CURS 1 EVALUAREA INTREPRINDERI

CIG 3

prof. univ. dr. PEPI MITICA

CAP I. NOTIUNI GENERALE

1.1. Evaluarea societăţilor comerciale între ştiinţă şi artă

O mare necesitate în contextul actual al economiei româneşti il reprezinta determinarea în condiţii

de obiectivitate şi profesionalism a valorii reale societăţior comerciale . Aceasta fiind una dintre
cele mai grele sarcini cu care se confruntă evaluatorull. Determinarea valorii unei entităţi
patrimoniale arela bază o ştiinţă cu reguli, metode şi principii proprii. Cu toate acestea, în prezent,
determinarea valorii unei întreprinderi este un proces care îmbină în proporţii diferite: ştiinţa, arta şi
experienţa profesională. Dintre acestea, poate cea mai importantă este experienţa profesională,
singura care poate asigura evaluatorului bagajul informaţional necesar soluţionării oricărei cereri
de evaluare. Importantă, dar într-o măsură mai mică, consider eu, este şi partea ştiinţifică:
cunoaşterea metodelor, principiilor, tehnicilor de evaluare. Cunoaşterea exclusivă a aspectelor
teoretice, fără o experienţă practică adecvată, nu va putea garanta obţinerea unor rezultate reale,
întrucât activitatea de evaluare va fi privată de elementul de adaptabilitate la condiţiile specifice
impuse de fiecare firmă în parte, de elementul de artă care nu trebuie să lipsească din nici o
evaluare. La aceste aspecte se adaugă şi situaţia delicată în care se găseşte economia
românească – o fragila consolidare a economiei de piaţă, consolidare anevoioasă, care întâmpină
numeroase obstacole de ordin social, politic şi economic. În acest context, evaluarea ca profesie
se află practicsi ea intrun proces de consolidare, fără să existe o bază de date care să asigure
comparabilitatea rezultatelor diferitelor evaluări, sau modele (cazuri de referinţă) în practica
evaluatorilor.

1.2. Aspecte teoretice generale privind evaluarea societăţilor comerciale

Lucrările de evaluare se desfăşoară în mai mulţi paşi:

1. Definirea misiunii evaluării: fiecare evaluare este un caz particular, obiectivele fiind şi ele
diferite, impunându-se structuri diferite ale echipei de lucru şi anumite programe de lucru.
Astfel, evaluatorul poate apela şi la serviciile unui evaluator tehnic.

2. Cunoaşterea obiectului supus evaluării: adunarea surselor informaţionale, prelucrarea,

gruparea şi analiza datelor: -

3. studierea documentaţiei puse la dispoziţie; vizite la sediul societăţii aflate în lichidare;

studierea documentelor financiar-contabile; interviuri cu diverse persoane din cadrul
societăţii.

4. Diagnosticarea stării actuale: analiză complexă asupra situaţiei resurselor şi rezultatelor

obţinute pe o anumită perioadă de timp trecută şi până la data evaluării.

5. Diagnosticarea situaţiei viitoare: un pas util la o societate în lichidare, doar în cazul în care se
optează pentru desfăşurarea procedurii de reorganizare.

6. Alegerea metodelor de evaluare. Trebuie precizat că nu există reguli specifice pentru alegerea
metodelor de evaluare şi nici nu se poate utiliza o metodă universală. Metodele de evaluare se
diferenţiază în general prin importanţa care se dă unor elemente ca: patrimoniul întreprinderii;
rentabilitatea; cifra de afaceri. Ponderea alocată fiecărui element determină metoda de
evaluare aleasă, dar ponderea este diferită de la un caz la altul, în funcţie de condiţiile
specifice ale întreprinderii evaluate. Pentru societăţile aflate în lichidare, rentabilitatea şi cifra
de afaceri vor avea o pondere redusă în comparaţie cu patrimoniul întreprinderii care poate fi
valorificat pe piaţă.

