CURS 6

Şabloanele de ocluzie
Montarea modelelor în
ocluzor/articulator

PROF. DR. HABIL. EARAR KAMEL

DEFINIŢIE

Şabloanele de ocluzie sunt piese intermediare

ajutătoare, indispensabile în tehnologia protezelor
totale, confecţionate în laborator pe modelul de lucru,
care reproduc aproximativ baza viitoarei proteze şi
schiţează arcadele artificiale ca formă şi dimensiune.

Clinic relaţiile intermaxilare se pot determina prin două

metode:
 Cu ajutorul şabloanelor de ocluzie, iar datele obţinute
sunt transpuse pe un ocluzor;
 Prin înregistrări grafice şi cu date precise, care se
transpun în laborator pe simulatoare.
Etapele confecționării
Înainte de realizarea şabloanelor de ocluzie, modelul
funcţional trebuie pregătit prin următoarele operaţii:
a) Folierea: constă în adăugarea pe model a unor folii de
plumb sau alamă, sau a unei cuticule de ciment sau
gips, pentru ca în zona respectivă baza şablonului (şi în
continuare a machetei şi a viitoarei proteze) să fie
distanţată de câmpul protetic.
Scopul acestei manopere este:

 De a se evita presarea pe anumite zone sensibile sau

dureroase – exostoze, gaură mentonieră, torusuri
maxilare şi mandibulare, papilă incisivă, rafeu median;
 De a compensa diferenţa de rezilienţă dintre torusul
palatin şi muchia crestelor pentru a evita bascularea.
b) Gravarea
 această manoperă se realizează de obicei la proba
machetelor.

c) Trasarea liniilor care marchează mijlocul crestelor

 curent se face înainte de montarea dinţilor artificiali.
Elementele componente ale
şablonului de ocluzie
a) Baza şablonului - acopere în întregime câmpul protetic, atât
zona de sprijin, cât şi zona de succiune. Ca să fie eficientă în
determinarea relaţiilor intermaxilare, baza şablonului trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:

 Să se adapteze perfect pe modelul de lucru, având întinderea

şi conformarea asemănătoare cu a bazei viitoarei proteze;

 Să aibă o stabilitate perfectă pe model şi să nu basculeze la

verificarea în cavitatea bucală. Fără menţinere şi stabilitate
nu se pot determina relaţiile intermaxilare. Menţinerea este
asigurată în principal prin adeziune, condiţionată de
contactul ferm dintre faţa internă a şablonului şi suprafaţa de
sprijin a modelului. Existenţa succiunii este binevenită la
şabloane şi de aceea se recomandă ca marginile să fie
extinse în fundurile de sac vestibulare şi linguale şi să fie
etanşe;
 Adaptarea să fie astfel făcută încât să permită îndepărtarea
şi repunerea şablonului pe model cu uşurinţă, fără a-l
deteriora;
 Marginile nu trebuie să fie ascuţite sau tăioase;
 Pentru a rezista solicitărilor din timpul determinărilor, baza
şablonului trebuie să prezinte o grosime uniformă de 1,5 - 2
mm, să fie rigidă şi nedeformabilă la temperatura cavităţii
bucale. Pentru a-i spori rezistenţa mecanică se pot aplica
întărituri;
 În cazul existenţei unui torus voluminos şi a unei mucoase
cu grad mare de rezilienţă pe crestele edentate, pentru a
evita bascularea şablonului acesta se realizează după
folierea în prealabil a modelului funcţional.
Baza şablonului se poate confecţiona
din:

 Plăci de bază – termoplastice sau din polistiren;

 Răşini acrilice – autopolimerizabile sau
termopolimerizabile;
 Răşini compozite fotopolimerizabile.
Tehnici de confecţionare a bazei
şablonului
a) Din placă de bază:
 Se izolează modelul funcţional prin introducerea în apă timp
de 3 - 5 minute. Umezirea repetată a modelului în timpul
confecţionării bazei şablonului este necesară pentru a evita
aderarea plăcii de model ceea ce ar duce la degradarea
suprafeţei acestuia şi obţinerea unei proteze cu suprafaţa
internă neconformă cu câmpul protetic;

