Ivan Sergheevici Şmeliov

 Ivan Sergheevici Şmeliov a fost un prozator şi publicist

rus, reprezentant al primei generaţii de scriitori ai
emigraţiei ruse din secolul XX.

 S-a născut în anul 1873, în raionul comercial

Zamoskvorecie din Moscova, într-o familie de
negustori. Părinţii săi, în special tatăl (care va ocupa
un loc special în scrierile autobiografice ale lui
Şmeliov), erau oameni simpli, credincioşi, cu un mod
de viaţă patriarhal. Mama, cu care scriitorul nu a avut o
legătură afectivă foarte strânsă, a fost totuşi cea care l-a
orientat pe tânărul Şmeliov spre literatură.
 După încheierea ciclului gimnazial, în 1894 s-a înscris
la Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova, iar
în anul următor, 1895, a publicat primul text
beletristic, У мельницы.

 Tot în 1895 a plecat împreună cu soţia sa, Olga

Aleksandrovna, într-un pelerinaj la Mănăstirea
Valaam, experienţă reflectată într-o altă scriere din
prima perioadă a creaţiei literare, şi anume На скалах
Валаама (Pe stâncile Valaamului).
 Recunoaşterea sa în plan literar i-au adus-o scrierile de
după Revoluţia rusă din 1905-1907, dintre care cea mai
importantă este Человек из ресторана (Chelner!),
publicată în 1911.

 Impresii legate de Primul Război Mondial şi de

Revoluţia din 1917 au fost oglindite în ciclul de
povestiri Чужой крови, scris între 1918-1923.
 Existenţa i-a fost dureros marcată de o întâmplare
petrecută în 1920, când fiul său, Serghei, membru al
armatei albe, a fost arestat, iar în 1921 - condamnat la
moarte prin împuşcare.

 Tragedia familială, precum şi conflictul cu noul regim,

l-au determină pe I. Şmeliov să părăsească Rusia.
Astfel la sfârşitul anului 1922, a plecat împreună cu
soţia la Berlin, iar după doar două luni, la invitaţia lui
I. Bunin, s-a stabilit la Paris, unde a legat o prietenie
strânsă cu filosoful I. Ilin şi unde şi-a petrecut tot
restul vieţii.
 Revolta scriitorului faţă de atrocităţile războiului civil, care a
instaurat haosul social şi a cărui victimă a devenit fiul său, se
reflectă în primul text autobiografic scris în emigraţie, Cолнце
мёртвых (1923).

 În străinătate, soţii Şmeliov s-au confruntat cu o situaţie

financiară precară, iar în 1934 dramatismul existenţei lor a fost
accentuat de experienţa unei boli prin care a trecut scriitorul.
Totuşi, această din urmă experienţă s-a încheiat în mod fericit, şi
nu în urma intervenţiei medicale, ci a unei minuni făcute de
Sfântul Serafim de Sarov, pentru care Şmeliov a avut o
consideraţie spirituală deosebită, dedicându-i chiar şi un text,
Милость преподобного Серафима (1935).
 Moartea soţiei, survenită în 1936, l-a afectat profund, dar
nu l-a dezechilibrează spiritual, cum a fost în cazul
pierderii fiului. A continuat să scrie, lucrând la două dintre
cele mai reprezentative opere - romanele Пути небесные
(1936-1948) şi Лето Господне (1933-1948).

 Sfârşitul vieţii a fost marcat de călătoria la Mănăstirea

Lavra Pecerska, scriitorul manifestând înclinaţie spre
modul de viaţă monahal. Înainte de moarte, care a avut loc
în 1950, şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat în patria
sa. Aceasta a fost îndeplinită abia în anul 2001, când
osemintele soţilor Şmeliov au fost mutate din cimitirul
Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din apropierea
Parisului în cimitirul Mănăstirii Donskoi din Moscova.
 Trăsătura fundamentală a operei şmelioviene este misticul,
religiosul. Această înclinaţie spirituală are o motivaţie
personală, în sensul că însuşi scriitorul a fost permanent
preocupat, uneori chiar măcinat de întrebările esenţiale ale
existenţei (sensul vieţii, lupta dintre Bine şi Rău, credinţa
sau/ şi necredinţa în Dumnezeu etc).

 Concepţia sa iniţială asupra lumii şi existenţei lui

Dumnezeu a fost caracterizată, într-o anumită măsură, de
pozitivism şi scepticism. Experienţele prin care trece l-au
determinat să-şi reconfigureze perspectiva, iar în perioada
maturităţii fizice, literare şi spirituale, Şmeliov se prezenta
ca un om profund religios, întărit credinţa ortodoxă, care i-
a trasat destinul personal şi artistic.
 Creaţia literară a lui Ivan Şmeliov poate fi împărţită în două
etape:
 1. prima etapă, de dinaintea emigraţiei; autorul continuă linia
realismului social din secolul XIX, acordând atenţie cauzelor
exterioare care influenţează destinul individului; principala
categorie analizată în scrierile din această etapă este cea a
„omului mărunt”, introdusă în literatură de N. V. Gogol şi F. M.
Dostoievski.

