Tema 4.

Politica de
dividend a întreprinderii

Unitatea de curs: Politici financiare a întreprinderii

Titular de curs: Postolache V., dr., conf. univ.
 Plan

4.1. Conceptul și teoriile privind politica de dividende.

4.2. Tipurile politicii de dividende
4.3. Factorii care determină politica de dividende
4.4. Forme și proceduri pentru plata dividendelor
4.5. Indicatorii financiari, care reflectă eficienţa politicii
de dividende.
 Cuvinte cheie
• Politica de dividende
• Politica de participare directa la profit
• Politica de stabilitate sau de prudenţă
• Politica plăţii minimului garantat şi a extra-dividendului
• Politica plăţii dividendelor prin distribuirea de acţiuni
• Politica reziduală sau oportunistă
• Costul de oportunitate
• Dividend pe acţiune
• Rentabilitatea unei acţiuni
• Rata de distribuire a dividendelor
• Beneficiu pe Acţiune
• Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni
• Activul net pe acţiune
 4.1. Conceptul și teoriile privind politica de
dividende
Politica de dividende este parte integrantă a politicii financiare pentru
majoritatea societăților pe acțiuni. Politica de dividende face parte din politica
financiară pe termen lung a organizației.
Atunci când formează o politică de dividende, managerii se confruntă cu
întrebări: să plătească sau să nu plătească dividende, dacă să plătească, atunci
în ce sumă; dacă merită schimbarea politicii de dividende sau este mai bine să
rămânem la cursul adoptat anterior; modul în care parametrii politicii de
dividende și modificările acestora afectează valoarea companiei.
Proprietarii întreprinderii trebuie să stabilească la care teorie de acumulare a
dividendelor vor adera. „După ce am ales o teorie, este necesar să se dezvolte o
metodologie pentru calcularea dividendelor și forma plăților acestora.
Acţionarii trebuie să aleagă una dintre forme - numerar sau acţiuni.
În practica mondială, există trei teorii principale
ale dividendului.
Teorii Prevederi de bază ale teoriei
1) Teoria irelevanței Valoarea unei firme este
dividendelor de F. determinată exclusiv de
Modeliani și M. rentabilitatea activelor și de
Miller politica de investiții.
Proporțiile repartizării profitului
între dividende și câștigurile
reinvestite nu afectează averea
totală
Condiții de plată a dividendelor
Valoarea dividendelor este determinată pe
o bază reziduală după acoperirea tuturor
costurilor de investiție, sub rezerva
următoarelor condiții:
1) dacă profitabilitatea proiectului de
investiții este mai mare decât nivelul
necesar de rentabilitate, atunci acționarii
vor prefera să reinvestească profiturile;
2) dacă profitabilitatea proiectului de
investiții este sub nivelul cerut de
rentabilitate, atunci acționarii vor prefera
să plătească dividende;
3) dacă profitul așteptat din proiectul de
investiții este la nivelul cerut, atunci
acționarii pot alege oricare dintre opțiuni
 În practica mondială, există trei teorii principale
ale dividendului.
Teorii Prevederi de bază ale teoriei
2) Teoria „vrabiei din Politica de dividende afectează semnificativ
mână”sau Teoria valoarea averii totale a acționarilor și
necesităţii de distribuire servește la informarea investitorilor cu
a dividendelor, ca factor privire la tendințele de dezvoltare ale
de companiei. O modificare a dividendelor
creştere a valorii duce la o modificare a prețului acțiunilor
întreprinderii a lui M. companiei
Gordon și J. Lintner
3) Teoria diferențierii Pentru acționari, nu randamentul dividendelor
fiscale de R. Litzenberg și este cel mai important, ci venitul din
K. Ramswami capitalizarea valorii. Teoria este corectă atunci
când venitul din capitalizare este impozitat la o
rată mai mică decât dividendele primite. În
