FINANȚELE FIRMEI

PROF. UNIV. DR. MARIUS DINCĂ

 CUPRINS
• 1. LOGICA FINANCIARĂ
• 2. OBIECTIVUL PRINCIPAL AL ACTIVITĂȚII FIRMEI
• 3. CARACTERISTICILE GESTIUNII FINANCIARE A FIRMEI
• 4. ACTIVELE ȘI PASIVELE FIRMEI ÎN ABORDAREA FINANCIARĂ
• 5. GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR IMOBILIZATE
• 6. MODALITĂȚI DE SELECȚIE A PROIECTELOR DE INVESTIȚII
• 7. FINANȚAREA PROIECTELOR DE INVESTIȚII
• 8. COSTUL CAPITALULUI FOLOSIT PENTRU FINANȚAREA
INVESTIȚIILOR
 MODALITĂȚI DE EVALUARE

• 1. EXAMENUL DE FINAL: 50-60%

• 2. UN REFERAT DESPRE EFICIENȚA/FINANȚAREA

PROIECTELOR DE INVESTIȚII, COSTUL CAPITALULUI: 40%

• 3. PREZENȚA LA CURSURI ȘI SEMINARII ȘI PARTICIPAREA

ACTIVĂ LA CURSURI ȘI SEMINARII: MAX. 10%
 BIBLIOGRAFIE
• 1. FINANȚELE FIRMEI – MARIUS SORIN DINCĂ ȘI LETIȚIA ANDRONIC,
ED. UNIVERSITĂȚII TRANSILVANIA DIN BRAȘOV, 2018
• 2. FINANȚE – ION STANCU, ED. ECONOMICĂ, BUCUREȘTI, 2006
• 3. GESTIUNEA FINANCIARĂ A FIRMEI - DINCĂ M., ED. UNIVERSITĂȚII
TRANSILVANIA, 2011
• 4. GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII – GEORGETA VINTILĂ,
ED. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, BUCUREȘTI, 2010
• 4. FINANCIAL MANAGEMENT -
 OBIECTIVUL PRIMORDIAL AL ACTIVITĂŢII UNEI FIRME

• Un proces decizional eficient necesită înţelegerea obiectivelor

strategice ale firmei. De aceea, este important să stabilim care
sunt obiectivele care trebuie să ghideze activitatea decizională
a managerilor firmei.

• Obiectivul primordial al activității firmei a parcurs mai multe

etape și a fost definit prin diferite repere, plecând de la
maximizarea profitului, trecând pe la maximizarea avuției
acționarilor firmei, creșterea valorii firmei și ajungând în
ultima vreme să fie desemnat prin creșterea sustenabilă a
valorii firmei.
 1. MAXIMIZAREA PROFITULUI

• Obiectivul inițial a fost cel de maximizare a profitului, perceput cel mai

adesea drept profit contabil și nu ca profit economic.

• Acest obiectiv a fost specific erei industriale, în care concurența nu era

foarte acerbă, consumatorii erau încântați să beneficieze de produse
standardizate, cu un nivel de calitate cert, plătind implicit și prețul propus
de către producători.
• Investitorii obțineau astfel câștiguri însemnate, deși reperul denumit cost
de oportunitate al capitalului nu era încă bine definit și astfel profitul
obținut nu garanta și acoperirea integrală a costului capitalului propriu.
• Maximizarea profitului presupune din punct de vedere tehnic două acțiuni
separate, respectiv practicarea unui preț de vânzare cât mai ridicat, posibil
în condițiile în care concurența nu este foarte pronunțată, și minimizarea
costurilor.

• Minimizarea costurilor presupune însă existența unor conflicte latente sau

potențiale cu restul actorilor economici, deoarece implică costuri de
achiziție mici, salarii reduse, impozite plătite la un nivel minim și alte
acțiuni menite să conducă la economii mai mult sau mai puțin justificate.

• În timp, se ajunge la nemulțumiri și conflicte deschise cu furnizorii,

salariații, partenerii de afaceri și cu statul, care periclitează chiar și
existența acestor firme.
• Tendința de maximizare a prețurilor va conduce la conflicte cu
clienții, care din momentul în care nu mai sunt captivi față de
produsele și serviciile oferite de către o anumită firmă vor căuta să
identifice alți furnizori, care practică prețuri mai mici sau oferă
condiții de plată mai atractive.