 2. a doua etapă, din perioada emigraţiei; se caracterizează prin

tematica mistică, religioasă, în spirit ortodox; scriitorul trece de
la realismul social la realismul numit „spiritual” sau
„duhovnicesc”, concentrându-se pe analiza factorilor intrinseci,
din interiorul fiinţei umane, care determină atitudinea omului
faţă de sine, de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu.
 Afirmarea lui ca scriitor de talie universală s-a realizat în a
doua etapă a creaţiei literare, adică în perioada emigraţiei.

 La fel ca alţi scriitori ai primului val al emigraţiei ruse,

pentru care „exilul era văzut ca misiune: aceea de a păstra
cultura şi limba rusă, credinţa ortodoxă şi tradiţiile ruseşti”
(Timofte, 2016:40), Ivan Şmeliov abordează tema
nostalgiei, a dorului de vechea şi sfânta Rusie (Святая
Русь), prezentată ca un paradis pierdut, pe care încearcă să-
l recupereze prin intermediul memoriei, atât cu scopul de a
prezenta generaţiilor viitoare un trecut de aur, cât şi pentru
a redescoperi el însuşi esenţa vremurilor şi locurilor în care
a trăit şi care l-au format.
 Romanul Лето Господне este una dintre operele de
referinţă, prin care Ivan Şmeliov a încercat să-şi
îndeplinească misiunea de scriitor al exilului.

 Pentru evocarea trecutului, cu credinţa, valorile şi

tradiţiile creştin-ortodoxe care au constituit spiritul
Rusiei de dinaintea revoluţiei şi războiului civil,
scriitorul alege ca formă auctorială naraţiunea la
persoana I, făcută la timpul prezent, de un personaj-
povestitor, Vanea, care este, de fapt, însuşi Şmeliov în
copilărie.
 Ideea centrală a romanului este sugerată de titlu -
tradus în română Anul Domnului – sintagmă cu
conotaţie religioasă, preluată din Biblie, mai exact, din
Evanghelia după Luca, unde este amintită împlinirea
profeţiei proorocului Isaia de către venirea pe pământ
a Mântuitorului: „Duhul Domnului este peste Mine,
pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a
trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să
propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea;
să slobozesc pe cei apăsaţi, Şi să vestesc anul plăcut
Domnului” (Luca 4:18, 19).
 În perspectivă strict religioasă, eschatologică, anul
Domnului se referă la binecuvântarea şi salvarea omenirii
prin întruparea lui Mesia.

 Textul lui Şmeliov este străbătut de acelaşi sens optimist, al

binecuvântării şi proniei lui Dumnezeu în viaţa micului
Vanea, precum şi în viaţa familiei şi a poporului său.

 Tema timpului introdusă prin cuvântul „an” se circumscrie,

de asemenea, unui sens spiritual: anul, termen care, la nivel
temporal, reprezintă un întreg, o structură circulară
completă, stă sub semnul providenţei. Întreaga existenţă a
personajelor din roman se organizează după calendarul
sărbătorilor religioase, al timpului sacru.
 Este alcătuit din trei mari părţi (cu titlurile Sărbătorile, Bucuriile,
Supărările), separate la rândul lor în subcapitole cu denumiri
specifice tematicii anunţate titlurile principale.

 Deşi sacrul este axa care străbate romanul de la un capăt la

celălalt, în cele trei părţi prezenţa lui nu este uniformă, ci se
manifestă în gradaţii şi sub diferite forme, fiind descris exclusiv
prin ochii unui copil. De altfel, toate evenimentele sunt
prezentate subiectiv, prin prisma inocenţei caracteristice vârstei,
dar una dintre premisele romanului este tocmai aceea de a ne
reaminti despre fericirea de a privi lumea ca un copil, copilăria
fiind şi cea mai pură perioadă a vieţii, nealterată de influenţele
sociale, ci bazată în special pe trăirea în simplitate, bucurie şi
iubire.
 Nu se poate vorbi de o acţiune propriu-zisă, o fabulă a
romanului, care să fie delimitată în momente legate între
ele prin cauzalitate. Cu alte cuvinte, nu există „momentele
subiectului” (expoziţiune, intrigă, desfăşurarea acţiunii,
punct culminant, deznodământ), ci momente prezentate
adeseori disparat, prin fluxul memoriei, coerenţa fiind
asigurată de prezentarea amintirilor în concordanţă cu
succesiunea sărbătorilor religioase.

