7.

ŞABLOANELE DE
OCLUZIE
CURSUL VIII
DEFINIŢIE

Şabloanele de ocluzie sunt piese

intermediare ajutătoare, indispensabile în
tehnologia protezelor totale, confecţionate
în laborator pe modelul de lucru, care
reproduc aproximativ baza viitoarei
proteze şi schiţează arcadele artificiale ca
formă şi dimensiune.
 Clinic relaţiile intermaxilare se pot
determina prin două metode:
• Cu ajutorul şabloanelor de ocluzie, iar
datele obţinute sunt transpuse pe un
ocluzor;
• Prin înregistrări grafice şi cu date precise,
care se transpun în laborator pe
simulatoare.
 Înainte de realizarea şabloanelor de
ocluzie, modelul funcţional trebuie pregătit
prin următoarele operaţii:
a) Folierea: constă în adăugarea pe model a
unor folii de plumb sau alamă, sau a unei
cuticule de ciment sau gips, pentru ca în
zona respectivă baza şablonului (şi în
continuare a machetei şi a viitoarei
proteze) să fie distanţată de câmpul
protetic.
Scopul operaţiei este:

• De a se evita presarea pe anumite zone

sensibile sau dureroase – exostoze, gaură
mentonieră, torusuri maxilare şi
mandibulare, papilă incisivă, rafeu
median;
• De a compensa diferenţa de rezilienţă
dintre torusul palatin şi muchia crestelor
pentru a evita bascularea.
b) Gravarea:
această manoperă se realizează de obicei
la proba machetelor.
c) Trasarea liniilor care marchează mijlocul
crestelor: curent se face înainte de
montarea dinţilor artificiali.
Elementele componente ale
şablonului de ocluzie sunt:

a) Baza şablonului - acopere în întregime

câmpul protetic, atât zona de sprijin, cât şi
zona de succiune. Ca să fie eficientă în
determinarea relaţiilor intermaxilare, baza
şablonului trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• Să se adapteze perfect pe modelul de
lucru, având întinderea şi conformarea
asemănătoare cu a bazei viitoarei proteze;
• Să aibă o stabilitate perfectă pe model şi
să nu basculeze la verificarea în cavitatea
bucală. Fără menţinere şi stabilitate nu se
pot determina relaţiile intermaxilare.
Menţinerea este asigurată în principal prin
adeziune, condiţionată de contactul ferm
dintre faţa internă a şablonului şi
suprafaţa de sprijin a modelului. Existenţa
succiunii este binevenită la şabloane şi de
aceea se recomandă ca marginile să fie
extinse în fundurile de sac vestibulare şi
linguale şi se fie etanşe;
• Adaptarea să fie astfel făcută încât să
permită îndepărtarea şi repunerea
şablonului pe model cu uşurinţă, fără a-l
deteriora;
• Marginile nu trebuie să fie ascuţite sau
tăioase;
• Pentru a rezista solicitărilor din timpul
determinărilor, baza şablonului trebuie să
prezinte o grosime uniformă de 1,5 - 2
mm, să fie rigidă şi nedeformabilă la
temperatura cavităţii bucale. Pentru a-i
spori rezistenţa mecanică se pot aplica
întărituri;
• În cazul existenţei unui torus voluminos şi
a unei mucoase cu grad mare de rezilienţă
pe crestele edentate, pentru a evita
bascularea şablonului acesta se realizează
după folierea în prealabil a modelului
funcţional.
Baza şablonului se poate
confecţiona din:
• Plăci de bază – termoplastice sau din
polistiren;
• Răşini acrilice – autopolimerizabile sau
termopolimerizabile;
• Răşini compozite fotopolimerizabile.
Tehnici de confecţionare a
bazei şablonului:
a) Din placă de bază:
• Se izolează modelul funcţional prin introducerea
în apă timp de 3 - 5 minute. Umezirea repetată
a modelului în timpul confecţionării bazei
şablonului este necesară pentru a evita aderarea
plăcii de model ceea ce ar duce la degradarea
suprafeţei acestuia şi obţinerea unei proteze cu
suprafaţa internă neconformă cu câmpul
protetic;
• Placa de bază, aplicată pe model, este
încălzită treptat şi uniform la flacăra
becului Bunsen şi adaptată în contact
intim cu modelul, prin presiuni digitale,
mai întâi pe bolta palatină la arcada
superioară şi apoi pe versantele crestelor
alveolare. La mandibulă se face simultan
de pe versantele vestibular şi lingual
pentru obţinerea stabilităţii;
• Excesul de material care depăşeşte
modelul este secţionat cu foarfeca, iar
marginile se răsfrâng şi se adaptează
pentru a pătrunde la nivelul fundurilor de
sac, copiind forma şi dimensiunile
acestora;
• Se rotunjesc marginile cu freze pentru
acrilat;
• Adaptarea intimă a bazei şablonului pe
modelul funcţional se obţine prin încălziri
repetate şi se consideră terminată atunci
când acopere în întregime şi corect câmpul
protetic, când are o grosime suficientă şi
uniformă pe toată suprafaţa şi nu prezintă
fenomenul de basculare la presiuni
alternative exercitate pe crestele
alveolare;
• Verificarea dezinserţiei şi inserţiei bazei
şablonului pe model se face numai după
prealabila răcire pentru a evita
deformarea;
• Baza şablonului inferior, pentru a-i mări
rezistenţa, se poate arma cu o întăritură
de sârmă aplicată în dreptul muchiei
crestei alveolare sau pe versantul lingual
al bazei şablonului. Sârma, cu diametrul
de 1,5 mm, adaptată după forma zonei
unde va fi inserată, este încălzită şi
presată în grosimea plăcii, capetele ei
oprindu-se la un centimetru de limita
distală;
• Pentru ca bordura de ocluzie să fie bine
prinsă de bază se fac retenţii:
– Fie din bucăţi de sârmă în formă de “U”
sau clame de capsator încălzite pe care
se prind ulterior bordurile;
– Fie sub formă de “X” cu spatula fierbinte
pe crestele bazei.
RETENŢII DIN SÂRMĂ
RETENŢII ÎN X
ŞABLOANE DIN PLACĂ DE BAZĂ
b) Din răşină acrilică
autopolimerizabilă:

