Sunteți pe pagina 1din 7

UNITATEA DE STUDIU 8

GESTIUNEA CEDITULUI COMERCIAL


Obiectivele Unităţii de studiu 8...............................................................................................................................116
8.1. Accepţiunile creditului comercial.....................................................................................................................116
8.2. Factorii care influenţează nivelul şi durata creditului comercial......................................................................117
8.3. Costurile creditului comercial...........................................................................................................................119
8.4. Controlul creditelor comerciale.........................................................................................................................120
Lucrare de verificare.................................................................................................................................................121
Bibliografie...............................................................................................................................................................122

Obiectivele Unităţii de studiu 8


În urma parcurgerii acestei unităţi de curs veţi fi în măsură să:

 Ilustraţi obiectivele gestiunii creditelor comerciale;


 Cunoaşteţi accepţiunile creditului comercial;
 Înţelegeţi factorii interni şi externi care condiţionează nivelul şi durata creditului comercial al
întreprinderii;
 Determinaţi costul creditului comercial.
 Analizaţi eficienţa politicii creditelor comerciale aplicate de întreprindere.
Fiecare întreprindere, pentru a menţine relaţii contractuale echilibrate cu clienţii şi
furnizorii, acordă şi beneficiază de credite comerciale, adică acceptă ca încasarea şi plata
contravalorii vânzărilor să se realizeze la un moment ulterior livrării. Acordarea de credite
comerciale reprezintă o practică utilizată cu mult înainte de apariţia creditului bancar. Din punct
de vedere contabil, acordarea unui credit comercial echivalează cu o creanţă comercială pentru
întreprindere, în timp ce primirea unui credit comercial implică o datorie comercială către
furnizor.
Gestiunea creditelor comerciale are drept obiective: creşterea eficienţei capitalurilor imobilizate în
creanţe comerciale şi maximizarea datoriilor comerciale, atât ca mărime cât şi ca termene de
rambursare, astfel încât să fie să fie asigurat succesul competitiv al întreprinderii1.

8.1. Accepţiunile creditului comercial

Creditul comercial reprezintă o investiţie realizată de furnizori în ultima fază a ciclului de


exploatare, care permite clienţilor să facă achiziţii chiar şi în absenţa temporară a resurselor
financiare necesare acestora. Pe lângă acest avantaj, clienţii care dispun de un termen de plată
amânat din partea furnizorilor, au posibilitatea ca în acest interval de timp să analizeze
caracteristicile achiziţiilor, din punct de vedere calitativ şi al conformităţii acestora cu
specificaţiile formulate în contractul de achiziţii, iar în caz de neconformitate să solicite
furnizorilor revizuirea preţului de vânzare sau suspendarea plăţii şi substituirea achiziţiilor.
Furnizorii care investesc în credite comerciale şi care îşi asumă riscul lipsei de lichiditate speră
creşterea cifrei de afaceri şi a gradului lor de competitvitate.
Creditul comercial poate fi considerat un împrumut, destinat finanţării ciclului de
exploatare2, acordat de vânzător cumpărătorului, al cărui cost este suportat de vânzător. În aceste
condiţii, vânzătorul îşi asumă riscul lipsei de lichiditate, fiind nevoit uneori să repereze resursele
financiare în măsură să îi acopere propriul necesar de finanţat al ciclului de exploatare.
Prelungirea orizontului de timp pentru care se acordă creditul comercial duce la creşterea gradului
de incertitudine cu privire la recuperarea viitoare a creditului de la clienţi, modificând profilul de
risc al întreprinderii care acordă creditul.

