Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprinsul cursului:
Introducere
1.CONCEPTUL DE FINANTE
1.1. Obiective
1.2. Relaţii financiare
1.3. Finanţele publice
1.4. Relaţii de credit
1.5. Relaţii de asigurari şi reasigurări
1.6. Finanţe publice – Finanţe private; asemănări şi deosebiri
1.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
1.8. Bibliografia unităţii de învăţare 1
2.1. Obiective
2.2. Clasificarea cheltuielilor publice
2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice
2.4. Cheltuieli publice pentru învăţământ
2.5.Cheltuielile publice pentru sănătate
2.6.Cheltuieli publice pentru acţiuni economice
3.SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE
3.1. Obiective
3.2. Impunerea fiscala si principiile ei
3.3. Impozitele directe
3.4. Impozitele indirecte
3.5. Bibliografia unităţii de învăţare 3
4.IMPRUMUTURILE DE STAT
4.1. Obiective
4.2. Trasaturile caracteristice ale imprumuturilor de stat
4.3. Elementele tehnice ale imprumuturile de stat
4.4. Operaţiunile privind imprumuturile de stat
4.5. Bibliografia unităţii de învăţare 4
Introducere
Principalele obiective pe care ni le-am propus prin acest curs constau în:
punerea în temă cu privire la particularitățile financiare la nivelul instituțiilor de stat sau al intreprinderilor private;
exemple practice referitoare la recunoașterea în finante a celor mai importante operațiuni desfășurate de intreprinderi si stat
asigurarea unei pregatiri bune a studentilor in acest domeniu, prin cunoasterea modului in care statul si intreprinderile isi
exercita atributiile si isi promoveaza politicile la nivel macroeconomic si microeconomic.
Conceptul de finante
Cuprins:
1.1. Obiective
A. Funcţia de alocare, numită şi funcţie fiscală sau funcţie de repartiţie, are ca obiect
formarea şi mişcarea fluxurilor financiare, adică formarea veniturilor bugetului de stat şi
utilizarea lor, respectiv efectuarea cheltuielilor prevăzute în acesta.
B. Funcţia de stabilizare, numită şi funcţie extrafiscală, are ca obiect utilizarea resurselor
financiare ale statului pentru favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor
economice. Ea presupune intervenţia statului în activitatea socială în general, în cea
economică în particular.
C. Funcţia de redistribuire, numită şi funcţie socială, are ca obiect transferul de putere
de cumpărare între diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau între diferite categorii
socio-profesionale.
1.3. Finantele private
Clasificarea asigurărilor
1) După forma pe care o îmbracă asigurările se clasifică în două mari grupe:
a) asigurări obligatorii (prin efectul legii) sunt acele tipuri de asigurări care sunt reglementate prin
acte normative cu caracter obligatoriu;
b) asigurări facultative – relaţiile de asigurare se întemeiază pe baza unui contract, din această
cauză acestea se mai numesc şi contractuale.
2) După obiectul asigurării, clasificarea asigurărilor se realizează astfel:
a) asigurări de bunuri – au ca obiect bunuri materiale;
b) asigurări de persoane – au ca obiect evenimente din viaţa persoanelor fizice;
c) asigurări de răspundere civila – au ca obiect raspunderea faţă de terţi.
3) După natura relaţiilor dintre asigurat şi asigurator avem următoarele tipuri:
a) asigurări directe – raportul se stabileşte în mod unic între asigurat şi asigurator;
b) coasigurări – în care există mai multi asiguratori şi un singur asigurat;
c) reasigurări – sau asigurări indirecte în care asiguratorul se asigură la altă societate.
4) După cadrul în care se operează, asigurările se clasifică astfel:
a) asigurări interne – care operează pe plan naţional;
b) asigurări externe – care operează pe plan internaţional.
1.6. Finanţe publice – Finanţe private; asemănări şi deosebiri
Între cele două componente ale sistemului financiar se stabilesc următoarele deosebiri şi
asemănări:
° Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele private sunt generate de
existenţa întreprinderii ca celulă economică producătoare de profit.
° Scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin intermediul
utilităţilor publice iar în situaţia finanţelor private se urmăreşte gestionarea fondurilor
întreprinderii în vederea obţinerii profitului.
° Finanţele publice se supun dreptului public; finanţele private sunt generate de dreptul comercial.
