi din membrii
personalului misiunii: personalul diplomatic, personalul tehnic-
administrativ şi personalul de serviciu. Şeful misiunii şi membrii
personalului diplomatic sunt agenţi diplomatici. În serviciul casnic al
personalului ambasadei se utilizează şi oameni de serviciu particulari,
care nu sunt angajaţi ai statului acreditant.171
Ambasada, ca misiune diplomatică, există indiferent de
componenţa personalului. Dacă încetează activitatea în ambasadă a
unui membru al personalului ambasadei, a oricăruia dintre membri sau
a mai multor membri ai acestui personal, a oricărora dintre membri,
ambasada există în continuare, misiunea diplomatică nu se întrerupe
din asemenea cauze (CHEBELEU, 359) .
___________________
171
Crd, Articolul 1. … a) expresia „şef de misiune” se referă la
persoana însărcinată de statul acreditant să acţioneze în această calitate;
b) expresia „membrii misiunii” se referă la şeful misiunii şi la membrii
personalului misiunii; c) expresia „membrii personalului misiunii” se referă
la membrii personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi
ai personalului de serviciu al misiunii; d) expresia „membrii personalului
diplomatic” se referă la membrii personalului misiunii care au calitatea de
diplomaţi; e) expresia „agent diplomatic” se referă la şeful misiunii sau la un
membru al personalului diplomatic al misiunii; f) expresia „membrii
personalului administrativ şi tehnic” se referă la membrii personalului
misiunii angajaţi în serviciul tehnic-administrativ al misiunii; g) expresia
„membrii personalului de serviciu” se referă la membrii misiunii angajaţi în
serviciul casnic al misiunii; h) expresia „om de serviciu particular” se referă
la una din persoanele folosite în serviciul casnic al unui membru al misiunii,
care nu este angajat al statului acreditant;
218
Membrii personalului ambasadei sunt desemnaţi de autorităţile
statului acreditant, după criterii care decurg din legile proprii ale
fiecărui stat, dreptului intern (ANGHEL 1984, 258). Statul acreditar
poate să ceară ca statul acreditant să-i supună spre aprobare includerea
în personalul diplomatic al ambasadei a persoanelor desemnate să
îndeplinească funcţiile de ataşaţi militari, navali sau aerieni.172 De
altfel, statul acreditar nu este obligat să accepte în componenţa
personalului ambasadelor străine orice fel de funcţionari. Trebuie însă
ca, în această privinţă, să le aplice ambasadelor străine un tratament
uniform.173
Structura personalul ambasadei, îndeosebi a celui diplomatic,
răspunde funcţiilor variate care revin misiunii diplomatice constituite
de statul acreditant, care se îndeplinesc prin acţiuni politice, comer-
ciale, consulare etc. (ANGHEL 1984, 137).
Agenţilor diplomatici nu le este permis ca, în afara sarcinilor pe
care le au de îndeplinit în misiune şi pentru care sunt retribuiţi de
statul acreditant, să practice, în statul acreditar, profesii sau activităţi
comerciale de pe urma cărora să obţină venituri.174
Stabilirea ierarhiilor în cadrul personalului ambasadei se face de
statul acreditant, care are obligaţia de a informa în această privinţă
statul acreditar.175 Reglementarea raporturilor interne, din ambasadă,
dintre membrii personalului diplomatic şi stabilirea şi aplicarea de
măsuri în vederea rezolvării problemelor apărute pe planul îndeplinirii
funcţiilor diplomatice şi pe planul relaţiilor interumane, de care
depinde misiunea diplomatică, revine ministerului de externe al
statului acreditar.

___________________
172
Crd, Articolul 7. (…) statul acreditant îi desemnează, după cum
consideră de cuviinţă, pe membrii personalului misiunii. Statul acreditar poate
cere ca numele ataşaţilor militari, navali sau aerieni să-i fie supuse spre apro-
bare.
173
Crd, Articolul 11. (…) 2. Statul acreditar poate (…), fără
discriminare, să refuze să admită funcţionari de o anumită categorie.
174
Crd, Articolul 42. Agentul diplomatic nu va exercita în statul
acreditar vreo activitate profesională sau comercială în vederea unui câştig
personal.
175
Crd, Articolul 17. Ordinea de precădere a membrilor personalului
diplomatic al misiunii este notificată de către şeful misiunii ministerului de
externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
219
În septembrie 2004, interpreta de programe de music hall din
SUA, Madonna, a călătorit în Israel. Potrivit presei, Judith Nir
Moses Shalom, soţia ministrului de externe israelian, Sylvan
Shalom, ar fi dorit să aibă, cu acel prilej, o întâlnire cu Madonna,
dar dorinţa nu i s-a îndeplinit. A considerat că vina pentru nereali-
zarea întâlnirii era a unui funcţionar de la Ambasada Israelului la
Washington, Liran Peterzil, secretar al ambasadorului Dannyl
Ayalon. A urmat demiterea lui Liran Peterzyl din dispoziţia lui
Sylvan Shalom. Reacţia lui Dannyl Ayalon nu a întârziat şi a
constat într-o plângere adresată consilierului juridic al guvernului
cu privire la comportamentul lui Sylvan Shalom, în care se
sublinia că acesta i-a demis secretarul sub presiunea exercitată de
Judith Nir Moses Shalom. La rândul lui, Sylvan Shalom a declarat
că responsabilitatea pentru numirile în funcţiile diplomatice îi
revine şi a ţinut să adauge că numirea lui Dannyl Ayalon, unul din
protejaţii premierului Ariel Sharon, a fost făcută de guvern.
Totodată, Sylvan Shalom a declanşat o anchetă administrativă cu
privire la comportamentul lui Dannyl Ayalon şi al soţiei sale în
relaţiile cu personalul ambasadei de la Washington. Potrivit
precizărilor responsabilului pentru controlul funcţiilor publice din
Israel, Shmuel Hollander, în acest cadru, un anchetator special a
interogat zeci de martori, înainte de a întocmi un raport care să fie
supus verificărilor la ministerul de externe. Chiar înainte de
formularea concluziilor, Sylvan Shalom a declarat că se opune
prelungirii misiunii lui Dannyl Ayalon la Washington.
O normă a dreptului diplomatic stabileşte ca, în principiu,
agenţii diplomatici să fie cetăţeni a statului acreditant.176 Norma a fost
formulată ţinând seama de loialitatea pe care diplomatul o datorează
statului acreditant (DIACONU II, 74). Totuşi, o altă normă permite ca
mai multe state să desemneze ca ambasador aceeaşi persoană pentru a
îndeplini misiuni diplomatice simultane în acelaşi stat de reşedinţă.177
În cazul în care statul acreditant ar opta pentru desemnarea ca membru
al personalului ambasadei a unui cetăţean al statului acreditar sau a

___________________
176
Crd, Articolul 8. 1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor
avea, în principiu, naţionalitatea statului acreditant.
177
Crd, Articolul 6. Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în
calitate de şef de misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.
220
unui cetăţean dintr-un alt stat, trebuie ca statul acreditar să-şi dea
consimţământul. Acest consimţământ poate fi retras oricând.178
Statului acreditant îi revine obligaţia de a înştiinţa statul
acreditar despre desemnarea membrilor personalului diplomatic, despre
sosirea lor şi a familiilor lor la misiune, despre plecarea irevocabilă a lor
şi a familiilor de la misiune, despre angajarea, sosirea în misiune,
concedierea şi plecarea din misiune a oamenilor de serviciu particulari.
Trebuie ca statul acreditar să fie înştiinţat şi despre situaţiile în care se
produc modificări în componenţa familiilor personalului misiunii.179
Normele de drept diplomatic nu permit ca numărul membrilor
personalului ambasadei să depăşească efectivul pe care statul acreditar
îl consideră acceptabil. Nu se poate ca statul acreditant să fie constrâns
să constituie o misiune cu o componenţă numerică insuficientă în
raport cu sarcinile încredinţate, dar statul acreditant este obligat să ia
în considerare şi condiţiile interne ale statului acreditar. Cele două
state pot, dacă este necesar, să încheie un acord explicit cu privire la
efectivul misiunilor lor diplomatice.180
___________________
178
Crd, Articolul 8. (…) 2. Membrii personalului diplomatic al
misiunii nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului acreditar decât cu
consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-l retragă. 3. Statul
acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept în ce priveşte cetăţenii unui al
treilea stat care nu sunt cetăţeni ai statului acreditant.
179
Crd, Articolul 10. 1. Se notifică ministerului de externe al statului
acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit: a) numirea
membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea
funcţiilor lor la misiune; b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane
aparţinând familiei unui membru al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o
persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al
misiunii; c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari
aflaţi în serviciul persoanelor menţionate la alineatul de mai sus şi, dacă este
cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane; d) angajarea şi
concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acreditar, în calitate de
membri ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari având
dreptul la privilegii şi imunităţi. 2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi
plecarea definitivă trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări
prealabile.
180
Crd, Articolul 11. 1. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului
misiunii, statul acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele
a ceea ce el consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi
condiţiile existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză.
221
Asupra încheierii prezenţei în misiunea diplomatică a unui agent
diplomatic decid fie statul acreditant, fie statul acreditar. Agentul
diplomatic se află în misiune până când autorităţile statului acreditant
decid încetarea îndeplinirii sarcinilor pe care i le-au încredinţat şi
înştiinţează statul acreditar despre această decizie.181

La 27 mai 2005, presa a relatat că ambasadorul SUA in Turcia,


Eric Edelman, care şi-a încheiat misiunea, şi-a luat rămas-bun de la
ministrul de externe al Turciei, Abdullah Gul, căruia i-a spus că
este satisfăcut de contribuţia pe care a putut să o aibă, în perioada
în care a îndeplinit funcţia de ambasador la Ankara, la
îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale. Diplomatul american a adăugat
că relaţiile dintre SUA şi Turcia se pot dezvolta în continuare,
întrucât cele două state, care împărtăşesc valori comune, precum
cele ale drepturilor omului, economia de piaţă liberă şi democraţia,
sunt aliate şi aderarea Turciei la UE constituie un obiectiv impor-
tant şi pentru SUA, ca şi pentru Turcia. Ambasadorul american şi
ministrul turc au examinat acţiunile bilaterale viitoare precum
vizita la Washington a premierului turc şi vizita la Ankara a unei
delegaţii a Congresului SUA. Presa a relatat că, după funcţia de
ambasador al SUA la Ankara, Eric Edelman va prelua un post
important la Pentagon.

Nu se poate ca agentul diplomatic să mai fie prezent în misiune


dacă statul acreditar nu îl recunoaşte ca membru al misiunii.182 În orice
moment, statul acreditar are dreptul să decidă că unul dintre membrii
personalului unei ambasade străine este inadmisibil. O asemenea
decizie se poate adopta cât timp acel membru al personalului
ambasadei străine se deplasează să ajungă în misiune, precum şi în
timp ce se află în misiune, pe teritoriul statului acreditar. Astfel, se
poate ca un agent diplomatic să fie declarat de statul acreditar persona
non grata.

___________________
181
Crd, Articolul 43. Funcţiile agentului diplomatic iau sfârşit în
special: a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile
agentului diplomatic au luat sfârşit…
182
Crd, Articolul 43. Funcţiile agentului diplomatic iau sfârşit în
special: … b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în
conformitate cu paragraful 2 al Articolului 9, acest stat refuză să-l recunoască
pe agentul diplomatic ca membru al misiunii.
222
Se poate ca statul acreditar să informeze statul acreditant despre
oricare din membrii personalului tehnic-administrativ sau ai
personalului de serviciu dintr-o ambasadă străină că este inacceptabil.
Semnificaţia declaraţiei şi a informării este, în esenţă, că statul
acreditar nu-i mai recunoaşte calitatea de membru al misiunii
diplomatice agentului diplomatic declarat persona non grata sau
funcţionarului considerat inacceptabil. În consecinţă, apare obligaţia
statului acreditant de a decide că sarcinile încredinţate celui declarat
persona non grata sau considerat a fi inacceptabil încetează dacă nu a
ajuns în misiune sau de a-l rechema din misiune.183
Pe teritoriul Republicii Belarus activează o asociaţie a etnicilor
polonezi, care a cerut autorizaţia de a organiza un congres.
Autorităţile de la Minsk au respins cererea şi au acuzat Polonia că
foloseşte această asociaţie pentru a organiza „o revoluţie în
Belarus”. Preşedintele Republicii Belarus, Aleksandr Lukaşenko, a
declarat că Polonia, încercând să influenţeze organizaţia obştească
poloneză Uniunea Polonezilor din Belarus, se amestecă în treburile
interne ale Republicii Belarus. Decizia de a declara ilegal
congresul a fost calificată ca fiind „scandaloasă” de preşedintele
polonez, Aleksander Kwasniewski. Reprezentanţi ai statului
poolonez au acuzat autorităţile de la Minsk că încearcă să contro-
leze asociaţia menţionată şi s-au referit la acţiuni de intimidare a
etnicilor polonezi întreprinse de organele de securitate ale statului
belarus. La 17 mai 2005, autorităţile din Belarus l-au declarat
persona non grata pe un diplomat polonez, secretar I la Ambasada
Poloniei la Minsk, cerându-i să părăsească teritoriul statului
acreditar în decurs de o lună. Ca retorsiune, la 18 mai 2005,
autorităţile poloneze au decis să expulzeze un diplomat, consilier,
de la ambasada belarusă la Varşovia. Din relatările presei, ar
___________________
183
Crd, Articolul 9. 1. Statul acreditar poate oricând şi fără a trebui să
motiveze hotărârea să informeze statul acreditant că şeful sau orice alt
membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că
orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. În acest caz,
statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor
sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau
inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar. 2. Dacă statul
acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil
obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului articol, statul
acreditar poate refuza să-i recunoască persoanei în cauză calitatea de membru
al misiunii.
223
rezulta că aceste momente de criză din relaţiile diplomatice dintre
Polonia şi Belarus aveau ca fundal politic neînţelegerea dintre cele
două state cu privire la activitatea minoritarilor polonezi din
Belarus şi la modul de tratare a acestor minoritari. La 21 iulie
2005, autorităţile din Belarus au decis să-l expulzeze pe diplomatul
polonez Andrzej Buczak, care îndeplinea funcţia de consul.
Disputa a continuat cu expulzarea, ca retorsiune, la 26 iulie, a unui
diplomat de la Ambasada de la Varşovia a statului belarus. La 28
iulie, trupe ale forţelor speciale belaruse au preluat controlul
asupra sediului Asociaţiei Polonezilor din Belarus, în urma unei
intervenţii în cursul căreia a fost reţinută, pentru scurt timp, şi
preşedinta asociaţiei. În aceeaşi zi, ambasadorul polonez la Minsk
a fost rechemat la Varşovia. Ministerul de externe polonez s-a
referit la „criza gravă” din relaţiile dintre cele două state şi a
precizat că ambasadorul polonez nu se va reîntoarce la Minsk până
când situaţia din Belarus nu se va modifica. A fost convocată chiar
o şedinţă a guvernului polonez care s-a ocupat de „situaţia din
Belarus”. Ministerul de externe din Polonia s-a adresat Comisiei
Europene solicitând sprijin pentru asigurarea drepturilor
minorităţii poloneze din Belarus. În apropierea ambasadei belaruse
din Varşovia a avut loc o acţiune de protest împotriva reţinerii
abuzive de către autorităţile belaruse a reprezentanţilor Uniunii
Polonezilor din Belarus şi a unor ziarişti polonezi. Manifestanţii au
instalat un cort în faţa sediului ambasadei.

Personalul ambasadei române


În conformitate cu legile române, structura de personal şi
regulamentul de funcţionare ale misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare se aprobă prin ordin al ministrului afacerilor externe.
Reglementările româneşti stabilesc, printre altele, că din
personalul diplomatic al ambasadelor României în străinătate pot face
parte cei care sunt îndreptăţiţi să ocupe o funcţie publică, să-şi exercite
drepturile politice şi civile, nu fac parte din partide politice, au
dobândit diploma de licenţă la o instituţie de învăţământ superior,
cunosc cel puţin o limbă străină etc.184
___________________
184
ScdcR, Articolul 17. (1) Calitatea de membru al Corpului diplomatic
şi consular al României poate fi dobândită de persoana care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii: are dreptul să ocupe o funcţie publică,
conform prevederilor Constituţiei şi legilor în vigoare; se bucură de toate
drepturile politice şi civile prevăzute în Constituţie şi în legile în vigoare; nu
224
Funcţionarii desemnaţi să-şi desfăşoare activitatea în serviciul
exterior acţionează sub îndrumarea şefului misiunii diplomatice.
Persoanele de la ambasadele româneşti, care au atribuţii în domeniul
relaţiilor economice şi comerciale, al relaţiilor cultural-ştiinţifice şi
educaţionale, ataşaţii apărării şi personalul încadrat în birourile
ataşaţilor apărării, ataşaţii de afaceri interne şi personalul încadrat în
birourile ataşaţilor de afaceri interne, precum şi specialiştii în
probleme financiar-bancare se subordonează autorităţii şefului
misiunii diplomatice în care îşi desfăşoară activitatea şi acţionează sub
îndrumarea acestuia.
Numirea diplomaţilor cu atribuţii în domeniul relaţiilor econo-
mice şi comerciale se face de către Departamentul de Comerţ Exterior
din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, cu avizul ministe-
rului de externe. Numirea diplomaţilor cu atribuţii în domeniul
relaţiilor cultural-ştiinţifice şi educaţionale se face de către ministerul
de externe, care consultă Ministerul Culturii şi Cultelor, Institutul
Cultural Român şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale
interesate.
Ministrul apărării naţionale îi numeşte pe ataşaţii apărării. Tot el
numeşte şi personalul încadrat în birourile ataşaţilor apărării. Ministrul
de interne îi numeşte pe ataşaţii de afaceri interne şi pe membrii
personalului încadrat în birourile ataşaţilor de afaceri interne.
Ministrul finanţelor îi numeşte pe specialiştii în probleme
financiar-bancare.

face parte din partide politice; a urmat studii superioare de lungă durată la o
instituţie de învăţământ superior din ţară sau din străinătate, absolvite cu
diplomă de licenţă sau echivalentă, recunoscută de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării; cunoaşte cel puţin o limbă străină; are o stare de sănătate
corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de specialitate, emis de
centrul medical care deserveşte Ministerul Afacerilor Externe; a absolvit
Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul
diplomatic şi consular al României, organizat potrivit regulamentului de
organizare şi desfăşurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor
Externe; nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni. (2) Fac
excepţie de la prevederile alin. (1) lit. c) şi g) persoanele care urmează a fi
numite în funcţiile de ministru, secretar de stat sau subsecretar de stat în
Ministerul Afacerilor Externe. (3) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) lit.
g) persoanele provenind din alte ministere şi instituţii centrale, trimise în
misiune temporară în străinătate cu funcţii echivalente gradelor diplomatice şi
consulare.
225
Ministerul Integrării Europene, precum şi alte ministere şi
instituţii desemnează, cu avizul ministerului de externe, în limita
posturilor alocate prin hotărâri ale guvernului, specialişti care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul Misiunii Permanente a României pe
lângă Uniunea Europeană, la ambasada României din statul care
deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi la ambasadele
României din alte state membre sau candidate la Uniunea Europeană,
pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice ale acestora privind negocie-
rea aderării României la Uniunea Europeană, pregătirea pentru aderare
şi armonizarea legislaţiei române cu reglementările comunitare.

Ambasadorul
În limbajul comun, i se spune ambasador oricărei persoane
purtătoare de mesaj adresat străinătăţii, oricărei persoane trimise în
misiune în străinătate. Este considerată ambasador orice persoană care
reprezintă în străinătate un domeniu de activitate din ţara proprie sau
din regiunea proprie: „ambasador al sportului românesc”, „ambasador
al culturii orientale”.
Potrivit unei formulări mai precise, ambasadorul este reprezen-
tantul oficial al unui stat pe lângă alt stat. Acţiunile ambasadorului şi
mesajele pe care el le transmite în forme foarte variate sunt percepute
ca emanând nemijlocit de la şeful statului acreditant.
Gradul diplomatic de ambasador este cel mai înalt în ierarhia
diplomatică. În România, acordarea acestui grad este apanajul preşe-
dintelui României, care acţionează în urma unei propuneri formulate
de ministrul de externe.185
Rolul diplomatic de ambasador revine titularului unei misiuni
diplomatice, indiferent de gradul diplomatic al persoanei căreia i s-a
atribuit acest rol şi chiar indiferent dacă persoana face parte din rândul
diplomaţilor de carieră. Persoana având rolul de ambasador poate fi
şeful ambasadei, deţinătoare a rangului administrativ cel mai înalt din
ambasadă, şeful unei misiuni diplomatice pe lângă un for interna-
ţional, precum şi şeful unei misiuni ad hoc.
În România, norma constituţională stabileşte că misiunile
diplomatice, deci şi ambasadele sunt înfiinţate, desfiinţate sau modi-
ficate şi reprezentanţii diplomatici, deci şi ambasadorii, sunt acreditaţi
___________________
185
ScdcR, Articolul 10. Gradul diplomatic de ambasador se acordă prin
decret de către Preşedintele României, la propunerea ministrului afacerilor
externe.
226
şi rechemaţi de preşedintele României, ca urmare a propunerii
guvernului.186 Practic, propunerea persoanei care să fie şef al unei
misiuni diplomatice permanente româneşti în străinătate (al unei
ambasade), în calitate de ambasador, se formulează de către ministrul
de externe. Cel propus poate fi angajat al personalului diplomatic al
serviciului naţional de diplomaţie (diplomat „de carieră”) sau o
persoană participantă la viaţa publică, îndeplinind exigenţele pentru
intrarea în componenţa personalului diplomatic.187
Titlul de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar este o relicvă.
Agenţilor diplomatici care în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se
aflau în misiune extraordinară li se recunoştea rangul superior în
raport cu alţi agenţi diplomatici. Regulamentul adoptat la Congresul
de la Viena în 1815 a stabilit că agenţii diplomatici în misiune
extraordinară nu sunt consideraţi a avea rang superior. Atributul
plenipotenţiar dezvăluia cândva că purtătorul lui avea mandat de
negociator, învestit cu puteri depline. Acest atribut a ajuns însă desuet
ca urmare a complicării, prin introducerea ratificării, a mecanismului
de exprimare a consimţământului statelor de a fi părţi contractante ale
tratatelor.
În conformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor şi în
concordanţă cu sensul major al regulilor de curtoazie, în dreptul
diplomatic a fost consacrată, prin normă juridică, egalitatea dintre
reprezentanţii diplomatici, stabilindu-se că, în afară de precădere şi
etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiune în raport cu
clasa lor188.
___________________
186
Constituţia României, Articolul 91. (…) (2) Preşedintele, la propune-
rea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi
aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
187
ScdcR, Articolul 19. Pentru numirea în funcţia de ambasador
extraordinar şi plenipotenţiar, ministrul afacerilor externe propune, de regulă,
diplomaţi de carieră care, la încheierea misiunii, nu depăşesc vârsta legală de
pensionare. În mod excepţional pot fi propuse pentru numire în această
funcţie personalităţi ale vieţii publice care îndeplinesc condiţiile pentru
admiterea în rândul membrilor Corpului diplomatic şi consular al României.
188
Crd, Articolul 14. 1. Şefii de misiune sunt repartizaţi în trei clase:
a) clasa ambasadorilor sau nunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a
celorlalţi şefi de misiune având grad echivalent; b) clasa trimişilor, miniştrilor
sau internunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat; c) clasa însărcinaţilor cu
afaceri acreditaţi pe lângă ministerele de externe. 2. În afară de precădere şi de
etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiune în raport cu clasa lor.
227
Pentru stabilirea clasei şefilor de misiune este nevoie de acordul
statului acreditant şi al statului acreditar.189
Statul acreditar are obligaţia de a-l trata în acelaşi mod, după
aceleaşi criterii, pe fiecare ambasador, asigurându-i aceeaşi procedură,
la primire, ca şi celorlalţi.190
Această normă consolidează regula de curtoazie potrivit căreia
ofensa adusă agentului diplomatic înseamnă ofensă adusă celui/
statului pe care îl reprezintă şi omagiul, gestul de curtoazie faţă de
agentul diplomatic se răsfrânge asupra celui/statului reprezentat.
Ordinea de precădere a ambasadorilor acreditaţi în acelaşi stat se
stabileşte în conformitate cu data şi ora la care fiecare ambasador şi-a
asumat funcţia, mai precis cu data şi ora la care şi-a prezentat
scrisorile de acreditare sau la care şi-a notificat sosirea şi a prezentat o
copie a scrisorilor de acreditare la ministerul de externe al statului
acreditar sau la un alt minister în legătură cu care s-a convenit
anterior, ordinea de prezentare a scrisorilor de acreditare sau a copiei
acestora fiind determinată de data şi ora sosirii ambasadorului în statul
de acreditare.191 Sunt state în care se acceptă uzanţe speciale în
privinţa reprezentantului Sfântului Scaun.
În cadrul ambasadei, ambasadorul deţine rolul primordial, ca
rang şi răspundere. El conduce ambasada (ANGHEL 1984, 190).
În conformitate cu normele româneşti, şeful misiunii diploma-
tice este „reprezentant unic” al României pe lângă statul acreditar.192
În spiritul şi litera dreptului diplomatic, şeful de misiune
diplomatică este distinct de misiunea diplomatică şi nu trebuie să fie
confundat cu aceasta (CAHIER, 55; ANGHEL 1984, 116). Ambasadorul
nu este ambasada. Persoanele se succed la îndeplinirea misiunii, în
timp ce instituţia durează dincolo de succesiunea lor. Condiţia esen-
___________________
189
Crd, Articolul 15. Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i
aparţină şefii misiunilor lor.
190
Crd, Articolul 18. În fiecare stat procedura primirii şefilor de
misiune trebuie să fie uniformă faţă de fiecare clasă.
191
Crd, Articolul 16. 1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă
după data şi ora la care şi-au asumat funcţiile (…)(…) 3. Prezentul articol nu
afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi acceptate de statul acreditar în
ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului Scaun.
192
ScdcR, Articolul 20. Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar este
reprezentantul unic al României în ţara în care a fost acreditat şi îl reprezintă
pe Preşedintele României pe lângă şeful statului acreditar.
228
ţială a şefului de misiune este misiunea. Nu este cu putinţă şeful de
misiune fără misiune.
Ambasada este cu putinţă fără ambasador. Dacă lipseşte amba-
sadorul, ambasada o conduce însărcinatul cu afaceri a.i., care devine,
provizoriu, şef de misiune, după înştiinţarea autorităţilor statului
acreditar. Însărcinatul cu afaceri ad interim (a. i.) al ambasadei este
membrul personalului ambasadei care îi ţine locul ambasadorului,
atunci când ambasadorul lipseşte.
Însărcinat cu afaceri a.i. al ambasadei poate fi unul dintre
membrii personalului diplomatic al ambasadei şi, numai dacă nici unul
dintre aceştia nu se află în statul acreditar şi dacă statul acreditar
consimte, şi unul dintre membrii personalului tehnic-administativ.193
Este nevoie de consimţământul statului acreditar numai în cazul în
care autorităţile statului acreditant sunt nevoite să numească un
membru al personalului tehnic-administrativ al ambasadei ca însăr-
cinat cu afaceri a. i. (ANGHEL 1984, 293).
Spre deosebire de însărcinatul cu afaceri a.i. al ambasadei,
căruia îi revine provizoriu (ad interim) poziţia de şef al ambasadei,
însărcinatul cu afaceri al statului acreditant conduce ambasada în afara
oricărui provizorat, ca titular (en pied – e.p. sau en titre – e.t.) al
poziţiei de şef al ambasadei (CHEBELEU, 382-382).