aceasta este utilizată în cazul unor

câmpuri protetice intens atrofiate, întâlnite
frecvent în edentaţia totală mandibulară,
materialul oferind calităţi deosebite din
punct de vedere al rezistenţei şi stabilităţii
şablonului.
Tehnica de lucru:
• Trasarea limitelor câmpului protetic, ocolind
bridele, frenurile labial şi lingual;
• Se izolează modelul cu soluţii alginice (prin
pensulare), lacuri sau uleiuri speciale, vaselină
sau pudră de talc;
• Se prepară pasta de răşină acrilică
autopolimerizabilă într-un godeu uscat şi curat
după instrucţiunile firmei producătoare. Godeul
este bine să fie acoperit pentru a proteja
materialul de eventualele impurităţi şi a preveni
evaporarea monomerului;
• Pasta astfel obţinută se presează între
două plăci de sticlă vaselinate şi distanţate
la 1,5 - 2 mm cu două şuviţe de ceară roz.
Pe una din plăci se aplică o folie de
celofan umezită. Conturul viitor al plăcii,
de trapez sau de potcoavă, se obţine cu
ajutorul unui fir de bumbac care se
plasează între cele două plăci în forma
dorită.
În interiorul acestui fir se pune acrilatul, se
întinde şi apoi se presează cu cealaltă
placă de sticlă. Se îndepărtează placa de
sticlă fără celofan prin glisare, iar cu
ajutorul foliei de celofan acrilatul este
depus pe model prin răsturnare;
• Prin intermediul foliei de celofan placa de
acrilat în stare plastică se mulează pe
model sub presiuni digitale, apoi se
îndepărtează celofanul iar excesul de
pastă de acrilat se îndepărtează cu
ajutorul unei spatule. Trebuie să se
lucreze foarte repede deoarece acrilatul
face priză rapid. Polimerizarea este o
reacţie exotermă fiind uşor de sesizat,
temperatura degajată fiind de 25 - 30
grade Celsius;
• Baza astfel modelată este menţinută în
contact cu modelul sub presiune manuală
încă 10 - 15 minute, până la încheierea
reacţiei de polimerizare, când dispare
elasticitatea;
• Se prelucrează la nivelul marginilor cu
ajutorul frezelor pentru acrilat la piesa
dreaptă, pentru netezirea şi rotunjirea
acestora.
c) Din răşini compozite
fotopolimerizabile:

• Trasarea cu creionul chimic a conturului

câmpului protetic;
• Izolarea modelului cu soluţii alginice după
care este lăsat 5 minute să se usuce;
• Se îndepărtează cele două folii negre care
acoperă placa din răşină
fotopolimerizabilă. Se aplică pe model şi
se adaptează prin presiuni digitale, mai
întâi pe bolta palatină şi apoi pe
versantele crestelor alveolare. Presiunile
exagerate pot determina subţierea plăcii în
zona respectivă cu posibilitatea de a se
fractura în momentul amprentării;
• Se secţionează cu o spatulă sau cu un
cuţitaş de ceară excesul de placă care
depăşeşte limitele câmpului protetic, iar
marginile se răsfrâng astfel încât să
rămână la nivelul limitelor trasate pe
model. Grosimea marginilor trebuie să fie
de 1,5 - 2 mm şi să aibă o formă rotunjită.
Se controlează stabilitatea pe model;
• Baza şablonului aşezată pe model se
introduce în cuptorul de fotopolimerizare.
Timpul de polimerizare diferă de la o firmă
la alta, fiind de 3 - 5 minute. Polimerizarea
se realizează iniţial pe model, după care se
polimerizează şi dinspre interior;
• Prelucrarea se realizează după indicaţiile
producătorului şi durează între 5 şi 15
minute. Se face cu instrumentar rotativ –
freze extradure tip widia, freze pentru
acrilat şi pietre diamantate – şi apoi cu
hârtie abrazivă. Marginile trebuie să fie
rotunjite şi netede. Suprafaţa internă nu
se lustruieşte.
ŞABLON DIN ACRILAT
FOTOPOLIMERIZABIL
ŞABLON DIN ACRILAT
FOTOPOLIMERIZABIL
2. Bordura (valul) de ocluzie:
prezintă câteva caracteristici:
• Trebuie să fie strict pe mijlocul crestei în
zona laterală şi frontală inferioară;
• Bordura superioară trebuie să aibă limita
anterioară în partea mediană la 6 mm
anterior de papila bunoidă;
• Modelarea bordurii de ocluzie în regiunea
frontală se realizează simetric faţă de linia
mediană;
• Dimensiunile valului de ocluzie pentru
maxilar sunt în regiunea frontală de 10
mm înălţime (cât incisivul central) şi 6 mm
lăţime, iar în regiunea laterală înălţimea
este de 6 mm şi lăţimea de 8 mm. Pentru
mandibulă, dimensiunile frontale sunt tot
de 10/6 mm, iar lateral, înălţimea este de
6 mm iar lăţimea corespunzătoare lăţimii
crestei la acest nivel;
• Limita posterioară a bordurii este situată
în dreptul feţei distale a primului molar, în
acest fel evitându-se contactele premature
în această regiune, contacte ce pot
provoca deplasarea mezială a mandibulei,
deplasare ce va modifica relaţiile
intermaxilare. Tehnic ele se vor opri la 1,5
cm anterior de tuberozităţi sau de
tuberculii piriformi;
• Muchiile bordurii sunt rotunjite, iar
suprafeţele plane.
DIMENSIUNILE ŞABLONULUI
SUPERIOR
POZIŢIA ŞABLONULUI INFERIOR
Deoarece în timpul determinării relaţiilor
intermaxilare şi a stabilirii datelor necesare
alegerii şi montării dinţilor artificiali
bordura suferă o serie de modificări,
materialul din care se realizează trebuie să
poată fi modelat cu uşurinţă. Din acest
motiv în mod curent ea se realizează din
ceară:
• Roz, mai dură;
• Alb-gălbuie (ivory), care este mai
apropiată de culoarea naturală a dinţilor şi
permite o mai bună vizualizare a nivelului
planului de ocluzie.
Bordura din Stents, mai rezistentă dar mai
greu de modificat, este utilizată atunci
când se fac înregistrări grafice sau cu
arcuri faciale.
Bordura de ocluzie poate fi
confecţionată:
1. O plăcuţă de ceară roz este plastifiată,
rulată şi presată, obţinându-se o bară cu
secţiune trapezoidală, de dimensiunile
dorite şi apoi se încălzeşte uşor şi se
îndoaie în formă de potcoavă. Se aşează
pe baza şablonului şi se lipeşte de acesta
cu ceara fierbinte, (de preferinţă cu ceară
specială de lipit), iar după ce s-a răcit, se
secţionează oblic lateral.
Suprafaţa ocluzală a bordurii de ocluzie
trebuie să fie plană, lucru ce se obţine prin
presarea ei pe o placă de sticlă uleiată sau
pudrată cu talc. Feţele vestibulară şi orală
ale bazei şablonului trebuie sa fie netede
şi fără asperităţi, ceea ce se obţine prin
trecerea prin flacără şi apoi se netezesc cu
un rulou de vată înmuiat în apă, când este
confecţionată din placă de bază.
2. Ceara topită este turnată într-un
conformator. Acesta este alcătuit din două
părţi din bronz sau aluminiu care se
ansamblează printr-un sistem de culisare,
rezultând bordura cu formă caracteristică
ce se lipeşte de bază cu ceară topită.
3. Din batoane de ceară de formă
paralelipipedică, cu secţiunea de pătrat,
produse industrial, care sunt mai înainte
plastifiate şi apoi modelate după forma
crestei edentate.
ŞABLON DE OCLUZIE INFERIOR
ŞABLON DE OCLUZIE SUPERIOR
ŞABLON DE OCLUZIE INFERIOR
ŞABLON DE OCLUZIE INFERIOR
GREŞIT
8. DETERMINAREA RELAŢIILOR
INTERMAXILARE
Ca etapă de tratament este absolut
necesară, deoarece în urma amprentării
finale tehnicianul dentar realizează două
modele separate, corespunzătoare celor
două maxilare, care vor servi în final la
realizarea bazei protezei totale, intrând în
componenţa tiparului.
Dar mai întâi tehnicianul trebuie să
realizeze machetele protezelor totale,
motiv pentru care el trebuie să poziţioneze
dinţii artificiali şi în acest scop cele două
modele trebuie aşezate unul faţă de
celălalt în aşa fel încât să corespundă cu
relaţiile funcţionale ale maxilarelor.
POZIŢIONAREA CELOR DOUĂ
MODELE PRIN INTERMEDIUL
ŞABLOANELOR DE OCLUZIE
Scopul acestei etape:
• Depistarea şi înregistrarea unor relaţii
funcţionale mandibulo-maxilare, în funcţie
de care se poziţionează modelele finale şi
se transferă apoi pe instrumentul de lucru
(simulatorul aparatului dento-maxilar) în
vederea aranjamentului dentar şi
restabilirii relaţiilor ocluzale;
• Culegerea de date suplimentare în raport
cu aspecte estetice (morfologice faciale) şi
funcţionale (fonetice), care să ajute la
aranjamentul dentar.
Obiectivele:

• Rezolvarea problemelor de estetică

deoarece numai grosimea marginilor din
zona vestibulară frontală ţine de
amprentă. Astfel, curbura vestibulară a
şablonului maxilar, nivelul şi direcţia
planului de ocluzie, dimensiunea verticală
de ocluzie, determinarea relaţiei centrice,
determină alegerea şi montarea dinţilor
artificiali în funcţie de care se restabileşte
şi estetica;
• Rezolvarea problemelor funcţionale
(masticaţie, fonaţie) depind de montarea
dinţilor care se face pe baza determinărilor
din această etapă;
• Rezolvarea problemelor de echilibru a
protezelor totale;
• Profilaxia structurilor de suport şi
periorale.
Etape de lucru:

• Controlul modelelor funcţionale şi a

şabloanelor de ocluzie;
• Determinarea curburii vestibulare a
şablonului maxilar;
• Stabilirea nivelului şi direcţiei planului de
orientare protetică (de ocluzie);
• Determinarea dimensiunii verticale de
ocluzie (DVO);
• Determinarea relaţiei centrice (RC);
• Stabilirea de indicaţii suplimentare privind
alegerea şi montarea dinţilor artificiali.
APLICAREA CELOR DOUĂ
ŞABLOANE ÎN CAVITATEA BUCALĂ
Determinarea curburii vestibulare a
şablonului maxilar:

Obiectivele urmărite în aprecierea curburii

şablonului maxilar sunt în primul rând de
ordin estetic şi funcţional (fonaţie) şi mai
puţin de echilibru şi profilaxia structurilor.
Determinarea curburii vestibulare a
şablonului de ocluzie superior stabileşte
arcul de cerc pe care vor fi plasaţi dinţii
frontali, cu un rol deosebit pentru
fizionomie şi fonaţie. Acest arc al bordurii
superioare de ocluzie se află mai anterior
faţă de mijlocul crestei edentate la
şablonul superior, la cel inferior bordura
trebuie plasată pe mijlocul crestei
alveolare.
Stabilirea curburii vestibulare a şablonului
maxilar se realizează prin intervenţii ce au
loc la nivelul valului de ocluzie maxilar în
zona vestibulară frontală, prin îndepărtare
sau adăugare de ceară cu ajutorul unei
spatule de ceară.
Stabilirea nivelului şi direcţiei
planului de orientare protetică (de
ocluzie):