° La nivel macroeconomic, bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor
sociale, politice necesare existenţei statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării
acestor cheltuieli.
° Atât finanţele publice cât şi finanţele întreprinderii se confruntă cu probleme de echilibru financiar.
Sistemul cheltuielilor publice.
Cuprins:
2.1. Obiective
3. Clasificaţia funcţională, care are în vedere structura de activitate: domenii, ramuri, sectoare, zone,
regiuni. Această clasificaţie este favorabilă realizării obiectivelor de politică economică şi financiară a statului
deoarece permite identificarea unor activităţi sau spaţii geografice care sunt cele mai recomandabile pentru
stimulare/descurajare prin pârghiile fiscală, vamală, a cheltuielilor guvernamentale.
2.2. Clasificarea cheltuielilor publice
4. Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care este efectuată cheltuiala şi modul în care sunt
afectate resursele financiare publice:
a) cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi la scadenţe certe, astfel încât sting angajarea statului
pentru realizarea unui anumit obiectiv; de pildă, plata salariilor angajaţilor unui spital public sau virarea unei
sume în contul unei lucrări de investiţie la o primărie;
b) cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie, reflectate în conturi speciale, vizând
rambursarea unor împrumuturi publice sau regularizarea unor avansuri;
c) cheltuieli virtuale, reprezentând cheltuieli care se pot declanşa numai condiţionat de producerea
unui eveniment/risc; de exemplu: garanţii de stat (statul va suporta cheltuieli numai în măsura în care cel
garantat nu îndeplineşte anumite clauze/condiţii pe care şi le-a asumat faţă de cel faţă de care statul a
garantat); de asemenea, cheltuieli din rezerve (din rezerva bugetară, de exemplu, se acordă ajutor financiar
unor zone calamitate).
5. Clasificaţia ONU, folosită inclusiv de insituţiile sale specializate, poate fi:
a) funcţională, identificând cheltuielile după destinaţia lor:
• servicii publice generale (aparatul şi administraţia celor trei puteri în stat: legislativ, executiv, jurisdicţional),
• apărare,
• educaţie,
• sănătate (inclusiv cercetare fundamentală),
• securitate socială şi bunăstare (asistenţă, asigurări, protecţie, toate de natură socială),
• acţiuni economice, locuinţe şi servicii comunale,recreaţie, cultură, religie, alte cheltuieli;
b) economică, identificând cheltuielile după implicarea produsului intern brut:
• consum final, formarea brută de capital (investiţii în capital fix, creşterea stocurilor materiale, achiziţii de
terenuri, active necorporale, transferuri de capital).
2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice
Nivelul cheltuielilor publice pune in evidenta capacitatea unei tari de a indeplini obiectivele economice, sociale si politice
la un moment dat.
Principalii indicatori de nivel utilizati in analiza cheltuielilor publice sunt:
1. Valoarea cheltuielilor publice.
2. Ponderea cheltuielilor publice in PIB.
3. Cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate in USD (dolari).
1. Valoarea cheltuielilor publice releva gradul de interventie al statului in activitatea economica. Este un indicator bine
fundamentat teoretic, dar mai putin utilizat in analizele economice internationale, intrucat este exprimat in moneda
nationala.
2. Ponderea cheltuielilor publice in PIB, reflecta gradul de redistribuire a valorilor nou create prin intermediul bugetului
de stat. In tarile dezvoltate, are o valoare de aprox. 60% din PIB.
2-Cresterea reala absoluta a cheltuielilor publice reprezinta cu cat au crescut cheltuielile publice, in anul de analiza fata de
anul de baza, exprimate in preturi reale:
3-Cresterea nominala relativa a cheltuielilor publice reprezinta cu cat la suta (%) au crescut cheltuielile publice exprimate
in preturi nominale in anul de analiza fata de anul de baza.
2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice
4-Cresterea reala relativa a cheltuielilor publice reprezinta cu cat la suta au crescut cheltuielile publice exprimate
in preturi reale in anul de analiza fata de anul de baza.