Corpul diplomatic
Persoanele care fac parte din personalul diplomatic al amba-
sadelor din acelaşi stat acreditar alcătuiesc corpul diplomatic, instituţie
notorie, care funcţionează conform cutumei. Ministerul de externe al
___________________
193
Crd, Articolul 19. 1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau
dacă şeful misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu
afaceri ad-interim funcţionează cu titlul provizoriu de şef al misiunii. Numele
însărcinatului cu afaceri ad-interim va fi notificat fie de către şeful misiunii,
fie, în cazul în care acesta este împiedicat să facă acest lucru de către
Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditant, Ministerului Afacerilor
Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi
convenit. 2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al
misiunii nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului
administrativ şi tehnic poate, cu consimţământul statului acreditar, să fie
desemnat de către statul acreditant pentru a gira afacerile administrative
curente ale misiunii.
229
statului acreditar întocmeşte şi actualizează periodic Lista corpului
diplomatic, ţinând seama de sosirea în misiune a ambasadorilor, de
prezentările scrisorilor de acreditare şi de notificările primite de la
ambasade. Înscrierea unei persoane pe Lista corpului diplomatic
înseamnă atestarea statutului diplomatic al acelei persoane în statul
acreditar (ANGHEL 1984, 243 şi urm.). Corpul diplomatic este o
asociaţie de persoane, având ca obiectiv coordonarea conduitei în
domenii de interes comun pentru ambasade şi diplomaţi: ceremonii,
curtoazie internaţională, privilegii diplomatice, respectarea normelor
de drept internaţional. Demersurile pe care corpul diplomatic le
întreprinde pe lângă autorităţile statului acreditar acoperă o gamă largă
de acţiuni, de la transmiterea de felicitări, până la formularea de
proteste.
Corpului diplomatic i se încredinţează şi funcţii cu efecte care
depăşesc sfera relaţiilor cu autorităţile statului acreditar. Sub
preşedinţia ministrului de externe al Olandei, corpul diplomatic de la
Haga alcătuieşte Consiliul Administrativ Permanent al Biroului
Administrativ al Curţii Permanente de Arbitraj.194
Această asociaţie a diplomaţilor îl are ca preşedinte pe decanul
corpului diplomatic. Această demnitate îi revine diplomatului aflat pe
prima treaptă a ordinii de precădere între membrii personalului
diplomatic al ambasadelor din statul acreditar. Astfel, decan al
corpului diplomatic poate fi ambasadorul cu vechimea cea mai mare
în funcţie în statul acreditar unde ordinea de precădere a ambasa-
dorilor se stabileşte în conformitate cu data prezentării scrisorilor de
acreditare (CHEBELEU, 407). Sunt state acreditare unde se practică
acordarea primului loc în ordinea de precădere fie reprezentantului
Sfântului Scaun195, fie ambasadorului britanic (în state din
Commonwealth), fie ambasadorului francez (în state francofone).
Decanul corpului reprezintă corpul diplomatic când autorităţile
statului acreditar îl convoacă pentru a participa la solemnităţi sau
pentru comunicări. El se poate adresa autorităţilor statului acreditar în
numele corpului diplomatic, transmiţând mesaje solemne sau
formulând luări de poziţie îndeosebi în domeniul relaţiilor diplomatice,
___________________
194
Convenţia pentru reglementarea pe cale paşnică a conflictelor
internaţionale, Haga, 1907, Articolul 49.
195
v. Crd, Articolul 16, 3.
230
dar numai după consultarea corpului diplomatic şi având consimţă-
mântul acestuia. Decanul corpului diplomatic îşi îndeplineşte funcţiile
specifice fără a fi câtuşi de puţin lider al asociaţiei.
Decanul corpului diplomatic primeşte vizitele ambasadorilor
care îşi încep misiunea şi pe ale celor care o încheie. El le prezintă
ambasadorilor exigenţele specifice statului acreditar în domeniul
relaţiilor diplomatice, în privinţa privilegiilor, ceremoniilor, protoco-
lului etc.
În cadrul corpului diplomatic, asociere a ansamblului membrilor
personalului diplomatic al ambasadelor din statul acreditar, au loc
şi asocieri care reflectă relaţiile politice, economice sau culturale
dintre state. Astfel, s-au constituit şi sunt foarte active asocierile
diplomaţilor din statele Uniunii Europene, care funcţionează ca
grupuri care reproduc organizarea generală a UE, ţinând cont de
preşedinţia în exerciţiu semestrială şi promovând poziţiile şi
orientările de politică externă comună. Se asociază pentru consul-
tări şi pentru demersuri politice comune şi diplomaţii din state
participante la alte foruri internaţionale sau din state situate în
aceeaşi zonă geografică.

PRIVILEGIILE

În urma consimţământului dat cu privire la ambasada străină,


statului acreditar îi revine obligaţia de a facilita funcţiile diplomatice
ale acesteia. Potrivit dreptului diplomatic, statul acreditar are obligaţia
să le acorde ambasadei şi membrilor ei „toate” înlesnirile196, adică
privilegii, asigurându-le inviolabilitatea, recunoscându-le şi protejân-
du-le libertatea de comunicare şi de circulaţie, nepretinzându-le
prestaţii şi nepercepându-le taxe, respectându-le imunitatea juridică.
Ambasada are, tocmai în condiţiile de funcţionare în străinătate,
privilegiul de a nu se supune decât jurisdicţiei statului acreditant. În
acelaşi timp, ambasada are obligaţia de a respecta legile statului
acreditar.197
___________________
196
Crd, Articolul 25. Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru
îndeplinirea funcţiilor misiunii.
197
Crd, Articolul 41. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor,
toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de
a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea,
datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.
231
Statul acreditar îi asigură ambasadei exercitarea funcţiei de
reprezentare, acordându-i dreptul de a utiliza, în activitate, drapelul şi
stema statului acreditant. După doi ani de la codificarea dreptului
diplomatic, Comisia de drept internaţional a ONU a precizat, codifi-
când dreptul consular, că de acest privilegiu se beneficiază în limitele
stabilite de reglementările în materie din statul acreditar.198

Inviolabilitatea
Prevederile dreptului diplomatic obligă statul acreditar să le
acorde ambasadei şi personalului ei protecţie legală, astfel încât actele
violente care ar impieta asupra libertăţii lor de acţiune să fie
contracarate pe cale legală.
Îndeplinirea plenară, fără vreun impediment, a funcţiilor amba-
sadei depinde de libertatea persoanelor care o alcătuiesc. Ambasada
există indiferent de persoanele care îi îndeplinesc funcţiile, dar nu
indiferent de libertatea lor de acţiune. Se perimează inevitabil iluziile
precum aceea a asigurării ordinii riguroase prin antepunerea
drepturilor instituţiei faţă de drepturile celor care o servesc şi pe care
trebuie să-i servească, incluzând şi antepunerea bunurilor imobile şi a
echipamentelor, adică antepunerea inviolabilităţii ambasadei, inclusiv
a localurilor şi a mobilierului ei, faţă de inviolabilitatea membrilor
personalului (ANGHEL 1984, 562).
La 24 mai 2005, persoane neidentificate au lansat o sticlă
incendiară în direcţia ambasadei Siriei din Berlin. Nu au fost
victime, nu au fost necesare nici intervenţia pompierilor, nici o
acţiune de evaluare a pagubelor. Nu au fost găsite explicaţii
privind motivele atacului.
Începând din 2004 şi îndeosebi în cursul anului 2005, în condiţiile
instabilităţii grave a statului irakian, securitatea ambasadelor şi a
corpului diplomatic de la Bagdad a devenit tot mai precară. În
septembrie 2004, mai multe persoane înarmate au atacat maşina
ambasadorului ceh. În aprilie 2005, un angajat al ambasadei
pakistaneze la Bagdad a fost răpit pe când se afla în drum spre o
moschee. El a fost eliberat după două săptămâni. La 3 iulie, şeful
misiunii diplomatice egiptene la Bagdad, Ihab al-Sherif, a fost
răpit şi apoi, la 8 iulie, ucis de o grupare potrivnică guvernului de
la Bagdad. La 5 iulie, asupra însărcinatului cu afaceri a.i. al
___________________
198
Crc, Articolul 29, 3. (v. infra).
232
Ambasadei Bahreinului, care circula, prin centrul Bagdadului, la
bordul unui automobil cu însemne diplomatice, s-a tras cu arma.
Diplomatul a fost rănit. La 21 iulie, au fost răpiţi însărcinatul cu
afaceri a.i. al Ambasadei Algeriei la Bagdad şi un membru al
personalului diplomatic al aceleiaşi ambasade. Cei doi au fost
atacaţi în timp ce se deplasau cu un automobil de teren de la sediul
ambasadei la reşedinţa şefului de misiune. Atacul s-a produs la
circa o sută de metri de localul ambasadei. La 27 iulie, gruparea
liderului organizaţiei Al-Qaida din Irak, Abu Mussab al-Zarqawi, a
anunţat prin televiziune că i-a executat pe cei doi diplomaţi
algerieni. Tot în iulie, persoane înarmate au atacat maşina unor
diplomaţi cehi din Bagdad. Poliţiştii irakieni care îi însoţeau pentru
a le asigura paza au răspuns cu focuri de armă. Nici o persoană nu
a fost ucisă sau rănită. Nu a fost clar dacă atacul a fost îndreptat
împotriva diplomaţilor sau împotriva poliţiştilor.
Purtătorul de cuvânt al ministerului de externe pakistanez a anunţat
la 5 iulie că ambasadorul Pakistanului în Irak va fi transferat la
Amman, după ce în aceeaşi zi a fost ţinta unei tentative de asasinat
la Bagdad. Acelaşi purtător de cuvânt a precizat că decizia a fost
luată din grijă faţă de securitatea personalului ambasadei
pakistaneze din Irak şi va fi revizuită când se va constata
ameliorarea situaţiei. Guvernul irakian a făcut un apel la
ambasadele de la Bagdad, cerându-le să nu îşi retragă personalul în
pofida atacurilor tot mai frecvente asupra misiunilor diplomatice
din Irak. Secretarul general al Naţiunilor Unite, Kofi Annan, a
criticat aspru atacurile îndreptate împotriva diplomaţilor străini din
Irak şi a subliniat că alegerea diplomaţilor ca ţintă nu poate avea
nici o justificare. Kofi Annan şi-a exprimat speranţa că autorii
acestor acte vor fi urgent depistaţi şi aduşi în faţa justiţiei.
În 2005 au luat amploare informaţiile privind posibilitatea lansării
de atacuri împotriva unor obiective americane din Arabia Saudită.
La 8 august, Departamentul de Stat al SUA a decis ca ambasada
SUA de la Ryad şi consulatele americane de la Jeddah şi Dhahran
să fie închise cel puţin în acea zi.
Pe de o parte, autorităţile statului acreditar au obligaţia să-i
ocrotească pe membrii unei ambasade, împiedicând acţiunile prin care
acestora le-ar fi afectată libertatea şi demnitatea. Acţiunea autorităţilor
este mai eficientă dacă are susţinere în cadrul juridic intern al statului
acreditar. Codul penal român condamnă infracţiunile contra vieţii,
integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentan-
233
tului unui stat străin (CHEBELEU, 574). Dacă este necesar, trebuie ca
autorităţile statului acreditar să recurgă chiar la protecţie poliţienească
specială (CHEBELEU, 571).
Potrivit Curţii Internaţionale de Justiţie, relaţiile internaţionale
depind de inviolabilitatea ambasadelor. La 15 decembrie 1979,
Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit, prin Ordinul privind
indicarea de măsuri provizorii în Cazul personalului diplomatic şi
consular american de la Teheran (SUA contra Iran), că trebuie ca
guvernul iranian să asigure eliberarea imediată, fără excepţie, a
tuturor persoanelor care au cetăţenia SUA, reţinute la Ambasada
SUA sau la ministerul de externe de la Teheran sau luate ca
ostatici oriunde şi să le acorde protecţie deplină acestor persoane,
potrivit acordurilor în vigoare între Iran şi SUA şi dreptului
internaţional general.
La 10 aprilie 2005, ambasada Japoniei la Beijing a protestat
împotriva demonstraţiilor de stradă organizate în preajma
ambasadei şi a consulatelor Japoniei, prin care cetăţenii chinezi
şi-au exprimat nemulţumirea faţă de conduita autorităţilor japo-
neze faţă de evenimente din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial. Ministerul de externe chinez a răspuns, exprimându-şi
regretul faţă de cele întâmplate.
La 29 august 2005, ambasada SUA în Bosnia a fost evacuată din
cauza unei ameninţări neprecizate. Purtătorul de cuvânt al poliţiei
din Sarajevo a arătat că a avut loc, în apropierea localului
ambasadei, o operaţie a forţelor de ordine care a durat mai mult de
o oră.
Mass-media din Rusia a relatat că, la 31 iulie 2005, patru copii, cu
vârste cuprinse între 13 şi 16 ani, din familiile personalului
ambasadei Rusiei la Varşovia au fost atacaţi de 15 tineri polonezi,
care strigau lozinci antiruse şi care le-au furat copiilor telefoanele
mobile. Din relatări a rezultat că mai avuseseră loc anterior atacuri
asupra cetăţenilor ruşi din Polonia. Ambasada a transmis imediat o
notă de protest ministerului de externe polonez. La 1 august 2005,
ambasadorul Poloniei la Moscova a fost convocat la ministerul de
externe al Federaţiei Ruse. Un reprezentant al ministerului a
declarat că se pregătesc măsuri dure în legătură cu incidentul de la
Varşovia. Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a evocat
incidentul la televiziune calificându-l ca „gest inamical” şi ca
„delict”. MAE rus a anunţat că „aşteaptă scuze oficiale” din partea
Poloniei, adăugând că „nu poate fi vorba despre un accident
234
simplu, întrucât incidentul are legătură cu „climatul antirusesc care
se accentuează în ultimul timp în Polonia, inclusiv în urma
declaraţiilor neprieteneşti ale oamenilor politici polonezi”. La
2 august, şeful de cabinet al preşedintelui Poloniei a declarat, la
radio, că „incidente de felul celui în care au fost implicaţi copiii de
la ambasada rusă se întâmplă peste tot şi nu este nevoie de gesturi
politice, precum scuzele”. Totuşi, ambasadorul polonez la
Moscova a declarat: „Ca ambasador şi ca polonez, pot spune că
sunt foarte mâhnit şi le cer scuze copiilor personalului ambasadei
ruse din Polonia. Dacă aşa ceva li s-ar fi întâmplat copiilor
personalului de la ambasada pe care o conduc, cetăţenii Rusiei ar fi
fost mâhniţi, dar nu s-ar fi simţit vinovaţi, întrucât atacul a fost
acţiunea unor extremişti îndreptat împotriva unor copii şi nu o
acţiune a polonezilor împotriva ruşilor.” La 7 august, un membru
al personalului tehnico-administrativ al Ambasadei Poloniei la
Moscova, cu sarcini în domeniul telecomunicaţiilor, posesor de
paşaport diplomatic, a fost internat în spital cu diagnosticul de
contuzie cerebrală, după ce a fost bătut de doi indivizi neidenti-
ficaţi. Procuratura teritorială din Moscova a deschis un dosar penal
privind incidentul, conform Codului Penal al Rusiei. Purtătorul de
cuvânt al ministerului de externe polonez a declarat că „incidentul
ţine de huliganismul ordinar” şi că li s-au cerut explicaţii oficiale
autorităţilor ruse. Ambasadorul polonez la Moscova a transmis
ministerului de externe al Rusiei o notă referitoare la incident.
Ministerul de externe al Rusiei a răspuns cu un mesaj de „compa-
siune”, calificând incidentul ca fiind regretabil. Ulterior, ministerul
de externe al Rusiei a anunţat că forţele de ordine ruse au declanşat
o anchetă şi au luat măsuri suplimentare pentru asigurarea securită-
ţii ambasadei poloneze, a colaboratorilor acesteia şi a familiilor lor.
La 10 august, un diplomat de la Ambasada Poloniei la Moscova a
fost atacat, în apropierea localului ambasadei, de o persoană care
l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele.
La 11 august, Ambasada Poloniei la Moscova le-a atras atenţia
cetăţenilor polonezi aflaţi pe teritoriul Federaţiei Ruse să fie
prudenţi şi vigilenţi. Membrilor personalului ambasadei li s-a cerut
să nu iasă pe stradă neînsoţiţi. În aceeaşi zi, ministrul de externe
polonez a declarat: „S-au înregistrat prea multe cazuri de partea
rusă pentru a nu încerca să găsim un răspuns la această situaţie.”
Ministerul de externe din Polonia a anunţat că le-a adresat un
protest ferm autorităţilor ruse, cerându-le ca vinovaţii să fie
identificaţi şi pedepsiţi şi securitatea ambasadei poloneze de la
Moscova să fie întărită. Poliţia din Moscova a anunţat că a extins
235
măsurile de protecţie în jurul localului ambasadei Poloniei, care
este păzită de cinci poliţişti, ziua, şi de patru patrule de gardă,
noaptea.
Preşedintele Poloniei, Aleksander Kwasniewski, i-a cerut preşe-
dintelui Rusiei, Vladimir Putin, să dispună ca autorităţile ruse să
întreprindă măsuri ferme pentru identificarea şi pedepsirea agreso-
rilor şi să garanteze securitatea tuturor cetăţenilor polonezi aflaţi în
Rusia. Adjunctul ministrului de externe al Federaţiei Ruse, Serghei
Kisliak, s-a întâlnit cu ambasadorul Poloniei la Moscova, căruia i-a
exprimat, în numele conducerii Departamentului de politică
externă al Rusiei, regrete profunde în legătură cu agresarea huliga-
nică, la 10 august, a diplomatului polonez. Serghei Kisliak a
menţionat că incidentul este anchetat minuţios de organele de
ordine ruse, care fac tot posibilul pentru prinderea vinovaţilor şi că
s-au întreprins măsuri suplimentare de securitate în privinţa
Ambasadei Poloniei şi a personalului ei.
La 11 august, un ziarist polonez a fost bătut la Moscova, într-un
pasaj subteran situat în apropiere de locuinţă. Ambasadorul
Poloniei la Moscova a precizat că nu va fi formulat un protest
aparte cu privire la agresarea ziaristului polonez, întrucât
autorităţile poloneze aşteaptă reacţia preşedintelui Vladimir Putin
la mesajul preşedintelui Alexander Kwasniewski.
Paralel, poliţia poloneză a reuşit să aresteze două persoane având
legătură cu atacul de la Varşovia, din 31 iulie, asupra copiilor
personalului ambasadei ruse.
Un reprezentant al serviciilor de securitate ruse a menţionat că este
posibil să se fi acţionat „ochi pentru ochi”. Un post de televiziunea
de la Moscova a comentat, la 11 august: „Acum, scorul este de 3-3!”
Pe de altă parte, autorităţile statului acreditar nu pot recurge
împotriva membrilor ambasadei străine, în nici un caz, la măsuri de
constrângere, precum percheziţia, arestarea, detenţia.199
La 13 ianuarie 1917, Consiliul Comisarilor Poporului de la
Petrograd a decis arestarea şi încarcerarea în fortăreaţa
Petropavlovsk a ministrului plenipotenţiar C. Diamandi şi a perso-
___________________
199
Crd, Articolul 29. Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El
nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl
tratează cu respectul ce i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru
a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.
236
nalului Legaţiei României. Militari ruşi au pătruns în localul
Legaţiei României şi i-au arestat pe membrii personalului acesteia.
La 15 ianuarie, comandantul fortăreţei i-a adus la cunoştinţă lui
C. Diamandi comunicatul Consiliului Comisarilor Poporului, în
conformitate cu care eliberarea personalului Legaţiei României
depindea de satisfacerea pretenţiei ca Guvernul României să între-
prindă măsuri în vederea eliberării trupelor ruse încercuite şi
arestate pe frontul românesc. C. Diamandi a răspuns că nu acceptă
să fie pus în libertate în asemenea condiţii şi a arătat că refuză să
trateze afaceri de stat în închisoarea unde se afla ca urmare a unei
infracţiuni violente de drept internaţional. După eliberare,
C. Diamandi a precizat că, la 19 ianuarie, a primit o scrisoare din
partea ambasadorului SUA la Petrograd, prin care era dezminţită
informaţia difuzată de ziarul oficial maximalist Pravda, potrivit
căreia eliberarea sa ar fi fost rezultatul convorbirilor purtate de
corpul diplomatic de la Petrograd in corpore cu Vladimir Lenin şi
că ambasadorul SUA s-ar fi oferit, într-un anumit fel, ca mediator
şi şi-ar fi asumat rolul de garant în vederea aplanării
conflictului.200
La 24 august 2005, Departamentul de Stat al SUA şi-a exprimat
îngrijorarea pentru că autorităţile din Belarus au reţinut, pentru
scurt timp, un diplomat american, în apropiere de Minsk.
Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA a declarat:
„Am informat Guvernul din Belarus că suntem îngrijoraţi de faptul
că autorităţile au reţinut pentru scurt timp un diplomat american
care urma să participe la întâlniri diplomatice de rutină în oraşul
Gomel. Ne-am exprimat îngrijorarea foarte clar. Ştim că a fost
reţinut pentru scurt timp, dar am ridicat totuşi această problemă.”
Presa a relatat că diplomatul american reţinut de poliţia din Belarus
urma să aibă întrevederi cu reprezentanţi ai unor organizaţii ne-
guvernamentale care i se opun preşedintelui Aleksandr Lukaşenko.