Planul de ocluzie este caracteristic

individului dentat şi reprezintă planul ce
rezultă din întâlnirea dinţilor de pe cele
două arcade în intercuspidare maximă.
Este un plan sinuos ce prezintă trei curbe
de ocluzie:
• Curba sagitală a lui Spee;
• Curba transversală a lui Wilson;
• Curba incizală determinată de arcul de
cerc pe care sunt situaţi frontalii superiori
(în plan transversal).
Acest plan de ocluzie este caracteristic
individului dentat şi se schimbă pe
parcursul vieţii prin abraziuni, carii, migrări
dentare şi lucrări protetice.
Planul de orientare protetică sau planul de
orientare ocluzală se referă la pacientul
edentat, fiind un plan drept, convenţional,
care intersectează curburile de ocluzie. La
dentat ar corespunde un plan imaginar
care uneşte marginea liberă a incisivilor
superiori cu vârfurile cuspizilor disto-
palatinali ai molarilor superiori. El se
stabileşte de către medic prin modelarea
marginii libere a bordurii de ocluzie a
şablonului superior, dându-i o anumită
direcţie şi un anumit nivel.
 Obiectivele urmărite sunt diferite în
funcţie de zonă:
• Frontal, este important pentru estetică şi
fonaţie;
• Lateral, pentru echilibrul protezelor şi
masticaţie.
Practic se stabileşte planul de orientare
protetică (planul de orientare ocluzală)
utilizând la început şablonul maxilar, iar
ulterior se realizează contact între cele
două şabloane de ocluzie la dimensiunea
verticală de ocluzie, planul de orientare
ocluzală fiind definit ca loc de întâlnire al
dinţilor antagonişti.
 Stabilirea se face în etape:
• Pentru zona frontală:
– Ca direcţie se urmăreşte paralelismul
suprafeţei inferioare a şablonului cu
planul bipupilar, utilizându-se două rigle.
Se urmăreşte obţinerea unui paralelism
între cele două planuri. Când nu există
acest paralelism, se reduce sau se
adaugă ceară pe suprafaţa ocluzală a
şablonului superior;
RIGLA (PLĂCUŢA) LUI FOX
PLANUL DE OCLUZIE (REPREZENTAT DE
RIGLA LUI FOX) ESTE PARALEL CU LINIA
BIPUPILARĂ
ORIENTAREA PLANULUI DE
OCLUZIE ÎN ZONA FRONTALĂ
DETERMINAREA ÎN ZONA
FRONTALĂ
• Ca nivel se porneşte de la poziţia de
repaus, prin raportare la marginea liberă a
buzei superioare. Relaţia marginii
inferioare a şablonului maxilar cu
marginea liberă a buzei superioare este
influenţată de factori generali (vârstă, sex)
şi individuali (lungimea constituţională a
buzei superioare, tipul somatic, psihologic,
doleanţele pacientului).
SE ADAUGĂ SAU SE IA DIN CEARĂ
PENTRU REALIZAREA
PARALELISMULUI
 Pentru zona laterală:
• Ca direcţie planul de orientare protetică se
raportează după majoritatea autorilor la
planul de referinţă a lui Camper (punctele
craniometrice subnazale – porion sau
planul auriculo-nazal, care ia ca reper
anterior marginea inferioară a aripii
nasului şi posterior mijlocul conductului
auditiv extern, tragusul).
Se utilizează două rigle, una
materializează planul de referinţă, iar
cealaltă planul de orientare ocluzală. Cele
două rigle trebuie să fie paralele sau uşor
convergente.
PLANUL LUI CAMPER
PLANUL FRANKFURT
PLANUL OCLUZAL ESTE PARALEL
CU PLANUL LUI CAMPER
ORIENTAREA PLANULUI DE
OCLUZIE ÎN ZONA LATERALĂ
DETERMINAREA ÎN ZONA
LATERALĂ
• Ca nivel plasarea planului de orientare
protetică în regiunea laterală porneşte de
la criterii mecano-morfologice, respectiv
planul de ocluzie se plasează la jumătatea
distanţei dintre crestele edentate.
Stabilirea planului de orientare protetică în
zona laterală se realizează şi în baza
criteriilor funcţionale, prin plasarea lui la
nivelul feţei dorsale a limbii în repaus şi a
zonei de convexitate a muşchiului
buccinator.
Determinarea dimensiunii verticale
de ocluzie (DVO):
Scopul acestei etape este restabilirea
dimensiunii verticale de ocluzie prin
contactul funcţional al arcadelor artificiale
antagoniste, având în vedere consecinţele
estetice, funcţionale şi în echilibrul
protezelor.
Obiectivele urmărite sunt:

• De ordin funcţional (fonaţie, deglutiţie,

repaus);
• De ordin profilactic (rezorbţia osoasă a
crestelor edentate, afectarea musculară şi
articulară);
• De ordin estetic (proporţionalitatea
facială);
• De echilibru a protezelor.
Etapele parcurse:
• Marcarea punctelor între care se măsoară
înălţimea etajului inferior al feţei;
• Stabilirea metodelor de determinare a
valorii înălţimii etajului inferior al feţei şi
deducerea valorii dimensiunii verticale de
ocluzie;
• Stabilirea dimensiunii verticale de ocluzie
cu ajutorul şabloanelor şi verificarea prin
alte metode.
PUNCTELE CUTANATE – FAŢĂ
PUNCTELE CUTANATE - PROFIL
DETERMINAREA DVO
DETERMINAREA CLINICĂ A
DVO
A. Subevaluarea DVO:

• Dinţii au vizibilitate redusă;

• Aspect îmbătrânit;
• Spaţiile funcţionale, minime de vorbire şi
de inocluzie fiziologică sunt mărite;
• Uneori apar dureri ale musculaturii
coborâtoare în timpul sau după mese,
datorită întinderii excesive şi prelungite a
muşchilor coborâtori ai mandibulei
(suprahioidieni);
• Uneori interpunerea limbii între arcade.
Subevaluarea este mai bine tolerată de
structurile aparatului dento-maxilar decât
supraevaluarea. În caz de subevaluare,
revenirea la dimensiunea verticală de
ocluzie normală trebuie realizată treptat,
în etape, la intervale de 6 - 12 luni, cu
înălţări minime de 1 - 2 mm.
B. Supraevaluarea DVO :