acest caz, investițiile într-o companie care
acumulează dividende devin mai profitabile.
Condiții de plată a dividendelor
Valoarea dividendelor depinde de valoarea
veniturilor. Modificarea cuantumului
dividendelor reflectă modificarea veniturilor
într-un număr de perioade și nu urmărește
toate fluctuațiile randamentelor
Dacă impozitul pe câștigurile de capital este
substanțial mai mic decât pe creșterea veniturilor
în numerar, acționarii vor prefera câștigurile de
capital și vor renunța la dividende. În acest caz,
venitul nedistribuit al corporației va deveni
principala sursă de finanțare pentru investițiile de
capital, iar acționarii vor primi venituri prin
vânzarea de acțiuni în creștere. Dacă investitorii
mari sunt scutiți de plata impozitelor (fundații
educaționale, caritabile etc.), atunci nu vor fi
preferințe pentru aceștia sub ce formă să
primească venit: sub formă de dividende sau sub
formă de câștiguri din creșterea prețului
acțiunilor.
 Concluzie
Politica de dividende este, mai curând, o politica de autofinanţare,
iar distribuirea de dividende trebuie sa fie cât mai redusă pentru a
obţine maximizarea valorii. Această concluzie nu este prea
departe de comportamentul real al agenţilor economici (mai ales
în ţările aflate în tranziţie) şi nici prea departe de dezvoltările
teoretice recente.
Însă, întreprinderile mari, din ţările dezvoltate, practică rate
constante de distribuire a dividendelor, ceea ce susţine concluziile
teoriei necesităţii distribuirii de dividende. Politica de dividend
are o influenţă semnificativă asupra valorii întreprinderii, iar
practica realizării acesteia trebuie efectuată ţinând seamă de
strategia de dezvoltare a întreprinderii
4.2. Tipurile politicii de dividende
Există câteva politici alternative de dividende (care vizează mărimea acestora) utilizate în
practică:
1. Politica de participare directa la profit, se bazează pe asigurarea unei rate, relativ constante de
distribuire a dividendelor, care se calculează ca raport între dividend pe o acţiune şi profit net pe o
acţiune. Astfel, mărimea dividendului distribuit este în funcţie (variabilă) de mărimea profitului
obţinut.
În trecut, multe firme stabileau dividendul ca o sumă de dolari pe acţiune, menţinând după aceea
această sumă, şi crescând valoarea dividendului anual numai dacă era clar că viitoarele profituri
vor fi suficiente pentru a permite ca noul dividend să fie menţinut.
Această politică se baza pe următoarea regulă: nu reduce niciodată dividendul anual. Timp de
câteva decade, inflaţia a avut tendinţa să mărească valoarea profiturilor, astfel multe firme care au
urmat politica dividendelor stabile, au trecut la politica dividendelor cu rată de creştere stabilă.
Conform acestei politici, firma stabileşte ca obiectiv o anumită rată de creştere a dividendelor, şi
încearcă să crească dividendele cu acest procent, în fiecare an.
Desigur, pentru ca această politică să fie fezabilă, profiturile trebuie să crească cu aproximativ
aceeaşi rată; o astfel de politică oferă însă investitorilor un venit stabil.
 Există un şir de avantaje a plaţii dividendelor stabile şi previzibile faţă de
politica de dividende reziduală.
• investitorii conferă o valoare mai mare dividendelor pe care sunt siguri că le vor primi: dividendele
fluctuante au un grad de risc mai mare decât dividendele stabile. În consecinţă, aceeaşi medie a sumei de
dividende de încasat de la o companie care urmează o politică fluctuantă a dividendelor poate să aibă o
În primul valoare ks mai mare decât cea aplicabilă dividendelor de încasat de la o companie care urmează o
rând, politică stabilă de dividende, şi, de aici, un preţ mai scăzut al acţiunilor pe piaţă.