5-Indicele de crestere a cheltuielilor publice se calculeaza ca raport intre valoarea cheltuielile publice exprimate
in preturi nominale sau reale din anul de analiza si valoarea cheltuielilor publice in preturi nominale sau reale din
anul de baza:
6-Indicele de crestere al PIB se calculeaza ca raport intre valoarea PIB in anul de analiza si valoarea PIB in anul
de baza:
k
2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice
8-Coeficientul de elasticitate se determina ca raport intre cresterea nominala relativa a cheltuielilor pubclice si
cresterea nominala relativa a PIB.
e
Cand
e > 1 inseamna ca ritmul de crestere a cheltuielilor publice este mai mare decat ritmul de crestere a PIB si deci
devanseaza ritmul de crestere a PIB.
e < 1 inseamna ca ritmul de crestere a cheltuielilor publice este mai mic decat ritmul de crestere a PIB.
2.4. Cheltuieli publice pentru învăţământ
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi progresul tehnic necesită
muncă bine calificată şi, prin aceasta, generează cerere pentru activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează
şi posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea invăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ (durata învăţământului
obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţiei de vârstă şcolară, crearea resurselor de finanţare etc.), normele de
dotare pentru învăţământ etc.
2.5. Cheltuielile publice pentru sănătate
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa creşterii numerice este
qvasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de vârsta a III-a; între aceste tendinţe şi calitatea
actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea
cheltuielilor publice pentru sănătate;
b) factorii sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o preocupare mai intensă a
individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite faţă de actul medical şi de modul în care
statul se implică în problemele de sănătate;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită perfecţionării şi modernizării asistenţei
medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelor medicale, al aparaturii şi al
medicamentelor.
2.6. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice
CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI ECONOMICE sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de
reglare a proceselor economice.
Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte
cererea pe piaţa internă prin cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansare
economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică măsură, sectorul economic
mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestor
cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţa unui
sector public.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ cheltuieli
curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli
financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai mare parte în
ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea
informării/publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
Sistemul veniturilor
publice
Cuprins:
3.1. Obiective
Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din veniturile statului, caracterizată
prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau
juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Impunerea fiscală are următoarele caracteristici:
a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la cine se referă, în
legătură cu ce se stabileşte etc. Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face
numai de organul legislativ naţional (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de
parlament.
b) are titlu definitiv şi nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata impozitului/taxei a fost
făcută conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în nici un fel.
c) este fără contraprestaţie, ceea ce înseamnă că în schimbul plăţii impozitului/taxei nu se
poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent. În legătură cu aceasta, nu poate fi însă
exclusă pretenţia pe care un contribuabil o poate avea, în mod cu totul îndreptăţit, faţă de
stat, de a beneficia şi el (contribuabilul) de efectele pe care le are sau ar trebui să le aibă
pentru cetăţean îndeplinirea de către stat a funcţiilor sale.
3.2. Impunerea fiscală şi principiile ei
În teoria modernă a finanţelor sunt formulate şi acceptate principii de echitate fiscală, principii de politică
financiară, principii de politică economică şi principii social-politice, fiecare concretizat în câteva componente care
precizează anumite laturi şi atribute ale conţinutului acestora.
Echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impunere fiscală. Pentru aceasta sunt formulate
principiile: impunerea diferenţiată a veniturilor şi averii,minimul neimpozabil.
Principii de politică financiară. Aceste principii răspund unor necesităţi de natură financiară referitoare la suma
colectată ca venit la buget şi la relativa stabilitate a acestor sume în raport cu conjunctura economică. În acest
grup de principii se includ: randamentul fiscal, stabilitatea, elasticitatea.
Un grup distinct de principii sunt cele de politică economică, al căror conţinut se referă la realizarea unor
obiective economice pe care le are în vedere statul. Teoria financiară nu defineşte în mod expres astfel de
principii, ci doar genuri de obiective a căror realizare poate fi influenţată prin impozite: procurarea veniturilor
necesare efectuării cheltuielilor avute în vedere de stat; folosirea impozitelor, în general a fiscalităţii, ca pârghie
pentru stimularea dezvoltării economice generale, zonale sau de ramură; idem pentru stimularea/frânarea
consumului unor produse; idem pentru operaţiuni sau relaţii de afaceri în comerţul exterior.