Totuşi, agenţii de circulaţie din statul în care misiunea diploma-


tică funcţionează îl pot opri pe membrul acestei misiuni, aflat în stare
de ebrietate, să mai conducă automobilul, pentru a înlătura astfel
eventualitatea unui accident (CHEBELEU, 570).
___________________
200
Arhiva MAE, Dosar 77/D. 12 RADIOGRAMA CIFRATĂ DE LA
LEGAŢIA DIN PETROGRAD, TRANSMISĂ DE MINISTRUL V. ANTONESCU DE
LA PARIS, LA 4/17 FEBRUARIE 1918, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR
STRĂINE.
237
Statului acreditar în care privilegiul inviolabilităţii personale a
unui diplomat a fost încălcat îi revine obligaţia de a adopta măsuri
reparatorii (ANGHEL 1984, 587; CHEBELEU, 570).
Diplomatul nu poate pretinde să beneficieze de privilegiul
inviolabilităţii personale dacă din imprudenţă se implică în situaţii
riscante sau dacă provoacă el însuşi conflicte în care este agresat
(CHEBELEU, 573).
Agentul diplomatic are privilegiul de a fi scutit de controlul
bagajului său personal de către autorităţile statului acreditar. Totuşi,
controlul bagajului personal ar fi justificat de bănuiala întemeiată că
acesta conţine alte obiecte decât cele destinate uzului oficial al
misiunii şi uzului personal sau obiecte al căror import sau export este
interzis de legislaţie sau supus regulamentelor de carantină din statul
acreditar. Dacă se recurge la control, trebuie ca agentul diplomatic sau
reprezentantul său autorizat să fie de faţă.201 În practică, şi bagajul
agentului diplomatic este controlat electronic, la aeroport, înaintea
călătoriei cu avionul (CHEBELEU, 570).
Statul acreditar beneficiază de inviolabilitatea localului amba-
sadei prin care este reprezentat în statul acreditar.
Ambasada utilizează pe teritoriul statului acreditar localuri ca
sedii sau ca reşedinţe.202 Local al ambasadei înseamnă clădirile sau
părţile de clădire care se utilizează pentru realizarea funcţiilor
misiunii, ca reşedinţă a agentului diplomatic, indiferent de proprietar,
indiferent dacă folosirea are ca temei un contract de închiriere
(DIACONU II, 99). Localurile în care funcţionează ambasada, cât şi
locuinţele membrilor personalului diplomatic al ambasadei sunt în
aceeaşi măsură inviolabile (CHEBELEU, 575).

___________________
201
Crd, Articolul 36. 1. (…) 2. Agentul diplomatic este scutit de
controlul bagajului său personal, dar se permite controlul bagajului personal
dacă există bănuiala întemeiată că acesta conţine obiecte care nu beneficiază
de scutirile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol sau obiecte al
căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus regulamentelor de
carantină din statul acreditar. În asemenea caz, controlul nu trebuie să se facă
decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.
202
Crd, Articolul 1. … i) expresia „localurile misiunii” se referă la
clădirile sau părţile de clădiri şi din terenul aferent care, indiferent de
proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv
reşedinţa şefului misiunii.
238
Stabilirea de sedii ale ambasadei se face numai cu
consimţământul statului acreditar.203 Localul principal al ambasadei,
sediul ei se stabileşte în localitatea unde funcţionează guvernul statului
acreditar. Se facilitează astfel şi activităţile specifice ale corpului
diplomatic. În alte localităţi, se înfiinţează eventual birouri ale
ambasadei (ANGHEL 1984, 136).
Capitala Israelului a fost transferată de la Tel Aviv la Ierusalim.
Respectând Rezoluţia Adunării Generale a ONU prin care
Ierusalimului i s-a stabilit regim internaţional, numeroase state,
printre care şi România, şi-au menţinut ambasadele la Tel Aviv
(ANGHEL 1984, 135).
Responsabil pentru asigurarea inviolabilităţii localului ambasa-
dei este statul acreditar. Privilegiul inviolabilităţii localului ambasadei
înseamnă şi că autorităţile statului acreditar nu pot pătrunde în sedii
fără consimţământul şefului misiunii, al ambasadorului sau al
însărcinatului cu afaceri a.i., şi nu pot dispune percheziţii, rechiziţii
etc. Ambasada este privilegiată şi întrucât inviolabilitatea ei este un
domeniu aparte al asigurării ordinii publice în statul acreditar, care
este obligat să împiedice actele violente cu impact direct asupra
activităţii ambasadei.204 Pe de o parte, trebuie ca autorităţile statului
acreditar să se abţină de la acte de autoritate în localul ambasadei şi,
pe de altă parte, trebuie ca statul acreditar să acţioneze pentru
prevenirea de acte violente îndreptate împotriva aceluiaşi local
(ANGHEL 1984, 565). Inviolabilitatea localului ambasadei implică
obligaţia specială a autorităţilor statului acreditar de la care nu se
admite derogare, nici chiar atunci când în utilizarea localului s-ar
abuza de acest privilegiu (DIACONU II, 98).
___________________
203
Crd, Articolul 12. Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără să
fi obţinut în prealabil consimţământul expres al statului acreditar, birouri
făcând parte din misiune în alte localităţi decât cele în care este stabilită
misiunea însăşi.
204
Crd, Articolul 22. 1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este
permis ca agenţii statului acreditar să pătrundă în ele decât cu
consimţământul şefului misiunii. 2. Statul acreditar are obligaţia specială de a
lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea
localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii
acesteia. 3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se
găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii nu pot face
obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii.
239
Arhivele ambasadei nu pot fi controlate nicicum, niciunde şi
niciodată.205 Documentele din arhiva ambasadei rămânând inviolabile
indiferent de persoana care le gestionează, de locul în care se află sau
de vehiculul cu care sunt transportate. Dacă arhiva ambasadei rămâne
într-un imobil care a fost utilizat şi apoi părăsit de ambasadă, imobilul
este considerat în continuare imobil de ambasadă şi statul acreditant
beneficiază în continuare de inviolabilitatea acelui local (ANGHEL
1984, 586). Condiţia unică a respectării inviolabilităţii este ca arhiva,
prin documentele pe care le conţine, să aibă caracter diplomatic, aşadar
documente concordante cu funcţiile diplomatice. Pentru documentele
care nu corespund îndeplinirii acestei condiţii nu se poate invoca
privilegiul inviolabilităţii. Ies de sub incidenţa inviolabilităţii docu-
mentele al căror conţinut vădeşte că au rezultat din culegerea de
informaţii pe căi ilicite. Asemenea documente pot fi utilizate în
instanţă ca probe, în cazul în care sunt prezentate instanţei (ANGHEL
1984, 584).
Inviolabilitatea localurilor şi a bunurilor ambasadei durează cât
timp acestea sunt afectate realizării funcţiilor diplomatice (DIACONU
II, 99). Ambasada beneficiază, chiar dacă relaţiile diplomatice dintre
statul acreditant şi statul acreditar se rup sau se întrerup, de privilegiul
rezultat din obligaţia statului acreditar de a-i respecta şi de a-i proteja
localurile, bunurile şi arhivele. Este posibil ca, în conformitate cu
dreptul diplomatic şi cu consimţământul statului acreditar, imobilele,
bunurile şi arhivele ambasadei să fie preluate de un alt stat.206
Agentul diplomatic al ambasadei beneficiază de inviolabilitatea
locuinţei, a documentelor, a corespondenţei şi a bunurilor private. Nu
sunt diferenţe între privilegiul inviolabilităţii acordat statului acreditar
pentru localul ambasadei, documentele şi arhiva acesteia şi acelaşi
privilegiu acordat diplomatului pentru reşedinţa şi bunurile lui
(ANGHEL 1984, 563). Inviolabilitatea rămâne intangibilă şi dacă se
___________________
205
Crd, Articolul 24. Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile
în orice moment şi în orice loc se află.
206
Crd, Articolul 45. În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două
state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar: a) statul
acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să
ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale; b) statul
acreditant poate încredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile care se
găsesc în acestea, precum şi arhivele, unui stat terţ acceptabil pentru statul
acreditar; c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale
cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.
240
întreprind măsuri de executare ca urmare a unei acţiuni reale privind
un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, pe care
agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru
realizarea scopurilor misiunii, a unei acţiuni privind o succesiune, în
care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, adminis-
trator, moştenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu
titlu particular sau a unei acţiuni privind o activitate profesională sau
comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul
acreditar în afara funcţiilor sale oficiale.207
Pentru ca privilegiul inviolabilităţii localurilor ambasadei să
poată fi pus în aplicare, ambasada are obligaţia să notifice autorităţilor
statului acreditar, de obicei ministerului de externe, adresele acestor
localuri.208
Ambasada este privilegiată şi pentru că statul acreditar, dacă i se
solicită, este obligat să o sprijine în vederea procurării localurilor
pentru sedii şi a locuinţelor.209 Această prevedere a dreptului
diplomatic nu poate fi interpretată extins, în sensul că statul acreditar
ar avea obligaţia de a pune la dispoziţia ambasadei localuri (DIACONU
II, 99).
Nu îi este permis ambasadei să devină sediu al unor activităţi
contrare dreptului internaţional. Statul acreditar şi agenţii lui
diplomatici au obligaţia să nu dea localurilor ambasadei utilizări
incompatibile cu funcţiile diplomatice.210
___________________
207
Crd, Articolul 30. 1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se
bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile
misiunii. 2. Documentele sale, corespondenţa sa şi (…) bunurile sale bene-
ficiază de asemenea de inviolabilitate.
208
Cms, Articolul 11. 1. Se notifică la ministerul de externe sau la un
alt organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: (…)
f) amplasamentul localurilor ocupate de misiunea specială şi a locuinţelor
private care beneficiază de inviolabilitate conform articolelor 30, 36 şi 39,
precum şi toate informaţiile necesare pentru identificarea acestor localuri şi
locuinţe.
209
Crd, Articolul 21. 1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească
achiziţionarea pe teritoriul său, în cadrul legislaţiei sale, de către statul
acreditant a localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant
să-şi procure localurile în alt fel. 2. El trebuie, de asemenea, dacă este nevoie,
să ajute misiunile în obţinerea de locuinţe convenabile pentru membrii lor.
210
Crd, Articolul 41. ...3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un
mod incompatibil cu funcţiile misiunii…
241
La 15 decembrie 1979, Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit,
prin Ordinul privind indicarea de măsuri provizorii în Cazul
personalului diplomatic şi consular american de la Teheran (SUA
contra Iran), că trebuie ca guvernul iranian să asigure readucerea în
posesia şi sub controlul exclusiv al autorităţilor SUA a Cancelariei
Ambasadei SUA de la Teheran şi a Consulatului, potrivit
acordurilor bilaterale şi dreptului internaţional. Ulterior, la 24 mai
1980, Curtea Internaţională de Justiţie a subliniat incompatibili-
tatea conduitei statului iranian cu obligaţia stabilită de dreptul
internaţional privind protejarea ambasadei şi a consulatelor SUA, a
personalului acestora, a arhivelor şi a mijloacelor de comunicaţie
ale acestora (ANGHEL 1984, 567-568).
În esenţă, inviolabilitatea se asigură prin întreprinderea de
măsuri al căror scop este evitarea pătrunderii, fără consimţământul
şefului de misiune, în localuri, a altor persoane decât a celor care fac
parte din personalul misiunii. Se consideră că inviolabilitatea este
încălcată dacă localurile sunt supuse deteriorării, precum şi dacă
liniştea necesară activităţii prin care misiunile îşi exercită funcţiile este
tulburată şi dacă se aduc atingeri demnităţii misiunilor.
La 5 mai 2005, ministerul de externe ucrainean l-a convocat pe
ambasadorul din Belarus pentru a-i înmâna o notă referitoare la
decizia autorităţilor de la Kiev privind verificarea informaţiilor
despre evenimentele din jurul localului Ambasadei Republicii
Belarus. Nota a cuprins constatarea că pichetarea ambasadei este o
acţiune civică autorizată, care nu împiedică accesul în localul
ambasadei al personalului acesteia şi nici pe cel al vizitatorilor. În
notă s-a precizat că organele de ordine ucrainene au întărit paza în
jurul localului ambasadei.
Teza extrateritorialităţii localului ambasadei, care implică
îngăduinţă faţă de folosirea localurilor de misiuni diplomatice şi
consulare şi în alte scopuri decât cele legate de funcţiile ambasadei şi
ale postului consular, are ca temei închipuirea unui teritoriu simbolic,
ca o proiecţie în străinătate a unui spaţiu imaginar unde li s-ar îngădui
autorităţilor statului acreditant să-şi exercite prerogativele, fără ca
autorităţile statului acreditar să poată interveni. Această teză stă la
temeiul ideii că localul ambasadei sau al postului consular ar fi
teritoriu al statului acreditant, respectiv trimiţător, precum şi al
„azilului diplomatic”, pe care statele din America Latină îl consideră a
fi găzduirea din motive umanitare la ambasadă a persoanei urmărite de
autorităţile statului acreditar pentru delicte politice. Acordând azilul
242
politic, ambasada se amestecă în treburile interne ale statului acreditar
în măsura în care contribuie direct la sustragerea azilantului de sub
jurisdicţia statului căruia îi este cetăţean. Admiterea azilului
diplomatic deschide calea crizei în relaţiile diplomatice, fiind posibile
urmări precum declararea ambasadorului persona non grata sau
ruperea relaţiilor diplomatice. Acordarea azilului nemulţumeşte forţele
politice care guvernează în statul acreditar şi cărora azilantul li se
opune. Neacordarea azilului diplomatic nemulţumeşte forţele politice
din rândul cărora face parte azilantul şi care ar putea să ajungă să
guverneze în statul acreditar. În aceste condiţii, azilul diplomatic este
evident incompatibil cu funcţiile ambasadei şi, ca urmare, este de
neconceput înscrierea printre funcţiile diplomatice a acordării azilului
diplomatic (DIACONU II, 101).
Curtea Internaţională de Justiţie consideră că derogarea de la
suveranitate prin admiterea sustragerii azilantului-infractor de la
jurisdicţia statului acreditar nu are caracter juridic, ci are caracter
umanitar şi poate fi considerată legitimă numai în condiţiile iminenţei
şi persistenţei unui pericol. Curtea Internaţională de Justiţie consideră
că soluţionarea problemei azilului acordat ar fi posibilă prin două acte
succesive: autorităţile statului acreditar să ceară ca azilantul să
părăsească teritoriul statului acreditar; voinţa ambasadei de a înceta
acordarea azilului să se manifeste prin formularea cererii ca
autorităţile statului acreditar să emită un permis de părăsire de către
azilant a teritoriului statului acreditar (salvconduct) (ANGHEL 1984,
613-615).
La 3 ianuarie 1949, ambasada Columbiei la Lima (Peru) i-a
acordat azil diplomatic omului politic peruan Victor Raul Haya de
la Torre (1895-1979), şeful Alianţei Populare Revoluţionare
Americane, care era acuzat de autorităţile peruane că provocase o
rebeliune militară. Între Columbia şi Peru a apărut un diferend pe
care cele două state l-au supus Curţii Internaţionale de Justiţie.
Ambasadorul Columbiei l-a calificat pe V. R. Haya de la Torre ca
fiind refugiat politic şi a cerut ca statul peruan să emită un docu-
ment care să-i permită lui V. R. Haya de la Torre să părăsească
teritoriul peruan. Guvernul de la Lima a refuzat, susţinând că V. R.
Haya de la Torre a comis un delict de drept comun şi nu putea
beneficia de azil. Judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie au
avut de răspuns la întrebarea dacă statul columbian, stat acreditant,
avea capacitatea să stabilească dacă azilantul, V. R. Haya de la
Torre, era refugiat politic sau comisese un delict de drept comun,
precum şi la întrebarea dacă statului peruan, stat acreditar, îi
243
revenea obligaţia de a garanta părăsirea în condiţii de securitate a
teritoriului peruan de către azilant. La 20 noiembrie 1950, Curtea
Supremă de Justiţie a răspuns negativ la ambele întrebări, dar a
precizat că statul peruan nu a reuşit să demonstreze că V. R. Haya
de la Torre ar fi fost delincvent de drept comun, întrucât acuzaţia
de rebeliune militară nu intră în sfera dreptului comun. Curtea
internaţională de Justiţie a interpretat prevederea Convenţiei pana-
mericane de la Havana asupra dreptului de azil (1929), conform căreia
ambasada poate, dar numai în anumite condiţii, să-i acorde azil,
arătând că nu se poate ca, prin azil, să fie împiedicată acţiunea
judiciară a autorităţilor care acţionează pentru a aplica o lege. Curtea
a observat că statul peruan nu a cerut plecarea refugiatului de pe terito-
riul propriu şi, ca urmare, nu era obligat să emită salvconductul.
Potrivit Curţii Internaţionale de Justiţie, azilul diplomatic încalcă
suveranitatea statului, pentru că este ingerinţă, şi justificarea
esenţială a azilului constă din iminenţa sau persistenţa pericolului
pentru refugiat. Columbia revendicase dreptul de a formula o cali-
ficare unilaterală şi definitivă obligatorie pentru Peru. Statul
acreditar nu poate să continue procedurile iniţiate împotriva celui
pe care îl urmăreşte fără a încălca inviolabilitatea localului
misiunii diplomatice.
V. R. Haya de la Torre a rămas în localul ambasadei columbiene
de la Lima până în 1954, când i s-a permis să se exileze în Mexic.
A revenit în Peru în 1957. În 1957 a câştigat alegerile prezi-
denţiale, dar nu a putut prelua puterea, fiind împiedicat de armată.
În 1956, cardinalul catolic Jozsef Mindszenty, primatul Ungariei,
s-a refugiat la Ambasada SUA de la Budapesta. Autorităţile ungare
au refuzat să-i permită să plece în străinătate. J. Mindszenty a
rămas, timp 15 ani, în incinta ambasadei americane, unde a fost
considerat „oaspete”. În 1971, autorităţile ungare şi-au schimbat
poziţia şi i-au permis lui J. Mindszenty să plece în străinătate
(CHEBELEU, 617-618).
La 20 aprilie 2005, la Quito, după o criză politică îndelungată,
marcată de manifestaţii de protest, Parlamentul Republicii Ecuador
l-a destituit pe şeful statului ecuadorian, preşedintele Lucio
Gutierrez. După destituire, L Gutierrez s-a refugiat la reşedinţa
ambasadorului Braziliei. Patru zile, fostul şef al statului acreditar
Ecuador s-a aflat într-un local al unei ambasade, imobil în care
autorităţilor statului acreditar, obligate să respecte privilegiul
diplomatic al inviolabilităţii, nu le este permis să pătrundă fără
244
permisiunea ambasadorului statului acreditant şi au datoria să
împiedice pătrunderea oricărei persoane care nu beneficiază de o
asemenea permisiune. În cele patru zile, imobilul a fost înconjurat
de zeci de manifestanţi care cereau ca L. Gutierrez să fie judecat
pentru că ordonase împotriva protestatarilor de la Quito acţiuni de
reprimare, în timpul cărora doi protestatari au decedat. La
24 aprilie 2005, în primele ore ale dimineţii, L. Gutierrez, cu
chipul acoperit cu un passe-montagne, având pe cap o cască, a ieşit
din localul diplomatic, s-a urcat într-un automobil de teren, cu care
s-a îndreptat, însoţit de patru militari ai Grupului pentru operaţii
speciale din poliţia ecuadoriană, către un aeroport, de unde a părăsit
teritoriul ecuadorian la bordul unui avion brazilian. Pentru a-i
facilita ieşirea discretă din imobilul diplomatic, poliţia ecuadoriană
a organizat o diversiune la intrarea în imobil, unde a înscenat
măsuri de protecţie ample în jurul unui automobil cu însemne
diplomatice. După câteva ore de zbor, L. Gutierrez a ajuns la
Brasilia, unde a fost găzduit, împreună cu soţia şi cu fiica sa, într-o
reşedinţă militară. Autorităţile braziliene au precizat că au acţionat
„în conformitate cu tradiţia şi cu tratatele internaţionale”, pentru a
facilita soluţionarea crizei, dar nu din simpatie pentru L. Gutierrez.
Ministrul de externe ecuadorian a declarat că autorităţile ecua-
doriene şi-au rezervat dreptul să le ceară autorităţilor braziliene
extrădarea lui L. Gutierrez, dacă împotriva fostului preşedinte se
deschid proceduri penale.

Privilegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate


Rezoluţia Adunării generale a ONU nr. 53 din 1997211 a stabilit
că trebuie ca statele să respecte dispoziţiile dreptului internaţional
privind relaţiile diplomatice şi consulare şi a subliniat că statelor le
revine responsabilitatea de a asigura protejarea personalului
ambasadelor şi a misiunilor diplomatice şi consulare împotriva
grupurilor organizaţiilor care ar avea intenţia să atenteze împotriva
securităţii lor.

___________________
211
NATIONS UNIES, Assemblée générale, Distr. GÉNÉRALE
A/RES/53/97, 20 janvier 1999, Cinquante-troisième session, Point 147 de
l’ordre du jour, Résolution adoptée par l’Assemblée générale [sur le rapport
de la Sixième Commission (A/53/628)] 53/97, Examen de mesures efficaces
visant à renforcer la protection et la sécurité des missions et des
représentants diplomatiques et consulaires.
245
Pe aceeaşi cale, ONU le-a cerut statelor să întreprindă măsuri
adecvate, în conformitate cu dreptul internaţional, la nivel naţional şi
internaţional, pentru a preveni orice abuz pe planul privilegiilor şi
imunităţilor diplomatice sau consulare, îndeosebi abuzurile grave, în
special a celor care constau din acte de violenţă.
În 2005, în condiţiile instabilităţii grave a statului irakian,
organizatorii răpirilor de diplomaţi şi ai atacurilor împotriva
acestora, la Bagdad, urmăreau – potrivit observatorilor politici –
izolarea guvernului irakian pe plan internaţional şi, îndeosebi,
determinarea statelor arabe islamice să-şi diminueze prezenţa
diplomatică în Irak. Ministrul de interne irakian încerca, după cum
a declarat, să aplice un plan special de protejare a diplomaţilor.
Totodată, acelaşi ministru a arătat că dispunea de informaţii
potrivit cărora anumiţi ambasadori se întâlnesc cu terorişti şi le-a
atras atenţia celor care se implică în acţiuni riscante că trebuie să-şi
asume responsabilitatea pentru securitatea proprie. A precizat chiar
că şeful misiunii diplomatice egiptene la Bagdad, Ihab al-Sherif,
răpit la 3 iulie, se dusese într-un loc considerat primejdios.