• În plus, cum o bună parte din potențialii clienți sunt formați din
salariați ai altor firme, care la rândul lor vor fi plătiți prost, din cauza
aceleiași dorințe de maximizare a profiturilor, este evident că la un
moment dat va apărea o contradicție la nivel macroeconomic între
firmele care caută profituri mari și cumpărătorii potențiali, care nu
au putere de cumpărare suficientă pentru produsele acestor firme.
• Din punct de vedere financiar, maximizarea profitului este
un obiectiv deficitar, deoarece pune accentul pe
recuperarea rapidă a capitalului investit și pe profiturile pe
termen scurt, în detrimentul unei recuperări treptate a
capitalului și a unor câștiguri mai stabile și mai previzibile.
• Managerii, mânați de necesitatea obținerii de profituri
rapide (nu se admiteau practic perioade fără profit
contabil) erau obligați să acționeze în direcția maximizării
prețurilor și a minimizării costurilor, demersuri care
evident conduceau la conflictele menționate anterior.
• Toate aceste neajunsuri, la care s-au adăugat și pretențiile tot
mai ridicate ale acționarilor de a fi remunerați la un nivel
competitiv (prin comparația cu plasamente echivalente pe
piața de capital) au determinat renunțarea la obiectivul de
maximizare a profitului și trecerea treptată la un alt obiectiv,
respectiv maximizarea avuției acționarilor.
 2. MAXIMIZAREA AVUȚIEI
ACȚIONARILOR
• Pentru o vreme, cel mai acceptat obiectiv a fost reprezentat de maximizarea
valorii firmei pentru proprietarii săi, care presupune să se acţioneze pentru
creşterea constantă a avuţiei acţionarilor firmei. Elementul central SUNT
investițiile, apreciate ca principal factor care poate conduce la creșterea
reală a avuției acționarilor.
• Avuţia acţionarilor depinde de valoarea capitalului propriu (preţul de piaţă al
acţiunilor comune pentru firmele listate).
• Obiectivul de maximizare a avuţiei acţionarilor precizează că managerii
trebuie să încerce maximizarea valorii actualizate a câştigurilor viitoare
previzionate de pe urma exploatării investițiilor în beneficiul proprietarilor
(acţionarilor) firmei.
• Aceste câştiguri pot lua forma plăţilor periodice sub formă de dividende sau a
profiturilor din revânzarea acţiunilor.
 VALOAREA ACTUALIZATĂ

• Valoarea actualizată este definită ca fiind valoarea prezentă a unor plăţi

viitoare sau a unui flux de plăţi viitoare, evaluate în condiţiile unor rate de
actualizare corespunzătoare.
• Valoarea actualizată ia în considerare câştigurile care pot fi obţinute din
oportunităţi de investiţii alternative în decursul unei anumite perioade de
timp.
• Cu cât beneficiile (cum ar fi plăţile în contul dividendelor sau creşterea
preţului acţiunilor deţinute) sunt obținute mai târziu, cu atât mai redusă va fi
valoarea prezentă acordată de investitori acelor beneficii.
• Preţul acţiunilor, măsură a avuţiei acţionarilor, reflectă mărimea, momentul
şi riscul asociat cu câştigurile viitoare prevăzute a fi primite de către
acţionari.
• Avuţia acţionarilor este exprimată prin valoarea de piaţă a
acţiunilor comune deţinute de aceştia.
• Valoarea de piaţă este definită prin preţul la care acţiunile sunt
tranzacţionate pe pieţele de acţiuni.