 Nu înseamnă că avem de a face cu fragmentarul şi cu o

expunere haotică, ci aproape fiecare amintire evocată
reprezintă un subiect în sine, fie că este cuprinsă într-un
subcapitol sau că se desfăşoară de-a lungul a mai multe
subcapitole.
 Se remarcă alternanţa sacru-profan (în alţi termeni,
religios-laic). Astfel, deşi prima parte se numeşte
Sărbătorile şi ar putea sugera un conţinut mai degrabă
religios, iar cea de-a doua parte, Bucuriile, unde chiar
predomină atmosfera profană, cele două dimensiuni
nu se exclud una pe cealaltă, ci sunt prezentate în
tandem. Acest aspect aminteşte de viziunea lui Mircea
Eliade, care în multe dintre textele sale (de exemplu,
Podul, Un om mare şi altele) îşi propune să arate că
sacrul se ascunde, se camuflează şi este reperabil în
profan.
 Primele două părţi urmează cursul anului bisericesc. Ele încep cu
prima zi de luni din Postul Mare şi se încheie cu ultima duminică de
dinaintea Postului Mare ((numită şi Duminica iertării – Прощёное
воскресенье).

 Micul Vanea, narator şi personaj, ia parte conştiincios la modul de viaţă

al oamenilor mari, care practică rânduielile religioase: postul,
rugăciunea, privegherea, şi totodată se bucură de cele mai mărunte şi
simple lucruri, cărora le atribuie o semnificaţie neobişnuită, aparent
ciudată.

 El observă lumea din jurul său, adică oamenii, obiectele, fenomenele

naturii, face analogii între lucruri, culori, gusturi, mirosuri, se
entuziasmează atunci când pătrunde cu simplitatea gândului
semnificaţia sărbătorilor sau când ele (sărbătorile) îi sunt explicate de
altcineva.
 Personajele care îl înconjoară pe Vanea sunt, în
general, oameni simpli, din popor, pe care el îi priveşte
cu bunăvoinţă, duioşie, admiraţie, uneori amuzament,
toate subsumate sentimentului de ataşament faţă de
ei, pe care îi numeşte „păsări cereşti, făpturi ale
Creatorului”.
 Oamenii din popor reprezintă un personaj colectiv şi
evocarea imaginii poporului este legată de ideea
„sufletului rus”, întâlnit în mod autentic şi plenar la
ţăranul simplu.
 Un loc important în roman îl ocupă personajul Gorkin,
prietenul cel mai apropiat al familiei lui Vanea, care se
află în permanenţă în prezenţa băiatului, fiind
întotdeauna pregătit să răspundă, uneori pe un ton
grav sau auster, alteori duios sau glumeţ, întrebărilor
pe care acesta le adresează.
 Crescut într-un mediu religios, Vanea, curios şi vesel
din fire, adeseori pune sau îşi pune întrebări pe teme
serioase, de cele mai multe ori legate de sensul tainic
al modului în care se petrec lucrurile.
 Băieţelul dă dovadă de maturitate spirituală, fiindcă
tratează cu respect toate tradiţiile religioase. Dar acest
lucru nu-i răpeşte din zburdălnicia specifică vârstei. El
nu este un copil trist, fără interes pentru joacă şi
amuzament. Dimpotrivă, partea a doua a cărţii arată
cum bucuriile înalte trăite de sărbători (mai ales cele
de Paşti şi de Crăciun) se împletesc cu bucuriile simple
ale vieţii cotidiene (plimbările prin Moscova cu
trăsura, participarea la adunările oamenilor mari, cu
cântece, mâncare şi dans).
 Locul central al romanului îi este atribuit prin
excelenţă tatălui. În primele două părţi portretul său
este schiţat, nu foarte precis, el fiind suprins în
activităţi coditiene, preocupat de treburile
gospodăreşti. Apare astfel ca un om pragmatic şi
hotărât. Totuşi, trăsătura sa principală, pe care însuşi
Vanea a moştenit-o, este înclinaţia spre religios.

 A treia parte a romanului, Supărările, evidenţiază

profunzimea credinţei tatălui, în contextul
confruntării cu boala şi cu apropierea morţii.
 Suferinţa tatălui este motivul Supărărilor, dar ea adună laolaltă
întreaga comunitate şi subliniază solidaritatea oamenilor din
acele vremuri.

 Totodată, boala şi moartea celei mai dragi persoane îi provoacă

băieţelului de numai şapte ani o durere profundă şi duc chiar la o
criză spirituală în fază incipientă, întrucât credinţa sa în minuni
se clatină. Totuşi, finalul romanului stă sub semnul speranţei
(ultimele cuvinte sunt versurile unei rugăciuni).

 Vanea ştie, speră şi crede că moartea tatălui nu este decât o

despărţire temporară, că prin învierea lui Hristos, toţi oamenii
vor învia şi că el se va reîntâlni astfel cu toţi cei dragi.
 La nivel metaforic şi în conformitate cu „misiunea”
scriitorilor din exil expusă la începutul lucrării, moartea
tatălui poate semnifica drama pierderii patriei, a încercării
noului regim de a ucide Rusia tradiţională, iar rugăciunea
din finalul romanului este semnul speranţei că trecutul
ţării, credinţa şi cultura vor reînvia.

 Tot în aceeaşi ordine de idei, conform viziunii lui Şmeliov,

suferinţa este văzută ca o cale de izbăvire. Fie că este
individuală sau colectivă, la nivelul unui întreg popor,
suferinţa trebuie asumată şi conduce astfel la renaştere.