Privilegiul libertăţii de comunicare


Eficienţa ambasadei depinde direct de comunicarea liberă dintre
toate componentele serviciului public de diplomaţie. Aici, comunicare
liberă înseamnă excluderea oricărui control exercitat asupra
comunicării din afara serviciului public de diplomaţie.
Statul acreditar are obligaţia de a privilegia comunicarea oficială
a misiunilor, ocrotind-o şi îngăduind-o, adică neîncercând nici o formă
de control.
Între ambasadă şi statul acreditant se poate comunica prin
utilizarea curierului diplomatic, a valizei diplomatice şi a mesajelor
cifrate.
Curierul diplomatic însoţeşte valiza diplomatică. Statul acreditar
şi statele de tranzit îi datorează curierului diplomatic ocrotire, asigu-
rarea privilegiul inviolabilităţii.
Dreptul diplomatic nu permite ca valiza diplomatică să fie
deschisă şi nici să fie reţinută de autorităţile statului acreditar şi ale
statelor străine de tranzit. Dacă autorităţile statului străin îşi exprimă
dorinţa ca valiza diplomatică să fie deschisă, autorităţile statului căruia
246
valiza diplomatică îi aparţine pot consimţi sau pot decide ca valiza
diplomatică să fie readusă la instituţia de provenienţă. Valiza diplo-
matică este însoţită de curierul diplomatic sau neînsoţită de curier, ci
de comandantul de aeronavă comercială desemnat printr-o împuterni-
cire oficială, care precizează numărul pachetelor din componenţa
valizei diplomatice. Nu trebuie ca serviciul public de diplomaţie să
permită abuzul referitor la conţinutul valizei diplomatice. Trebuie ca
autorităţile statelor străine să protejeze valiza diplomatică.212

Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie


Agentul diplomatic are libertatea de a circula pe teritoriul
statului acreditar, care însă poate să reglementeze, chiar să interzică,
___________________
212
Crd, Articolul 27. 1. Statul acreditar permite şi ocroteşte
comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu
guvernul, precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant,
oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de
comunicare adecvate, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau
cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala şi utiliza un post de radio-emisie
decât cu asentimentul statului acreditar. 2. Corespondenţa oficială a misiunii
este inviolabilă. Prin expresia „corespondenţă oficială” se înţelege toată
corespondenţa referitoare la misiune şi la funcţiile sale. 3. Valiza diplomatică
nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută. 4. Pachetele care compun valiza
diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor şi
nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
5. Curierul diplomatic, care trebuie să fie purtător al unui document oficial ce
atestă calitatea sa şi precizează numărul de colete care constituie valiza
diplomatică, este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar. El se
bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme
de arestare sau detenţiune. 6. Statul acreditant sau misiunea poate numi
curieri diplomatici ad-hoc. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al
prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva că imunităţile
pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis
destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă. 7. Valiza diplomatică
poate fi încredinţată comandantului unei aeronave comerciale care trebuie să
aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie să fie
purtătorul unui document oficial care să indice numărul pachetelor din care se
compune valiza diplomatică, dar el nu este considerat curier diplomatic.
Misiunea poate trimite pe unul din membrii săi să ia în posesie în mod direct
şi liber valiza diplomatică din mâinile comandantului aeronavei.
247
din motive de securitate naţională, accesul în anumite zone al
agentului diplomatic.213 Astfel, statul acreditar poate să interzică sau
să limiteze prin reglementări speciale accesul în zone precum cele de
frontieră, din preajma unei fabrici de armament sau a unui teren folosit
pentru teste şi exerciţii militare, în localităţi unde au loc conflicte
sociale care pot afecta securitatea străinilor. Pentru restrângerea
posibilităţii de deplasare, statul acreditar poate să invoce şi motive
legate de poluare sau de opţiunea unor comunităţi etnice sau religioase
care nu acceptă periodic sau permanent vizite ale străinilor.
Dacă statul acreditar ar extinde în mod exagerat zonele de
interzicere a circulaţiei străine, inclusiv a diplomaţilor, s-ar ajunge la
reducerea inacceptabilă a posibilităţilor ambasadei de a-şi realiza
funcţiile (DIACONU II, 106).
În cazurile în care nu este interzis, ci doar reglementat, accesul
este posibil, dacă ambasada notifică deplasarea şi autorităţile statului
acreditar o acceptă.
În caz de conflict, ambasada, agenţii diplomatici şi membrii
familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegiile deja acordate în
privinţa lor şi a bunurilor lor şi, în măsura în care este necesar, statul
primitor îi privilegiază şi prin îndeplinirea obligaţiei de a le pune la
dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru părăsirea terito-
riului.. 214

Privilegiul scutirii de prestaţii personale, de servicii publice


şi de sarcini militare
Agentul diplomatic este privilegiat prin scutire de unele obligaţii
(incompatibile cu situaţia de cetăţean al statului acreditar sau
___________________
213
Crd, Articolul 26. Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale
referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive
de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de
circulaţie pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii.
214
Crd, Articolul 44. Trebuie ca statul acreditar să acorde, chiar în caz
de conflict armat, înlesniri pentru a permite persoanelor care beneficiază de
privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca şi membrii
familiei acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor, să părăsească
teritoriul său în termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este
nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru ei
înşişi şi pentru bunurile lor.
248
stânjenitoare pentru funcţiile diplomatice) ale cetăţeanului statului
acreditar.215

Privilegiul scutirii de impozite şi taxe


Prevederile dreptului diplomatic care stabilesc privilegiul scutirii
de impozite şi taxe se referă la:
− scutirea de orice impozite şi taxe, personale sau reale,
naţionale, regionale sau comunale;
− scutirea de impozite şi taxe naţionale, regionale sau
comunale asupra localurilor misiunii cărora le sunt proprietari sau
locatari216;
− drepturile şi taxele percepute de misiune pentru acte
oficiale217;
− scutirea, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant,
de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul
acreditar218;
___________________
215
Crd, Articolul 35. Trebuie ca statul acreditar să-i scutească pe
agenţii diplomatici de orice prestaţie personală, de orice serviciu public,
indiferent de natura sa şi de sarcinile militare, precum rechiziţiile,
contribuţiile şi încartiruirile militare.
216
Crd, Articolul 23. 1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de
orice impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor
misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau
taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate. 2.
Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor impozite şi
taxe când, conform legislaţiei statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei
care tratează cu statul acreditant sau şefului misiunii.
217
Crd Articolul 28. Drepturile şi taxele percepute de misiune pentru
acte oficiale sunt scutite de orice impozite şi taxe.
218
Crd, Articolul 33. 1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al
prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce priveşte serviciile prestate
statului acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în
vigoare în statul acreditar. 2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului
articol se aplică şi oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul
exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia a) ca ei să nu fie cetăţeni ai
statului acreditar sau să nu aibă în acesta reşedinţa lor permanentă; şi b) ca ei
să fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul
acreditant sau într-un al treilea stat. 3. Agentul diplomatic care are în
serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută la paragraful 2
din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile statului
249
− scutirea de plata drepturilor de vamă, a taxelor şi a altor
drepturi conexe219.
De privilegiul scutirii de taxe şi impozite se ţine seama cu şase
excepţii.
Agentul diplomatic plăteşte impozitele indirecte încorporate,
prin natura lor, în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor.
El datorează impozitele şi taxele asupra bunurilor imobile
particulare de pe teritoriul statului acreditar, dacă nu le deţine în
contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii.
Agentul diplomatic nu este scutit de drepturile de succesiune
percepute de statul acreditar. Totuşi, de la această excepţie se face
excepţie şi nu se percep taxe de succesiune asupra bunurilor imobile
aflate pe teritoriul statului acreditar exclusiv în legătură cu prezenţa în
misiune a celui decedat, ca membru al misiunii, fără a fi cetăţean al
statului acreditar şi fără reşedinţă permanentă pe teritoriul statului
acreditar.

acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.


4. Scutirea prevăzută la paragrafele 1 şi 2 din prezentul articol nu exclude
participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în
măsura în care este admisă de acest stat. 5. Dispoziţiile prezentului articol nu
afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările
sociale care au fost încheiate anterior şi nu împiedică încheierea ulterioară a
unor asemenea acorduri.
219
Crd, Articolul 36. 1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe
care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata
drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile
de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare,
pentru: a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii; b) obiectele destinate
uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care
fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.
2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de
cazul că ar exista motive serioase să se creadă că acesta conţine obiecte care
nu beneficiază de scutirile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol,
sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus
regulamentelor de carantină din statul acreditar. În asemenea caz, controlul
nu trebuie să se facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezen-
tantului său autorizat.
250
Nu i se acordă agentului diplomatic scutire de la plata impozi-
telor şi taxelor pe veniturile particulare provenite din statul acreditar şi
nici de la plata impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor
efectuate în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar.
Agentului diplomatic îi revine plata impozitelor şi taxelor
percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate.
Numai în cazul în care, având calitatea de şef de misiune sau
fiind cel care tratează cu statul acreditant, trebuie ca agentul diplo-
matic să respecte normele legale în vigoare în statul acreditar care
prevăd că este obligat să plătească înregistrarea, grefa, ipoteca şi
timbrul privind bunurile imobiliare. Altminteri, statul acreditant şi
şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe naţionale, regionale
sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau
locatari sunt. 220

Privilegiul imunităţii
Statul acreditar este obligat să nu îl supună pe diplomat
judecătorilor proprii. Membrii personalului diplomatic al ambasadei
sunt imuni la jurisdicţia statului acreditar, pe teritoriul acestui stat, în
privinţa întregii lor activităţi, cu excepţii legate de unele aspecte ale
jurisdicţiei civile şi administrative (ANGHEL 1984, 504). De la
imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a agentului diplomatic
se permit excepţii pentru acţiuni privind imobile private, pentru
succesiunile care nu privesc statul acreditar, ci persoana diplomatului,

___________________
220
Crd, Articolul 34. Agentul diplomatic este scutit de orice impozite
şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale cu excepţia:
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în
preţurile mărfurilor sau ale serviciilor; b) impozitelor şi taxelor asupra
bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, afară
numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru
realizarea scopurilor misiunii; c) drepturilor de succesiune percepute de statul
acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din Articolul 39;
d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa în statul
acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în
întreprinderi comerciale situate în statul acreditar; e) impozitelor şi taxelor
percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate; f) drepturilor de
înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare, sub
rezerva dispoziţiilor Articolului 23.
251
şi pentru activităţi profesionale şi comerciale diferite de cele prin care
se exercită funcţiile diplomatice.221
Diplomatul beneficiază de imunitate în legătură cu toate actele
sale, indiferent dacă aceste acte pot fi considerate ca aparţinând
exercitării funcţiilor diplomatice sau ca fiind private. Dreptul
diplomatic distinge între actele oficiale şi cele private ale membrilor
personalului ambasadei, dar nu în ceea ce priveşte activitatea
diplomaţilor (ANGHEL 1984, 506-507).
Implicarea unui diplomat într-un proces juridic în statul acreditar
este posibilă numai după renunţarea la imunitatea juridică. Statul
acreditant poate renunţa la imunitatea ratione personae sau o poate
suspenda. Trebuie ca renunţarea să fie expresă, clară şi autorizată de
statul acreditant. Aşadar, agentul diplomatic îşi pierde imunitatea de
jurisdicţie numai dacă statul acreditant renunţă în mod expres la
această imunitate.222
___________________
221
Crd, Articolul 31. 1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de
jurisdicţie penală a statului acreditar. El se bucură, de asemenea, de
imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este
vorba: a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul
statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul
statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; b) de o acţiune
privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor
testamentar, administrator, moştenitor sau legatar nu în numele statului
acreditant, ci cu titlu particular; c) de o acţiune privind o activitate profesio-
nală sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul
acreditar în afara funcţiilor sale oficiale; 2. Agentul diplomatic nu este obligat
să depună mărturie. 3. Nu poate fi luată nici o măsură de executare faţă de
agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute de alineatele a, b şi c de la
paragraful 1 din prezentul articol, şi numai dacă executarea poate avea loc
fără a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale.
222
Crd, Articolul 32. 1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de
jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de
imunitate... 2 Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă. 3. Dacă un agent
diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicţie pe baza
Articolului 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de
jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct legată de cererea
principală. 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă
sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea
privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o
renunţare distinctă.
252
Din analizele întreprinse de doctrinarii dreptului diplomatic,
rezultă că, practic, nici un stat nu este dispus să admită ca diplomaţii
săi aflaţi în misiune în străinătate să fie supuşi unei jurisdicţii străine
(CHEBELEU, 578).
Imunitatea diplomatică nu poate fi invocată în cazul în care
acţiunea este intentată chiar de agentul diplomatic.223
Excepţiile de la imunitatea care i se acordă agentului diplomatic
sunt legate de situaţii deosebite sau de naţionalitatea agentului.224
Imunitatea personală a agentului diplomatic pentru acte private
se limitează la teritoriul statului acreditar.
Recunoaşterea imunităţii ratione personae este limitată, ratione
temporis, la durata misiunii.
Dincolo de limita ratione temporis, se admite numai imunitatea
ratione materiae.225
___________________
223
Crd, Articolul 32. … 3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană
care beneficiază de imunitate de jurisdicţie … intentează o acţiune, el nu mai
poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională
legată direct de cererea principală.
224
Crd, Articolul 38. 1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi
suplimentare au fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are
naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu
beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele
oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale. 2. Ceilalţi membri ai
personalului misiunii şi oameni de serviciu particulari care sunt cetăţeni ai
statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază
de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest
stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor
persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii.
225
Crd, Articolul 39. 1. Orice persoană având drept la privilegii şi
imunităţi beneficiază de ele de îndată ce pătrunde pe teritoriul statului
acreditar pentru a-şi lua în primire postul său, iar dacă se află deja pe acest
teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată Ministerului Afacerilor
Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit. 2. Când
funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii şi imunităţi iau sfârşit,
aceste privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care
această persoană părăseşte ţara sau la expirarea unui termen raţional care îi va
fi fost acordat în acest scop, dar ele continuă până în acel moment, chiar în
caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele
îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru
al misiunii. 3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei
253
De imunitatea de jurisdicţie beneficiază şi familia diplomatului.
Mai beneficiază de privilegiul imunităţii de jurisdicţie membrii
personalului administrativ şi tehnic al ambasadei, ca şi familiile lor,
dar numai pentru actele prin care îşi exercită funcţiile lor.226

sale continuă să beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei bene-


ficiază, până la expirarea unui termen potrivit, care să le permită să
părăsească teritoriul statului acreditar.
226
Crd, Articolul 37. 1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac
parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în
articolele 29-36, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar. 2. Membrii
personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor
lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt
cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor
permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-35, dar
imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar
menţionată la paragraful 1 al Articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în
afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile
menţionate la paragraful 1 al Articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele
importate cu ocazia primei lor instalări. 3. Membrii personalului de serviciu
al misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu-şi au în acesta
reşedinţa permanentă beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în
exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le
primesc pentru serviciile lor, precum şi de scutirea prevăzută la Articolul 33.
4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu sunt cetăţeni
ai statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa permanentă, sunt scutiţi de
impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. În toate
celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura
admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite
jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod
excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.
Crd, Articolul 39 … 3. În caz de deces al unui membru al misiunii,
membrii familiei sale continuă să beneficieze de privilegii şi de imunităţi,
până la expirarea unui termen potrivit, care să le permită să părăsească
teritoriul statului acreditar. 4. În caz de deces al unui membru al misiunii care
nu este cetăţean al statului acreditar sau nu-şi are reşedinţa permanentă în
acest stat ori a unui alt membru al familiei sale care face parte din gospodăria
sa, statul acreditar permite retragerea bunurilor mobile ale defunctului, cu
excepţia acelora care vor fi fost achiziţionate în această ţară şi care fac
obiectul unor interziceri de export în momentul decesului său. Nu se vor
percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în statul
acreditar se datora exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de
membru al misiunii.
254
La 4 decembrie 2004, sergentul american Christopher van
Goethen, membru al personalului tehnic al Ambasadei SUA în
România, comandant al detaşamentului de securitate de la această
ambasadă, se afla la volanul unui automobil cu care se deplasa prin
Bucureşti. S-a abătut de la regulile de circulaţie şi a provocat un
accident grav, în urma căruia a decedat un cetăţean român. După
accident, Christopher van Goethen a părăsit imediat teritoriul
României. Autorităţile române au întreprins demersuri insistente
pe lângă autorităţile americane în vederea cercetării şi judecării
cazului în conformitate cu prevederile legale. La 18 aprilie 2005,
Biroului Central al Detaşamentului de Infanterie Marină al
Armatei SUA de la Quantico, Virginia, a publicat un comunicat
din care reiese că Christopher Van Goethen a fost acuzat de
încălcarea unor prevederi ale Codului de Justiţie Militară al
Forţelor Armate ale SUA, a fost acuzat de mai multe violări ale
Codului de Justiţie Militară al Forţelor Armate ale SUA: pentru
conducerea imprudentă a unui autovehicul, pentru fals în declaraţii
oficiale, pentru ucidere din culpă şi obstrucţionarea justiţiei,
precum şi pentru a nu se fi supus unui ordin sau regulament, pentru
conducerea vehiculului sub influenţa alcoolului, pentru adulter şi
comportament reprobabil sub influenţa alcoolului.
Ambasada, agenţii diplomatici şi membrii familiilor care îi
însoţesc beneficiază de privilegii, pentru fiecare şi pentru documentele
oficiale atunci când, călătorind spre statul acreditar sau înapoindu-se
în statul acreditant, trec pe teritoriul altui stat. Trebuie ca trecerea să
fie notificată autorităţilor statul tranzitat şi ca statul tranzitat să nu se
opună trecerii. Privilegiile se acordă şi în caz de forţă majoră.227
___________________
227
Crd, Articolul 40. (RD) 1. Dacă agentul diplomatic traversează
teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui al treilea stat, care i-a acordat o viză
de paşaport, în cazul în care această viză este cerută pentru a merge să-şi
asume funcţiile sau să-şi ia în primire postul sau pentru a se întoarce în ţara
sa, statul terţ îi va acorda inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare
pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea. În acelaşi fel va proceda şi cu
membrii familiei agentului diplomatic care beneficiază de privilegii şi
imunităţi şi care însoţesc sau călătoresc separat pentru a-l întâlni sau pentru a
se întoarce în ţara lor. 2. În condiţii similare acelora care sunt prevăzute la
paragraful 1 al prezentului articol, statele terţe nu trebuie să stânjenească
trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administrativ şi tehnic sau
de serviciu al misiunii şi a membrilor familiilor lor. 3. Statele terţe acordă
corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în tranzit, inclusiv mesajelor
255
Agentul diplomatic nu este imun faţă de jurisdicţia statului
acreditant.228 Fiind instituţie constituită de statul acreditant, ambasadei
şi personalului ei li se aplică reglementările dreptului intern din acest
stat (ANGHEL 1984, 117; CHEBELEU, 578).
În aprilie 2005, ministerul de externe din Grecia a anunţat că
ambasadorul Greciei in Slovacia a fost arestat de autorităţile de la
Atena şi suspendat din funcţie în urma unei anchete asupra
posibilei sale implicări într-o afacere de trafic cu arme.

La 9 august 2005, ministerul de externe din Cipru a anunţat că


autorităţile cipriote au declanşat o anchetă cu privire la acuzaţiile
care i-au fost aduse lui Stavros Loizides, care, până la 4 august,
fusese ambasadorul Ciprului la Teheran. O angajată a ambasadei
cipriote la Teheran, având cetăţenie iraniană, li s-a adresat
autorităţilor cipriote, formulând o plângere prin care l-a acuzat pe
Stavros Loizides de incorectitudine în domeniul financiar şi de
hărţuire sexuală. Ministerul de externe de la Nicosia a arătat că
serviciile juridice ale ministerului şi procurorii vor decide asupra
cursului pe care trebuie să-l ia plângerea menţionată. Presa a
relatat că plângeri asemănătoare despre Stavros Loizides au apărut
şi la sfârşitul misiunii sale anterioare din Africa de Sud.
Ca urmare, autorităţile statului acreditant au posibilitatea ca,
despre conduita şi faptele considerate în afara legii, să informeze statul
acreditant, în vederea rechemării din misiune şi declanşării proce-
durilor legale cuvenite.

în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul acreditar. Ele acordă
curierilor diplomatici cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această
viză este cerută, şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi
aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este obligat să le-o acorde.
4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale prezentului
articol se aplică atât persoanelor respective menţionate la aceste paragrafe,
cât şi comunicărilor oficiale şi valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe
teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.
228
Crd, Articolul 31. … 4. Imunitatea de jurisdicţie a agentului
diplomatic în statul acreditar nu îl poate scuti pe acest agent de jurisdicţia
statului acreditant.
256
POSTUL CONSULAR

Latinii foloseau cuvântul consul referindu-se la fiecare din cei


doi „colegi” (consuli) cărora le revenea magistratura supremă, ca
succesori ai posesorilor de prerogative regale. Acelaşi cuvânt, în latina
medievală, îl desemna pe consilierul regal.
În franceză, termenul a evoluat de la concile sau console, în
secolul al XIII-lea, la consul în secolul al XVIII-lea, când, la Marsilia,
de pildă, se referea la magistratul municipal. Revoluţia Franceză le-a
încredinţat guvernarea republicană unor magistraţi supremi, denumiţi
consuli. Astfel, în 1799, prim-consul a ajuns Napoleon Bonaparte,
care, ulterior, în 1802, a fost proclamat „consul pe viaţă”.
În prezent, consulul este un agent al statului care acţionează în
străinătate, îndeplinind, printre altele, misiunea de a le acorda asistenţă
cetăţenilor statului propriu, faţă de care poate exercita şi anumite
competenţe administrative, juridice şi comerciale, reprezentându-le, în
aceste domenii, interesele.
Ca şi astăzi, în antichitate, la Roma, consulatul era funcţia
consulului. Consulat mai este şi denumirea postului consular şi a
imobilului în care acesta îşi are sediul. Altminteri, prin consulat,
istoricii înţeleg şi regimul politic instaurat în Franţa, în locul
Directoratului, după 18 Brumar.
În timp de pace, autorităţile statelor au început să acorde atenţie
circulaţiei oamenilor şi bunurilor, privind Europa ca pe o piaţă
vastă. Consulul era iniţial un negustor însărcinat să-şi reprezinte
naţiunea. Mulţi consuli îndeplineau funcţii judiciare, financiare,
fiind şi reprezentanţi ai autorităţilor, veghind la aplicarea tratatelor
şi a uzanţelor internaţionale. În 1525, capitulaţiile încheiate între
Imperiul Otoman şi regele Franţei, François I, stabileau libertatea
comerţului, libertatea de şedere şi de navigaţie. Tribunalele turce
au fost îndepărtate de litigiile dintre francezi, dar, în mare măsură,
şi de afacerile dintre francezi şi turci. Franţa era autorizată să-i
salarizeze pe consuli oriunde în Imperiu. Oficialilor turci li se
257
ordonase să sprijine şi să aplice deciziile autorităţilor franceze. Li
se acorda francezilor în Turcia o poziţie privilegiată judiciară,
fiscală şi privată. Pentru Franţa şi Turcia, inamicul comun era
Imperiul Habsburgic. Franţa apărea ca protectoarea catolicilor din
Levant.