Un alt grup de principii sunt cele social-politice, al căror conţinut se referă la realizarea unor obiective sociale şi
politice pe care statul le are în vedere. Nici în acest caz nu sunt definite în mod expres astfel de principii, ci doar
obiective a căror realizare poate fi influenţată prin impozite: protejarea veniturilor unor categorii defavorizate,
limitarea consumului unor produse considerate dăunătoare sănătăţii, influenţarea comportamentului demografic al
indivizilor şi familiilor, deplasarea poverii fiscale către categoriile sociale care în principiu nu susţin partidul sau
coaliţia de guvernământ, corelarea fiscalităţii cu interesele categoriilor sau grupurilor sociale pe care le reprezintă
formaţiunile politice guvernante, refacerea imaginii guvernului în anul preelectoral etc.
3.3. Impozitele directe
Impozitele directe sunt o categorie de impozite clasificate după criteriul trăsăturilor de fond şi de formă. Ele prezintă o
serie de avantaje rezultate din trăsături ce răspund cerinţelor multora din principiile impunerii: sunt nominative, sunt
legate de puterea economică şi de situaţia personală a contribuabilului, sunt aduse la cunoştinţa plătitorului anticipat
plăţii atât în ce priveşte suma de plată, cât şi termenele-scadenţă.
Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în impozite reale şi impozite personale
Impozitele reale sunt aşezate pe obiectul activităţii şi nu mai sunt caracteristice epocii contemporane. Aşezarea
lor necesită introducerea unei instituţii specifice care să descrie obiectul activităţii şi să-l înregistreze pe persoane. O
astfel de instituţie s-a creat în timp numai în legătură cu pământul şi activităţile legate de el; pentru alte genuri de
activităţi nu sa putut impune o astfel de instituţie. Cea iniţiată în legătură cu pământul se numea cadastru. Această
instituţie avea ca obiect descrierea bunurilor funciare, menţionarea veniturilor pe care acestea le produceau şi
evidenţa lor pe proprietari. Această instituţie, cu acelaşi obiect, dar cu funcţii modificate, se păstrează şi azi.
Impozitele personale sunt aşezate pe venit şi pe avere şi constituie forma de impunere cea mai răspândită în
zilele noastre.
Impozitele pe venit sunt aşezate pe diferitele tipuri de venituri, unele fiind însă exonerate: pensii, ajutoare sociale,
burse, dobânzi ş.a., cu diferenţieri pe ţări şi în timp.
Obiectul acestui impozit îl constituie venitul realizat de orice persoană fizică sau juridică, venit care se numeşte brut.
Acesta este ajustat, potrivit legii, prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, obţinându-se
astfel venitul impozabil care reprezintă materia impozabilă şi, ca expresie cantitativă, masa acesteia.
Impozitele pe avere sunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de persoanele fizice sau juridice. După obiectul
propriu-zis al impunerii, impozitele pe avere sunt: impozite pe averea propriu-zisă, impozite pe circulaţia averii şi
impozite pe sporul de avere. Plata impozitului se face, în quasitotalitatea cazurilor, din veniturile proprietarului şi nu
din substanţa averii, pentru a încuraja economisirea cu scopul acumulării.
3.4. Impozitele indirecte
Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora
caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum.
Impozitele indirecte au în principal trei forme: taxele de consum, taxele vamale şi taxele generale. În afara
acestora, în unele ţări, există şi monopoluri fiscale, adică o concentrare totală sau parţială în mâna statului a
activităţilor de producţie şi comerţ (cu ridicata şi/sau cu amănuntul) referitoare la anumite produse, cum sunt:
tutunul, sarea, alcoolul, cărţile de joc ş.a. Dacă monopolul fiscal vizeză şi producţia, şi comerţul (în ansamblul lui),
atunci se numeşte deplin; dacă vizează producţia şi una din fomele de comerţ (fie cu ridicata, fie cu amănuntul),
atunci se numşte parţial.
Taxele de consum.Taxele de consum sunt impozite indirecte al căror subiect este producătorul şi/sau
comerciantul, al căror obiect este produsul/serviciul ce se consumă sau încasările realizate prin vânzările lor, iar
suportatorul este consumatorul final.
Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce efectuează operaţiuni de comerţ
exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei operaţiuni şi al căror suportator este, în principal,
consumatorul final.
Taxele generale reprezintă plăţi efectuate de beneficiarii unor servicii solicitate administraţiilor publice. Aceste taxe
au unele trăsături ale impozitelor (obligatorii, cu titlul nerambursabil, stabilite prin lege sau ca efect al legii), dar au
caracteristica de a da dreptul la contraprestaţie directă şi indirectă.