 Placa de bază, aplicată pe model, este încălzită treptat şi

uniform la flacăra becului Bunsen şi adaptată în contact
intim cu modelul, prin presiuni digitale, mai întâi pe bolta
palatină la arcada superioară şi apoi pe versantele crestelor
alveolare. La mandibulă se face simultan de pe versantele
vestibular şi lingual pentru obţinerea stabilităţii;
 Excesul de material care depăşeşte modelul este
secţionat cu foarfeca, iar marginile se răsfrâng şi se
adaptează pentru a pătrunde la nivelul fundurilor de sac,
copiind forma şi dimensiunile acestora;
 Se rotunjesc marginile cu freze pentru acrilat;
 Adaptarea intimă a bazei şablonului pe modelul funcţional se
obţine prin încălziri repetate şi se consideră terminată atunci
când acopere în întregime şi corect câmpul protetic, când
are o grosime suficientă şi uniformă pe toată suprafaţa şi nu
prezintă fenomenul de basculare la presiuni alternative
exercitate pe crestele alveolare;
 Verificarea dezinserţiei şi inserţiei bazei şablonului pe
model se face numai după prealabila răcire pentru a
evita deformarea;
 Baza şablonului inferior, pentru a-i mări rezistenţa, se poate
arma cu o întăritură de sârmă aplicată în dreptul muchiei
crestei alveolare sau pe versantul lingual al bazei şablonului.
Sârma, cu diametrul de 1,5 mm, adaptată după forma zonei
unde va fi inserată, este încălzită şi presată în grosimea plăcii,
capetele ei oprindu-se la un centimetru de limita distală;
 Pentru ca bordura de ocluzie să fie bine prinsă de bază se fac
retenţii:
– Fie din bucăţi de sârmă în formă de “U” sau clame de
capsator încălzite pe care se prind ulterior bordurile;
– Fie sub formă de “X” cu spatula fierbinte pe crestele bazei.
RETENŢII DIN SÂRMĂ RETENŢII ÎN X

ŞABLOANE DIN PLACĂ DE BAZĂ

b) Din răşină acrilică autopolimerizabilă:

 aceasta este utilizată în cazul unor câmpuri protetice intens

atrofiate, întâlnite frecvent în edentaţia totală mandibulară,
materialul oferind calităţi deosebite din punct de vedere al
rezistenţei şi stabilităţii şablonului.

Tehnica de lucru:
 Trasarea limitelor câmpului protetic, ocolind bridele, frenurile
labial şi lingual;
 Se izolează modelul cu soluţii alginice (prin pensulare), lacuri
sau uleiuri speciale, vaselină sau pudră de talc;
 Se prepară pasta de răşină acrilică autopolimerizabilă într-un
godeu uscat şi curat după instrucţiunile firmei producătoare.
Godeul este bine să fie acoperit pentru a proteja materialul
de eventualele impurităţi şi a preveni evaporarea
monomerului;
 Pasta astfel obţinută se presează între două plăci de sticlă
vaselinate şi distanţate la 1,5 - 2 mm cu două şuviţe de ceară
roz. Pe una din plăci se aplică o folie de celofan umezită.
Conturul viitor al plăcii, de trapez sau de potcoavă, se obţine
cu ajutorul unui fir de bumbac care se plasează între cele
două plăci în forma dorită.
 În interiorul acestui fir se pune acrilatul, se întinde şi apoi se
presează cu cealaltă placă de sticlă. Se îndepărtează placa
de sticlă fără celofan prin glisare, iar cu ajutorul foliei de
celofan acrilatul este depus pe model prin răsturnare;
 Prin intermediul foliei de celofan placa de acrilat în stare
plastică se mulează pe model sub presiuni digitale, apoi se
îndepărtează celofanul iar excesul de pastă de acrilat se
îndepărtează cu ajutorul unei spatule. Trebuie să se lucreze
foarte repede deoarece acrilatul face priză rapid.
Polimerizarea este o reacţie exotermă fiind uşor de sesizat,
temperatura degajată fiind de 25 - 30 grade Celsius;
 Baza astfel modelată este menţinută în contact cu modelul
sub presiune manuală încă 10 - 15 minute, până la încheierea
reacţiei de polimerizare, când dispare elasticitatea;
 Se prelucrează la nivelul marginilor cu ajutorul frezelor pentru
acrilat la piesa dreaptă, pentru netezirea şi rotunjirea
acestora.
c) Din răşini compozite fotopolimerizabile:

 Trasarea cu creionul chimic a conturului câmpului protetic;

 Izolarea modelului cu soluţii alginice după care este lăsat 5
minute să se usuce;
 Se îndepărtează cele două folii negre care acoperă placa din
răşină fotopolimerizabilă. Se aplică pe model şi se adaptează
prin presiuni digitale, mai întâi pe bolta palatină şi apoi pe
versantele crestelor alveolare. Presiunile exagerate pot
determina subţierea plăcii în zona respectivă cu posibilitatea
de a se fractura în momentul amprentării;
 Se secţionează cu o spatulă sau cu un cuţitaş de ceară
excesul de placă care depăşeşte limitele câmpului protetic,
iar marginile se răsfrâng astfel încât să rămână la nivelul
limitelor trasate pe model. Grosimea marginilor trebuie să fie
de 1,5 - 2 mm şi să aibă o formă rotunjită. Se controlează
stabilitatea pe model;
 Baza şablonului aşezată pe model se introduce în cuptorul de
fotopolimerizare. Timpul de polimerizare diferă de la o firmă la
alta, fiind de 3 - 5 minute. Polimerizarea se realizează iniţial pe
model, după care se polimerizează şi dinspre interior;
 Prelucrarea se realizează după indicaţiile producătorului şi
durează între 5 şi 15 minute. Se face cu instrumentar rotativ –
freze extradure tip widia, freze pentru acrilat şi pietre
diamantate – şi apoi cu hârtie abrazivă. Marginile trebuie să
fie rotunjite şi netede. Suprafaţa internă nu se lustruieşte.
ŞABLON DIN ACRILAT FOTOPOLIMERIZABIL
2. Bordura (valul) de ocluzie prezintă câteva caracteristici:

 Trebuie să fie strict pe mijlocul crestei în zona laterală şi

frontală inferioară;
 Bordura superioară trebuie să aibă limita anterioară în
partea mediană la 6 mm anterior de papila bunoidă;
 Modelarea bordurii de ocluzie în regiunea frontală se
realizează simetric faţă de linia mediană;
 Dimensiunile valului de ocluzie pentru maxilar sunt în regiunea
frontală de 10 mm înălţime (cât incisivul central) şi 6 mm
lăţime, iar în regiunea laterală înălţimea este de 6 mm şi
lăţimea de 8 mm. Pentru mandibulă, dimensiunile frontale sunt
tot de 10/6 mm, iar lateral, înălţimea este de 6 mm iar lăţimea
corespunzătoare lăţimii crestei la acest nivel;
 Limita posterioară a bordurii este situată în dreptul feţei distale
a primului molar, în acest fel evitându-se contactele
premature în această regiune, contacte ce pot provoca
deplasarea mezială a mandibulei, deplasare ce va modifica
relaţiile intermaxilare. Tehnic ele se vor opri la 1,5 cm anterior
de tuberozităţi sau de tuberculii piriformi;
 Muchiile bordurii sunt rotunjite, iar suprafeţele plane.