RELAŢIILE CONSULARE

Relaţiile consulare se stabilesc între două state. Stabilirea rela-


ţiilor consulare rezultă din acordul încheiat în acest scop de cele două
state.229
Se poate ca, în lipsa obiecţiei unuia dintre cele două state care
convin să stabilească relaţii diplomatice, stabilirea relaţiilor diploma-
tice să implice şi stabilirea relaţiilor consulare230. De altfel, se
consideră că misiunii diplomatice îi revin şi sarcini consulare. Au
relaţii consulare două state care au convenit să exercite funcţiile
consulare unul pe teritoriul celuilalt.
În esenţă, statele care încheie acorduri consulare se angajează
să-şi aplice, în această sferă, principiul reciprocităţii. Statele pot, în
conformitate cu dreptul consular, să instituie reciproc, în relaţiile
bilaterale, tratamente favorabile.231
Pe plan european, reciprocitatea consulară este normă şi statul
nu poate pretinde ca funcţionarii săi consulari să exercite în străinătate
atribuţii pe care nu le recunoaşte pe teritoriul propriu.232
Întemeierea raporturilor dintre state pe principiul egalităţii suve-
rane le impune statelor care au relaţii consulare ca şi aceste relaţii să

___________________
229
Crc, Articolul 2. Stabilirea relaţiilor consulare 1. Stabilirea relaţiilor
consulare între state se face prin consimţământ reciproc.
230
Crc, Articolul 2. (…) 2. Consimţământul dat pentru stabilirea
relaţiilor diplomatice între două state implică, dacă nu există o indicaţie
contrară, consimţământul pentru stabilirea de relaţii consulare.
231
Crc, Articolul 72 … 2. … nu vor fi considerate ca discriminatorii …
b) acordarea reciprocă, prin cutumă sau prin acord, a unui tratament mai
favorabil…
232
Cefc, Articolul 44. … Nici o Parte Contractantă nu poate pretinde,
invocând prezenta Convenţie, ca funcţionarii săi consulari să poată exercita
pe teritoriul altei Părţi acele funcţii a căror exercitare de către funcţionarii
acesteia nu o admite.
258
se realizeze prin consimţământ mutual şi ca şi din acest domeniu să
excludă discriminarea.
Ca primă urmare, relaţiile consulare nu pot fi efectul unui act
unilateral al unui stat care ar impune relaţiile consulare altui stat, câtă
vreme statele se recunosc ca state suverane egale.
În legătură cu a doua urmare, statul trimiţător nu poate considera
însă că ar fi obiectul unei discriminări când constată că postul său
consular nu este tratat la fel ca posturile altor state, dacă de pe poziţia
sa de stat de reşedinţă aplică acelaşi tratament postului consular al
statului de reşedinţă aflat în situaţie de stat trimiţător. De altfel, statele
îşi pot trata posturile consulare reciproc asemănător, potrivit
convenţiilor bilaterale.233
Definitorie pentru relaţiile consulare este interacţiunea a două
ordini juridice (CHEBELEU, 156), a ordinii juridice a statului
trimiţător şi a ordinii juridice a statului de reşedinţă, de fapt
coexistenţa pe acelaşi teritoriu a două ordini juridice, prin exercitarea
unei anumite jurisdicţii străine asupra anumitor străini.
Postul consular este instituţia administrativă constituită de stat
pe teritoriul şi cu consimţământul altui stat în vederea realizării
relaţiilor consulare. Postul consular este o „misiune diplomatică
permanentă”, adică o misiune căreia la înfiinţare nu i se determină
durata de funcţionare, scopurile urmărite de acel stat care a decis în
acest sens fiind întreţinerea şi chiar amplificarea relaţiilor consulare
bilaterale.
Postul consular poate fi, în ordinea descrescătoare, după rang, a
claselor de posturi consulare: consulat general, consulat, viceconsulat
sau agenţie consulară. Consulatul general şi consulatul sunt înfiinţate

___________________
233
Crc Articolul 72. Nediscriminarea 1. În aplicarea dispoziţiilor
acestei convenţii, statul de reşedinţă nu va face discriminări între state.
2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii a) faptul că statul de
reşedinţă aplică restrictiv una din dispoziţiile acestei convenţii, întrucât ea
este astfel aplicată posturilor sale consulare în statul trimiţător; b) faptul că
statele îşi acordă reciproc, prin cutumă sau prin acord, un tratament mai
favorabil decât cel cerut de dispoziţiile acestei convenţii.
Crc, Articolul 73. 1. Dispoziţiile acestei convenţii nu aduc atingere
celorlalte acorduri internaţionale în vigoare în relaţiile dintre statele părţi la
aceste acorduri. 2. Nici o dispoziţie din această convenţie nu poate împiedica
statele să încheie acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau
să dezvolte dispoziţiile acesteia sau care să extindă sfera lor de aplicare.
259
de statul trimiţător cu consimţământul statului de reşedinţă.234
Viceconsulatul şi agenţia consulară sunt înfiinţate de consulatul
general sau de consulat, fiind subordonate consulatului general sau
consulatului.235
După modul în care se constituie, postul consular poate fi de
carieră – trimis (missus) când este condus de un funcţionar consular de
carieră, sau onorific – consul ales (electus) când este condus de un
funcţionar consular onorific.236
Fiecărui post consular îi corespunde, ca teritoriu al exercitării
funcţiilor consulare, circumscripţia consulară.237

Ruperea relaţiilor consulare


Dacă unul dintre statele care au stabilit relaţii consulare dispare,
aceste relaţii încetează. Dacă unul din statele care au stabilit relaţii
consulare decide că trebuie ca aceste relaţii să înceteze, relaţiile
consulare se rup.
Din doctrina dreptului diplomatic şi consular rezultă că aşa cum
se poate ca două state să stabilească relaţii consulare, chiar dacă nu au
stabilit relaţii diplomatice, relaţiile consulare pot continua şi dacă
relaţiile dintre state s-au deteriorat grav, şi dacă relaţiile diplomatice
s-au rupt, şi dacă s-a recurs la război (DIACONU II, 151). Această
posibilitate decurge din conţinutul juridic specific al relaţiilor
___________________
234
Crc, Articolul 1. 1. … a) prin expresia „post consular” se înţelege
orice consulat general, consulat, viceconsulat sau agenţie consulară; (…)
Crc, Articolul 4. (…) 2. Statul trimiţător fixează sediul, rangul şi
circumscripţia postului consular şi le supune aprobării statului de reşedinţă.
3 Statul trimiţător nu poate modifica ulterior sediul, rangul sau circumscripţia
postului consular decât cu consimţământul statului de reşedinţă.
235
Crc, Articolul 4. (…) 4. Consimţământul statului de reşedinţă se
cere şi dacă un consulat general sau un consulat deschid un viceconsulat sau
o agenţie consulară într-o altă localitate decât aceea în care consulatul general
sau consulatul sunt stabilite. 5. Consimţământul expres şi prealabil al statului
de reşedinţă se cere şi pentru deschiderea unui birou care face parte din
consulatul existent, în afara sediului acestuia.
236
Crc, Articolul 1. … 2. Există două categorii de funcţionari
consulari: funcţionari consulari de carieră şi funcţionari consulari onorifici.
237
Crc, Articolul 1. … b) prin expresia „circumscripţie consulară” se
înţelege teritoriul atribuit unui post consular pentru exercitarea funcţiilor
consulare; …
260
consulare (CHEBELEU, 158). În practică, state între care relaţiile
diplomatice s-au rupt au decis să-şi transforme ambasadele în posturi
consulare. În alte cazuri însă statele ajunse în conflict şi-au încredinţat
cetăţenii protecţiei unui stat neimplicat.
Trebuie ca decizia privind încetarea relaţiilor consulare dintre
două state să fie consemnată în documente, prin formulări clare
(ANGHEL 1978, 81). Întreruperea sau ruperea relaţiilor consulare nu
poate fi înţeleasă de la sine, mai ales că dreptul diplomatic stabileşte
că relaţiile consulare pot continua şi dacă relaţiile diplomatice au
încetat.238
În 1961, SUA au rupt atât relaţiile diplomatice cât şi pe cele
consulare cu Cuba. În 1965, statele arabe au rupt relaţiile
diplomatice cu Germania, dar le-au păstrat pe cele consulare.
Determinantă în păstrarea relaţiilor consulare tocmai în mo-
mentele critice ale ruperii celor diplomatice este preocuparea
autorităţilor din statele implicate faţă de menţinerea mijloacelor de
protejare a cetăţenilor proprii (ANGHEL 1978, 92).
Funcţiile unui membru al postului consular încetează dacă unul
dintre cele două state titulare ale relaţiilor consulare, simultan sau
separat, decid astfel.

Înfiinţarea postului consular


Consistenţa relaţiilor consulare dintre două state rezultă din
concretizarea funcţiilor consulare în activitatea consulatelor, care sunt
instituţii ale unui stat aflate pe teritoriul altui stat. Trebuie ca statul pe
teritoriul căruia un stat străin îşi înfiinţează postul consular să
consimtă la această înfiinţare. Pentru înfiinţarea postului consular este
obligatoriu consimţământul statului de reşedinţă. Acordul bilateral
privind stabilirea de relaţii consulare nu include acest consimţământ şi
nici nu poate să-l includă, de vreme ce, de pildă, postul consular
funcţionează ratione loci. Statul trimiţător are dreptul să înfiinţeze
postul consular, dar pentru ca postul să fie înfiinţat, aşadar stabilit,
este necesar consimţământul statului de reşedinţă (ANGHEL 1978,
108-110).
Funcţionarii consulari sunt trimişi în misiune numai de state.
Numai statele înfiinţează posturi consulare.
___________________
238
Crd, Articolul 2. ... 3. Ruperea relaţiilor diplomatice nu atrage după
sine ipso facto ruperea relaţiilor consulare.
261
Începerea misiunii consulare depinde de numirea şefului de post
consular şi de acceptarea lui. Numirea şefului de post consular este
actul unilateral al statului trimiţător, iar acceptarea este actul unilateral
al statului de reşedinţă. Practic, cele două acte sunt componentele unui
acord între două state. Unui stat nu îi este permis să înfiinţeze un post
consular pe teritoriul unui stat, fără ca între cele două state să nu se
încheie un acord în acest sens, fără ca statul pe teritoriul căruia va
funcţiona postul consular să fie de acord cu înfiinţarea postului
consular şi cu funcţionarea lui239 (ANGHEL 1978, 75-76).
Dreptul internaţional nu are prevederi speciale legate de numirea
şefului de post consular. Fiecare stat acţionează în conformitate cu
normele sale interne când desemnează sau când acceptă un şef de post
consular.240 În România, numirea în funcţia de consul general, şef al
unui Consulat General al României, se face prin Hotărâre a Guvernului.
Statul de reşedinţă al postului consular nici nu se poate implica
în adoptarea deciziei de desemnare a şefului de post consular, nici nu
are obligaţia de a-l accepta. Desemnarea şi acceptarea funcţionarului
consular sunt părţi ale aceluiaşi contract, prin care se exprimă voinţa
statului trimiţător şi a statului de reşedinţă care să poată avea efecte
normale pe planul activităţii consulare (ANGHEL 1978, 136). Desem-
narea şi acceptarea funcţionarului consular ţin simultan de dreptul
internaţional şi de dreptul intern al celor două state implicate241
(ANGHEL 1978, 137-138).
Documentul prin care se notifică numirea şefului de post
consular este patenta (lettre de provision, commission) sau un
instrument similar, prin care se precizează persoana, dacă i s-a
încredinţat o misiune de carieră sau una onorifică, dacă este consul sau
consul general, circumscripţia şi sediul, precum şi orice alt element

___________________
239
Crc, Articolul 4. Stabilirea unui post consular 1 Un post consular nu
poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimţământul
acestui stat.
240
Crc, Articolul 10. Numirea şi admiterea şefilor de post consular
1. Şefii de post consular sunt numiţi de statul trimiţător şi sunt admişi pentru
exercitarea funcţiilor lor de către statul de reşedinţă.
241
Crc, Articolul 10. (…) 2. (…) modalitatea de numire şi de admitere
a şefului de post consular sunt fixate prin legile, regulamentele şi uzanţele
statului trimiţător şi respectiv ale statului de reşedinţă.
262
considerat util de către emiţător.242 Ca şi scrisoarea de acreditare a
ambasadorului, patenta consulului este emisă de şeful statului, dar este
posibil totuşi ca patenta să fie emisă şi de un alt reprezentant al
administraţiei publice, precum prim-ministrul sau ministrul de externe.
Nivelul de adresare a patentei corespunde nivelului de emitere.
Prin patentă, care poartă antetul ministerului de externe,
ministrul comunică numirea unui cetăţean al statului pe care îl
reprezintă în calitate de consul, şef al unui post consular, având o
anumită circumscripţie consulară şi precizează că şeful de post
consular a primit instrucţiuni şi are competenţa să protejeze, în
conformitate cu legile în vigoare, cu uzanţele şi cutuma curente în
relaţiile dintre statele prietene, drepturile şi interesele cetăţenilor şi
persoanelor juridice din statul trimiţător şi să sprijine derularea
relaţiilor economice, comerciale, turistice, culturale şi ştiinţifice,
precum şi dezvoltarea relaţiilor de prietenie bilaterale. Totodată, prin
patentă se exprimă rugămintea ca guvernului statului de reşedinţă,
magistraţii şi autorităţile civile ale acestui stat să-i recunoască
persoanei desemnate calitatea de consul şef al postului consular,
garantându-i drepturile şi imunităţile proprii însărcinării sale, în
conformitate cu statutul său şi cu dispoziţiile convenţiei consulare
bilaterale, acceptându-i cererile şi recomandările pe care le formulează
în calitate oficială. Patenta poartă semnătura oficială şi este sigilată
oficial.
Patenta este valabilă în măsura în care datele pe care le conţine
despre persoana celui trimis să fie şef de post consular, postul
consular, categoria funcţionarului, clasa lui consulară sunt precise şi
exacte. Fiecare eventuală modificare a acestor date impune reînnoirea
patentei (ANGHEL 1978, 141-142).

___________________
242
Crc, Articolul 11. Patenta consulară sau notificarea numirii 1. Şeful
de post consular primeşte de la statul trimiţător un document, sub formă de
patentă, sau un act similar, întocmit pentru fiecare numire, atestând calitatea
sa şi indicând, ca regulă generală, numele şi prenumele său, categoria şi clasa
sa, circumscripţia consulară şi sediul postului consular. (…) 3. Dacă statul de
reşedinţă este de acord, statul trimiţător poate înlocui patenta sau actul similar
printr-o notificare cuprinzând indicaţiile prevăzute în paragraful 1 din
prezentul articol.
263
Patenta este prezentată autorităţilor statului de reşedinţă pe cale
diplomatică, fie direct, într-o audienţă, fie prin transmitere, însoţită de
o notă verbală, la ministerul de externe al statului de reşedinţă.243
Documentul prin care şeful de post consular este acceptat de
statul de reşedinţă şi în urma emiterii căruia poate începe exercitarea
funcţiilor consulare este exequaturul.244
Pe lângă înţelesul utilizat în acest context, de decizie de
recunoaştere oficială a consulului şi de autorizare a exercitării
funcţiilor consulare, exequatur, în cercurile religioase creştine,
îndeosebi catolice, este facultatea pe care autorităţile civile o conferă
unei decizii papale sau altor acte eclezistice în scopul de a le da forţă
executorie pe teritoriul propriu (regium placet). În dreptul francez,
exequaturul este ordinul de punere în executare a unei decizii de drept
străine sau a unei sentinţe arbitrale.
Prin exequatur, care poartă antetul ministerului de externe
emiţător, ministrul de externe al statului de reşedinţă arată că, văzând
patenta consulară prin care consulul a fost numit şef de post consular,
având o anumită circumscripţie consulară, admite, din împuternicirea
guvernului statului de reşedinţă, ca persoana desemnată a fi consul, şef
de post consular să exercite funcţiile consulare încredinţate de
guvernul statului trimiţător, în conformitate cu prevederile convenţiei
consulare bilaterale, să acorde protecţie şi asistenţă persoanelor fizice
şi juridice ale statului trimiţător şi să ocrotească interesele acestui stat
în statul de reşedinţă, prin toate mijloacele legale, potrivit principiilor
dreptului internaţional. Prin exequatur, autorităţile publice române
sunt rugate să primească solicitările şi propunerile pe care consulul,
şef de post consular, le formulează în calitatea sa oficială sau în
numele guvernului statului trimiţător şi să-i asigure facilităţile,
privilegiile şi imunităţile de care beneficiază în temeiul convenţiei

___________________
243
Crc, Articolul 11. (…) 2. Statul trimiţător transmite patenta sau
actul similar, pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită, guvernului
statului pe teritoriul căruia şeful de post consular trebuie să-şi exercite
funcţiile.
244
Crc, Articolul 12. Exequaturul 1. Şeful de post consular este admis
să-şi exercite funcţiile printr-o autorizaţie a statului de reşedinţă denumită
exequatur, oricare ar fi forma acestei autorizaţii. 2. Statul care refuză să
elibereze un exequatur nu este obligat să comunice statului trimiţător
motivele refuzului său. 3. Sub rezerva prevederilor articolelor 13 şi 14, şeful
de post consular nu poate intra în funcţie înainte de a fi primit exequaturul.
264
consulare bilaterale. Exequaturul este semnat de ministrul de externe
şi sigilat oficial.
De regulă, i se eliberează exequatur numai şefului de post
consular, nu şi celorlalţi consuli, membri ai misiunii.
Există posibilitatea ca activitatea şefului de post consular să
înceapă înainte de emiterea exequaturului.245
Pe lângă emiterea exequaturului, statului de reşedinţă îi revine
obligaţia de a asigura condiţii de îndeplinire a misiunii de către cel
acceptat, în primul rând prin informarea celor responsabili din
circumscripţia consulară.246
Continuitatea misiunii consulare se asigură, în caz de necesitate,
prin preluarea temporară a funcţiilor de către un gerant.247
___________________
245
Crc, Articolul 13. Admiterea provizorie a şefilor de post consular.
În timpul cât aşteaptă eliberarea exequaturului, şeful de post consular poate fi
admis provizoriu să-şi exercite funcţiile. În acest caz, sunt aplicabile
dispoziţiile prezentei convenţii.
246
Crc, Articolul 14. Notificarea către autorităţile circumscripţiei
consulare imediat după ce şefului de post consular i s-a admis să-şi exercite,
fie şi provizoriu, funcţiile, statul de reşedinţă este obligat să informeze
autorităţile competente ale circumscripţiei consulare. El este, de asemenea,
obligat să vegheze la întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru ca şeful
de post consular să poată să se achite de obligaţiile misiunii sale şi să
beneficieze de tratamentul prevăzut de dispoziţiile prezentei convenţii.
247
Crc, Articolul 15. Exercitarea temporară a funcţiilor şefului de post
consular 1. Dacă şeful de post consular este împiedicat să-şi exercite funcţiile
sau dacă postul său este vacant, un gerant interimar poate acţiona provizoriu
ca şef de post consular. 2. Numele şi prenumele gerantului interimar sunt
notificate fie de către misiunea diplomatică a statului trimiţător, fie, în lipsa
unei misiuni diplomatice a acestui stat în statul de reşedinţă, de către şeful de
post consular, fie, în cazul în care acesta este împiedicat să o facă, de către
autoritatea competentă a statului trimiţător, ministerului de externe al statului
de reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest minister. De regulă, notificarea
se face în prealabil. Statul de reşedinţă poate condiţiona de consimţământul
său admiterea ca gerant interimar a unei persoane care nu este nici agent
diplomatic, nici funcţionar consular al statului trimiţător în statul de
reşedinţă. 3. Autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să
acorde asistenţă şi protecţie gerantului interimar. În timpul activităţii sale,
dispoziţiile prezentei convenţii îi sunt aplicabile în aceeaşi măsură ca şi
şefului de post. Totuşi, statul de reşedinţă nu este obligat să-i acorde unui
gerant interimar înlesnirile, privilegiile şi imunităţile de care şeful de post
consular se bucură numai pe baza unor condiţii pe care gerantul interimar nu
265
Desfiinţarea postului consular
Misiunea consulară încetează dacă încetează relaţiile consulare,
în condiţiile în care unul dintre titularii acestor relaţii decide astfel sau
nu mai poate adopta decizii în această privinţă, nemaifiind subiect de
drept internaţional.
Se poate ca statul trimiţător să desfiinţeze postul consular, să-l
recheme pe un membru al postului consular, în urma unei demiteri sau
a încredinţării unei sarcini noi.
Se poate ca un membru al postului consular să-şi prezinte
demisia sau să decedeze. Se poate ca statul de reşedinţă să-l declare pe
un membru al postului consular străin persona non grata, să comunice
că acesta a devenit inacceptabil sau să-i retragă exequaturul.
Decizia unilaterală a statului de reşedinţă privind încetarea
misiunii unui consul străin, prin retragerea exequaturului sau prin
cererea adresată statului trimiţător de a-şi retrage consulul, implică
riscul prejudicierii relaţiilor consulare. Dacă statul de reşedinţă este
nevoit să recurgă la o asemenea decizie, dar doreşte să evite
deteriorarea relaţiilor cu statul trimiţător, este necesar să procedeze
astfel încât să se ajungă la încetarea misiunii prin comunicări clare şi
prin colaborare cu statul trimiţător. Dreptul internaţional prevede de
altfel posibilitatea unei succesiuni de acte în care statul trimiţător este
cel care poate întreprinde măsura iniţială (rechemarea) în privinţa
consulului căruia urmează să-i înceteze misiunea ca urmare a deciziei
statului de reşedinţă.
Decizia privind încetarea de către funcţionarul consular a
exercitării funcţiilor sale adoptată de statul trimiţător se comunică
statului de reşedinţă, inclusiv sub forma retragerii exequaturului.
Statul de reşedinţă are obligaţia de a facilita, inclusiv prin
punerea la dispoziţie de mijloace de transport, plecarea de pe teritoriul
lui a consulilor şi a familiilor acestora, chiar şi în cazul în care
misiunea se încheie în împrejurările unui conflict. Consulii cărora li
s-a încheiat misiunea şi familiile lor au obligaţia de a părăsi cât mai
repede cu putinţă teritoriul statului de reşedinţă. Trebuie ca statul de

le îndeplineşte. 4. Atunci când un membru al personalului diplomatic al


reprezentanţei diplomatice a statului trimiţător în statul de reşedinţă este
numit gerant interimar de către statul trimiţător în condiţiile prevăzute la
paragraful 1 al prezentului articol, el continuă să se bucure de privilegiile şi
imunităţile diplomatice, dacă statul de reşedinţă nu se opune.
266
reşedinţă să le permită să ia cu ei şi bunurile pe care le-au dobândit în
timpul misiunii, chiar dacă normele legale în vigoare interzic exportul
acestora.

