O NOUĂ ABORDARE PENTRU

ANALIZA TEXTELOR LA
NIVEL FONETIC,
MORFOLOGIC, LEXICAL ŞI
SINTACTIC
Literatura, ca ramură a artei, este o modalitate specifică de
cunoaştere. Aportul său în formarea elevilor este deosebit:

• formarea gustului estetic

• dezvoltarea gândirii
• formarea orizontului intelectual-cultural
• cultivarea înaltelor valori umane
• sensibilizarea în faţa frumosului
• îmbogăţirea vocabularului
• formarea deprinderilor de exprimare corectă, expresivă.

Un text literar este “un întreg” care îşi aduce aportul prin toate
nivelele sale la exprimarea mesajului. Este un mesaj codificat într-un
limbaj specific. Ora de literatura română este chemată să ofere
elevului o anume tehnică de investigaţie, să dezvolte elevului
facultăţi psiho-intelectuale indispensabile procesului receptării
literare.
Materialul de faţă este doar o trecere în revistă a aspectelor teoretice
pe care le are la îndemână atât profesorul, cât şi elevul—echipa pusă
în faţa textului literar.

Facem precizarea că nivelul stilistic nu este prezentat separat,

expresivitatea figurilor de stil sintactice, a figurilor de stil semantice,
sau a figurilor de sunet—proprii nivelului stilistic—fiind prinse la
nivelul fonetic, morfo-sintactic sau lexical.
 NIVELUL LEXICAL

- Utilizarea cuvintelor populare, a regionalismelor marchează sursa de

inspiraţie a scriitorului (folclorul), sau crearea atmosferei specifice cadrului
descris:

„Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică”
(M.Eminescu „Sara pe deal”)
„Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund”
(M. Eminescu „Dorinţa”)
 NIVELUL LEXICAL

Expresivitatea textului este dată şi de gruparea cuvintelor în câmpuri

semantice.

Lexicul este asociat întotdeauna cu mesajul poeziei.

În textul „Iarna” de Vasile Alecsandri câmpul lexical este alcătuit din

termenii specifici anotimpului descris: „ninsoare, flori de gheaţă, fantasme
albe, clăbuci albi”.Toate elementele formează două planuri artistice: cel
cosmic(„văzduh, norii, cer, fulgii”) şi cel terestru(„troiene, câmpuri, depărtare”)
 NIVELUL LEXICAL
Folosirea claselor semantice:

- Sinonimele evidenţiază varietatea lexicală şi insistă asupra unei anumite idei:

„Cu dumbrăvile de laur verde şi cu lunci de chiparos” (M. Eminescu)

- Antonimele redau sentimentele contradictorii ale eului liric:

„Cu mâne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi”
(M. Eminescu)
- Diminutivele exprimă sentimentele de admiraţie, de dragoste ale eului liric:
„-Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,”
( M. Eminescu „Revedere)

- Pleonasmul accentuează ideea poetică a textului:

„Cobori în jos, luceafăr blând”
( M. Eminescu „Luceafărul”)
 NIVELUL LEXICAL
Figurile de stil semantice:

-Comparaţia constă în alăturarea a doi termeni pentru a li se înfăţişa trăsăturile

comune:
„Faţa-i roşie ca mărul”
( M. Eminescu „Călin-file din poveste”)

-Epitetul înfăţişează însuşirile unor obiecte, fiinţe, fenomene, aşa cum se

reflectă ele în fantezia scriitorului:
„Primăvară....
O pictură parfumată cu vibrări de violet”
( G. Bacovia „Nervi de primăvară ”)

- Personificarea atribuie însuşiri, comportament şi limbaj omenesc unor

obiecte neînsufleţite:
„ De-atâtea nopţi aud plouând
Aud materia plângând”
(G.Bacovia „Lacustră”)
 NIVELUL LEXICAL

- Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al cuvântului la alt
sens prin intermediul unei comparaţii subînţelese:
„Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci”
( M. Eminescu „Scrisoarea I”)

- Oximoronul constă în asociarea în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care

conţin noţiuni contradictorii:
„Suferinţă, tu, dureros de dulce”
(M. Eminescu „Odă în metru antic”)
 NIVELUL MORFOLOGIC
1. Frecvenţa unor părţi de vorbire:

a) Substantivul şi adjectivul: rol expresiv în crearea imaginilor unei descrieri

(descrierea din final a satului Sărăceni, nuvela Popa Tanda)

b) Aglomerarea de verbe: conferă textului dinamism, rapiditate, sugerează

emoţia, tensiunea acţiunii
(scena luptei din Scrisoarea III)
 NIVELUL MORFOLOGIC
2. Valorile stilistice ale modurilor şi timpurilor verbale:
a) Prezentul:
- conferă textului impresia de realism, dinamism, dramatism, încleştarea acţiunii
( vezi Paşa Hassan)