IMPRUMUTURILE DE STAT
Cuprins:
4.1. Obiective
Împrumutul de stat – reprezinta operatiunea prin care statul intra in posesie imediata de resurse
financiare, in schimbul promisiunii de rambursare viitoare si insotita de o contraprestatie
directa sub forma unei dobanzi ce remunereaza pe creditor. Calitatea de creditor revine
persoanelor fizice sau juridice care dispun de mijloace banesti temporar libere si urmaresc sa-
si valorifice capitalurile in plasamente sigure si in conditii de rentabilitate.Astfel imprumutul de
stat prezinta urmatoarele trasaturi caracteristice:
a Caracter contractual
Caracterul contractual al imprumutului de stat, prezent in cazul oricarui împrumut, exprimă
acordul de voinţă al părţilor. Trebuie precizat insa faptul că simplul acord de voinţă nu este
suficient pentru încheierea in mod valabil a contractului, acesta fiind supus anumitor conditii.
Astfel in cazul împrumuturilor de stat, materializate prin vânzarea de obligatiuni, oferta de
vânzare ar trebui să cuprindă următoarele elemente de identificare ale emisiunii: denumirea
titlurilor, data emisiunii, valoarea sa, forma împrumutului (cu dobândă, sau discount ), rata
dabânzii, modalităţile de calcul ale acesteia, scadenţa, etc.
b Caracter rambursabil:
Ca orice imprumut dar in opozitie cu impozitele, imprumutul de stat are un caracter
rambursabil. Asa cum am precizat in definitia imprumutului de stat acesta se caracterizeaza
prin promisiunea viitoare de rambursare, la termenul fixat,a sumelor provenite de la
persoanele fizice si juridice. Caracterul rambursabil al imprumutului de stat se pastreaza si in
cazul imprumuturilor perpetue intrucat chiar daca nu este prevazuta expres o scadenta a
acestuia, statul restituie creditorilor sai sumele imprumutate.
4.2 Trasaturile caracteristice ale imprumuturilor de stat
c. Caracter remunerator
Fata de impozite care nu presupun o contraprestatie directa din partea statului, imprumutul de stat are un caracter
remunerator. Pentru sumele de bani imprumutate de la persoanele fizice sau juridice in scopul satisfacerii
necesitatilor publice, statul pe lângă rambursarea acestora. Realizeaza o anumită contraprestaţie ce îmbracă
forma dobânzii, a primei de rambursare si a emiterii sub valoarea nominala. Unele din aceste contraprestatii
realizate de stat, prevazute in prospectul de emisiune pot fi retrase pe parcurs, ca de exemplu diminuarea dobanzii
prin conversiunea datoriei publice.
4.3. Elementele tehnice ale imprumuturile de stat
-dobânda - formă a preţului pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate; venit fix de
care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate.
-prima de rambursare – reprezinta un cost pentru debitori si se determina ca diferenta intre valoarea reala la
rambursare si valoarea reala la plasarea imprumutului si este anuntata de stat in perioada campaniei publiciare de
prezentare a imprumutului.
Termenul de rambursare – reprezinta perioada de timp cuprinsa intre momentul emisiunii si momentul stingerii
obligatiei statului fata de creditori. Termenul de rambursare poate fi precizat sau nu in cazul titlurilor cu renta perpetua.
Daca termenul de rambursare este precizat in functie de acesta, titlurile de stat se clasifica astfel:
titluri pe termen scurt, reprezinta titlurile emise pe o perioada mai mica decat un an si utilizate pentru acoperirea
golurilor de casa si a unor cheltuieli neprevazute. Din aceasta categorie fac parte :
a) bonuri de tezaur;
b) poliţe de tezaur;
c) certificate de trezorerie;
d) certificate (bonuri) de trezorerie.
titluri pe termen mediu şi lung: reprezinta titlurile emise pe o perioada mai mare decat un an si utilizate pentru
acoperirea deficitelor bugetare sau pentru finantarea unor investitii. Astfel de titluri imbraca forma obligaţiunilor sau a
titlurilor de rentă.