 Deoarece în timpul determinării relaţiilor intermaxilare şi a

stabilirii datelor necesare alegerii şi montării dinţilor artificiali
bordura suferă o serie de modificări, materialul din care se
realizează trebuie să poată fi modelat cu uşurinţă. Din acest
motiv în mod curent ea se realizează din ceară.
ŞABLON DE OCLUZIE INFERIOR
ŞABLON DE OCLUZIE SUPERIOR
DETERMINAREA RELAŢIILOR INTERMAXILARE

Ca etapă de tratament este absolut necesară, deoarece în

urma amprentării finale tehnicianul dentar realizează două
modele separate, corespunzătoare celor două maxilare, care
vor servi în final la realizarea bazei protezei totale, intrând în
componenţa tiparului.
 mai întâi tehnicianul trebuie să realizeze machetele
protezelor totale, motiv pentru care el trebuie să
poziţioneze dinţii artificiali şi în acest scop cele două
modele trebuie aşezate unul faţă de celălalt în aşa fel încât
să corespundă cu relaţiile funcţionale ale maxilarelor.
POZIŢIONAREA CELOR DOUĂ MODELE PRIN INTERMEDIUL
ŞABLOANELOR DE OCLUZIE
Scopul și obiectivele acestei etape:

 Depistarea şi înregistrarea unor relaţii funcţionale mandibulo-

maxilare, în funcţie de care se poziţionează modelele finale
şi se transferă apoi pe instrumentul de lucru (simulatorul
aparatului dento-maxilar) în vederea aranjamentului dentar
şi restabilirii relaţiilor ocluzale;

 Culegerea de date suplimentare în raport cu aspecte

estetice (morfologice faciale) şi funcţionale (fonetice), care
să ajute la aranjamentul dentar.

 Rezolvarea problemelor de estetică deoarece numai

grosimea marginilor din zona vestibulară frontală ţine de
amprentă.
 Astfel, curbura vestibulară a şablonului maxilar, nivelul şi
direcţia planului de ocluzie, dimensiunea verticală de ocluzie,
determinarea relaţiei centrice, determină alegerea şi
montarea dinţilor artificiali în funcţie de care se restabileşte şi
estetica;
 Rezolvarea problemelor funcţionale (masticaţie, fonaţie)
depind de montarea dinţilor care se face pe baza
determinărilor din această etapă;
 Rezolvarea problemelor de echilibru a protezelor totale;
 Profilaxia structurilor de suport şi periorale.
Etape de lucru:

 Controlul modelelor funcţionale şi a şabloanelor de ocluzie;

 Determinarea curburii vestibulare a şablonului maxilar;
 Stabilirea nivelului şi direcţiei planului de orientare protetică
(de ocluzie);
 Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO);
 Determinarea relaţiei centrice (RC);
 Stabilirea de indicaţii suplimentare privind alegerea şi
montarea dinţilor artificiali.
APLICAREA CELOR DOUĂ ŞABLOANE ÎN CAVITATEA
BUCALĂ
Determinarea curburii vestibulare a şablonului
maxilar

 Obiectivele urmărite în aprecierea curburii şablonului maxilar

sunt în primul rând de ordin estetic şi funcţional (fonaţie) şi mai
puţin de echilibru şi profilaxia structurilor.
 Determinarea curburii vestibulare a şablonului de ocluzie
superior stabileşte arcul de cerc pe care vor fi plasaţi dinţii
frontali, cu un rol deosebit pentru fizionomie şi fonaţie. Acest
arc al bordurii superioare de ocluzie se află mai anterior faţă
de mijlocul crestei edentate la şablonul superior, la cel inferior
bordura trebuie plasată pe mijlocul crestei alveolare.
 Stabilirea curburii vestibulare a şablonului maxilar se realizează
prin intervenţii ce au loc la nivelul valului de ocluzie maxilar în
zona vestibulară frontală, prin îndepărtare sau adăugare de
ceară cu ajutorul unei spatule de ceară.
Stabilirea nivelului şi direcţiei planului de orientare protetică
(de ocluzie)

Planul de ocluzie este caracteristic individului dentat şi

reprezintă planul ce rezultă din întâlnirea dinţilor de pe cele
două arcade în intercuspidare maximă. Este un plan sinuos ce
prezintă trei curbe de ocluzie:
 Curba sagitală a lui Spee;

 Curba transversală a lui Wilson;

 Curba incizală determinată de arcul de cerc pe care sunt
situaţi frontalii superiori (în plan transversal).