7. Motivarea alegerii metodei de evaluare

8. Prezentarea raportului de evaluare. Serviciile evaluatorului pot fi solicitate fie pentru

evaluarea unor bunuri sau active individuale din patrimoniul societăţii, fie pentru determinarea
valorii globale a întreprinderii ca întreg, sau pentru determinarea valorii activelor societăţii,
după cum societatea se află în dizolvare, faliment sau reorganizare. Astfel, la o societate
care se dizolvă din alte motive decât imposibilitatea onorării obligaţiilor băneşti, prezintă
interes evaluarea activelor individuale şi evaluarea societăţii ca întreg. Asociaţii sunt
interesaţi ca tranzacţia să se desfăşoare cât mai repede, în condiţii de profitabilitate maximă,
pentru a încasa sumele proporţional cu titlurile deţinute. În cazul falimentului, interes maxim
prezintă valorificarea rapidă a elementelor patrimoniale ale societăţii pentru acoperirea
 datoriilor către debitori, iar în cazul reorganizării, prezintă interes mai mare evaluarea bunurilor
şi activelor societăţii. Evaluarea unui bun reprezintă activitatea prin care se stabileşte
valoarea la zi a acelui bun sau activ individual, singular din patrimoniul folosit de o anumită
întreprindere. Acestea se regăsesc în bilanţurile agenţilor economici sub denumirea de:
mijloace fixe, terenuri, clădiri, utilaje şi mijloace de lucru; stocuri: materii prime, piese de
schimb, combustibili, producţie neterminată, produse finite; creanţe; disponibilităţi băneşti.
Evaluarea unei întreprinderi asigură cele mai sigure date şi informaţii ce privesc valoarea
globală a unei întreprinderi la un anumit moment dat.

Valoarea companiei – spre o definiţie echidistantă.

Definirea obiectiva si echidistanta ̆ a valorii companiei este un demers similar cu formularea unei
teorii generale a valorii şi la fel de dificil. Pentru a realiza aceasta este nevoie sa Ieșim din zona
tranzacţionării şi sa mergem spre zona reglementărilor globale , este necesar deasemenea ca
valoarea companiei sa ̆ beneficieze de o definiţie cu validitate generală . Pentru aceasta definiţia
trebuie să fie degrevată depolarizările interpretărilor particulare şi , în consecinţă , să se situeze
echidistant faţă de poziţiile destinatarilor evaluări .In opinia noastră , valoarea companiei se
suprapune structural şi , în cea mai mare parte , cronologic la planul teoriei valorii în al ca ̆ rei varf
se rega ̆ seşte valoarea companiei care tranziteaza ̆ coordonatele intermediare ale parţilor
interesate şi ale generatorilor de valoare

Părţile interesate

Principalii actori interesați in evaluarea unei întreprinderi sunt reprezentati de ceea ce numim părți
interesate. Această perspectivă este bine reprezentată de teoria conform căreia companiile sunt
coaliţii organizaţionale între acţionari , manageri, angajaţi şi clienţi , în care fiecare dintre aceste
grupuri are propriile sale scopuri Ava ̂ nd adesea apriori interese divergente grupurile trebuie sa ̆
recurga ̆ la negocieri şi compromisuri pentru a putea determina un scop comun al companiei .
Fiecare grup trebuie, în final , să accepte mai puţin decât ceea ce ar putea obţine în mod ideal –
acţionarii se vor mulţumi cu un profit inferior, managerii cu o utilitate inferioara ̆ celei maxime ,
angajaţii vor ceda mai mult din timp ori vor doba ̂ ndi mai puţine satisfacţii iar clienţii vor accepta
preţuri superioare . Rezultă că această „teorie a consensului” ridică o provocare la adresa „Teoriei
optimului global”, conform ca ̆ reia optimul global este obţinut daca ̆ şi numai dacă performanţa
subdiviziunilor îşi atinge în fiecare caz optimul duce mai departe raţionamentul consensului
extinzând şi divers ificând grupul de părţi interesate într -o companie.În fapt , grupurile de interes
in evaluare sunt cele pentru care companiile pot crea sau distruge valoare , în acest context
analiza valorii fiind extinsa ̆ pe mai multe dimensiuni , perspectiva pieţei fiind doar una dintre
acestea .

1 Actionari ordinari Detinatori de actiuni ordinare 2 Actionari preferentiali Detinatori de actiuni

preferentiale (de pilda cu dividende garantate) 3 Creditori comerciali Creditori operaţionali
chirografari (rezultaţi în urma actelor de comerţ) 4 Creditori obligatari (1) Deţinători de obligaţiuni
negarantate 5 Creditori obligatari (2) Deţinători de obligaţiuni garantate (bănci, instituţii de credit,
creditori în favoarea cărora există sarcini pe active) 6 Clienti institutionali intermediari Clienţi care
comercializează produsele sau serviciile companiei (de pildă distribuitori) 7 Clienti finali Utilizatori
finali (de pildă publicul) 8 Furnizori 9 Salariati 10 Fosti salariati 11 Pensionari Foşti angajaţi
angrenaţi în planuri de beneficii ale angajaţilor (engl. employee benefits plans) 12 Competitori
Companii concurente 13 „Vecini” Instituţii sau gospodării aflate în vecinătate (al căror interes
provine de pildă din problemele de mediu ce pot fi create de companie 14 Comunitatea proxima