1
Pivato S., Misani N., ş.a., Economia e gestione delle imprese, Egea, Milano, 2004, p. 277.
2
Stancu I., Finanţe, Ediţia a treia, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2002, p. 988.
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 117

8.2. Factorii care influenţează nivelul şi durata creditului comercial

Există două categorii de factori, externi şi interni, care condiţionează mărimea şi durata
creditului comercial. Cei mai reprezentativi factorii externi sunt: competitivitatea mediului de
afaceri, gradul de integrare pe verticală şi situaţia pieţei financiare.
a) În prezent, competitivitatea mediului de afaceri face din creditul comercial un instrument
concurenţial şi o componentă determinantă a mixului de marketing, uneori mai importantă decât
preţul, în măsură să influenţeze succesul competitiv al întreprinderilor care practică politici de
credit comercial. Creditul comercial sporeşte vânzările (cifra de afaceri) şi implicit rezultatul din
exploatare, contribuind la creşterea valorii întreprinderii atunci când nu implică costuri de
gestiune foarte mari.
b) Este cunoscut faptul că sectoarele caracterizate printr-un grad de integrare pe verticală ridicat,
prin procese de producţie complexe şi extinse temporar, generează o valoare adăugată ridicată. În
aceste condiţii se constată tendinţa de creştere a duratei creditelor acordate, comparativ cu cele
primite de la furnizorii de consumuri intermediare (stocuri de materii prime şi materiale,
cheltuieli cu energia şi apa, prestaţii externe etc.).
c) Necesarul de finanţare al unei întreprinderi trebuie analizat în corelaţie cu disponibilităţile
pieţei fiananciare. Dificultatea reperării surselor de finanţare se reflectă imediat asupra creşterii
cererii de credite comerciale.
În categoria factorilor interni se încadrează: gradul de utilizare a capacităţii de producţie,
vârsta şi dimensiunea întreprinderii, marjele de profit şi factorii de natură financiară (gradul de
lichiditate, costul capitalului, condiţiile financiare ale cumpărătorului).
a) Când gradul de utilizare a capacităţii de producţie nu este maxim, este avantajoasă creşterea
vânzărilor ca efect al relaxării termenului de plată, fapt care contribuie la eficientizarea
investiţiilor care s-au realizat în capacităţi de producţie.3
b) Întreprinderile nou înfiinţate şi cele de mici dimensiuni au dificultăţi în negocierea obţinerii
creditelor comerciale, pentru că nu dispun de forţa contractuală necesară. Pe de altă parte, aceste
întreprinderi sunt adesea constrânse să practice, în scop promoţional, politica creditului comercial
permisiv, dorind astfel să atragă clientelă şi să-şi facă cunoscută prezenţa pe piaţă.
c) În general, se constată că întreprinderile care realizează marje de profit relevante acordă
termene de plată mai îndelungate clienţilor săi, deoarece creşterea cifrei de afaceri compensează
în această situaţie costurile financiare adiţionale.
Deoarece creditele comerciale determină un necesar de finanţat al ciclului de exploatare
pentru întreprinderile care le acordă, se impune previzionarea unui nivel admisibil al acestora,
astfel încât să nu afecteze lichiditatea întreprinderii. Nivelul creditelor comerciale ( Cc ) se
determină în funcţie de cifra de afaceri sperată a se obţine ca urmare a politicii creditelor
comerciale ( CA ) şi de termenul mediu de recuperare a creditelor comerciale ( Trc ) înregistrat în
CA  Trc
perioadele anterioare în relaţiile comerciale, după relaţia: Cc  . Pentru mai multă
360
acurateţe, literatura de specialitate recomandă ca la numărătorul raportului să se utilizeze doar
cifra de afaceri aferentă vânzărilor pe credit. De asemenea, prin raportarea creditelor comerciale
la cifra de afaceri se poate determina câţi lei investiţi în credite comerciale generează un leu cifră
de afaceri4.