- are ca rezultat proiecţia imaginară a stărilor emoţionale, exteriorizarea eului liric

( mă tem, mă apropii, tac, şuier, răsar, prefac… N. Stănescu)

b) Perfectul compus: exprimă cu certitudine un fapt ce s-a împlinit, devenit

astfel etern prin îndepărtarea sa în timp:

( …că m-am însurat / Şi la nunta mea / A căzut o stea, / Soarele şi

luna / Mi-au ţinut cununa, / Am avut nuntaşi / Brazi şi păltinaşi –

Mioriţa).
 NIVELUL MORFOLOGIC
2. Valorile stilistice ale modurilor şi timpurilor verbale:

c) Imperfectul: susţine ideea de acţiune ce nu se mai sfârşeşte,subliniază tensiunea

acţiunii, continuitatea, durata
( cădeau, soseau, veneau…Scrisoarea III)

d). Viitorul popular/regional:

- ideea unei posibilităţi ce diminuează tristeţea
(or să-mi crească, ai să te ascunzi, o să se-nchidă)
- posibilitatea acţiunii, ipoteticul (a bate, a răzbate, s-or strânge, m-or
plânge).
- poate evidenţia trăsături ale unui personaj
( în romanul Baltagul: rigurozitatea, perseverenţa, inteligenţa: m-oi
duce,l-oi plăti, oi primi, oi face, nu s-a afla, avea
să deschidă)
 NIVELUL MORFOLOGIC
2. Valorile stilistice ale modurilor şi timpurilor verbale:

e) Gerunziul:
- acţiune durativă
(vâjâind, lovind, duduind, rupând, gonind)
- se sporeşte tonul grav, tensiunea emoţională, dar se
evidenţiază şi trăsături ale personajelor
( alergând, întrebând, zicând – Mioriţa)
- se subliniază tensiunea, disperarea izvorâtă din neputinţă
( tremura lucrând / lucra tremurând)

f) Imperativul / cel realizat prin conjunctiv:

- pune în lumină discreţia sentimentelor, delicateţea dorinţelor, dar şi
nesiguranţa, ipoteticul
(Aste să le spui /iar la cap să-mi pui /..să mă îngroape…)
- poate sublinia şi îndemnul înflăcărat
(Deşteaptă-te, române…să dăm dovezi…să ne unim ca fraţi…)
 NIVELUL MORFOLOGIC
2. Valorile stilistice ale modurilor şi timpurilor verbale:

g) Conjunctivul sporeşte senzaţia de ireal, de vis, sugerând dorinţa

(să răsară, să-mi cadă lin pe piept, să sărim în luntrea mică, lopeţile
să-mi cadă, să plutim…)

h) Condiţionalul evidenţiază dorinţa

(dorinţa de iubire, în Măi bădiţă, floare dulce: te-aş găsi, te-

aş rupe, te-aş duce, te-aş răsădi, te-aş îmblăti…)
 NIVELUL MORFOLOGIC
3. Superlativul stilistic al adjectivelor

-crează imagini poetice, sugerând şi trăirile emoţionale

aşa-s de negri ochii tăi;
atât de fragedă, te-asemeni /cu floarea albă de cireş,
căldură ca aceea;
balcâză şi lălâie de-ţi era frică…

4. Dativul etic. Dativul posesiv

- sporesc dramatismul, afectivitatea, subliniază implicarea, dar şi relaţia dintre

personaje
vreau să mi te-omoare;
culcă-mi-te mititel;
cine mi-au văzut /Mândru ciobănel;
Şi frunzişul mi-l răreşte
 NIVELUL MORFOLOGIC
5. Pronumele şi adjectivul pronominal

-implicarea afectivă, în asociere cu verbe de pers.I, fiind mărci ale eului liric:

a noastre piepturi, să ne răpească, vechiul nost pământ

mă apropii de pietre şi tac;

... îmi pare / Că ochii tăi, adâncii;

Tu, mioara mea;

Şi să-mi cadă lin pe piept…

 NIVELUL MORFOLOGIC
6. Elementele oralităţii

a) Vocativele subliniază încărcătura emoţională, accentuează lirismul,

sunt surse ale oralităţii
( Frumoasă, Lumina mea; drăduţule bace ;drăguţă mioară;
Codrule, codruţule; Dă, Doamne, pe lume, Stăi, mândruţa mea )

b) Interjecţiile:
- insistă asupra aspectului înfăţişat ( iată, ia, mări)
- exprimă hazul, comicul, afectivitatea ( - Ha, ha, bine v-au mai săcelat…; -Ăra!
d-apoi aveţi la ştiinţă…- Ei, taci, taci! Ajungă-ţi de-amu, herghelie…)
- anticipează starea de tensiune, pot exprima compasiunea, dar şi atitudinea
naratorului ( Când, vai! Ce zărea?)
- exprimă intensitatea sentimentului ( O, rămâi, rămâi la mine; O, tu nici visezi,
bătrâne…)
 NIVELUL SINTACTIC
Investigarea textului la nivel sintactic presupune identificarea şi analizarea figurilor de
construcţie. Astfel, la nivelul textului poetic, putem întâlni figuri de construcţie, de
tipul:

Anacolutul - întreruperea continuităţii sintactice în propoziţie sau frază. Astfel, deşi

din punct de vedere gramatical este considerată greşeală, la nivelul
textului poetic poate avea efecte estetice:

Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur

Anafora - figura de construcţie care presupune repetarea aceluiaşi cuvânt sau

grup de cuvinte la începutul unei unităţi prozodice – versuri / strofe
Şi-uneori sunt ca o cracă
Singură, care se apleacă,
Singură plânge şi cântă,
Singură se înconvoaie
De un gând ascuns de ploaie.(T. Arghezi)
 NIVELUL SINTACTIC
Epifora - constă în reiterarea unui termen sau a unei sintagme la sfârşitul mai multor
versuri succesive:

Amurg de toamnă violet...

Doi plopi, în fund, apar în siluete
Apostoli în odăjdii violete
Oraşul tot e violet. ( G. Bacovia )

Epifora şi anafora sunt forme ale repetiţiei care sporesc expresivitatea textului poetic

Chiasmul – presupune încrucişarea înţelesurilor unor cuvinte sau gruparea

simetrică a mesajelor acestora cu rol expresiv la nivelul textului
poetic, realizându-se sub forma unui de joc de cuvinte

Era pe cand nu s-a zarit / Azi o vedem si nu e

Toate-s vechi şi nouă toate (Arghezi)
Şi toamnă şi iarnă /Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge, / Şi ninge şi plouă. (Bacovia)
 NIVELUL SINTACTIC
Enumeraţia – figura de construcţie care constă în expunerea detaliată, prin înşiruire, a
tuturor părţilor unui întreg sau a tuturor circumstanţelor unei acţiuni.
- enumeraţia duce la amplificarea importanţei obiectului şi de
aceea este considerată şi o figură de insistenţă.
- scopul enumeraţiei este acela de a atrage atenţia asupra aspectelor
descrise sau faptelor înfăţişate.
...şi flori, şi ochi, şi buze şi morminte (Blaga)
Ia eu fac ce fac de mult
Iarna viscolul ascult,
Crengile rupându-le
Apele-astupându-le. (Eminescu)

Elipsa – suprimă, din enunţ, unul sau mai mulţi termeni care pot fi deduşi din
context din nevoia de concizie, de scurtare a vorbirii sau din nevoia de
a obţine anumite nuanţe afective:
Noaptea ninge, dimineaţa iară (Alcsandri)
Şi bea din plin vârtejul stârnit în preajma ta
Cum altădată, boarea pădurilor terestre. (I. Barbu)
 NIVELUL SINTACTIC
Gradaţia - presupune trecerea treptată de la o idee la alta pentru a a marca o creştere
/ descreştere în intensitate a unui sentiment
- poate fi:

• ascendentă - când ritmul enumerării este crescător (climax)

“ O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi
O sete de lumea, de soare”
• descendentă – ritmul enumerării este în descreştere (anticlimax)
“ şi-a mea cântare / S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins.”

Dislocarea sintactică – implică modificarea afectivă a topicii obişnuite în

propoziţie sau frază, care generează, la nivelul textului,
ambiguizarea şi, implicit, sporirea expresivităţii textului.

Lacul codrilor albastru / Păsări, ca îngeri de apă ( Eminescu)

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă ( Alecsandri)
Trandafiri aruncă roşii (Eminescu)
 NIVELUL SINTACTIC
Inversiunea - constă în răsturnarea topicii obişnuite a subiectului şi a predicatului, a
determinanţilor atributivi şi completivi faţă de determinantul lor, din
motive prozodice, pentru asigurarea ritmului şi a rimei.