• Astfel, avuţia totală a acţionarilor este dată de produsul dintre

numărul total de acţiuni comune existente şi valoarea de piaţă pe
acţiune: n x pp
• Obiectivul maximizării avuţiei acţionarilor are câteva
avantaje evidente.
• În primul rând, obiectivul ia în considerare în mod explicit
momentul producerii şi riscul asociat cu câştigurile prevăzute
de pe urma deţinerii acţiunilor comune.
• În mod asemănător, managerii pot lua în considerare
elementele de moment şi risc atunci când iau decizii financiare
importante, cum este cazul investiţiilor de capital.
• Astfel, managerii pot adopta decizii care corespund atingerii
obiectivului maximizării avuţiei acţionarilor.
 AVANTAJELE OBIECTIVULUI DE MAXIMIZARE A
AVUȚIEI ACȚIONARILOR

• În al doilea rând, ne permite să determinăm dacă o anumită

decizie financiară corespunde obiectivului fundamental al firmei.
• Dacă o anumită decizie are ca efect creşterea preţului de piaţă al
acţiunilor firmei, ea se consideră că este o decizie bună.
• Dacă dimpotrivă, se apreciază că un anumit demers nu va avea o
astfel de finalitate, atunci acel demers sau acţiune nu trebuie
întreprins.
 AVANTAJELE OBIECTIVULUI DE MAXIMIZARE A
AVUȚIEI ACȚIONARILOR

• În al treilea rând, maximizarea avuţiei acţionarilor este un obiectiv

impersonal. Acţionarii care se opun politicilor unei firme sunt liberi să-
şi vândă acţiunile în condiţii mai favorabile (la un preţ mai ridicat) faţă
de oricare altă strategie şi să-şi investească fondurile în alte active.
• Dacă un investitor are o anumită politică de consum sau de toleranţă
faţă de risc, care nu poate fi satisfăcută de către deciziile de investiţii,
de finanţare şi de dividende ale firmei la care deţine acţiuni, el este în
măsură să-şi poată vinde acţiunile respective la cel mai bun preţ
posibil şi să achiziţioneze acţiuni la o firmă care îi oferă condiţii mai
apropiate de cerinţele sale.
 DEFICIENȚELE OBIECTIVULUI DE
MAXIMIZARE A AVUȚIEI
ACȚIONARILOR
• Din aceste motive, obiectivul maximizării avuţiei acţionarilor a
reprezentat pentru câteva decenii scopul primordial al managementului
financiar şi al politicilor prin care acesta a fost pus în aplicare.
• Preocupările faţă de responsabilitatea socială a firmei, existenţa unor
obiective divergente urmărite de către anumiţi manageri şi problemele
care apar din relaţia de agent, pot face să existe anumite abateri faţă de
comportamentul pur de maximizare a valorii acţionarilor din partea
acţionarilor sau a managerilor.
• Totuşi, obiectivul de maximizare a avuţiei acţionarilor reprezintă
standardul faţă de care deciziile efective trebuie să fie judecate şi ca
atare şi obiectivul asumat în analiza managementului şi a politicilor
financiare aferente.
 3. CREȘTEREA VALORII FIRMEI

• Această abordare a fost adoptată în anumite medii și ipostaze

pentru a da o formulare mai impersonală și oarecum nepărtinitoare
obiectivului primordial al activității firmei.

• Această formulare răspunde aparent mai bine necesității respectării

intereselor tuturor stake-holderilor (deținătorii de interese,
respectiv acționari, salariați, creditori, comunitatea locală,
autoritățile statului), deoarece nu mai sunt menționate în mod
expres interesele acționarilor/proprietarilor firmei.
• Deși pare mai atrăgătoare decât maximizarea avuției acționarilor,
formularea prin creșterea valorii firmei este însă și ceva mai
imprecisă, deoarece valoarea firmei cuprinde atât valoarea de
piață a capitalului propriu al acționarilor, cât și valoarea de
piață a datoriilor, care revine creditorilor financiari:
• VF = VP kpr + VP DAT