3
Dragotã V., ş.a., Abordãri practice în finanţele firmei, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2005, p. 115.
4
Mironiuc M., Analizã economico-financiarã. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2006, p. 280.
118 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii

Termenul mediu de recuperare a creditelor comerciale acordate se exprimă, în zile,


C
potrivit modelului următor: Trc  c  360 . Din punct de vedere al gestiunii ciclului de exploatare,
CA
creşterea termenului mediu de încasare a creanţelor comerciale are o semnificaţie dublă şi
contradictorie. Pe de o parte, reflectă sporirea necesarului temporar de finanţat al întreprinderii,
ceea ce poate fi sinonim cu existenţa unor clienţi în dificultate financiară, care ar putea deveni
insolvabili pe termen lung. Pe de altă parte, poate fi expresia creşterii volumului vânzărilor şi,
implicit, a cifrei de afaceri. Termenele de plată se acordă începând cu data emiterii facturii pentru
o perioadă de 30, 60, 90 de zile sau chiar mai mult. În cazul în care pe factură se face menţiunea
„sfârşitul lunii”, plata se va realiza la sfârşitul lunii celei în care era prevăzută scadenţa normală
(de exemplu, o vânzare pentru care factura s-a emis la 15 februarie, pentru plata căreia s-a acordat
un termen de 90 de zile, trebuie să fie plătită la 31 mai). În unele sectoare de activitate (în
particular în cel agricol) există obiceiul stabilirii scadenţelor în anumite momente în cursul anului
(ca de exemplu, la sfârşitul ciclului de producţie), independent de perioada în care s-a efectuat
vânzarea. În funcţie de durata de acordare a creditelor comerciale se diferenţiază clienţii:
 cu încasare imediată în numerar (cu plata la vedere) sau după un număr normal de zile de
decontare a facturilor (3-5 zile);
 cu încasare la termen (cu plata la termen), după o perioadă convenită între părţi (30, 60, 90
de zile);
 cu întârzierea termenelor de plată;
 insolvabili, care nu pot fi încasaţi.
Situaţia termenelor de plată acordate în relaţiile comerciale şi a întârzierilor de plată, la
nivelul anului 2002, în ţările europene este prezentată în Tabelul 1.
Tabelul nr. 1. Termene şi întârzieri de plată în ţările europene în anul 2002
Media
Termene Regatul
în Belgia Danemarca Spania Franţa Italia Olanda Portugalia
(zile) Unit
Europa
de plată 30-60 30-60 30-60 60-90 60-90 60-90 30-60 90-120 30-60
întârziate 14,40 22,50 10,20 12,30 16,70 17,00 17,70 28,70 13,10
Sursa: www.kwaziende.kataweb.it

Condiţiile financiare ale vânzătorilor şi cumpărătorilor acţionează în sensuri opuse asupra


duratei termenelor de plată acordate. Nevoile financiare pronunţate ale clienţilor îi determină pe
aceştia să „caute” termene de plată întârziate pentru creditele comerciale. Din aceleaşi motive,
furnizorii au interesul de a scurta termenele de plată acordate, având în vedere riscul inevitabil
asociat acestei situaţii. Acordul între cele două părţi este frecvent rezultatul compromisului.
Termenul mediu de plată a datoriilor comerciale către furnizori ( Tp f ) constituie un
indicator important de apreciere a situaţiei de lichiditate a întreprinderii, calculat în funcţie de
nivelul datoriilor comerciale de plătit ( Dc ) şi de valoarea achiziţiilor de la furnizori ( A fz ), după
Dc
relaţia: Tp f   360 . Indicatorul exprimă perioada de timp în care datoriile comerciale către
A fz
furnizori devin exigibile. O valoare mare a acestui raport indică termene de plată mai lungi
primite de la furnizori, cu influenţă favorabilă asupra lichidităţii împrumutatului. Termenul de
plată a datoriilor îndelungat poate fi expresia încrederii pe care furnizorii o au în clienţii
importanţi şi solvabili, care fac achiziţii semnificative. Amânarea repetată a rambursării datoriilor
comerciale către furnizori, fără ca aceasta să se realizeze cu acordul prealabil al părţilor implicate,
indică dificultăţile de plată ale împrumutatului. Diminuarea termenului de decontare a obligaţiilor
faţă de furnizori poate fi efectul creşterii gradului de lichiditate a întreprinderii creditate sau
consecinţa forţei sale contractuale slabe în raport cu furnizorii, care a condus la imposibilitatea
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 119

negocierii avantajoase a datoriilor comerciale. Ca şi în cazul creanţelor comerciale, se recomandă