PERSONALUL POSTULUI CONSULAR

La postul consular lucrează funcţionari consulari pentru


realizarea funcţiilor consulare, alcătuind personalul consular, precum
şi angajaţi administrativi sau tehnici, persoane din serviciul casnic şi
persoane aflate în serviciul particular al membrilor personalului.248
Personalul postului consular include personalul consular, din care fac
parte şi şeful postului consular, şi alte categorii de personal.
Postul consular este condus, după rang, de şeful consular aflat
într-una din clasele: consul general, consul, viceconsul sau agent
consular.249
Şeful de post consular răspunde pentru exercitarea funcţiilor
consulare, asemenea celorlalţi funcţionari consulari, precum şi, spre
deosebire de funcţionarii consulari, pentru conducerea ansamblului de
activităţi ale postului consular (ANGHEL 1978, 119).
Locul şefului de post consular în ordinea de precădere se
stabileşte după clasă şi, în cadrul clasei, după data admiterii prin
exequatur sau, eventual, a admiterii provizorii. Între doi şefi de post
consular din aceeaşi clasă, admişi la aceeaşi dată, distincţia în ordinea
___________________
248
Crc, Articolul 1. 1. (…) d) prin expresia „funcţionar consular” se
înţelege orice persoană, inclusiv şeful de post consular, însărcinată în această
calitate cu exercitarea funcţiilor consulare; e) prin expresia „angajat consular”
se înţelege orice persoană angajată în serviciile administrative sau tehnice ale
unui post consular; f) prin expresia „membru al personalului de serviciu” se
înţelege orice persoană în serviciul casnic al unui post consular; g) prin
expresia „membrii postului consular” se înţelege funcţionarii consulari, anga-
jaţii consulari şi membrii personalului de serviciu; h) prin expresia „membrii
personalului consular” se înţelege funcţionarii consulari, cu excepţia şefului
postului consular, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu; i)
prin expresia „membru al personalului particular” se înţelege o persoană
folosită în mod exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului
consular; (…).
249
Crc, Articolul 9. Clasele şefilor de post consular 1. Şefii de post
consular se împart în patru clase, şi anume: a) consuli generali; b) consuli;
c) viceconsuli; d) agenţi consulari.
267
de precădere se face după data prezentării patentei. Geranţii interimari
se situează, în ordinea de precădere, după şefii de post consular aflaţi
în exerciţiul funcţiunii.250
Membrii personalului consular al postului consular sunt numiţi
de autorităţile competente ale statului trimiţător. În cadrul procedurii
de numire, statul trimiţător comunică autorităţilor statului de reşedinţă
numele, prenumele şi clasa celor numiţi. Comunicarea se face astfel
încât să nu li se ignore sau să nu li se încalce autorităţilor statului de
reşedinţă dreptul de a declara persoanele numite, dacă este cazul,
inacceptabile.251
Şi membrii personalului consular care nu sunt şefi de post
consular pot primi exequatur.252
Nu este obligatoriu ca statul trimiţător să desemneze un şef
pentru o agenţie consulară. Se poate ca activitatea agenţiei să fie girată

___________________
250
Crc, Articolul 16. Precăderea între şefii de post consular 1. Ordinea
de precădere a şefilor de post consular din fiecare clasă este determinată de
data acordării exequaturului. 2. Totuşi, în cazul în care şeful de post consular,
înainte de a obţine exequaturul, este admis cu titlu provizoriu să-şi exercite
funcţiile, data admiterii determină ordinea de precădere; această ordine este
menţinută şi după acordarea exequaturului. 3. Ordinea de precădere între doi
sau mai mulţi şefi de post consular care au obţinut exequaturul sau admiterea
provizorie la aceeaşi dată este determinată de data prezentării patentei lor sau
a actului similar sau de data notificării … făcute statului de reşedinţă.
4. Geranţii interimari se situează în ordinea de precădere după toţi şefii de
post consular. Între ei, ordinea de precădere este determinată de datele la care
şi-au început exercitarea funcţiilor geranţii interimari şi care au fost indicate
în notificări (…) 6. Şefii de post consular au precădere asupra funcţionarilor
consulari care nu au această calitate.
251
Crc, Articolul 19. Numirea membrilor personalului consular 1. (…)
statul trimiţător îi poate numi, conform voinţei sale, pe membrii personalului
consular. 2. Statul trimiţător notifică statului de reşedinţă, cu timp suficient
înainte, numele şi prenumele, categoria şi clasa tuturor funcţionarilor
consulari, alţii decât şeful de post consular (…).
252
Crc, Articolul 19. Numirea membrilor personalului consular (…)
3. Statul trimiţător poate, dacă legile şi regulamentele sale o cer, să solicite
statului de reşedinţă să acorde exequatur unui funcţionar consular care nu este
şef de post consular. 4. Statul de reşedinţă poate, dacă legile şi regulamentele
sale o cer, să acorde exequatur unui funcţionar consular care nu este şef de
post consular.
268
de un agent consular.253 Trebuie ca numărul membrilor personalului
consular al postului consular să nu depăşească nevoile reale în
activitatea prin care se realizează relaţiile consulare. Acest număr este
stabilit de statul trimiţător, dar asupra lui se poate pronunţa şi statul de
reşedinţă.254
Statul trimiţător stabileşte ordinea de precădere a membrilor
personalului consular al postului consular. Această ordine se comunică
autorităţilor statului de reşedinţă, iniţial şi ori de câte ori este
modificată.255
Dacă statul trimiţător decide să desemneze un funcţionar
consular dintre cetăţenii statului de reşedinţă sau ai unui alt stat străin,
trebuie să obţină consimţământul autorităţilor din statul de
reşedinţă.256
Pe lângă numirea funcţionarilor consulari, trebuie ca statul
trimiţător să înştiinţeze statul de reşedinţă despre sosirea la post a
celor numiţi ulterior, despre plecarea lor şi, dacă este cazul, despre
încetarea exercitării funcţiilor consulare, precum şi despre toate
celelalte date legate de statutul acestor funcţionari. Trebuie să fie
___________________
253
Crc, Articolul 69. Agenţi consulari care nu sunt şefi de post
consular 1. Fiecare stat este liber să hotărască dacă va stabili sau va admite
agenţii consulare girate de agenţi consulari care nu au fost desemnaţi ca şefi
de post consular de către statul trimiţător.
254
Crc, Articolul 20. Efectivul personalului consular. În lipsa unui
acord explicit asupra efectivului personalului postului consular, statul de
reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de
el ca fiind rezonabile şi normale, având în vedere circumstanţele şi condiţiile
din circumscripţia consulară şi nevoile postului consular în cauză.
255
Crc, Articolul 21. Precăderea între funcţionarii consulari ai unui
post consular. Ordinea de precădere între funcţionarii consulari ai unui post
consular şi orice schimbări care îi sunt aduse sunt notificate de misiunea
diplomatică a statului trimiţător sau, în lipsa unei asemenea misiuni în statul
de reşedinţă, de către şeful postului consular ministerului de externe din statul
de reşedinţă sau autorităţilor desemnate de acest minister.
256
Crc, Articolul 22. Naţionalitatea funcţionarilor consulari
1. Funcţionarii consulari trebuie să aibă în principiu naţionalitatea statului
trimiţător. 2. Funcţionarii consulari nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului de
reşedinţă decât cu consimţământul expres al acestui stat care poate să şi-l
retragă oricând. 3. Statul de reşedinţă îşi poate rezerva acelaşi drept în ceea ce
îi priveşte pe cetăţenii unui stat terţ care nu sunt şi cetăţeni ai statului
trimiţător.
269
înştiinţate autorităţile statului de reşedinţă şi despre situaţia
persoanelor din familia funcţionarului consular care îl însoţesc la post.
Se comunică date şi despre sosirea şi plecarea personalului particular,
precum şi despre momentul în care serviciul lor încetează.257
Cu consimţământul statului de reşedinţă, o persoană poate fi
numită funcţionar consular de mai multe state, simultan.258
Trebuie ca membrii postului consular să respecte regulile în
vigoare în statul de reşedinţă cu privire la asigurarea de răspundere
civilă pentru utilizarea mijloacelor de călătorie.259
În conformitate cu dreptul consular, le sunt interzise funcţio-
narilor consulari de carieră activităţile profesionale sau comerciale din
care pot obţine foloase personale.260

___________________
257
Crc, Articolul 24. Notificarea către statul de reşedinţă a numirilor,
sosirilor şi plecărilor. 1. Se notifică ministerului de externe din statul de
reşedinţă sau autorităţii desemnate de a acest minister: a) numirea membrilor
postului consular, sosirea lor la postul consular după numire, plecare lor
definitivă sau încetarea funcţiilor lor, precum şi orice alte schimbări
referitoare la statutul lor care pot să se producă în cursul serviciului lor la
postul consular; b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane din familia
unui membru al postului consular care locuieşte împreună cu el şi, dacă este
cazul, faptul că o persoană devine sau încetează să mai fie membru al
familiei; c) sosirea şi plecarea definitivă a membrilor personalului particular
şi, dacă este cazul, încetarea serviciului lor în această calitate; d) angajarea şi
concedierea persoanelor care îşi au reşedinţa ca membri ai postului consular
sau ca membri ai personalului particular care au dreptul la privilegii şi
imunităţi. 2. Când este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie de
asemenea să facă obiectul unei notificări prealabile.
258
Crc, Articolul 18. Numirea aceleiaşi persoane ca funcţionar
consular de către două sau mai multe state. Două sau mai multe state pot, cu
consimţământul statului de reşedinţă, să numească aceeaşi persoană în
calitate de funcţionar consular în acest stat.
259
Crc, Articolul 56. Asigurarea contra pagubelor. Membrii postului
consular trebuie să se conformeze tuturor obligaţiilor impuse de legile şi
regulamentele statului de reşedinţă în materie de asigurare de răspundere
civilă pentru utilizarea oricărui vehicul, navă sau aeronavă.
260
Crc, Articolul 57. Dispoziţii speciale referitoare la ocupaţia
particulară cu caracter lucrativ. Funcţionarii consulari de carieră nu vor
exercita în statul de reşedinţă nici o activitate profesională sau comercială în
profitul lor personal.
270
Pentru exercitarea funcţiilor consulare, postul consular are
nevoie de sediu într-o clădire. Clădirea sau partea de clădire folosită
exclusiv de postul consular este local consular.261
În componenţa postului consular intră şi arhiva care cuprinde
toate înscrisurile, documentele, corespondenţa, inclusiv evidenţa
acestora, indiferent de suportul lor material (hârtie, filme, casete,
dischete etc.), precum şi mijloacele folosite pentru protecţie şi
păstrare.262

FUNCŢIILE CONSULARE

Activitatea postului consular constă îndeosebi din îndeplinirea


funcţiilor specifice.
Funcţiile consulare se exercită ratione loci şi ratione materiae.
Postul consular îşi exercită funcţiile în circumscripţia consulară care i
s-a atribuit pe teritoriul statului de reşedinţă (ANGHEL 1978, 99).
Spre deosebire de funcţiile diplomatice situate în sfera dreptului
internaţional, funcţiile consulare se realizează în sfera ordinii de drept
a statului trimiţător, pe teritoriul statului de reşedinţă a postului
consular, atât cât admite ordinea juridică a acestui stat (CHEBELEU,
156; DIACONU II, 162). Funcţiile diplomatice sunt realizate de o
ambasadă unică a statului acreditant în statul acreditar, în timp ce
pentru funcţiile consulare pot fi necesare mai multe posturi consulare
ale statului trimiţător în statul de reşedinţă (CHEBELEU, 156-157).
Activitatea postului consular şi a funcţionarului consular este
situată la intersecţia sistemelor juridice din statul trimiţător şi din
statul de reşedinţă. Legitimitatea acestei activităţi se limitează la
legătura cu drepturile şi interesele cetăţeanului statului trimiţător aflat
în străinătate.
___________________
261
Crc, Articolul 1. 1. (…) j) expresia „localuri consulare” se referă la
clădirile sau la părţile de clădiri şi la terenul aferent care, indiferent în a cui
proprietate se află, sunt folosite exclusiv de postul consular (…).
262
Crc, Articolul 1. 1. (…) k) expresia „arhive consulare” cuprinde
toate înscrisurile, documentele, corespondenţa, cărţile, filmele, benzile de
magnetofon şi registrele postului consular, precum şi materialul de cifru,
fişierele şi mobilierul utilizate pentru a le proteja şi păstra.
271
Atribuţiile funcţionarilor consulari se stabilesc prin acordurile
dintre state cu privire la relaţiile consulare.
Postul consular îşi exercită funcţiile strict în circumscripţia con-
sulară. Pentru derogare de la această regulă, este nevoie de extinderea
acordului bilateral prin care postul consular a fost constituit, anume de
consimţământul statului de reşedinţă care admite că împrejurări
speciale determină exercitarea funcţiilor consulare în afara circum-
scripţiei.263
Este posibilă extinderea exercitării funcţiilor consulare de către
un post consular şi în altă circumscripţie dintr-un alt stat decât statul
de reşedinţă.264
Este posibil ca un post consular să exercite funcţiile consulare
nu doar în numele statului trimiţător, ci şi în numele unui alt stat. În
acest scop este nevoie de extinderea acordului consular bilateral
iniţial, prin care postul consular a fost constituit, întrucât trebuie ca
statul trimiţător să notifice statului acreditar modificarea preconizată,
precum şi ca statul de reşedinţă să nu se opună.265
Pentru realizarea relaţiilor consulare nu este nevoie neapărat de
constituirea de posturi consulare, întrucât este posibil ca funcţiile
consulare să fie exercitate de misiunile diplomatice. Funcţiile
consulare sunt funcţii ale postului consular, pe care le poate exercita şi
ambasada.266 În ambasadă se poate organiza o secţie consulară.

___________________
263
Crc, Articolul 6. Exercitarea funcţiilor consulare în afara
circumscripţiei consulare. În împrejurări speciale, un funcţionar consular
poate, cu consimţământul statului de reşedinţă, să-şi exercite funcţiile în afara
circumscripţiei sale consulare.
264
Crc, Articolul 7. Exercitarea funcţiilor consulare într-un stat terţ.
Statul trimiţător poate, după notificarea către statele interesate şi afară de
cazul când unul dintre ele se opune în mod expres la aceasta, să însărcineze
un post consular stabilit într-un stat să-şi asume exercitarea de funcţii
consulare într-un alt stat.
265
Crc, Articolul 8. Exercitarea de funcţii consulare în numele unui
stat terţ. După notificarea corespunzătoare către statul de reşedinţă şi afară de
cazul când acesta se opune, un post consular al statului trimiţător poate
exercita funcţii consulare în statul de reşedinţă în numele unui stat terţ.
266
Crc, Articolul 3. Exercitarea funcţiilor consulare. Funcţiile
consulare sunt exercitate de către posturile consulare. Ele sunt exercitate, de
asemenea, de misiunile diplomatice (…).
272
Ambasada li se adresează, în vederea exercitării funcţiilor consulare,
după uzanţe, autorităţilor de stat sau locale.267
Se poate ca statul trimiţător să-i încredinţeze funcţionarului
consular şi sarcini diplomatice. Mai mult, se poate ca funcţionarul
consular să-şi reprezinte statul pe lângă un for internaţional.268 Această
prevedere a dreptului consular continuă o cutumă veche a dreptului
internaţional (ANGHEL 1978, 209).
Competenţele şi responsabilităţile postului consular sunt stabilite
prin reglementările legale interne ale statului trimiţător. Pentru ca
postul consular să poată funcţiona este nevoie de consimţământul
statului de reşedinţă, astfel încât pe teritoriul unde numai jurisdicţia
statului de reşedinţă este aplicabilă să poată fi exercitate şi atribuţiile
funcţionarilor consulari străini ai statului trimiţător (ANGHEL 1978,
195). Funcţiile consulare sunt, pe de o parte, prerogativele, în statul de
reşedinţă, ale postului consular şi ale funcţionarilor consulari şi
obligaţiile lor faţă de statul trimiţător şi, pe de altă parte, substanţa
obligaţiei asumate de statul de reşedinţă privind admiterea exercitării
jurisdicţiei străine pe teritoriul propriu (ANGHEL 1978, 194).
Astfel se poate explica de ce în Convenţia europeană funcţiile
consulare sunt prezentate ca fiind mai mult decât prerogative şi se
pune accentul asupra caracterului lor de drepturi (privilegii) recunos-
cute funcţionarului consular în statul de reşedinţă.

___________________
267
Crc, Articolul 70. Exercitarea funcţiilor consulare de către o
misiune diplomatică … 2. Numele membrilor misiunii diplomatice ataşaţi
secţiei consulare sau însărcinaţi în alt mod cu exercitarea funcţiilor consulare
ale misiunii sunt notificate ministerului de externe al statului de reşedinţă sau
autorităţilor desemnate de acest minister. 3. În exercitarea funcţiilor consu-
lare, misiunea diplomatică poate să se adreseze: (a) autorităţilor locale din
circumscripţia consulară; b) autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă,
dacă legile, regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă sau acordurile
internaţionale respectiv permit aceasta.
268
Crc, Articolul 17. Îndeplinirea de acte diplomatice de către
funcţionarii consulari. 1. Într-un stat în care statul trimiţător nu are misiune
diplomatică şi nu este reprezentat prin misiunea diplomatică a unui stat terţ,
un funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă şi fără
ca statutul său consular să fie astfel afectat, să fie însărcinat să îndeplinească
acte diplomatice... 2. Un funcţionar consular poate, după notificarea de către
statul de reşedinţă, să fie însărcinat să reprezinte statul trimiţător pe lângă
orice organizaţie interguvernamentală.
273
Postul consular are îndreptăţirea să îndeplinească îndatoririle
următoare:
1) să protejeze şi să apere drepturile şi interesele statului
trimiţător şi ale cetăţenilor săi;269
2) să favorizeze relaţiile bilaterale ale statului trimiţător şi
statului de reşedinţă270;
3) să culeagă, pe căi licite, informaţii şi să informeze statul
trimiţător şi persoanele interesate despre statul de reşedinţă;271
Din relatările mass-media din Europa reiese că, în decembrie 2004,
şeful Oficiului Federal pentru Protecţia Constituţiei din Germania
a întreprins o vizită la Moscova, pentru a rezolva discret o
problemă apărută pe planul relaţiilor consulare germano-ruse. La
scurtă vreme după această vizită, misiunea unui funcţionar al
postului consular rus de la Hamburg a încetat şi funcţionarul a fost
rechemat. Conform ştirilor difuzate de mass-media din Germania,
întreruperea misiunii şi rechemarea au avut ca scop evitarea unui
scandal diplomatic, întrucât funcţionarul consular rus fusese
surprins pe când încerca să cumpere, plătind circa 10.000 de euro,
documente secrete de la un fost agent al serviciilor de informaţii
ale armatei germane.
___________________
269
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
a) a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor
săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional
(…).
Cefc, Articolul 2. 1. Funcţionarii consulari au dreptul să-i protejeze pe
cetăţenii statului trimiţător şi să le apere drepturile şi interesele. 2. Ei
[funcţionarii consulari] au de asemenea dreptul de a favoriza interesele
statului trimiţător, în special în domeniile comercial, economic, social,
profesional, turistic, artistic, ştiinţific şi al educaţiei, ca şi în domeniile
maritim şi al aviaţiei civile (…).
270
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în
(…) b) a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi
ştiinţifice între statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova în orice alt
mod relaţii amicale între ele (…)
Cefc, Articolul 2. (…) 2. (…) [Funcţionarii consulari] au de asemenea
dreptul (…) de a promova şi dezvolta (…) cooperarea dintre statul trimiţător
şi statul de reşedinţă.
271
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia
vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a
face rapoarte în această privinţă către guvernul statului trimiţător şi a da
informaţii persoanelor interesate (…).
274
4) să funcţioneze ca birou de evidenţă a cetăţenilor statului
trimiţător din statul de reşedinţă şi de înregistrare a acestora şi să le
emită documente de identitate şi de călătorie, paşapoarte, precum şi
vize pentru persoanele care doresc să meargă în statul trimiţător;272
Dreptul funcţionarului consular de a-i înregistra pe cetăţenii
statului trimiţător este cutumiar, incontestabil de către autorităţile
statului de reşedinţă, dar nu implică şi obligaţia statului de reşedinţă
de a considera, în ceea ce îl priveşte, că această înregistrare este
relevantă (ANGHEL 1978, 250). La postul consular se primeşte orice
fel de declaraţie prevăzută de legile şi de reglementările statului de
reşedinţă, în special cele cu privire la cetăţenie. Emiterea de
documente de călătorie la postul consular exprimă suveranitatea
statului trimiţător în raporturile cu persoanele care îi sunt cetăţeni şi
care sunt beneficiare ale acestei funcţii numai cu condiţia să aibă
această cetăţenie (CHEBELEU, 176).
5) să le acorde ajutor şi asistenţă cetăţenilor statului trimiţător,
oferindu-le informaţii şi comunicări oficiale cu privire la obligaţiile
cetăţeneşti, la referendumuri şi la alegeri şi sprijin pentru a putea
participa la ele, îndrumări şi servicii îndeosebi în domeniile securităţii
sociale, asistenţei sociale şi medicale;273
___________________
272
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului
trimiţător, precum şi vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care
doresc să meargă în statul trimiţător (..).
Cefc, Articolul 7. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să-i înregistreze
pe cetăţenii statului trimiţător; b) să le emită şi să le înnoiască cetăţenilor
statului trimiţător şi oricărei persoane îndreptăţite documente de identitate,
paşapoarte şi alte documente de călătorie; c) să acorde şi să înnoiască viza de
intrare în statul trimiţător.
273
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) e) a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai
statului trimiţător (…).
Cefc, Articolul 8. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să îndeplinească
formalităţile în legătură cu serviciul naţional obligatoriu, inclusiv cu
obligaţiile militare ale cetăţeanului statului trimiţător, să publice anunţuri, să
formuleze convocări şi orice alte documente adresate cetăţeanului statului
trimiţător, cu privire la aceste obligaţii; b) să le trimită cetăţenilor statului
trimiţător notificări individuale cu privire la referendumurile şi alegerile
naţionale şi locale şi să primească buletinele de vot ale cetăţenilor statului
trimiţător abilitaţi să participe la referendumurile şi alegerile menţionate.
275
Cetăţenii statului trimiţător sunt îndreptăţiţi să solicite şi să
primească ajutor şi asistenţă din partea postului consular. Asistenţa
acordată de funcţionarul consular cetăţenilor statului trimiţător are
două laturi definitorii: comunicarea cu aceşti cetăţeni pentru
informarea şi orientarea lor şi comunicarea cu autorităţile statului
de reşedinţă, pentru demersuri în scopul concretizării sprijinului
necesar (CHEBELEU, 179).
6) să exercite şi să emită acte notariale, de stare civilă şi
administrative;274

În faţa funcţionarului consular, cetăţeanul statului trimiţător poate


depune jurământul prevăzut de legea statului trimiţător. De la postul consular,
cetăţeanul statului trimiţător poate solicita şi poate primi sfaturi şi asistenţă cu
privire la drepturile şi obligaţiile stabilite de legea statului de reşedinţă în
domeniile securităţii sociale, asistenţei sociale şi medicale.
Cefc, Articolul 16, 1. Funcţionarii consulari îi pot consilia pe cetăţenii
statului trimiţător cu privire la drepturile şi obligaţiile stabilite de legile şi
reglementările asupra securităţii sociale şi asistenţei sociale şi medicale din
statul de reşedinţă şi să le acorde întreaga asistenţă în materie. 2. În special, ei
pot, când beneficiarul nu este reprezentat în mod adecvat în statul de
reşedinţă, să primească, în conformitate cu legile şi reglementările statului de
reşedinţă, vărsămintele de pensii, rentele sau indemnizaţiile datorate cetăţe-
nilor statului de reşedinţă şi să transmită aceste prestaţii celor care au dreptul
la ele, în conformitate cu legile şi reglementările statului trimiţător şi acordurile
internaţionale în vigoare, îndeosebi cele din domeniul securităţii sociale.
274
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) f) a acţiona în calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercita
funcţii similare, ca şi unele funcţii de ordin administrativ, în măsura în care
legile şi regulamentele statului de reşedinţă nu se opun la aceasta (…).
Cefc, Articolul 10, Funcţionarii consulari pot să emită certificate de
origine sau de provenienţă pentru mărfuri sau alte lucruri similare.
Cefc, Articolul 11. Funcţionarii consulari pot să primească depuneri de
sume de bani, de documente şi de obiecte de orice natură remise de cetăţenii
statului trimiţător sau în contul lor.
Cefc, Articolul 12. Funcţionarii consulari au dreptul să primească orice
declaraţie care ar putea fi pretinsă de legile şi reglementările statului
trimiţător, în special în privinţa cetăţeniei.
Cefc, Articolul 13. 1. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să întoc-
mească sau să transcrie acte de naştere sau de deces sau orice act cu privire la
starea civilă a cetăţenilor statului trimiţător; b) să oficieze o căsătorie cu
condiţiile ca măcar unul dintre soţii viitori să fie cetăţean al statului trimiţător
şi nici unul dintre ei să nu fie cetăţean al statului de reşedinţă şi ca legile şi
276
Funcţionarul consular exercită atribuţii de notar şi de ofiţer de stare
civilă: emite sau transcrie acte de naştere sau de deces sau orice act
cu privire la starea civilă a cetăţeanului statului trimiţător, oficiază
căsătorii dacă măcar unul dintre soţii viitori este cetăţean al statului
trimiţător, dacă nici unul dintre ei nu este cetăţean al statului de
reşedinţă şi dacă legile şi reglementările statului de reşedinţă nu se
opun unei asemenea oficieri a căsătoriei. Emiterea sau primirea în
formă notarială sau în formă analogă prevăzută de legea statului
trimiţător a tuturor actelor şi contractelor privindu-l pe cetăţeanului
statului trimiţător, a contractelor de căsătorie în care cel puţin una
dintre părţi are cetăţenia statului trimiţător, a tuturor actelor şi
contractelor indiferent dacă nici una dintre părţi nu are cetăţenia
statului trimiţător, cu condiţia ca actele şi contractele să se refere la
bunuri situate în statul trimiţător sau să fie destinate să producă
efecte pe teritoriul acestuia. Actele emise de funcţionarul consular
şi neadmise de statul de reşedinţă sunt cel mult valabile în ordinea
juridică a statului trimiţător, deşi pot fi considerate ilicite, încălcări
ale suveranităţii statului de reşedinţă (ANGHEL 1978, 234-235).
7) să apere interesele cetăţenilor statului trimiţător în privinţa
succesiunilor;275

reglementările statului de reşedinţă să nu se opună oficierii căsătoriei de către


funcţionarul consular. 2. Actele menţionate la alineatul 1 nu comportă
excepţii de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de legile şi reglementările
statului de reşedinţă.
275
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) g) a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau
juridice, în succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate
cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă (…).
Cefc, Articolul 18. Când un cetăţean al statului trimiţător a decedat în
statul de reşedinţă şi nu îşi are domiciliul şi nici reşedinţa acolo, funcţionarul
consular în a cărui circumscripţie s-a produs decesul poate să-i preia lucrurile
personale şi sumele de bani rămase de la cel decedat pentru a le asigura
păstrarea imediată, sub rezerva dreptului autorităţilor administrative şi
judiciare ale statului de reşedinţă de a le lua în interesul justiţiei. Măsurile de
conservare sau de dispunere privind aceste lucruri sau sume de bani se supun
legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă.
Cefc, Articolul 19. Dacă în statul de reşedinţă se permite să se preia şi
să se remită succesiuni de importanţă mică fără obţinerea prealabilă a unui
mandat judiciar, funcţionarul consular are dreptul să preia şi să remită astfel
de succesiuni cetăţenilor statului trimiţător.
277
8) să apere interesele minorilor şi ale incapabililor, cetăţeni ai
statului trimiţător;276