 Acest plan de ocluzie este caracteristic individului dentat şi se

schimbă pe parcursul vieţii prin abraziuni, carii, migrări dentare
şi lucrări protetice.
Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO):

Scopul acestei etape este restabilirea dimensiunii verticale

de ocluzie prin contactul funcţional al arcadelor artificiale
antagoniste, având în vedere consecinţele estetice,
funcţionale şi în echilibrul protezelor.

Obiective:
 De ordin funcţional (fonaţie, deglutiţie, repaus);
 De ordin profilactic (rezorbţia osoasă a crestelor edentate,
afectarea musculară şi articulară);
 De ordin estetic (proporţionalitatea facială);
 De echilibru a protezelor.
 Etapele parcurse:

 Marcarea punctelor între care se măsoară înălţimea etajului

inferior al feţei;
 Stabilirea metodelor de determinare a valorii înălţimii etajului
inferior al feţei şi deducerea valorii dimensiunii verticale de
ocluzie;
 Stabilirea dimensiunii verticale de ocluzie cu ajutorul
şabloanelor şi verificarea prin alte metode.
DETERMINAREA DVO
A. Subevaluarea DVO

 Dinţii au vizibilitate redusă;

 Aspect îmbătrânit;
 Spaţiile funcţionale, minime de vorbire şi de inocluzie
fiziologică sunt mărite;
 Uneori apar dureri ale musculaturii coborâtoare în timpul sau
după mese, datorită întinderii excesive şi prelungite a
muşchilor coborâtori ai mandibulei (suprahioidieni);
 Uneori interpunerea limbii între arcade.

Subevaluarea este mai bine tolerată de structurile aparatului

dento-maxilar decât supraevaluarea. În caz de subevaluare,
revenirea la dimensiunea verticală de ocluzie normală trebuie
realizată treptat, în etape, la intervale de 6 - 12 luni, cu înălţări
minime de 1 - 2 mm.
B. Supraevaluarea DVO

 Aspect estetic neplăcut, cu structurile moi faciale întinse, cu

contracţie spastică a muşchiului bărbiei, cu aspect de facies
crispat;
 Fanta bucală rămâne deschisă;
 Buzele se ating numai printr-un efort suplimentar;
 Vizibilitatea dinţilor este crescută;

 Dinţii sunt aproape în contact permanent, pacientul

încercând să înlăture obstacolul ocluzal prin strângerea
dinţilor;
 Absenţa spaţiilor funcţionale (minim de vorbire şi de inocluzie
fiziologică) cu prezenţa zgomotului de castagnete prin
ciocnirea dinţilor în fonaţie;
 Apar uneori dureri la nivelul crestelor şi la nivel articular;
 Este prezentă oboseala musculară, în special la nivelul
musculaturii ridicătoare, prin strângerea aproape continuă
a dinţilor;
 Apare disconfortul permanent, pacienţii nu se pot adapta
cu protezele şi rezorbţia crestelor este accentuată.
Determinarea relaţiei centrice (RC):

Scopul acestei etape este de a depista şi înregistra poziţia de

relaţie centrică, ca poziţie fundamentală, comună stării de
dentat şi edentat, stabilă şi reproductibilă, pentru a poziţiona
cele două modele funcţionale unul faţă de celălalt, în plan
sagital şi transversal, în vederea montării dinţilor în
intercuspidare maximă.