• Astfel, valoarea firmei poate crește, însă de acest lucru pot

beneficia mai mult creditorii, în situația în care firma realizează
investiții finanțate prin împrumuturi și cu o rentabilitate
apropiată de rata medie a dobânzii.
 4. CREȘTEREA SUSTENABILĂ A
VALORII FIRMEI
• Este un obiectiv relativ recent, care vine să răspundă noilor provocări
lansate de sfârșitul secolului XX, cum sunt poluarea, diminuarea
resurselor, criza alimentară și mai recent criza economică mondială
începută în 2008.
• Chiar obiectivele de maximizare a avuției acționarilor și de creștere a
valorii firmei se pot enumera printre factorii care au determinat apariția
crizei economice din anul 2008, deoarece au necesitat investiții masive,
de multe ori în active fizice, corporale, care au pus o presiune deosebită
asupra mediului și a disponibilității resurselor naturale sau le-au impus
managerilor ținte de profit și rentabilitate care i-au făcut pe aceștia să
ignore riscurile și să adopte proiecte de investiții tot mai riscante.
• Diferența față de obiectivele anterioare a obiectivului creșterii
sustenabile a valorii firmei constă tocmai în vectorul generator și
susținător al atingerii acestui nou obiectiv, reprezentat de
investițiile în cercetare-dezvoltare orientate către tehnologiile
nepoluante, energia regenerabilă, produse ecologice și
economice, inovarea și creativitatea.
ABORDAREA FINANCIARĂ A ACTIVELOR
ȘI PASIVELOR FIRMEI
Active Capitaluri
I. Active imobilizate: I. Capitaluri proprii:
- Terenuri - Capital social
- Mijloace de producție - Rezerve și prime de emisiune
- Imobilizări financiare - Profit nedistribuit
- Imobilizări necorporale - Profit reportat
II. Active circulante: II. Datorii pe termen mediu și
lung:
- Stocuri - Credite bancare de investiții
- Creanțe - Emisiunea de obligațiuni
- Disponibilități bănești - Leasing financiar
- Plasamente financiare pe - Leasing operațional
termen scurt
III. Datorii pe termen scurt:
- Datorii curente de exploatare
- Credite bancare pe termen
scurt
ABORDAREA FINANCIARĂ A ACTIVELOR
ȘI PASIVELOR FIRMEI
Active
I. Active imobilizate:
- Terenuri
- Mijloace de producție
- Imobilizări financiare
- Imobilizări necorporale
II. Active circulante:
- Stocuri
- Creanțe
- Disponibilități bănești
- Plasamente financiare pe termen - Leasing operațional
scurt
Capitaluri
I. CAPITALURI PROPRII (cu
remunerare)
- Capital social
- Rezerve și prime de emisiune
- Profit nedistribuit
- Profit reportat
II. DATORII (cu remunerare
explicită)
- Credite bancare de investiții
- Emisiunea de obligațiuni
- Leasing financiar
- Credite bancare pe termen scurt
III. CAPITALURI ATRASE (cu cost
 FLUXURILE FINANCIARE ALE
FIRMEI
• - Fluxuri financiare propriu-zise (nu există o legătură directă între bani
și sursa lor):

• - Fluxuri bănești (în contrapartidă): sursa banilor este bine cunoscută:

 GESTIUNEA FINANCIARĂ A
FIRMEI
• Gestiunea financiară este o componentă de bază a practicii financiare a firmei.
Practica financiară reflectă acţiunea în domeniul finanţelor private şi urmăreşte
realizarea obiectivului general, respectiv creșterea valorii firmei. Practica financiară
este întruchiparea în plan operativ, în execuţie, a finanţelor private şi, ca atare,
operează cu două concepte: gestiunea financiară şi analiza financiară.
• Principiul gestiunii financiare este principiul de bază al organizării şi conducerii
activităţii firmei şi presupune:
• 1. Veniturile realizate din activitatea curentă a firmei să acopere cheltuielile
efectuate şi să asigure şi un profit cât mai ridicat.
• 2. Pentru managerul financiar al firmei, este important ca încasările obţinute din
activitatea de exploatare şi cea financiară să fie cel puţin egale cu ansamblul plăţilor
ocazionate de aceleaşi activităţi, inclusiv plata dividendelor către acţionari.
 ANGAJAMENTELE FINANCIARE
CARE TREBUIE SĂ FIE
ACOPERITE DE CĂTRE O FIRMĂ
• 1. Costurile de exploatare: plata materiilor prime, plata salariilor, plata
impozitelor și taxelor, plata utilităților (energie, apă)
• 2. Costurile de finanțare sau costurile capitalului utilizat:

• Dobânda, drept cost al capitalului împrumutat;