Cefc, Articolul 20, 1. Când un defunct lasă bunuri în statul de reşedinţă


şi când un cetăţean al statului trimiţător, care nu îşi are reşedinţa în statul de
reşedinţă şi care nu este reprezentat legal, este sau ar putea fi interesat în
aceste bunuri, funcţionarul consular din circumscripţia unde succesiunea este
administrată sau girată, conform legilor şi reglementărilor statului de reşe-
dinţă, sau, în lipsă, în circumscripţia în care bunurile sunt situate, are dreptul
să-l reprezinte pe cetăţean în ceea ce priveşte interesele cetăţeanului în
succesiune sau bunuri, ca şi cum cetăţeanul i-ar fi dat o procură.
2. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică dacă există compatibilitate cu
legile şi reglementările statului de reşedinţă, şi când un cetăţean al statului
trimiţător, care îşi are reşedinţa în statul de reşedinţă, nu are posibilitatea să-şi
exercite drepturile. 3. Procura prezumată a funcţionarului consular îşi
încetează efectul din ziua în care este informat că acel cetăţean îşi apără
interesele în statul de reşedinţă fie personal, fie prin intermediul unui
reprezentat desemnat după cum se cuvine. 4. Dacă funcţionarului consular i
s-a dat un mandat judiciar, conform articolului 23, procura prezumată îşi
încetează efectul din ziua în care mandatul se încheie la cererea celui
interesat, a celui de care cel interesat este reprezentat sau în alt mod.
276
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) h) a apăra, în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de
reşedinţă, interesele minorilor şi ale celor fără capacitate, cetăţeni ai statului
trimiţător, mai ales atunci când este cerută instituirea unei tutele sau curatele
cu privire la ei (…).
Cefc, Articolul 14. 1. Dacă legile şi reglementările statului de reşedinţă
nu se opun şi fără prejudicierea oricărei măsuri pe care autorităţile
competente ale acestui stat le-ar putea întreprinde, funcţionarii consulari au
dreptul de a apăra interesele minorilor şi ale altor lipsiţi de capacitate,
cetăţeni ai statului trimiţător, şi să organizeze îndeosebi tutela sau curatela.
2. Dacă autorităţile statului de reşedinţă sunt cele care organizează tutela sau
curatela, funcţionarii consulari au dreptul: a) să propună acestor autorităţi
persoana susceptibilă să fie desemnată tutore sau curator; b) să vegheze
asupra intereselor acestor minori sau ale celor lipsiţi de capacitate. 3. Dacă
autorităţile locale competente ale statului de reşedinţă află că un cetăţean al
statului trimiţător căruia trebuie să i se aplice un regim de tutelă sau de
curatelă se află în statul de reşedinţă, îl informează pe funcţionarul consular
interesat, care, la rândul lui, va informa autorităţile menţionate dacă deţine
informaţii în materie din altă sursă.
278
9) să-i reprezinte pe cetăţenii statului trimiţător sau să le
asigure reprezentarea adecvată în faţa autorităţilor statului de
reşedinţă;277
10) să transmită acte judiciare şi extrajudiciare sau să efectueze
comisii rogatorii;278
11) să exercite drepturile de control şi de inspecţie asupra
navelor maritime, a navelor fluviale, a aeronavelor şi a echipajelor lor
având naţionalitatea statului trimiţător;279
___________________
277
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) i) sub rezerva practicilor şi procedurilor în vigoare, în statul de reşedinţă,
a reprezenta pe cetăţenii statului trimiţător sau a lua măsuri în scopul
asigurării reprezentării lor adecvate în faţa tribunalelor sau a altor autorităţi
ale statului de reşedinţă pentru a cere, în conformitate cu legile şi
regulamentele statului de reşedinţă, adoptarea de măsuri provizorii în vederea
apărării drepturilor şi intereselor acestor cetăţeni atunci când, datorită
absenţei lor sau din orice altă cauză, ei nu-şi pot apăra în timp util drepturile
şi interesele (…).
Cefc, Articolul 4. În vederea protejării drepturilor şi intereselor
cetăţenilor statului trimiţător, funcţionarii consulari au dreptul: a) (…) să se
afle pe lângă aceşti cetăţeni, să comunice şi să discute cu ei şi să-i consilieze;
să se informeze cu privire la incidentele care îi afectează pe aceşti cetăţeni; c)
să-i asiste pe aceşti cetăţeni în raporturile lor cu autorităţile administrative
(…) [competente din circumscripţia lor]; d) să-i ajute, când legile şi
reglementările din statul de reşedinţă nu se opun, în instanţe în faţa
autorităţilor judiciare (…) [din circumscripţia lor]; e) să le asigure, dacă este
cazul, asistenţa unui jurist; f) să propună un traducător care să le acorde
asistenţă cetăţenilor menţionaţi în faţa autorităţilor judiciare (…) [din
circumscripţia lor] sau, cu consimţământul acestor autorităţi, să acţioneze în
calitate de interpret pe contul acestor cetăţeni.
278
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii
rogatorii în conformitate cu acordurile internaţionale în vigoare sau, în lipsa
unor asemenea acorduri, în orice mod compatibil cu legile şi regulamentele
statului de reşedinţă (…).
Cefc, Articolul 9. Funcţionarii consulari au dreptul, în materie civilă şi
comercială, să autentifice acte judiciare, să transmită acte extrajudiciare sau
să execute comisii rogatorii la cererea statului trimiţător, conform acordurilor
internaţionale în vigoare sau, în lipsa acestor acorduri, dacă statul de
reşedinţă nu se opune.
279
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) k) a exercita drepturile de control şi de inspecţie prevăzute de legile şi
279
Unii doctrinari consideră că supravegherea şi protejarea navelor
maritime sunt funcţii primordiale ale posturilor consulare. Până la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, consulii francezi depindeau de
Ministerul Marinei (ANGHEL 1978, 292). Funcţionarul consular,
prin activitatea lui, exprimă atenţia firească pe care statul trimiţător
o acordă ansamblului de activităţi naţionale desfăşurate în
străinătate prin prezenţa navei acolo (ANGHEL 1978, 293).

12) să acorde asistenţă navelor şi echipajelor lor, să primească


declaraţiile asupra curselor lor, să examineze şi să vizeze documentele
de bord, să ancheteze incidentele şi să soluţioneze divergenţele dintre
căpitan, ofiţeri şi marinari;280

regulamentele statului trimiţător asupra navelor maritime şi a navelor fluviale


având naţionalitatea statului trimiţător şi asupra aeronavelor înmatriculate în
acest stat, ca şi asupra echipajelor lor (…).;
280
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
l) a acorda asistenţă navelor şi aeronavelor menţionate în alineatul k) din
prezentul articol, precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile asupra
curselor acestor nave, a examina şi a aviza documentele de bord şi, fără a
prejudicia prerogativele autorităţilor statului de reşedinţă, a face anchete
privind incidentele survenite în cursul călătoriei şi a reglementa, în măsura în
care legile şi regulamentele statului trimiţător autorizează aceasta,
divergenţele de orice natură între căpitan, ofiţeri şi marinari (…).
Cefc, Articolul 28. Funcţionarii consulari au dreptul de a acorda
asistenţa adecvată navelor statului trimiţător care se află în porturile şi în
apele teritoriale sau interioare ale statului de reşedinţă.
Cefc, Articolul 30. 1. Când o navă a statului trimiţător se află într-un
port al statului de reşedinţă sau aruncă ancora în apele teritoriale sau
interioare ale statului de reşedinţă, funcţionarii consulari competenţi pot,
imediat după ce li se permite practica liberă, să se ducă personal la bord sau
să trimită un delegat. 2. Căpitanul şi membrii echipajului sunt autorizaţi să
comunice cu funcţionarul consular. Se pot duce la postul consular dacă au
timp disponibil înainte de plecarea navei. (…)
Cefc, Articolul 31. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să-l
interogheze pe căpitan şi pe membrii echipajului statului trimiţător; b) să
examineze şi să vizeze documentele de bord; c) să ia, când legea statului
trimiţător dispune, depoziţii sau să efectueze declaraţii maritime referitoare la
evenimentele care îi privesc pe căpitan şi pe membrii echipajului, precum şi
pe alte persoane aflate la bord, privesc nava, călătoria, destinaţia şi
încărcătura; d) să faciliteze, în general, intrarea, rămânerea şi plecarea navei
280
13) să îndeplinească şi alte funcţii încredinţate de statul
trimiţător.281
Postul consular îşi desfăşoară activitatea în contact cu
autorităţile statului de reşedinţă din circumscripţia consulară. Dacă în
practica din statul de reşedinţă se admite, postul consular poate să ia

în/din portul şi în/din apele teritoriale sau interioare ale statului de reşedinţă;
e) să emită, în numele statului trimiţător, documentele necesare ca nava să-şi
continue drumul; f) să emită şi să înnoiască documentele speciale privindu-i
pe marinari, admise de legea statului trimiţător; g) să adopte dispoziţii privind
angajarea, îmbarcarea, licenţierea şi debarcarea căpitanului sau a membrilor
echipajului; h) să primească, să întocmească sau să semneze declaraţii sau
documente stabilite de dreptul maritim al statului trimiţător cu privire la:
I. înscrierea sau radierea unei nave în/din registrele statului trimiţător; II. orice
modificare în privinţa proprietăţii unei nave din acest registru; III. înscrierea
unei ipoteci sau a altui drept real care grevează nava; IV. înarmarea sau
dezarmarea unei asemenea nave; V. pierderea navei sau avariile suferite de
aceasta; i) să adopte măsuri pentru respectarea la bordul navei a legii statului
trimiţător în domeniul navigaţiei.
Cefc, Articolul 32. Funcţionarii consulari sau delegaţii lor au dreptul să
acorde ajutor şi asistenţă căpitanului sau membrilor echipajului în raporturile
lor cu autorităţile administrative sau judiciare ale statului de reşedinţă.
Cefc, Articolul 33. (…) funcţionarii consulari au dreptul: a) să
întreprindă măsuri pentru menţinerea ordinii şi a disciplinei la bordul navei
statului trimiţător; b) să soluţioneze divergenţele dintre căpitan şi echipaj,
inclusiv pe cele legate de salarii şi de contractele de angajare.
Cefc, Articolul 34, 1. Funcţionarii consulari pot să adopte dispoziţiile
necesare asigurării asistenţei medicale, inclusiv spitalizării căpitanului şi a
membrilor echipajului, inclusiv a celor licenţiaţi. 2 Ei pot, de asemenea, să
adopte dispoziţiile necesare pentru repatrierea acestor persoane.
281
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) m) a exercita orice alte funcţii încredinţate unui post consular de către
statul trimiţător, care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de
reşedinţă sau la care statul de reşedinţă nu se opune sau care sunt menţionate
în acordurile internaţionale în vigoare între statul trimiţător şi statul de
reşedinţă.
Cefc, Articolul 44. Mai mult decât îndeplinirea funcţiilor consulare
prevăzute de Convenţie, funcţionarii consulari au dreptul să exercite orice
alte funcţii consulare conferite de statul trimiţător neinterzise de legislaţia
statului de reşedinţă sau cărora acest stat nu li se opune.
281
legătura şi cu autorităţile centrale ale statului de reşedinţă, pentru a
rezolva probleme din circumscripţia consulară.282
În general, se consideră că nici postul consular şi nici
funcţionarul consular nu au îndatoriri în sfera politică. Cu toate
acestea, sunt funcţii consulare al căror caracter politic este pregnant.
Comisia pentru drept internaţional a Naţiunilor Unite, în 1963, şi
Consiliul Europei, în 1967, au crezut de cuviinţă, în privinţa funcţiilor
consulare, să acorde întâietate protejării intereselor statului trimiţător
şi ale cetăţenilor acestuia, precum şi dezvoltării relaţiilor bilaterale.
Această funcţie are caracter politic evident (ANGHEL 1978, 212).
Funcţia de stimulare a cooperării dintre statul trimiţător şi statul
de reşedinţă are caracter politic. Rezultă că actele funcţionarului
consular care ar contraveni relaţiilor amicale dintre cele două state ar
fi incompatibile cu obligaţia sa de a realiza această funcţie consulară
(ANGHEL 1978, 210-211).
Indiscutabil este şi caracterul politic al funcţiei consulare de
informare (ANGHEL 1978, 213), foarte asemănătoare cu funcţia
diplomatică de informare.

PRIVILEGIILE CONSULARE

Potrivit dreptului consular, statul de reşedinţă are obligaţia de a


acorda postului consular „orice” înlesnire.283
Funcţionarii consulari au, tocmai în condiţiile de funcţionare în
străinătate, privilegiul de a nu se supune decât jurisdicţiei statului
trimiţător. În acelaşi timp, ei au obligaţia de a respecta legile statului
acreditar, condiţia esenţială a privilegiilor consulare de care
beneficiază284.

___________________
282
Cefc, Articolul 3. 1. În exercitarea funcţiilor consulare, funcţionarii
consulari au dreptul de a se adresa: autorităţilor administrative şi judiciare
competente din circumscripţia lor; în legătură cu probleme privind această
circumscripţie, autorităţilor centrale competente, administrative şi judiciare,
ale statului de reşedinţă, în măsura în care le este permis, potrivit practicii din
acest stat.
283
Crc, Articolul 28. (…) Statul de reşedinţă acordă orice înlesniri
pentru îndeplinirea funcţiilor postului consular.
284
Crc, Articolul 55. Respectarea legilor şi regulamentelor statului de
reşedinţă 1. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoa-
nele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta
282
Sunt doctrinari care consideră că privilegiile consulare au
provenit în sfera normelor cutumiare şi în codurile consulare dintre
regulile de curtoazie internaţională, fiind, de la origine, derogări de la
jurisdicţia statului de reşedinţă (ANGHEL 1978, 324).
Privilegiile consulare corespund aplicării principiului de drept
diplomatic ne impediatur officium, iau în considerare calitatea de
trimişi oficiali ai unui stat străin, aplică principiul egalităţii suverane a
statelor şi ţin seama de interesul statelor de a coopera şi de a avea
relaţii amicale durabile (ANGHEL 1978, 333).
În privinţa privilegiilor de acordat postului consular şi
funcţionarului consular, dreptul consular se aseamănă, dar numai
parţial, cu dreptul diplomatic. Există în dreptul consular restricţii pe
care dreptul diplomatic nu le conţine (CHEBELEU, 677, 685).
Statul de reşedinţă îi asigură postului consular exercitarea
funcţiei de reprezentare, acordându-i dreptul de a utiliza în activitate
drapelul şi stema statului trimiţător. Postul consular beneficiază de
acest privilegiu în limitele stabilite de reglementările din statul de
reşedinţă.285 Prin acordarea acestui privilegiu se facilitează identifi-
carea postului consular atât de către organele de ordine locale, cât şi
de către conaţionalii funcţionarului consular, întrucât se poate ca
postul consular să fie marcat vizibil cu însemne solemne (CHEBELEU,
679).

Privilegiul inviolabilităţii
Autorităţile statului de reşedinţă au, conform dreptului consular,
obligaţia de a-l respecta pe funcţionarul consular străin şi de a-i
proteja libertatea şi demnitatea. Ca urmare, trebuie să întreprindă, de
câte ori este cazul, măsuri prin care să împiedice uzurparea autorităţii

legile şi regulamentele statului de reşedinţă. Ele au de asemenea datoria de a


nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat (ANGHEL 1978, 321 sqq.).
285
Crc, Articolul 29. Folosirea drapelului şi a stemei naţionale 1. Statul
trimiţător are dreptul să-şi folosească drapelul naţional şi scutul cu stema sa
în statul de reşedinţă, conform prevederilor acestui articol. 2. Drapelul
naţional al statului trimiţător poate fi arborat, iar scutul cu stema poate fi
aşezat pe clădirea postului consular şi la poartă, precum şi pe reşedinţa
şefului postului consular şi pe mijloacele sale de transport, atunci când
acestea sunt folosite în interes de serviciu. 3. În exercitarea dreptului acordat
prin acest articol se va ţine seama de legile, de regulamentele şi de uzanţele
statului de reşedinţă.
283
sale, actele de violenţă împotriva lui (ANGHEL 1978, 335-336),
asigurându-i astfel inviolabilitatea persoanei.286
Din prevederile dreptului consular se înţelege că, în general,
arestarea şi deţinerea funcţionarului consular contravin privilegiului de
inviolabilitate de care funcţionarul consular beneficiază. Deţinerea
funcţionarului consular este însă posibilă dacă autorităţile judiciare
competente decid astfel definitiv, ca urmare a comiterii unei crime
grave. Parţial, prezentarea funcţionarului consular ca martor în cadrul
unei proceduri penale angajate împotriva lui nu constituie, conform
dreptului consular, excepţie de la privilegiul inviolabilităţii şi, ca
urmare, funcţionarul consular este obligat să se prezinte ca martor în
situaţia menţionată. Se menţine fără excepţie obligaţia autorităţilor
statului de reşedinţă de a-l respecta pe funcţionarul consular străin
pentru poziţia sa oficială, astfel încât să nu fie împiedicată îndeplinirea
funcţiilor consulare. Dacă autorităţile statului de reşedinţă decid să-l
aresteze, să-l încarcereze sau să-l urmărească penal pe funcţionarul
consular străin, ele au obligaţia de a înştiinţa statul trimiţător.287
Inviolabilitatea persoanei funcţionarului consular nu este aşadar
___________________
286
Crc, Articolul 40. Protecţia funcţionarilor consulari. Statul de
reşedinţă le va acorda funcţionarilor consulari respectul cuvenit şi va
întreprinde toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă
persoanei lor, libertăţii lor şi demnităţii lor.
287
Crc, Articolul 41. Inviolabilitatea personală a funcţionarilor
consulari 1. Funcţionarii consulari nu pot fi puşi în stare de arest sau de
detenţiune preventivă decât în caz de crimă gravă şi în urma unei hotărâri a
autorităţilor judiciare competente. 2. Cu excepţia cazului prevăzut la paragra-
ful 1 al acestui articol, funcţionarii consulari nu pot fi încarceraţi sau supuşi
vreunei alte forme de limitare a libertăţii lor personale decât în executarea
unei hotărâri judecătoreşti definitive. 3. Când o procedură penală este anga-
jată împotriva unui funcţionar consular, acesta este obligat să se prezinte în
faţa autorităţilor competente. Totuşi, trebuie ca procedura să fie aplicată cu
menajamentele cuvenite funcţionarului consular potrivit poziţiei sale oficiale,
astfel încât exercitarea funcţiilor consulare să fie stânjenită cât mai puţin.
Când, în împrejurările menţionate la paragraful 1 al acestui articol, a devenit
necesară punerea în detenţie preventivă a funcţionarului consular, trebuie ca
procedura îndreptată împotriva lui să fie deschisă în termenul cel mai scurt.
Crc, Articolul 42. Notificarea cazurilor de arestare, detenţie sau
urmărire. În caz de arestare, detenţie preventivă a unui membru al perso-
nalului consular sau de urmărire penală angajată împotriva lui, statul de
reşedinţă este obligat să-l prevină neîntârziat pe şeful de post consular. Dacă
acesta este vizat el însuşi de una din aceste măsuri, trebuie ca statul de
reşedinţă să informeze, pe cale diplomatică, statul trimiţător.
284
absolută, spre deosebire de inviolabilitatea diplomatului (CHEBELEU,
689).
Postul consular beneficiază de inviolabilitatea localurilor pe care
le utilizează ca sediu (ANGHEL 1978, 340 sqq.). Trebuie ca
autorităţile statului de reşedinţă să apere liniştea şi demnitatea postului
consular prin măsuri care să împiedice violarea şi deteriorarea acestor
localuri şi, mai mult, trebuie ca aceleaşi autorităţi să nu pătrundă în
spaţiile de lucru ale postului consular fără consimţământul şefului de
post consular sau al şefului misiunii diplomatice permanente
(ambasador sau însărcinat cu afaceri a.i.) din statul de reşedinţă.
Întrucât prevederea de drept diplomatic subliniază caracterul special al
obligaţiei care le revine autorităţilor statului de reşedinţă, rezultă că
măsurile de întreprins le depăşesc pe cele obişnuite din sfera asigurării
ordinii publice.288 (ANGHEL 1978, 342). Nici măcar autorităţile
statului nu au dreptul să pătrundă în localurile consulare (ANGHEL
1978, 341). Pentru autorităţile statului de reşedinţă, dreptul consular
admite însă consimţământul tacit.289 În doctrină, se consideră că
derogarea de la inviolabilitatea absolută a localului admisă în dreptul
consular este o eroare, pe care statele o pot corecta prin convenţii
bilaterale, în care se poate introduce prevederea privind acordarea
privilegiului inviolabilităţii absolute (CHEBELEU, 682).
Nu este permisă utilizarea postului consular ca sediu al unor
activităţi contrare dreptului internaţional. Statul trimiţător şi

___________________
288
Crc, Articolul 31. Inviolabilitatea localurilor consulare 1. Localurile
consulare sunt inviolabile (…) 2. Autorităţile statului de reşedinţă nu pot
pătrunde în partea localurilor consulare pe care postul consular o foloseşte
exclusiv pentru nevoile muncii sale decât cu consimţământul şefului de post
consular, al persoanei desemnate de acesta sau al şefului misiunii diplomatice
a statului trimiţător. (…) 3. (...) statul de reşedinţă are obligaţia specială de a
lua orice măsuri necesare pentru a împiedica violarea sau deteriorarea
localurilor consulare şi pentru a împiedica tulburarea liniştii postului consular
sau atingerea demnităţii sale.
289
Crd, Articolul 22. 1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu li se
permite agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele fără consimţământul
şefului misiunii (…).
Crc, Articolul 31. (…) Totuşi, consimţământul şefului postului
consular poate fi considerat ca obţinut în caz de incendiu sau de alt sinistru
care impune măsuri de protecţie imediată.
285
personalul postului consular au obligaţia să nu dea localurilor consu-
lare utilizări incompatibile cu funcţiile consulare.290
Inviolabilitatea localurilor consulare înseamnă şi că autorităţile
statului de reşedinţă nu pot aplica nici acestor localuri, nici
mobilierului, nici bunurilor, nici mijloacelor de transport ale postului
consular măsuri de rechiziţie pentru apărarea naţională sau în scopuri
de utilitate publică. Chiar dacă s-ar impune o expropriere, autorităţile
statului de reşedinţă au obligaţia să protejeze exercitarea funcţiilor
consulare şi totodată să despăgubească fără întârziere postul con-
sular.291
Postul consular beneficiază oricând şi oriunde de privilegiul
inviolabilităţii arhivelor şi documentelor consulare.292 Permanent,
indiferent de condiţii, chiar dacă se află în conflict militar cu statul tri-
miţător, statul de reşedinţă este obligat să acorde protecţie localurilor
consulare, inclusiv bunurilor şi arhivei postului consular293. Acest
___________________
290
Crc, Articolul 55. (…) 2. Localurile consulare nu vor fi folosite
într-un mod incompatibil cu exercitarea funcţiilor consulare. 3. Dispoziţiile
paragrafului 2 din acest articol nu exclud posibilitatea instalării într-o parte a
clădirii în care se găsesc localurile postului consular a birourilor altor
organisme sau agenţii, cu condiţia ca localurile afectate acestor birouri să fie
separate de acelea care sunt folosite de postul consular. În acest caz, aceste
birouri nu sunt considerate ca făcând parte, conform acestei convenţii, din
localurile consulare.
291
Crc, Articolul 31. (…) 4. Localurile consulare, mobilierul lor şi
bunurile postului consular, ca şi mijloacele sale de transport, nu pot face
obiectul vreunei forme de rechiziţie în scop de apărare naţională sau de
utilitate publică. Dacă, în acest scop, ar fi necesară exproprierea, se vor
întreprinde toate măsurile adecvate ca să se evite împiedicarea exercitării
funcţiilor consulare şi statului trimiţător i se va vărsa o indemnizaţie promptă,
adecvată şi efectivă.
292
Crc, Articolul 33. Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor
consulare. Arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în orice
moment şi în orice loc se află.
293
Crc, Articolul 27. Protecţia localurilor şi arhivelor consulare şi a
intereselor statului trimiţător în circumstanţe excepţionale 1. În cazul ruperii
relaţiilor consulare între două state: a) statul de reşedinţă este obligat, chiar în
caz de conflict armat, să respecte şi să protejeze localurile consulare, ca şi
bunurile postului consular şi arhivele consulare; b) statul trimiţător poate
încredinţa paza localurilor consulare, ca şi a bunurilor care se găsesc în ele şi
a arhivelor consulare unui stat terţ acceptabil pentru statul de reşedinţă;
286
privilegiu a dobândit în timp o recunoaştere foarte largă, fiind acordat
şi respectat fără excepţie (ANGHEL 1978, 353). El este consolidat de
privilegiul libertăţii de comunicare, pe care, totodată, îl consolidează
(ANGHEL 1978, 354).
Postul consular este privilegiat şi pentru că statul de reşedinţă,
dacă i se solicită, este obligat să-l sprijine în vederea procurării
localurilor pentru sedii şi a locuinţelor. 294
Nu îi este permis postului consular să devină sediu al unor
activităţi contrare dreptului internaţional. Statul trimiţător şi funcţio-
narii lui consulari au obligaţia să nu dea localurilor consulare utilizări
incompatibile cu funcţiile consulare.