Obiectivele urmărite:
 Funcţionale (deglutiţie, triturarea alimentelor);
 Echilibrul protezelor;
 Profilaxia structurilor de suport;
 Estetica.
Etapele determinării:

 Pregătirea înregistrării;
 Plasarea mandibulei în relaţie centrică;
 Verificarea poziţiei de relaţie centrică;
 Înregistrarea acestei poziţii.
Stabilirea de indicaţii suplimentare privind
alegerea şi montarea dinţilor artificial:

După fixarea şabloanelor în relaţie centrică şi înainte de a fi

îndepărtate din cavitatea bucală, se verifică şi se trasează
pe şabloane liniile de referinţă pentru viitorii dinţi artificiali
frontali.
Pe faţa vestibulară a bordurii superioare de ocluzie sunt
trasate cu o spatulă sau bisturiu trei linii verticale şi una
orizontală, drepte şi clare.
 Linia mediană
 Linia caninilor
 Linia surâsului
TRASAREA REPERELOR ÎN VEDEREA ALEGERII ŞI MONTĂRII
DINŢILOR ARTIFICIALI
OCLUZORUL ŞI ARTICULATORUL
 Instrumente în care se poziţionează modelele maxilarelor
antagoniste în RC, cu posibilitatea de a se îndepărta şi de a
reveni în aceeaşi poziţie.
 Ocluzorul are 2 braţe articulate în jurul unui ax, asemănător
unei balamale.
 Cele 2 braţe sunt menţinute la anumite distanţe de un şurub.
 Ocluzorul poate reproduce doar mişcarea de deschidere şi
de închidere a cavităţii bucale.
 FIXAREA MODELELOR ÎN OCLUZOR

 Modelele sunt fixate prin ghipsare în poziţie de RC, stabilită

şi menţinută cu ajutorul şabloanelor de ocluzie.

CONTROLUL ŞABLOANELOR DE OCLUZIE

Se verifică:
– dacă cele 2 şabloane sunt foarte bine solidarizate între
ele la nivelul bordurilor de ocluzie astfel încât să nu
existe tendinţa de deplasare.
– Dacă cele 2 şabloane aşezate pe modele prezintă o

 poziţie stabilă
 !!Orice defecţiune neremediabilă (deformarea bazei de
ex.) necesită repetarea operaţiunilor de determinare a
relaţiilor intermaxilare.
 FIXAREA MODELELOR ÎN OCLUZOR
COMPORTĂ URMĂTOARELE OPERAŢII:
1. Alegerea şi verificarea ocluzorului (la nivelul axei
balama)
2. Pregătirea modelelor cu:
- reducerea dimensiunilor soclului la ambele modele
a.î.să nu existe dificultăţi de manevrare, volumul şi greutatea
să fie corespunzătoare, modelele să poată fi introduse între
cele 2 braţe ale ocluzorului, să nu blocheze şurubul
distanţator.

– se taie apoi mai multe şanţuri de retenţie pe

suprafaţa bazală a fiecărui soclu (adânci de~ 3mm). Rolul lor
este de a mări suprafaţa de ghipsare a modelelor cu o
solidarizare mai rezistentă

– solidarizarea provizorie a modelelor între ele la

nivelul soclurilor, ezultând un bloc unic, un
ansamblu de modele. Solidarizarea e obligatorie pt. că
garantează stabilitatea ansamblului modele- şabloane în
timpul operaţiunii de ghipsare în ocluzor.
3.Ghipsarea modelelor cu:
a) introducerea ansamblului modele-şabloane în apă 3-5 minute. Se
umezesc modelele deshidratate deoarece altfel pasta de ghips ar
face priză instantaneu datorită absorbţiei apei din ghipsul proaspăt
preparat- de către modelul uscat.
b) fixarea modelului inferior: o cantitate de ghips se prepară şi se
depune pe faianţa umezită. Se afundă imediat braţul inferior al
ocluzorului, apoi se depune o nouă cantitate de ghips
c) se aşează modelele solidarizate cu partea distală orientată către
axa balama
d) se menţine spaţiul necesar pt.manevrarea şurubului distanţator
care menţine DVO
BIBLIOGRAFIE

 1. N. Forna, Tratat de protetica clinică și terapia edentației

parțial întinse, Iași, Ed. GR. T. Popa, 2008
 2. D. Bratu, E. Bratu, S. Antonie, Restaurarea edentațiilor
parțiale prin proteze mobilizabile, Ed. Medicală, București,
2008
 I. Rîndașu - Tehnologia protezelor dentare, Editura
Medicală, București, 1983.