• Dividendele și alte modalități de remunerare, drept cost al capitalului
investit de acționari
 COMPONENTELE GESTIUNII
FINANCIARE
• Gestiunea financiară are următoarele componente:
• Gestiune financiară pe termen lung - atragerea şi utilizarea capitalului necesar
pentru constituirea activelor imobilizate, durabile;
• Gestiune financiară pe termen scurt – vizează gestiunea financiară a ciclului de
exploatare şi deci a activelor şi a pasivelor circulante, care se finalizează cu
dimensionarea şi finanţarea activelor circulante nete pentru activitatea de
exploatare;
• Gestiunea trezoreriei – se referă la activitatea de planificare a încasărilor şi
plăţilor aferente respectării obligaţiilor comerciale şi fiscale ale firmei, precum şi
la atragerea necesarului de finanţat în completarea resurselor proprii cu cel mai
mic cost sau plasarea excedentului de trezorerie cu cel mai bun randament.
 CRITERIILE GESTIUNII
FINANCIARE OPTIME

• Selectarea şi desfăşurarea de activităţi sau realizarea de produse din gama de

fabricaţie numai dacă sunt rentabile (încasările obținute permit cel puțin acoperirea
costurilor de exploatare și a costurilor capitalului);

• Dezvoltarea şi diversificarea activităţii firmei prin investiţii noi, atâta timp cât
rentabilitatea sperată a acestora este superioară costului capitalului utilizat pentru
finanţarea lor;

• Trebuie avut în vedere faptul că randamentul marginal al investiţiilor înregistrează o

tendinţă de scădere, iar costul capitalului creşte pe măsura sporirii nevoii de resurse
pentru finanţarea unor investiţii însemnate;
• Scadenţa sursei de finanţare să fie superioară sau cel puţin egală cu durata de
existenţă a activului creat pe seama acesteia; în acest fel se asigură
solvabilitatea şi lichiditatea firmei, evitându-se situaţiile de INSOLVABILITATE;

• Firma poate urmări creşterea gradului de îndatorare atâta timp cât

rentabilitatea capitalului investit (rentabilitatea economică) este mai mare
decât rata costului capitalului împrumutat, întrucât astfel averea acţionarilor
sporeşte prin utilizarea efectului favorabil de levier al îndatorării.
 CÂND ESTE EFICIENTĂ
ÎNDATORAREA
• Atunci când este folosită pentru co-finanțarea unei investiții care va conduce la
creșterea capacității de producție/la creșterea calității produselor, în condițiile
existenței unei cereri solvabile;
• Firma folosește eficient capitalul împrumutat (rata rentabilității economice este
mai mare decât rata dobânzii);
• Există stimulente fiscale în acest sens (dobânzile sunt deductibile, statul suportă
o parte din dobânzi, etc.)
 COMPONENTELE GF

• GESTIUNEA FINANCIARĂ CUPRINDE TREI COMPONENTE

DE BAZĂ:
• DECIZIILE FINANCIARE;
• OPERAŢIUNILE FINANCIARE;
• CADRUL ORGANIZATORIC AL ACTIVITĂŢII
FINANCIARE.
 DECIZIILE FINANCIARE
• A gestiona înseamnă în primul rând a conduce, iar conducerea activităţii
financiare se realizează prin intermediul deciziilor financiare, definite ca acte
conştiente prin care se stabilesc anumite măsuri pentru soluţionarea unor
probleme sau care implică programarea evenimentelor viitoare.
• Deciziile financiare trebuie privite în interacţiune cu aşteptările diferiţilor agenţi
economici. Deoarece întreprinderea este în concurenţă pe piaţa capitalurilor,
efectul deciziilor financiare trebuie să satisfacă, înainte de toate, aşteptările
investitorilor, acţionarii şi creditorii financiari.
• Aceste aşteptări sunt exprimate în termeni de rentabilitate şi risc, noţiuni care
reprezintă esenţa logicii deciziilor financiare. Totodată, efectul deciziilor
financiare trebuie să răspundă şi aşteptărilor personalului întreprinderii, care
pretinde în schimbul prestaţiilor sale, o remunerare adecvată şi o stimulare în
funcţie de rezultate.
 CLASIFICAREA DECIZIILOR
FINANCIARE
• După orizontul de timp şi amploarea lor, deciziile financiare pot fi grupate în:
• Decizii strategice;
• Decizii tactice.
• Deciziile financiare strategice vizează un orizont de timp mai îndepărtat şi sunt
cele care prefigurează cadrul în care urmează să se desfăşoare activitatea
întreprinderii. Ele urmăresc întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă şi dezvoltarea
întreprinderii.
• În mod concret, deciziile financiare strategice vizează natura şi volumul
investiţiilor care se vor realiza, creşterea randamentului activelor, perfecţionarea
activităţii de marketing, politica de preţuri a întreprinderii, etc.
• Deciziile financiare tactice sunt decizii de corecţie, prin care se urmăreşte ajustarea
influenţelor conjuncturale, pentru a se urma strategia fixată.
• În mod evident, aceste decizii sunt adoptate în cursul perioadei, în funcţie de
condiţiile noi care apar în procesul aprovizionării, de producţie sau de desfacere.
 DECIZIILE FINANCIARE SE GRUPEAZĂ ÎN:
DECIZII DE INVESTIŢII; DECIZII DE FINANŢARE