Privilegiul libertăţii de comunicare


În conformitate cu dreptul consular, statului de reşedinţă îi
revine obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a postului consu-
lar, permiţând comunicarea, protejând-o, fără a o controla.
Comunicarea postului consular cu instituţiile statului trimiţător
se desfăşoară pe căi diverse, în special prin curier consular, cu valiza
consulară şi cu utilizarea cifrului.

c) statul trimiţător poate încredinţa protecţia intereselor sale şi a celor ale


cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul de reşedinţă. 2. În caz de
închidere temporară sau definitivă a unui post consular, sunt aplicabile
prevederile alineatului a) din paragraful 1 al acestui articol. Totodată: a) dacă
statul trimiţător nu este reprezentat în statul de reşedinţă printr-o misiune
diplomatică, dar are un alt post consular pe teritoriul statului de reşedinţă,
acest post consular poate fi însărcinat cu paza localurilor postului consular
care a fost închis, a bunurilor care se găsesc acolo şi a arhivelor consulare,
precum şi, cu consimţământul statului de reşedinţă, cu exercitarea funcţiilor
consulare în circumscripţia acestui post consular; sau b) dacă statul trimiţător
nu are în statul de reşedinţă misiune diplomatică şi nici un alt post consular,
sunt aplicabile prevederile alineatelor b) şi c) din paragraful 1 al acestui
articol.
294
Crc, Articolul 30. Localurile 1. Trebuie ca statul de reşedinţă să
faciliteze dobândirea, pe teritoriul său, în cadrul legilor şi al regulamentelor
sale, de către statul trimiţător, a localurilor necesare postului consular sau să
ajute statul trimiţător să-şi procure localuri în alt mod. 2. Trebuie, de
asemenea, ca statul de reşedinţă să ajute postul consular, dacă este necesar, să
le obţină membrilor săi locuinţe convenabile.
287
Curier consular curent este funcţionarul care însoţeşte valiza
consulară şi căruia statul străin îi datorează ocrotire, asigurându-i
privilegiul inviolabilităţii.
Dreptul consular nu permite ca valiza consulară să fie deschisă
şi nici reţinută de autorităţile statului de reşedinţă. Există posibilitatea
ca autorităţile statului de reşedinţă să ceară deschiderea valizei
consulare, dacă bănuieşte că ar conţine şi altceva decât corespondenţă
oficială şi obiecte de uz oficial ale serviciului public de diplomaţie de
provenienţă. Convenţia stabileşte că trebuie ca valiza consulară să fie
returnată dacă nu se acceptă deschiderea ei.295
___________________
295
Crc, Articolul 35. Libertatea de comunicare 1. Statul de reşedinţă
permite şi protejează comunicarea liberă a postului consular pentru orice
scopuri oficiale. Comunicând cu guvernul, cu misiunile diplomatice şi cu
celelalte posturi consulare ale statului trimiţător, oriunde s-ar găsi ele, postul
consular poate folosi toate mijloacele de comunicaţie adecvate, inclusiv
curierii diplomatici şi consulari, valiza diplomatică sau consulară şi mesajele
în cod sau cifrate. Totuşi, postul consular nu poate instala şi nici nu poate
utiliza un post de radioemisie decât cu asentimentul statului de reşedinţă.
2. Corespondenţa oficială a postului consular este inviolabilă. Prin expresia
„corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la
postul consular şi la funcţiile sale. 3. Nu trebuie ca valiza consulară să fie
deschisă, nici reţinută. Totuşi, dacă autorităţile competente ale statului de
reşedinţă au motive serioase să creadă că valiza conţine alte obiecte decât
corespondenţa, documentele şi obiectele vizate la paragraful 4 al acestui
articol, ele pot cere ca valiza să fie deschisă în prezenţa lor de către un
reprezentant autorizat al statului trimiţător. Dacă autorităţile statului refuză să
satisfacă această cerere, valiza este înapoiată la locul de origine. 4. Pachetele
care constituie valiza consulară trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale
caracterului lor şi nu pot conţine decât corespondenţă oficială şi documente
sau obiecte destinate exclusiv pentru folosinţă oficială. 5. Curierul consular
trebuie să poarte un document oficial, care să-i ateste calitatea şi să precizeze
numărul de pachete care constituie valiza consulară. În afara cazului în care
statul de reşedinţă consimte, curierul nu trebuie să fie cetăţean al statului de
reşedinţă, nici persoană având reşedinţa permanentă în statul de reşedinţă, cu
excepţia situaţiei în care este cetăţean al statului trimiţător. În exercitarea
funcţiilor sale, curierul este protejat de statul de reşedinţă. Curierul
beneficiază de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei
forme de arest sau de detenţie. 6. Statul trimiţător, misiunile sale diplomatice
şi posturile sale consulare pot desemna curieri consulari ad-hoc. În acest caz,
prevederile paragrafului 5 al acestui articol sunt aplicabile, sub rezerva că
imunităţile menţionate încetează din momentul în care curierul îi remite
288
Privilegiile consulare privind comunicarea sunt valabile şi în
cazurile în care corespondenţa oficială, mesajele în cod sau cifrate ale
postului consular, curierul consular, având, dacă este cazul, viză, şi
valiza consulară tranzitează teritoriul unui stat terţ, precum şi în caz de
forţă majoră.296
În doctrina dreptului diplomatic şi consular, s-a remarcat
similaritatea dintre regimurile de privilegiere în domeniul libertăţii de
comunicare pentru ambasadă şi pentru postul consular (CHEBELEU,
681).

Privilegiul postului consular de a comunica liber


cu cetăţenii statului trimiţător
Postul consular beneficiază de privilegiul de a comunica liber cu
cetăţenii statului trimiţător. Statului de reşedinţă îi revine obligaţia
corelativă de a le acorda libertatea de comunicare cu postul consular
cetăţenilor statului trimiţător. Privilegiul se concretizează în libertatea
funcţionarilor consulari de a intra în legătură directă cu aceşti
cetăţeni.297 Acest privilegiu asigură exercitarea funcţiilor consulare

destinatarului valiza consulară care i-a fost încredinţată. 7. Valiza consulară


poate fi încredinţată comandantului unei nave sau al unui avion comercial
care trebuie să sosească într-un punct de intrare autorizat. Acest comandant
trebuie să poarte un document oficial, indicând numărul pachetelor din care
se compune valiza consulară, dar el nu este considerat curier consular.
Printr-un aranjament cu autorităţile locale competente, postul consular îl
poate trimite pe unul din membrii săi să preia valiza, direct şi liber, de la
comandantul navei sau al avionului.
296
Crc, Articolul 54. (…) 3. Statele terţe vor acorda corespondenţei
oficiale şi celorlalte comunicări oficiale aflate în tranzit, inclusiv mesajelor în
cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi aceeaşi protecţie pe care statul de reşedinţă
este obligat să le acorde în virtutea acestei convenţii. Ele vor acorda curierilor
consulari cărora le-a fost eliberată viză, dacă aceasta este necesară, precum şi
valizelor consulare aflate în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi protecţie
pe care statul de reşedinţă este obligat să le acorde pe baza acestei convenţii.
4. Obligaţiile statelor terţe (…) se aplică şi (…) când prezenţa lor pe teritoriul
statului terţ se datorează unui caz de forţă majoră.
297
Crc, Articolul 36. Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător
1. Pentru ca exercitarea funcţiilor consulare cu privire la cetăţenii statului
trimiţător să fie uşurată: a) Trebuie ca funcţionarii consulari să aibă libertatea
de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător şi acces la ei. Trebuie să li se
289
privind eliberarea de documente de călătorie, acordarea de ajutor şi
asistenţă, actele notariale şi de stare civilă, apărarea intereselor în
succesiuni, apărarea intereselor minorilor şi ale celor lipsiţi de
capacitate, reprezentarea juridică, acordarea de asistenţă navelor şi
aeronavelor, precum şi echipajelor lor, primirea declaraţiilor asupra
curselor acestor nave, examinarea şi avizarea documentelor de bord şi
efectuarea de anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei
şi reglementarea divergenţelor de orice natură între căpitan, ofiţeri şi
marinari.
Autorităţile statului de reşedinţă sunt obligate să aducă, fără
întârziere, la cunoştinţa oficiului consular întreprinderea de măsuri de
privare de libertate împotriva cetăţenilor statului trimiţător. Corelativ,
autorităţile statului de reşedinţă au şi obligaţia de a-l informa pe
străinul privat de libertate în legătură cu dreptul lui de a comunica
liber cu oficiul consular.298

acorde cetăţenilor statului trimiţător aceeaşi libertate de comunicare cu


funcţionarii consulari şi de acces la ei (…).
Crc, Articolul 37. Informaţii în caz de deces, tutelă sau curatelă, de
naufragiu şi accident aerian. Dacă autorităţile competente ale statului de
reşedinţă deţin informaţii, sunt obligate: a) să informeze fără întârziere, în caz
de deces al unui cetăţean al statului trimiţător, postul consular în
circumscripţia căruia a avut loc decesul; b) să notifice fără întârziere postului
consular competent toate cazurile în care numirea unui tutore sau curator
apare a fi în interesul unui cetăţean minor sau incapabil al statului trimiţător.
(Totuşi, nu trebuie ca transmiterea acestei informaţii să prejudicieze aplicarea
legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă cu privire la numirea tutorelui
sau a curatorului.); c) dacă o navă având naţionalitatea statului trimiţător
naufragiază sau eşuează în marea teritorială sau în apele interioare ale statului
de reşedinţă sau dacă un avion înmatriculat în statul trimiţător suferă un
accident pe teritoriul statului de reşedinţă, să informeze fără întârziere postul
consular cel mai apropiat de locul unde s-a produs accidentul.
Crc, Articolul 38. Comunicarea cu autorităţile statului de reşedinţă,
1. În exercitarea funcţiilor lor, funcţionarii consulari pot să se adreseze:
a) autorităţilor locale competente ale circumscripţiei lor consulare;
b) autorităţilor centrale competente ale statului de reşedinţă, dacă şi în măsura
în care acest lucru este admis de legile, regulamentele şi uzanţele statului de
reşedinţă sau de acordurile internaţionale.
298
Crc, Articolul 36. Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător. 1. …
b) În situaţia în care cetăţeanul în cauză cere acest lucru, trebuie ca
autorităţile competente ale statului de reşedinţă să avertizeze fără întârziere
postul consular al statului trimiţător când, în circumscripţia consulară, un
290
Privilegiul consular al comunicării libere cu cetăţenii statului
trimiţător se concretizează, în acest caz, prin vizitarea celui privat de
libertate, corespondenţa cu acesta, măsuri în vederea reprezentării lui
în justiţie.299
Acest privilegiu al funcţionarului consular corespunde cu dreptul
cetăţenilor din statul trimiţător aflaţi în străinătate de a comunica, în
orice moment, cu funcţionarul consular prin vizite directe la postul
consular, dacă nu sunt arestaţi sau deţinuţi. Acelaşi privilegiu
corespunde cu obligaţia autorităţilor statului de reşedinţă de a-l

cetăţean al statului trimiţător este arestat, încarcerat sau pus în stare de


detenţie preventivă sau reţinut sub orice formă de detenţie. Orice comunicare
adresată postului consular de către persoana arestată, încarcerată sau pusă în
stare de detenţie preventivă sau reţinută în orice altă formă de detenţie trebuie
transmisă fără întârziere de către aceste autorităţi, care sunt obligate să
informeze persoana în cauză despre drepturile care îi revin.
299
Crc, Articolul 36. Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător.
1. (…) c) Funcţionarii consulari au dreptul să-l viziteze pe cetăţeanul statului
trimiţător, încarcerat, aflat în detenţie preventivă sau reţinut în orice altă
formă de detenţie, să discute şi să corespondeze cu el şi să întreprindă măsuri
pentru asigurarea reprezentării lui în justiţie. Au, totodată, dreptul să-l
viziteze pe cetăţeanul statului trimiţător, încarcerat sau aflat în detenţie în
circumscripţia consulară pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti. Cu
toate acestea, trebuie ca funcţionarii consulari să se abţină să intervină în
favoarea unui cetăţean încarcerat, aflat în detenţie preventivă sau reţinut în
orice altă formă de detenţie, când cetăţeanul în cauză se opune la o asemenea
intervenţie. 2. Trebuie ca drepturile la care se referă paragraful 1 al acestui
articol să se exercite în conformitate cu legile şi regulamentele statului de
reşedinţă, sub rezerva că trebuie ca aceste legi şi regulamente să permită
realizarea deplină a scopurilor cărora le sunt destinate drepturile acordate pe
baza acestui articol.
Cefc, Articolul 4. În scopul protejării drepturilor şi intereselor
cetăţenilor statului trimiţător, funcţionarii consulari sunt îndreptăţiţi: a) (…)
să ia legătura cu aceşti cetăţeni pentru a comunica şi pentru a discuta cu ei şi
pentru a-i consilia; b) să se informeze în legătură cu orice incident care
afectează interesele cetăţenilor din statul trimiţător; c) să-i ajute pe aceşti
cetăţeni în relaţiile lor cu autorităţile judiciare [competente din circum-
scripţie]; d) să îi ajute, când legile şi reglementările statului de reşedinţă nu se
opun, în instanţe, în faţa autorităţilor judiciare [competente din
circumscripţie]; e) să le asigure, dacă este cazul, asistenţa unui jurist; f) să
propună un traducător pentru a le acorda asistenţă în faţa autorităţilor
judiciare [competente din circumscripţie].
291
informa fără întârziere pe funcţionarul consular atunci când, în
circumscripţia consulară, aceste autorităţi au întreprins în privinţa unui
cetăţean al statului trimiţător măsuri de privare de libertate. Aplicând
reglementările statului de reşedinţă şi dacă acestea permit realizarea
deplină a comunicării dintre funcţionarul consular şi cetăţeanul
statului trimiţător arestat sau deţinut, autorităţile statului de reşedinţă
au obligaţia de a transmite fără întârziere toate mesajele componente
ale comunicării dintre funcţionarul consular şi cetăţeanul statului
trimiţător arestat sau deţinut fără a fi în situaţia executării unei sentinţe
sau a unei hotărâri administrative definitive.300
Dacă autorităţile statului de reşedinţă iau cunoştinţă despre un
cetăţean al statului trimiţător căruia i se cuvine aplicarea regimului de
tutelă sau de curatelă, trebuie ca ele să-l informeze pe funcţionarul
consular, care, în ceea ce îl priveşte, are datoria de a le transmite
autorităţilor statului de reşedinţă informaţii din acelaşi domeniu.301
Autorităţile statului de reşedinţă au obligaţia de a-l informa pe
funcţionarul consular imediat după ce au aflat despre decesul unui
cetăţean al statului trimiţător şi despre deschiderea unei succesiuni în
legătură cu care funcţionarul consular ar putea avea dreptul de a
reprezenta interese ale cetăţenilor din statul trimiţător. Totodată, func-
___________________
300
Cefc, Articolul 5. Cetăţenii statului trimiţător au permanent dreptul
să comunice cu funcţionarii consulari competenţi (…) şi, dacă nu sunt arestaţi
sau deţinuţi, să se prezinte la postul consular.
Cefc, 1. Funcţionarul consular este informat fără întârziere de autorită-
ţile competente ale statului de reşedinţă când, în limitele circumscripţiei sale,
un cetăţean al statului trimiţător este obiectul unei măsuri privative de
libertate din partea autorităţilor menţionate. Autorităţile competente transmit
fără întârziere orice comunicare între funcţionarul consular şi cetăţeanul
statului trimiţător arestat sau deţinut, care nu execută o sentinţă sau o decizie
administrativă definitivă. Funcţionarul consular are dreptul să-l viziteze pe
cetăţean şi să discute cu el. Aceste drepturi se exercită conform legilor şi
reglementărilor din statul de reşedinţă, cu condiţia însă ca aceste legi şi
reglementări să permită reaşezarea deplină a scopurilor pentru care au fost
acordate (...).
301
Cefc, Articolul 5. (…) 3. Dacă autorităţile locale competente ale
statului de reşedinţă află că un cetăţean al statului trimiţător, căruia trebuie să
i se aplice un regim de tutelă sau curatelă, se află în statul de reşedinţă, ele îl
vor informa pe funcţionarul consular interesat. La rândul lui, acest funcţionar
va informa autorităţile menţionate dacă deţine informaţii în materie dintr-o
altă sursă.
292
ţionarului consular îi revine obligaţia de a informa autorităţile statului
de reşedinţă dacă află înaintea lor despre decesul unui cetăţean al
statului trimiţător şi despre deschiderea unei succesiuni.
În cazul „Paraguay contra SUA”, în faţa Curţii Internaţionale de
Justiţie, SUA au admis că au încălcat prevederea dreptului
consular conform căreia funcţionarii consulari au dreptul să-l
viziteze pe cetăţeanul statului trimiţător încarcerat, aflat în detenţie
preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţie, să discute şi
să corespondeze cu el, dar au refuzat să amâne pedepsirea cu
moartea a unui cetăţean paraguayan. În 2001, Curtea a constatat, în
cazul „LaGrand”, că SUA au comis o încălcare similară a dreptului
consular, au refuzat să aplice decizia Curţii şi au permis executarea
unui cetăţean german (DIACONU II, 169).
La 28 februarie 2004, Curtea Internaţională de Justiţie a dat, cu
privire la cazul „SUA împotriva Mexicului – Avena şi alţi cetăţeni
mexicani”, o sentinţă prin care a permis ca 51 de mexicani
condamnaţi la moarte să fie audiaţi din nou. În martie 2004, Curtea
a confirmat că, în relaţiile consulare, statul care a întreprins măsuri
de privare de libertate şi condamnare a unui cetăţean străin este
obligat să-l informeze fără întârziere pe funcţionarul consular din
statul acestui cetăţean. După aceste decizii ale Curţii, SUA s-au
retras dintre semnatarii Protocolului opţional al Convenţiei de la
Viena privind relaţiile consulare, conform unei scrisori datate
7 martie 2005 şi transmise secretarului general ONU, Kofi Annan,
de secretarul american de stat, Condoleezza Rice. Acest protocol a
fost propus chiar de Statele Unite, în 1963, şi a fost ratificat de
SUA şi de celelalte state semnatare ale Convenţiei de la Viena în
1969. Protocolul le cere statelor semnatare să recunoască
jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie în cazul străinilor
deţinuţi şi care pretind că le-a fost încălcat dreptul de a se întâlni
cu funcţionarii consulari ai statelor lor în timp ce sunt privaţi de
libertate într-un stat străin. SUA au invocat acest protocol în faţa
Curţii Internaţionale de Justiţie, în cazul „SUA contra Iran”
privindu-i pe cei 52 de cetăţeni americani luaţi ostatici la Teheran,
în 1979.
Din relatările mass-media rezultă că numeroase state au recurs la
acest protocol pentru a-şi proteja cetăţenii condamnaţi la moarte în
SUA, dar funcţionarilor lor consulari nu li s-a permis să ia legătura
cu aceşti cetăţeni.

293
Comentatorii prin mass-media ai deciziei americane au remarcat că
SUA doresc să contracareze presiunile internaţionale privind
aplicarea pedepsei cu moartea.
Un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA a
explicat: „Curtea Internaţională de Justiţie a interpretat Convenţia
de la Viena cu privire la relaţiilor consulare într-un mod pe care nu
l-am anticipat şi care se referă la anchetele penale ale statului şi la
pedeapsa cu moartea, ceea ce presupune efectiv supervizarea
sistemului nostru penal intern. Denunţarea protocolului este o
modalitate de autoprotecţie în faţa viitoarelor decizii ale Curţii
Internaţionale de Justiţie care ar interpreta în mod similar
convenţia consulară sau ar afecta sistemul nostru penal în moduri
pe care nu le-am anticipat când am ratificat documentul.” Acelaşi
purtător de cuvânt a menţionat că mai puţin de 30 la sută dintre
semnatarii Convenţiei de la Viena (166 de ţări) au acceptat şi
protocolul opţional, adăugând că printre cei care nu au semnat
protocolul se numără Spania, Brazilia şi Canada.

Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie


Funcţionarii consulari au libertatea de a circula pe teritoriul
statului de reşedinţă. Totuşi, statul de reşedinţă poate să reglementeze
sau să interzică, din motive de securitate naţională, accesul
funcţionarilor consulari în anumite zone.302 Se poate interzice sau
limita, prin reglementări speciale, accesul într-o zonă precum cea de
frontieră, din preajma unei fabrici de armament sau a unui teren folosit
pentru teste şi exerciţii militare, în localităţi unde au loc conflicte
sociale care pot afecta securitatea străinilor. Pentru restrângerea
posibilităţii de deplasare, se invocă şi motive legate de poluare sau de
opţiunea unor comunităţi etnice sau religioase, care nu acceptă
periodic sau permanent vizite ale străinilor. În cazurile în care nu este
interzis, ci doar reglementat, accesul este posibil dacă postul consular
notifică deplasarea şi autorităţile statului de reşedinţă o acceptă.

___________________
302
Crc, Articolul 34. Libertatea de deplasare. Sub rezerva