în mândrul întuneric
ale turnurilor umbre peste unde stau culcate ( Alexandrescu)
într-o sălbatecă splendoare….(Coşbuc)

Interogaţia retorică – constă în adresarea unei întrebări ( sau a unei serii de

întrebări) sieşi, unui auditoriu (ori unei singure persoane,
care poate fi sau nu de faţă), nu pentru a solicita un
răspuns, ci pentru a sublinia indirect o opinie, o idee, un
sentiment, o atitudine:

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni. (Eminescu)
 NIVELUL SINTACTIC

Exclamaţia retorică - se realizează ca un enunţ exclamativ, prin care se exprimă

brusc diferite stări afective sau reacţii puternice: uimire,
protest, revoltă, bucurie, surpriză etc.
- adesea, curpinde cuvinte exclamative (ce, cât, aşa, atât
etc) şi interjecţii ( ah!, vai!, oh!, o! etc).
- se realizează într-o topică subiectivă ( prin inversiuni) şi
este marcată prin punctuaţie (semnul exclamării).
- are, de obicei, un aer convenţional solemn; apare în cadrul
unui discurs care nu se adresează direct unui interlocutor.
- este o marcă a afectivităţii

Oh! Sufletul! –curatul argint de-odinioară! ( Macedonski)

 NIVELUL SINTACTIC

Paralelismul sintactic – se realizează prin identificarea totală sau parţială a

structurii sintactice din două sau mai multe enunţuri
(versuri) apropiate din text, astfel încât asemănarea lor să
fie perceptibilă.
- poate să apară într-un context de dimensiuni variabile:
propoziţie, vers, frază, strofă, succesiune de propoziţii,
fraze, strofe şi are rol de a crea impresia de simetrie:

Dormeau adânc sicriele de plumb….

Dormea întors amorul meu de plumb (Bacovia)

Fluieras de fag/ Mult zicea cu drag

Fluieras de os / Mult zicea duios
Fluieras de soc /Mult zicea cu foc” (Mioriţa)
 NIVELUL SINTACTIC
Topica - se referă la aşezarea componetelor unei propoziţii / fraze, unele în
raport cu altele: a subiectului în raport cu predicatul;a determinanţilor
în raport capul de grup, dar şi a determinanţilor între ei
- se caracterizează prin restricţii şi libertăţi de aşzare proprii fiecărei
limbi

Trecerea de la topica obiectivă (topica normală, în comunicarea curentă) la

cea subiectivă (deviantă de la normele limbii literare, determinată de afectivitatea
scriitorului şi cu rol în expresivitatea poetică şi stilistică) dă naştere, în cadrul
textului,unor procedee artistice bazate pe dislocare :

inversiunea : „Cu mâna stângă ţi.am întors spre mine chipul,

sub cortul adormiţilor gutui (...)” ( N. Stănescu)

dislocarea: „ Mi s-ar părea că desluşesc, prin crengi,

zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.” ( N. Stănescu)
 NIVELUL FONETIC
La acest nivel se descoperă şi se comentează prezenţa următoarelor figuri :

Afereza – suprimarea unui sunet aflat în poziţie iniţială într-un cuvânt

( ex. vreme – nchisă )

Apocopa – suprimarea unui sunet în poziţie finală

( ex. făr- de-veste )

Sincopa – suprimarea unui sunet în interiorul cuvântului

(ex. alt’dată )
 NIVELUL FONETIC
Aliteraţia – repetiţie consonantică cu efect eufonic, onomatopeic sau simbolic

Prin vişini vântul în grădină

Cântând culcuş mai bate-abia (G. Cosbuc )

...vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie… (M. Eminescu)

Asonanţa – repetiţia unei vocale accentuate în două sau mai multe cuvinte

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate

(Gr. Alexandrescu )
Argint e pe ape şi aur în aer
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri. (M. Eminescu)
 NIVELUL FONETIC
Rima - reprezintă identitatea sunetelor la sfârşitul a două sau mai multe versuri,
începând cu ultima vocală accentuată.
- această potrivire începe cu ultima vocală accentuată.
- când rima este imperfectă, ea poarta numele de asonantă. În această
situaţie, se potrivesc ultimele vocale ale versurilor şi, aproximativ,
consoanele. Considerată, în literatura cultă drept o licenţă poetică, în
poezia populară, asonanţa este foarte des întâlnită.
- poate fi: împerecheată, încrucişată, îmbrăţişată şi monorimă

Funcţiile rimei :

- metrică (parte componentă a metrului ce determină ritmul poetic);

- eufonică (valoare sonoră, muzicală);
- organizatorică (determină organizarea textului în strofe);
- semantică (accentuează sensul versurilor);
- estetică (sensibilizează receptorul).
Expresivitatea unui text literar se poate pierde prin mărunţirea, prin
tocarea acestuia ca sub lupă !

Este necesar a se sublinia doar acele aspecte ale unui nivel sau al
altuia al textului cu expresivitate deosebită în decodarea
mesajului, în crearea fiorului liric!
Material realizat de membrii catedrei de
Limba şi literatura română
Şcoala “Tudor Arghezi”, Năvodari

Nica Elena Popescu Alina Daniela

Mocanu Nicoleta Hagiu Daniela
Filca Alina