• Deciziile de investiţii sunt decizii de cheltuire care conduc la achiziţionarea sau

construirea de active în vederea obţinerii unor fluxuri de lichidităţi viitoare.
• Investiţiile pot determina creşterea valorii întreprinderii şi de aceea deciziile care
stau la baza lor sunt decizii strategice.
• De altfel, sporirea de valoare a întreprinderii denotă că investiţia este rentabilă şi
că rentabilitatea investiţiei este superioară costului său de finanţare.
• În urma deciziei de investiţii se obţin două componente ale patrimoniului
întreprinderii:
• O componentă principală reprezentată de activele imobilizate sub cele trei forme:
imobilizări necorporale, corporale şi financiare, care vor reprezenta zestrea
întreprinderii o perioadă relativ lungă de timp;

• O componentă complementară reprezentată de activele circulante (stocuri, creanţe

de exploatare, portofoliu de titluri de valoare), necesare realizării ciclurilor
operaţiunilor de exploatare şi financiare.
• Deşi sunt caracterizate de o rotaţie rapidă, caracterul lor de permanenţă la un
anumit nivel condiţionează buna funcţionare a mecanismului financiar al
întreprinderii şi imobilizează o parte destul de însemnată din capitalul întreprinderii.
 DECIZIILE DE DEZINVESTIRE

• În afara deciziilor de investire, în întreprindere, în anumite momente pot fi

adoptate şi decizii de dezinvestire.
• Deciziile de dezinvestire presupun vânzarea unei părţi din activul întreprinderii,
constituită în special din active corporale disponibile, care nu-şi mai găsesc
întrebuinţare în cadrul întreprinderii.
• Logica de la baza deciziilor de dezinvestire este aceeaşi ca şi la deciziile de
investire, respectiv creşterea valorii întreprinderii. Astfel, lichidităţile obţinute în
urma deciziilor de dezinvestire trebuie plasate mai rentabil, fie prin reinvestire în
întreprindere, fie prin investire în afară, în scopul creşterii avuţiei acţionarilor
întreprinderii.
 DECIZIILE DE FINANȚARE
• Deciziile de finanţare vizează modul de finanţare a activelor întreprinderii, respectiv
sursele de procurare a capitalurilor necesare. În fond, decizia de finanţare
înglobează patru tipuri majore de decizii:
• Stabilirea gradului de îndatorare, respectiv stabilirea raportului dintre capitalurile
proprii şi cele împrumutate;
• Politica de dividende, respectiv opţiunea pentru reinvestirea rezultatului sau
distribuirea sa;
• Alegerea între finanţarea internă, respectiv autofinanţare şi cea externă, din
capitaluri provenite de la acţionari sau creditori financiari.
• Identificarea modului de finanțare a activelor circulante: datorii curente de
exploatare, credite bancare pe termen scurt, fond de rulment
• De aceea, deciziile de finanţare sunt tot decizii strategice, deoarece influenţează în
mod direct valoarea întreprinderii, şi implicit, eficienţa activităţii acesteia.
 OPERAȚIUNILE FINANCIARE