luarea în calcul la numărătorul raportului doar a achiziţiilor prin credit comercial, de la furnizori.
Raportând valoarea datoriilor comerciale către furnizori la cifra de afaceri se determină câţi lei
datorii comerciale trebuie contractaţi pentru a se obţine un leu cifră de afaceri.
Nu sunt rare cazurile în care preţurile de vânzare sunt influenţate de termenele de plată
prevăzute a se acorda. Preţul de vânzare majorat datorită întârzierii plăţii de către clienţi se
 n 
calculează după relaţia5: P1  P0  1  rd  .
 360 
în care: - P1 - preţul de vânzare aferent termenului de plată prelungit;
- P0 - preţul de vânzare aferent termenului de plată standard;
- rd - costul mediu anual al finanţării;
- n - numărul de zile de prelungire a creditului comercial.
Este, de asemenea, cunoscută practica înscrierii în contractele comerciale a penalizărilor
de întârziere, în cazul întârzierii prelungite şi sistematice a plăţii achiziţiilor de către clienţi. Cu
toate acestea, este preferabilă evitarea recurgerii la o astfel de soluţie pentru că se reflectă negativ
asupra raporturilor comerciale dintre cele două părţi. Pentru a acorda credite comerciale clienţilor,
trebuie ca întreprinderea să dispună de resursele financiare în măsură să acopere propriul necesar
care se naşte în urma acestui fapt. Situaţia este obligatorie în condiţii de carenţă a lichidităţii.
Instrumentul prin intermediul căruia se încearcă reducerea necesarului de finanţat şi menţinerea
avantajelor politicii comerciale este discount-ul. Discount-ul se acordă clienţilor dispuşi să
plătească în avans faţă de termenul stabilit (de exemplu, clientul beneficiază de o reducere de 3%
din valoarea bunurilor sau serviciilor achiziţionate, dacă plăteşte în primele 10 zile ale termenului
de plată acordat, care este de 30 de zile). Stabilirea nivelului discount-ului se realizează analizând
comparativ costurile şi veniturile generate de aplicarea acestuia. Nivelul optim al discount-ului
este acela care egalizează veniturile marginale cu costurile marginale aferente aplicării respectivei
reduceri6. Efectele economice şi financiare ale discount-ului, imediat perceptibile pentru
întreprinderile care îl practică, sunt: încasarea anticipată a contravalorii vânzărilor; posibila
reducere a întârzierilor în decontare şi a pierderilor rezultate din acordarea creditelor comerciale;
posibila reducere a preţurilor de vânzare; diminuarea riscului de insolvabilitate a clienţilor la care
se expune întreprinderea creditoare; diminuarea costurilor de gestiune a creditelor comerciale etc.

8.3. Costurile creditului comercial

Randamentul resurselor investite în credite comerciale trebuie permanent comparat cu


costul resurselor necesare pentru finanţarea lipsei de lichiditate a vânzătorului. Gestiunea
creditului comercial implică un cost, care are drept componente7: costuri de gestiune operativă a
creditului; costuri relative la capitalul investit în creditul comercial; costuri relative la întârzierile
de plată; pierderi determinate de acordarea creditelor comerciale.
Costurile de gestiune operativă a creditului. Acordarea creditului propriilor clienţi
implică o serie de costuri care preced şi care urmează acestei decizii, de exemplu: cheltuieli legate
de culegerea informaţiilor privind clienţii, cheltuieli poştale, cheltuieli bancare, cheltuieli cu
remunerarea persoanelor responsabile de gestiunea creditelor comerciale, alte costuri de structură
etc. Nivelul lor creşte paralel cu sporirea mărimii creditelor comerciale acordate.
Costurile relative la capitalul investit în creditul comercial. Decizia de a investi în credite
comerciale, cu durată diferită, trebuie să fie precedată de analiza surselor de finanţare la care