4.4. Operaţiunile privind imprumuturile de stat
Operatiunile specifice imprumuturilor de stat se refera la ansamblul posibilitatilor pe care statul le are la dispozitie de modificare a unora
din elementele tehnice ale imprumutului ulterior lansarii lui,de plasare a titlurilor emise si de rascumparare a acestora.
Plasarea imprumuturilor de stat – reprezinta operatiunea de vanzare a titlurilor de stat in urma careia statul intra in posesia sumelor
imprumutate. Tehnicile de plasare se referă la modalităţile efective de vânzare a titlurilor. În practica financiară internaţională există
următoarele modalităţi de plasare a titlurilor pe piaţă:
Plasarea directă de către emitent(subscriptie publica), care presupune ca statul să realizeze o largă publicitate a condiţiilor iniţiale ale
creditului prin intermediul prospectului de emisiune şi să deschidă ghişee proprii prin care să vândă titlurile. De asemenea, emitentul
gestionează întreaga operaţiune de plasare şi rambursare a titlurilor, ceea ce generează un cost de plasare care influenţează
randamentul emisiunii. Cu cât preţul de emisiune este mai mare (în general mai apropiat de valoarea nominală) şi cu cât costul plasării
este mai scăzut, cu atât randamentul operaţiunii de plasare a obligaţiunilor este mai ridicat. Suma încasată de stat este egală cu
diferenţa dintre valoarea împrumutului şi costul de plasare, iar valoarea împrumutului se determină ca produs între numărul de titluri
vândute şi preţul de emisiune.
Plasarea prin vanzare la bursa se utilizeaza atunci cand statul vrea sa plaseze titlurile unei noi emisiuni cu costuri reduse si in mod
disret. Plasarea titlurilor pe piata se face treptat deoarece o oferta mare dintr-o data ar conduce la scaderea cursului.
Plasarea prin intermediari (în general reprezentaţi de consorţii sau sindicate bancare, constituite dintr-un grup de banci în al căror obiect
de activitate se regăsesc şi operaţiuni de revânzare a titlurilor de stat).
4.4. Operaţiunile privind imprumuturile de stat
Modificarea ratei dobanzii aferente titlurilor de stat se poate realiza fie prin operatiunea de conversiune fie prin
operatiunea de arozare. Micsorarea ratei dobanzii la un imprumut de stat determinata de scaderea ratei dobanzii
pe piata mult sub nivelul celei practicate la imprumutul respectiv, reprezinta operatiunea de conversiune.
Conversiunea se materializeaza prin inlocuirea titlurilor de stat emise in trecut la o rata de dobanda mai mare cu
titluri de stat noi emise la o rata de dobanda mai mica,corelata cu rata dobanzii de pe piata.Practic, datorita
evolutiei pietei, statul are la dispozitie surse de creditare mult mai ieftine decat cele pe care le-a avut in trecut.
Arozarea reprezinta operatiunea de inlocuire a inscrisurilor vechi cu noi titluri emise cu o dobanda majorata atunci
cand cursul bursier al titlurilor de stat scade foarte mult datorita cresterii ratei dobanzii pe piata monetara si pe
piata de capital, generand efecte negative atat asupra detinatorilor de inscrisuri publice care inregistreaza pierderi
din diferenta de curs dar si asupra autoritatii publice la nivelul imaginii privind riscul plasamentelor capitalurilor
ceea ce in viitor va ingreuna accesul statului la o astfel de modalitate de finantare.
Modificarea termenului de rambursare pentru imprumuturi pe termen scurt prin majorarea acestuia si
transformarea imprumutului in imprumut pe termen mediu, lung sau fara termen reprezinta operatiunea de
consolidare. Atunci cand imprumuturile pe termen scurt se apropie de scadenta iar statul nu are posibilitatea
financiara de a le achita, autoritatea publica procedeaza la preschimbarea acestora cu imprumuturi pe termen
mediu, lung sau fara termen, de aceeasi valoare dar cu dobanzi mai mari.
Rambursarea imprumuturilor de stat – Rambursarea creditului obligatar reprezintă operaţiunea de stingere a
obligaţiei emitentului faţă de creditorii săi, fiind echivalentă cu răscumpărarea titlurilor emise şi vândute anterior. În
practica financiară intenaţională se utilizează următoarele modalităţi de rambursare: rambursare prin anuitati,
rambursare prin rascumparare la bursa, rambursare prin tragere la sorti.
4.5. Bibliografie