• Aspect estetic neplăcut, cu structurile moi

faciale întinse, cu contracţie spastică a
muşchiului bărbiei, cu aspect de facies
crispat;
• Fanta bucală rămâne deschisă;
• Buzele se ating numai printr-un efort
suplimentar;
• Vizibilitatea dinţilor este crescută;
• Dinţii sunt aproape în contact permanent,
pacientul încercând să înlăture obstacolul
ocluzal prin strângerea dinţilor;
• Absenţa spaţiilor funcţionale (minim de
vorbire şi de inocluzie fiziologică) cu
prezenţa zgomotului de castagnete prin
ciocnirea dinţilor în fonaţie;
• Apar uneori dureri la nivelul crestelor şi la
nivel articular;
• Este prezentă oboseala musculară, în
special la nivelul musculaturii ridicătoare,
prin strângerea aproape continuă a
dinţilor;
• Apare disconfortul permanent, pacienţii nu
se pot adapta cu protezele şi rezorbţia
crestelor este accentuată.
Determinarea relaţiei centrice (RC):

Scopul acestei etape este de a depista şi

înregistra poziţia de relaţie centrică, ca
poziţie fundamentală, comună stării de
dentat şi edentat, stabilă şi reproductibilă,
pentru a poziţiona cele două modele
funcţionale unul faţă de celălalt, în plan
sagital şi transversal, în vederea montării
dinţilor în intercuspidare maximă.
Obiectivele urmărite sunt:

• Funcţionale (deglutiţie, triturarea

alimentelor);
• Echilibrul protezelor;
• Profilaxia structurilor de suport;
• Estetica.
Poziţia de relaţie centrică trebuie stablită
şi înregistrată cu ajutorul şabloanelor de
ocluzie pentru ca modelele funcţionale să
fie situate corect unul faţă de altul în plan
sagital şi transversal, aşa cum s-a aflat în
perioada dentaţiei mandibula faţă de
maxilar. La dentat, poziţia de relaţie
centrică poate coincide cu poziţia de
intercuspidare maximă a dinţilor de pe
cele două arcade (ocluzia ideală) sau nu.
Etapele determinării:

• Pregătirea înregistrării;
• Plasarea mandibulei în relaţie centrică;
• Verificarea poziţiei de relaţie centrică;
• Înregistrarea acestei poziţii.
 Înregistrarea poziţiei se poate face în mai
multe feluri:
• Cu ajutorul unor cleme în „U” aplicate câte
două în X bilateral şi una paramedian.
Clemele se încălzesc la flacără şi se aplică
la nivelul bordurilor cu un cleşte crampon
în aşa fel încât să asigure o bună fixare a
lor;
• La bordurile din Stents se realizează în
regiunea laterală, atât în bordura
superioară cât şi în cea inferioară a unei
casete triunghiulare, cu vârful către
interiorul bordurii. În aceste casete, în
poziţia de relaţie centrică, se introduc
pastile de Stents ramolite care, după ce se
răcesc, permit repunerea şabloanelor în
relaţie centrică, ori de câte ori este
nevoie;
• Realizarea de tăieturi în V la nivelul
suprafeţelor ocluzale ale şabloanelor în
zona laterală (câte 2 - 3 tăieturi pe fiecare
dintre cele două şabloane). Se utilizează
ceară plastifiată aplicată pe şablonul
mandibular şi se dirijează închiderea în
relaţie centrică. Poziţia poate fi verificată,
după care la nivel ocluzal poate fi aplicat
un strat subţire de pastă ZOE pe unul
dintre şabloane.
TĂIETURI ÎN “V”
ŞABLOANE DE OCLUZIE CU
CHEI DE SOLIDARIZARE
DETERMINAREA RELAŢIEI
CENTRICE
Stabilirea de indicaţii suplimentare
privind alegerea şi montarea
dinţilor artificial:

După fixarea şabloanelor în relaţie

centrică şi înainte de a fi îndepărtate din
cavitatea bucală, se verifică şi se trasează
pe şabloane liniile de referinţă pentru
viitorii dinţi artificiali frontali.
Pe faţa vestibulară a bordurii superioare
de ocluzie sunt trasate cu o spatulă sau
bisturiu trei linii verticale şi una orizontală,
drepte şi clare.
a. Linia mediană: trasată vertical după linia
mediană a feţei şi nu după frenul buzei
superioare ce poate fi situat paramedian.
Se trasează atât pe bordura superioară cât
şi pe cea inferioară. După ce se mai
verifică încă o dată, linia se transformă
într-un şanţ de un milimetru adâncime,
perpendicular pe planul de ocluzie.
b. Linia caninilor, cunoscută sub denumirea
de linia comisurilor, deoarece în general
corespunde locului unde sunt situate
comisurile fantei bucale şi reprezintă locul
de proiecţie a vârfului cuspidului caninului
superior. Ele sunt însemnate prin linii
verticale, pe de-o parte şi alta a liniei
mediane, la distanţe variabile şi indică
laboratorului dimensiunea transversală a
dinţilor frontali.
Se trasează astfel: se trage o linie care
pleacă de la glabelă (sau cuta frontală
mijlocie), trece prin marginea externă a
aripii nasului şi întâlneşte planul de
ocluzie, punct din care se ridică o
verticală.
c. Linia surâsului se trasează orizontal la
nivelul unde se ridică marginea buzei
superioare în timpul surâsului. Această
linie va fi paralelă cu planul de orientare
protetică în regiunea frontală şi marchează
locul unde se vor afla coletul dinţilor
artificiali.
TRASAREA REPERELOR ÎN
VEDEREA ALEGERII ŞI MONTĂRII
DINŢILOR ARTIFICIALI
DATE OFERITE
LABORATORULUI DE TEHNICĂ
DENTARĂ
A. Analiza ansamblului model funcţional –
şablon indică tehnicianului dentar
următoarele:

1. Poziţia orizontală a modelelor aşezate în

şabloane este identică cu poziţia
mandibulei faţă de maxilar în plan sagital
şi transversal, deci în poziţia de relaţie
centrică.
2. Poziţia verticală dintre cele două modele
aşezate în şabloane, va fi egală cu
distanţa dintre mandibulă şi maxilar,
stabilită în condiţii fiziologice de către
medic. Această distanţă este apreciată ca
dimensiunea verticală de ocluzie a etajului
inferior al feţei.
3. Planul de orientare protetică (ocluzală)
rezultă din întâlnirea bordurilor de ocluzie
ale şabloanelor prelucrate de către medic.
Acesta va fi nivelul unde se vor întâlni
suprafeţele ocluzale ale dinţilor artificiali.
4. Curbura vestibulară a bordurii superioare
de ocluzie orientează tehnicianul dentar
asupra arcului de cerc unde va plasa feţele
vestibulare ale dinţilor frontali superiori.
Astfel ei vor constitui suportul material
pentru buza superioară, refăcând aspectul
natural.
 5. Reperele necesare alegerii şi montării
dinţilor artificiali:
- Linia mediană: orientează pe tehnician
asupra locului unde va plasa feţele meziale
ale incisivilor centrali superiori. Acestea
vor fi tangente la linia mediană;
- Liniile caninilor: vârful cuspidului fiecărui
canin superior va fi plasat pe aceste linii.
Între cele două linii ale caninilor va trebui
încadrat grupul dinţilor frontali superiori.
Liniile caninilor precizează lăţimea mezio-
distală a acestui grup, sau între linia
mediană şi o linie a caninilor vor fi plasaţi
un incisiv central superior, un incisiv
lateral şi jumătatea mezială a unui canin;
- Linia surâsului: arată locul unde trebuie
situat coletul dinţilor frontali superiori.
Distanţa dintre planul de orientare
protetică (ocluzală) şi linia surâsului
reprezintă înălţimea dinţilor frontali
superiori.
LINIILE TRASATE PE BORDURA DE
OCLUZIE
LINIILE TRASATE PE BORDURA DE
OCLUZIE
LINIA MEDIANĂ PE BORDURA
INFERIOARĂ
B. PRIN INTERMEDIUL FIŞEI
DE LABORATOR
1. Materialul din care sunt confecţionaţi
dinţii artificiali: acrilat sau ceramică, foarte
rar din metal sau micşti. Cei mai utilizaţi
sunt dinţii din acrilat prefabricaţi. Noile
generaţii de astfel de dinţi, prin regimul
tehnologic şi ingredientele lor ajung să
concureze estetic pe cei din porţelan.
2. Culoarea dinţilor artificiali: se alege după
cheia de culori care trebuie să fie specifică
firmei ai cărei dinţi îi întrebuinţăm.
Culoarea se stabileşte în strânsă
colaborare cu pacientul, medicul căutând
să-l convingă că la o vârstă înaintată dinţii
prea deschişi la culoare nu dau un aspect
natural.
Culoarea este influenţată de factori
generali (ca vârstă, sex, rasă) şi de factori
locali: culoarea tegumentelor, părului,
buzelor, relaţia crestelor. Culoarea dinţilor
laterali va fi cu o nuanţă mai închisă în
raport cu culoarea aleasă pentru cei
frontali.
Culoarea bazei protezei poate modifica
culoarea dinţilor artificiali. Culoarea roz-
portocalie asigură o nuanţă mai plăcută
dinţilor artificiali decât cea albăstrui-violet-
roză. În baza de acrilat, efectul estetic cel
mai favorabil îl dau dinţii din acrilat şi
transparenţi. De asemenea dinţii din
acrilat par mai închişi la culoare cu cât
sunt mai mult incluşi în baza protezei.
3. Forma dinţilor frontali: porneşte de la
forma incisivului central care trebuie să se
armonizeze ca formă generală după forma
răsturnată a feţei, după forma arcadei,
ţinând cont apoi de forma feţei vestibulare
(în raport cu profilul, obrajii, fruntea), de
aspectul unghiurilor (mai rotunjite sau
bine exprimate, în raport cu sexul, vârsta
şi personalitatea) şi după textură.
Dinţii se pot împărţi astfel în dinţi pătraţi,
ovalari şi triunghiulari, cu diferite