• Cea de-a doua componentă a gestiunii financiare o reprezintă operaţiunile

financiare, ca acţiuni concrete prin care se procură şi utilizează capitalurile, în
vederea obţinerii şi repartizării rezultatelor finale.
• În mod concret, sunt operaţiuni financiare activităţile de întocmire a prospectelor
de emisiune pentru acţiuni şi obligaţiuni, prin care se sporeşte capitalul
permanent, încheierea contractelor de credite, operaţiunile de primire şi de
cedare de lichidităţi.
• Totodată, sunt considerate operaţiuni financiare cele legate de stabilirea
amortizării activelor imobilizate, de dimensionare a necesarului de active
circulante şi operaţiunile de trezorerie, menite să asigure solvabilitatea şi
capacitatea de plată a întreprinderii.
• Operaţiuni financiare specifice sunt de asemenea şi cele de prognozare a
profitului, de stabilire a profitului impozabil, de onorare a obligaţiilor faţă de
bugete şi creditori şi de repartizare a profitului net.
• Determinarea costului capitalului şi alegerea unei structuri financiare optime
sunt operaţiuni financiare calitative, care contribuie la creşterea eficienţei
activităţii financiare.
 CADRUL ORGANIZATORIC AL
ACTIVITĂȚII FINANCIARE
• Adoptarea deciziilor financiare şi efectuarea operaţiunilor financiare pentru aplicarea deciziilor
se pot realiza numai într-un cadru organizatoric adecvat exercitării funcţiei financiare a firmei.
• Modul de organizare a activităţilor financiare a cunoscut şi cunoaşte forme instituţionale
diferite, în funcţie de mărimea firmei, de complexitatea activităţii financiare şi de perioada de
dezvoltare pe care o traversează societatea. Astfel, activităţile financiare, pot fi organizate sub
forma compartimentelor, birourilor, serviciilor sau direcţiilor financiare pe grupe de operaţii
omogene :

• compartimente de previziune financiară;

• compartimente de decontări cu şi fără numerar;
• compartimente de urmărire a costurilor şi a evoluţiei preţurilor;
• compartimente de analiză financiară şi fiscalitate;
• compartimente de control financiar intern şi de control de gestiune.
 CAPITALUL FIRMEI

• Una din laturile gestiunii financiare este procurarea şi utilizarea capitalului

întreprinderii în vederea realizării obiectului de activitate şi a obţinerii unor
rezultate finale favorabile.
• Capitalul întreprinderii se constituie din diverse surse şi se utilizează conform
unei raţionalităţi proprii, aspecte care influenţează eficienţa generală şi, deci,
diferenţierea întreprinderilor cu acelaşi profil de activitate şi cu un nivel
asemănător al capitalului avansat în circuitul economic.
• De aceea, structura financiară, costul mediu al capitalului utilizat şi modul de
gospodărire în funcţionarea mecanismului financiar al întreprinderii, prezintă o
importanţă deosebită pentru aceasta.
• Conform standardelor internaţionale de contabilitate, în practică,
întreprinderile utilizează atât un concept financiar cât şi unul fizic de capital.
 ABORDAREA CAPITALULUI
• Potrivit abordării financiare a capitalului, acesta este sinonim cu banii investiţi
(puterea de cumpărare investită), respectiv cu activele nete sau capitalurile
proprii ale întreprinderii.
• În abordarea fizică (materială) capitalul este reprezentat de capacitatea de
exploatare sau de producţie a întreprinderii, care poate fi exprimată în numărul
de unităţi produse într-o unitate de timp (oră, zi, etc.).
• Legat de aceste concepte apare şi noţiunea de profit, care se defineşte
marginal, drept spor al valorii monetare al capitalurilor proprii (respectiv spor al
capacităţii fizice de producţie) de la sfârşitul perioadei faţă de începutul
perioadei, cu excluderea distribuirilor către proprietari sau a noilor aporturi ale
acestora realizate în cursul exerciţiului analizat.
• Profitul este privit în acest context şi ca valoarea suplimentară faţă de cea
necesară pentru a menţine capitalul la nivelul de la începutul perioadei.