• mulţi acţionari utilizează dividendele pentru consumul curent, iar aceştia sunt puşi într-o
situaţie neplăcută dacă sunt siliţi să vândă câteva acţiuni, pentru a face rost de numerar,
În al doilea doar fiindcă firma nu mai plăteşte dividende. În plus, renunţarea la plata dividendelor le
rând, provoacă anxietate

• un dividend stabileşte în concordanţă cu cerinţele de listare legală. Listarea legală reprezintă liste de valori mobiliare în
care pot investi fondurile de pensii şi companiile de asigurare.Cerinţele pentru ca o valoare mobiliară să fie inclusă pe o
listă legală pentru companiile de asigurare au fost modificate pentru a include companiile care plătesc dividende, sau au
capacitatea de a plăti dividende. Astfel, chiar dacă un dividend stabil nu este esenţial pentru ca o companie să fie inclusă
În al treilea pe o listă legală, existenţa acestui dividend stabil face ca probabilitatea includerii companiei pe lista respectivă să fie mai
rând, mare. Astfel, aparenţa pe listele legale poate încuraja urmarea unei politici de dividende stabile.

• dividendele stabilite permit echipei manageriale să utilizeze dividendul ca pe un semnal pentru

profitabilitatea intrinsecă a companiei. Cu toate că cifrele ce reprezintă profitul raportat pot fi modificate
prin diverse metode contabile, manipularea dividendelor este mai puţin posibilă, deoarece plata
În al dividendelor reprezintă o ieşire de numerar pentru corporaţie. Pentru ca acest semnal să se dovedească
patrulea util, dividendele trebuie să fie stabile, astfel încât orice schimbare a dividendului să fie repede
rând, interpretată de către investitori ca fiind un semn al unei profitabilităţi viitoare îmbunătăţite.
 2. Politica de stabilitate sau de
prudenţă
conform căreia întreprinderea îşi propune să asigure un dividend
constant sau, mai mult, o rată anuala constantă a dividendului,
indiferent de variaţiile mărimii profitului obţinut.
Mărimea dividendului, pentru anul curent "t" va fi egală cu
mărimea dividendului din anul trecut, până la o decizie ulterioară
a adunării generale.
Dacă profiturile obţinute de firmă vor scădea, dividendele vor
descreşte, chiar dacă scăderea profiturilor nu este de durată.
Astfel, o asemenea politică nu va duce la maximizarea valorii de
piaţă a acţiunilor firmei care o practică.
 3. Politica plăţii minimului garantat şi a
extra-dividendului
este o dezvoltare a politicii precedente şi constă în distribuirea constantă a unei
mărimi fixate a dividendului, iar periodic se plătesc extra-dividende, care se
mai numesc „prime”. Aceste extra-dividende pot fi plătite o dată în 3, 5, 8 ani
sau peste fiecare 2, 3 ani în funcţie de realizările întreprinderii, însă, nu se
poate vorbi despre o periodicitatea stabilă.
Un compromis între plata unui dividend stabil şi o proporţie constantă din
profit distribuită sub formă de dividende este reprezentat de plata unui
dividend regulat de valoare scăzută plus surplusuri.
O astfel de politică oferă firmei flexibilitate, iar investitorii, pot să se bazeze
cel puţin pe încasarea unei sume minime din dividende. Directorii firmei pot
stabili un dividend regulat de valoare relativ scăzută, astfel încât să poată fi
menţinut chiar şi în anii cu profituri mici, şi apoi să suplimenteze această sumă
cu un extra-dividend în anii în care există disponibile fonduri în exces.
Dacă profiturile şi fluxurile de numerar ale firmei au o volatilitate
(imprevizibile, nu sunt constante) mare, această politică se poate dovedi cea
mai bună alegere.
 4. Politica plăţii dividendelor prin distribuirea
de acţiuni.
În acest caz, în locul banilor, acţionarii primesc acţiuni.
Cauzele pot fi diferite: probleme cu mijloace băneşti,
nevoia de mijloace băneşti pentru finanţarea unor
investiţii, cointeresarea personalului angajat în obţinerea
profiturilor mai mari, etc. Aceasta politică este
avantajoasă, pentru ca întreprinderea reduce fluxurile
negative, îşi conservă lichidităţile existente şi, totodată,
se obţine o creştere a capitalului social.
5. Politica reziduală sau oportunistă, în care mărimea dividendului este determinată de
decizia de investire şi de finanţare. Dacă sunt oportunităţi de investire rentabile, atunci
acestea vor fi acoperite, în primul rând, prin autofinanţare, iar dividendul de distribuit
va fi egal cu suma din profit rămasa neinvestită.
În practică, politica de dividende este foarte mult influenţată de oportunităţile de
investiţii şi de disponibilitatea de fonduri cu care să se finanţeze noile proiecte de
investiţii. Acest fapt a dus la dezvoltarea unei politici de dividende reziduale, care
declară că o firmă trebuie să urmeze:

determinarea capitalului
determinarea bugetului optim
necesar pentru finanţarea
de investiţii;
acestui buget;
patru paşi pentru a decide
proporţia din profituri
distribuită sub formă de
dividende:
plata de dividende numai dacă
utilizarea profiturilor acumulate în
profiturile disponibile sunt mai mari
cadrul componenţei capitalului
decât cele necesare fondurilor pentru
propriu, pe cât posibil
bugetul de investiţii
Cuvântul rezidual înseamnă rămas, iar politica reziduală implică plata de dividende
numai din profiturile rămase.
Baza de la care se porneşte în această teorie este aceea că investitorii preferă ca firma
să reţină şi să reinvestească profiturile mai degrabă decât să le distribuie sub formă de
dividende, dacă rata de rentabilitate pe care firma o poate obţine prin reinvestirea
profiturilor este mai mare decât rata de rentabilitate pe care investitorii o pot obţine
pentru alte investiţii cu grad comparabil de risc.
Dacă firma poate să reinvestească profiturile acumulate la o rată de rentabilitate de
20%, în timp ce rata cea mai buna de rentabilitate pe care o pot obţine acţionarii, dacă
ei primesc aceste venituri sub formă de dividende, este de 10%, atunci acţionarii
preferă ca firma să reţină şi să reinvestească profiturile.
Costul de oportunitate reflectă ratele de rentabilitate disponibile pentru acţionari.
Dacă acţionarii unei firme pot să cumpere alte valori mobiliare cu acelaşi grad de risc şi
să încaseze un profit de 10% format din câştig de dividende plus câştig din capital,
atunci 10% reprezintă costul profiturilor acumulate ale firmei.
Costul obţinerii de capital propriu din exterior, prin emisiunea şi vânzarea de acţiuni
obişnuite, este mai mare, deoarece intervin costurile de emisiune.
 4.3. Factorii care determină politica de dividende
În procesul de elaborare a unei politici raționale de dividende, trebuie luate în considerare
următoarele:
1. Preferințele participanților. Micii
investitori privați, de regulă, preferă
dividendele, în timp ce investitorii
strategici - capitalizarea profiturilor și a
veniturilor din aprecierea cursului de
schimb.
2. Disponibilitatea proiectelor foarte profitabile. Dacă
există proiecte, o parte semnificativă a profitului ar
trebui să rămână la întreprindere. Pentru a evalua
fezabilitatea investițiilor, se utilizează rentabilitatea
capitalului propriu: dacă nivelul de profitabilitate este
mai mare decât rentabilitatea investițiilor alternative,
plățile de dividende ar trebui să fie minime

3. Structura capitalului țintă. Dacă întreprinderea

este caracterizată de o stabilitate financiară scăzută, iar
în structura capitalului țintă ponderea capitalului
propriu este mai mare decât cea reală, atunci o parte
semnificativă a profitului ar trebui să rămână la
întreprindere. Pentru evaluare se folosesc indicatori ai
stabilității financiare, și anume indicatori ai structurii
capitalului - dacă sunt mici, nu se plătesc dividende.
În procesul de elaborare a unei politici raționale de dividende, trebuie luate în
considerare următoarele:

4. Disponibilitatea și costul capitalului

extern. Dacă astfel de surse sunt
disponibile, atunci compania poate fi mai
flexibilă în abordarea plății dividendelor.
Pentru evaluare se utilizează nivelul ratei
dobânzii efective la capitalul împrumutat
atras. Dacă este la un nivel suficient de
scăzut, atunci dividendele sunt plătite sub
rezerva stabilității structurii de finanțare.

5. Existența în cadrul companiei a resurselor

lichide. Cu cât sunt mai multe resurse lichide, cu
atât este mai mare capacitatea companiei de a
plăti dividende. Trebuie avut în vedere faptul că
prezența profitului net nu garantează prezența
unui sold mare de numerar. Indicatorii de
lichiditate sunt utilizați pentru evaluare.
În procesul de elaborare a unei politici raționale de dividende, trebuie
luate în considerare următoarele:
6. Stabilitatea profitului. Dacă câștigurile sunt
instabile, atunci plățile de dividende ar trebui să fie
mai mici. Pentru a evalua stabilitatea profitului se
folosesc indicatori precum abaterea standard a
profitului, coeficientul de variație a profitului.

7. Etapa ciclului de viață al întreprinderii. În

faza de creștere, nu se fac plăți mari de
dividende; în faza de maturitate și ieșire de pe
piață plățile dividendelor sunt maxime.
8. Restricții legislative privind decizia de a plăti
dividende și plata dividendelor. În special, astfel de
decizii nu pot fi luate dacă întreprinderea îndeplinește
semnele de insolvență (faliment) sau dacă semnele apar
ca urmare a plății dividendelor; dacă valoarea activelor
nete ale întreprinderii este mai mică decât capitalul său
autorizat, fondul de rezervă și depășește valoarea
nominală determinată de statut, valoarea de lichidare a
acțiunilor privilegiate plasate sau devine mai mică decât
dimensiunea acestora ca urmare a unei astfel de decizie.
Dezvoltarea unei politici de dividende se bazează pe înțelegerea a
ceea ce preferă acționarii: venit curent - dividende sau venit din
capital - creșterea valorii acțiunilor.
 4.4. Forme și proceduri pentru plata
dividendelor
Pentru implementarea politicii de dividende sunt utilizate diferite
metode de plată a dividendelor.