caracteristici. Incisivul lateral şi caninul
prin forma lor pot influenţa aspectul
viitoarelor arcade. Raportul liniilor
orizontale şi verticale ale contururilor
faciale pot defini forma viitorilor dinţi.
FAŢĂ PĂTRATĂ
FAŢĂ DREPTUNGHIULARĂ
FAŢĂ OVALARĂ
FAŢĂ TRIUNGHIULARĂ
4. Mărimea dinţilor: se armonizează cu
mărimea feţei, tipul constituţional,
mărimea arcadelor, dimensiunea verticală
de ocluzie. Raportarea dinţilor ca mărime
se face în primul rând la distanţa dintre
arcade şi la dimensiunile feţei, - înălţimea
dinţilor la înălţimea facială, lăţimea lor la
distanţa bizigomatică. După mărime, dinţii
pot fi mici sau de dimensiuni medii.
LĂŢIMEA LA DISTANŢA
BIZIGOMATICĂ
 5. Tipul de ocluzie - se stabileşte în:
• Zona frontală poate fi:
– Psalidodontă – gradul de supraocluzie al
dinţilor frontali este în jur de 1 - 2 mm.
Când e vorba de un pacient cu
retrognaţie mandibulară prin spaţiu
redus vertical se impune o supraocluzie
mai mare cu inocluzia sagitală
corespunzătoare. Inocluzia sagitală se
indică în funcţie de gradul de avansare a
mandibulei în fonaţie.
PSALIDODONTĂ
– Labiodontă (cap la cap) – se realizează
la pacienţii cu edentaţii vechi sau la cei
cu prognaţie mandibulară cu decalaje
reduse între creste;
– Inversă – se realizează la pacienţii cu
prognaţie mandibulară veche, cu
decalaje mari între crestele edentate.
LABIODONTĂ (CAP LA CAP)
INOCLUZIE SAGITALĂ
• Zona laterală poate fi:
- Normală – cuspizii vestibulari superiori îi
depăşesc pe cei mandibulari spre
vestibular. Importanţi sunt cuspizii
palatinali ai dinţilor maxilari care trebuie
să articuleze cu fosetele centrale şi
marginale ale dinţilor mandibulari. Ea se
realizează în caz de raport normal al
crestelor în plan frontal, adică axa
interalveolară este verticală sau cu o
uşoară convergenţă maxilară;
OCLUZIE NORMALĂ LATERALĂ
- Inversă – se realizează în caz de
schimbare a raportului dintre cele două
creste sau la prognaţi. Se traduce printr-o
relaţie inversă în care cuspizii vestibulari ai
dinţilor mandibulari se situează în afara
celor maxilari. Raportul poate fi invers la
toţi dinţii laterali, numai pe o parte sau
numai la unu-doi dinţi de pe o parte.
OCLUZIE INVERSĂ LATERALĂ
6. Relieful ocluzal al dinţilor laterali: poate fi
moderat cuspidat sau mai cuspidat şi se
stabileşte în funcţie de stereotipul
individual de masticaţie.
În cazul în care pacientul are mişcări
masticatorii de tip vertical (tip tocător sau
intermediar), se indică dinţi artificiali cu
cuspizi moderaţi, iar dacă mişcările sunt
mai mult transversale (tip frecător), se vor
utiliza dinţi mai abrazaţi, cu şanţuri
concentrice sau încrucişate.
7. Artificii de montare a dinţilor artificiali:
sunt utilizate pentru a masca prezenţa
protezei, dar numai cu acordul pacientului,
care de multe ori îşi exprimă anumite
opţiuni. Astfel se pot realiza la nivelul
zonei frontale:
• Modificări de culoare la unu-doi dinţi
asemănătoare dinţilor cu obturaţii sau
devitali. De asemenea se pot realiza pete
maronii, caracteristice pentru dinţii
fumătorilor, sau alb-cretoase;
• Montări diferite a unor dinţi: rotări, uşoare
suprapuneri, vestibulo-poziţie, palato-
poziţie, sau montări cu diastemă şi treme;
• Modificări de formă prin fracturarea
unghiurilor mezio-distale ale unor dinţi;
• Acoperirea cu proteze unidentare
metalice, de obicei a primului premolar.
8. Dimensiunea vestibulo–orală a dinţilor
laterali: tehnicianul alege dinţii în funcţie
de creasta edentată, astfel la creste late
va pune dinţi laţi, la creste înguste, dinţi
înguşti. Nerespectarea acestei indicaţii va
duce la bascularea protezelor şi va
provoca daune crestelor alveolare.