1. Metoda distribuirii procentuale constante a profiturilor

2. Metodologia plăților de dividende fixe

3 Metodă de plată minimă garantată și extra-dividende

4. Metoda de plată reziduală

5. Modul de plată a dividendelor pe acțiuni

1. Metoda distribuirii procentuale constante
a profiturilor.
Această tehnică presupune stabilitatea raportului dintre
profiturile capitalizate și cele distribuite. În același timp,
suma dividendelor plătite va fi instabilă, fluctuațiile sale
vor depinde de dinamica profitului - acesta este
principalul dezavantaj al acestei tehnici. Indicatorii
metodologiei vor fi stabilitatea ratei de plată a
dividendelor și reinvestirea profitului și instabilitatea
dividendelor pe acțiune.
Această tehnică este acceptabilă cu stabilitatea relativă a
profitului întreprinderii.
 2. Metodologia plăților de dividende
fixe.
În conformitate cu această metodologie, compania
asigură stabilitatea plăților dividendelor, crescându-le pe
măsură ce profiturile cresc. Stabilitatea plăților cu o
eventuală scădere a profiturilor este asigurată de
profiturile anilor anteriori sau fonduri special
constituite.
Această politică, într-o măsură mai mare decât cea
anterioară, ține cont de interesele acționarilor.
Indicatorul de politică este stabilitatea dividendelor pe
acțiune.
 3. Metodă de plată minimă garantată și
extra-dividende.
Este recomandabil să se aplice această tehnică întreprinderilor ale
căror profituri sunt extrem de instabile. În acest caz, este indicat
să se garanteze un nivel minim de dividende, iar apoi să se
plătească dividende suplimentare în perioadele de condiții de
piață ridicate și profituri semnificativ crescute.
Dezavantajul metodologiei este instabilitatea plăților
dividendelor, ceea ce duce la o creștere a riscului întreprinderii în
ochii acționarilor săi. Un indicator al unei astfel de politici este
stabilitatea relativă a dividendelor pe acțiune și nivelul scăzut al
acestora; în unele perioade va exista o creștere semnificativă a
plăților de dividende.
 4. Metoda de plată reziduală.
În acest caz, nevoile întreprinderii în finanțarea
programelor de investiții sunt plasate deasupra
intereselor acționarilor, întrucât la luarea deciziei
privind plata dividendelor se ia în considerare în
prealabil bugetul de investiții de capital și posibilitatea
finanțării acestuia din profit și numai dacă profitul net
depășește nevoile de finanțare a investițiilor de capital,
se ia decizia de a plăti dividende. Un indicator al unei
astfel de politici este un nivel semnificativ de reinvestire
a profiturilor și dividende instabile nesemnificative pe
acțiune.
5. Modul de plată a dividendelor pe
acțiuni.
Metoda presupune o creștere a capitalului autorizat și o emisiune
suplimentară de acțiuni în detrimentul proprietății - în detrimentul
rezultatului reportat. În acest caz, toate profiturile rămân la
întreprindere, iar acționarii primesc acțiuni suplimentare
proporțional cu cele existente.
Plata dividendelor în acțiuni este utilizată dacă societatea este
interesată să reducă prețul acțiunilor. Un indicator al unei astfel
de politici este absența plăților de dividende, pe de o parte, și o
majorare a capitalului autorizat printr-o emisiune suplimentară de
acțiuni plasate prin subscriere privată, pe de altă parte.
 Metode de plată a dividendelor pe tipuri de politică de
dividende

Tipul politicii de Metoda de plată a dividendelor

dividende
Tip conservator 1 Metodologia de plată a
dividendelor reziduale.
2 Metodologia plăților de dividende
fixe.
Tip moderat (compromis). 1 Metodă de plată minimă garantată
și extra-dividende
Tip agresiv 1 Metoda distribuirii procentuale
constante a profiturilor.
2 Metoda creșterii constante a
cuantumului dividendelor.
 Mecanismul de plată a dividendelor conține
patru etape:
Data declarării dividendului. Începând cu data la care s-a declarat
dividendul de plată, aceste sume devin o datorie efectivă pe termen
scurt pentru companie, iar poziția profiturilor acumulate va fi redusă
cu suma respectivă

Data ȋnregistrării acţionarilor. La o anumită dată, acționarii se ȋnregistrează ȋn cadrul

companiei ȋn registrele de transfer de acțiuni, iar compania elaborează o listă cu acționarii
înregistrați la data respectivă. În cazul ȋn care are lor vânzarea şi transferul unor acțiuni,
iar compania este anunțată până la o anumită oră (de exemplu, ora 17) la data ȋnregistrării
acționarilor, noul posesor al acțiunilor va primi şi dividendul corespunzător. Dacă se
ȋntârzie notificarea companiei despre vânzarea şi transferul după data şi ora stabilită,
posesorul anterior al acțiunilor ȋncasează dividendele.

Data ex-dividend. Data la care dreptul la dividend este separat de acțiune şi se

numeşte data ex-dividend. Există o convenție prin care se stabileşte că dreptul la
dividend rămâne valabil până la patru zile lucrătoare ȋnaintea datei ȋnregistrării
acțiunilor. În practică, prețul acțiunii va scădea cu o sumă aproximativ egală cu
dividendul după data exdividend.

Data la care se face plata dividendului. La această dată compania

trimite prin poştă cecurile cu sumele ce reprezintă dividendele
către acționarii ȋnregistrați
 Politica de dividende implementată efectiv de întreprindere, de regulă,
se caracterizează prin următoarele proprietăți:
02。
întreprinderea stabilește
valoarea țintă a ratei de
plată a dividendelor, care
ia în considerare nevoile
de investiții și fluxurile
de numerar așteptate
04。
dacă fluxul de numerar al
companiei depășește
oportunitățile sale de
investiții, le investește în
titluri de valoare sau
rambursează datoria
01。 societatea preferă să fie
finanțată din surse interne,
adică din profit și amortizare;
dividendele sunt stabile pe
03。 termen scurt. Întreprinderea
formează un fond special de
rezervă
dacă întreprinderea nu are
suficiente surse proprii, se
împrumută; dacă sunt în exces,
05。 rambursează capitalul împrumutat
atras anterior
 Concluzie
Compania preferă să mențină efectul de levier pentru a putea
atrage capital decât să emită acțiuni.
Emisiunea de acțiuni este percepută astfel: întrucât managerii
acționează în interesul acționarilor existenți, și nu al celor
potențiali, atunci cu perspective bune se vor abține de la emiterea
de acțiuni, cu perspective proaste vor emite acțiuni.
Prin urmare, prețul de plasare este de obicei subestimat, iar
emisiunea suplimentară determină o scădere a prețului acțiunilor.
 4.5. Indicatorii financiari, care reflectă eficienţa
politicii de dividende.
Toţi indicatori exprimă rezultatele şi procese reale, fapt pentru care sunt în atenţia
permanentă a analiştilor, acţionarilor, băncilor, partenerilor de afaceri şi a
participanţilor la operaţiuni bursiere.
1. dividend pe acţiune (o politică fermă de distribuire a dividendelor atrage investitorii;
creşte încrederea publicului şi a partenerilor; creşte cererea pentru acţiunile date, deci,
cursul bursier)
𝑠𝑢𝑚𝑎 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙𝑎 𝑎 𝑑𝑖𝑣𝑖𝑑𝑒𝑛𝑑𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑝𝑙𝑎𝑡𝑎
D/a = 𝑛𝑟 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖
2. Rata de distribuire a dividendelor (reflectă şi nivelul autofinanţării)
𝑠𝑢𝑚𝑎 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙𝑎 𝑎 𝑑𝑖𝑣𝑖𝑑𝑒𝑛𝑑𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑝𝑙𝑎𝑡𝑎
rdd = 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑛𝑒𝑡
3. Rentabilitatea unei acţiuni
𝑑𝑖𝑣𝑖𝑑𝑒𝑛𝑑 𝑝𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑒
R/a = 𝑐𝑢𝑟𝑠𝑢𝑙 𝑏𝑢𝑟𝑠𝑖𝑒𝑟 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖
4. Beneficiu pe Acţiune (BPA) reflectă îmbogăţirea reală a acţionarilor într-un
an
𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡𝑢𝑙 𝑛𝑒𝑡 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙
BPA =
𝑛𝑟 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖
5. Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni reflectă eficienţa utilizării
capitalului statutar
𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡𝑢𝑙 𝑛𝑒𝑡 𝐵𝑃𝐴
Rcs = =
𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑙 𝑠𝑡𝑎𝑡𝑢𝑡𝑎𝑟 𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑛𝑜𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙𝑎
6. Coeficient de capitalizare bursieră exprimă valoarea întreprinderii
𝑐𝑢𝑟𝑠𝑢𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖𝑖
PER =
𝐵𝑃𝐴
7. Activul net pe acţiune – permite estimarea exactă a valorii unei acţiuni -
dacă cursul unei este mai mare decât AN/a, atunci valoarea de piaţă este mai
mare valorii contabile.
𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑛𝑒𝑡
AN/ a =
𝑛𝑟 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