5
Dallocchio M., Salvi A., Finanza d’Azienda, Egea, Milano, 2004, p. 673.
6
Dragotã V., ş.a., Op. cit., p. 115.
7
Dallocchio M., Salvi A., Finanza d’Azienda, Egea, Milano, 2004, p. 678.
120 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii

trebuie să apeleze vânzătorul, pentru a-şi asigura lichiditatea şi pentru a putea urma politica de
credit comercial fără a se expune riscului de lichiditate. Costul capitalului investit este costul
mediu ponderat a resurselor financiare la care apelează vânzătorul.
Costurile relative la întârzierile de plată. Spre deosebire de categoriile anterioare de
costuri care sunt inevitabile dacă întreprinderea decide să realizeze vânzări pe credit, aceast tip de
costuri se manifestă numai în cazul nerespectării condiţiilor negociate între părţi. Elementele care
dau conţinut acestei grupe de costuri sunt: cheltuielile de solicitare a efectuării plăţii, costul
capitalului la care trebuie să apeleze vânzătorul pentru a-şi finanţa necesarul de fond de rulment,
cheltuieli legate de acţiunile judecătoreşti, cheltuielile plătite societăţilor de factoring care
desfăşoară servicii de recuperare a creanţelor comerciale etc.
Pierderile determinate de acordarea creditelor comerciale. Pentru a dimensiona
pierderile care ar putea deriva din aplicarea politicii creditelor comerciale, întreprinderea îşi
clasifică portofoliul său de clienţi pe categorii de risc, în funcţie de gradul lor de insolvabilitate.
Astfel, ea poate decide să vândă categoriei celei mai riscante de clienţi numai când capacitatea sa
productivă nu este saturată sau când, din motive care ţin de piată, nu poate vinde unor clienţi
situaţi într-o clasă de risc mai redusă. Literatura de specialitate menţionează că este oportun ca o
întreprindere să acorde credite comerciale tuturor categoriilor de clienţi, începând în mod firesc
cu clienţii care prezintă cel mai mic risc, până când costul marginal ( Cm ) cauzat de aplicarea
acestei politici este inferior venitului marginal ( Vm ), calculat multiplicând cifra de afaceri din
vânzările pe credit cu probabilitatea de încasare ( pi ) a acestora, după relaţia: Cm  Vm ;
Vm  CA  pi . Când costul marginal este superior veniturilor marginale, înseamnă că
întreprinderea a realizat o pierdere din investiţia realizată în credite comerciale, egală cu costurile
susţinute pentru producerea şi vânzarea bunurilor care nu au putut fi în totalitate încasate.

8.4. Controlul creditelor comerciale

Creditul comercial este un instrument al politicii comerciale, important pentru


funcţionalitatea întreprinderii, însă controlul nivelului şi evoluţiei sale este atributul gestiunii
financiare.
Serviciul de control al creditului are, în general, ca obiect monitorizarea duratei
creditului comercial, a nivelului său şi a respectării scadenţelor. El primeşte informaţii de la
serviciul contabilitate, care asigură facturarea vânzărilor şi, dacă este cazul, a penalizărilor de
întârziere în decontare. La sesizarea serviciului de control al creditului sunt declanşate acţiunile
judiciare, în cazul litigiilor legate de rambursarea creditelor comerciale. De asemenea, serviciul
de control al creditelor se găseşte în relaţie permanentă cu funcţia de trezorerie, pentru schimbul
de informaţii şi decontarea creanţelor comerciale. Controlul se poate realiza global, pe tipuri de
clienţi, detaliat pe clienţi sau prin excepţie, caz în care sunt examinaţi numai clienţii care prezintă
simptome de insolvabilitate. Intervenţia serviciului de control al creditului comercial nu se
realizează numai după realizarea operaţiunilor comerciale, ci şi anterior derulării acestora, prin
realizarea: studiului de oportunitate a creditului; analizei financiare; negocierii creditelor
comerciale; negocierii cu băncile a creditelor bancare pe termen scurt care să suplinească lipsa de
lichiditate generată de acordarea termenelor de plată amânate etc.8 Studiul de oportunitate se
impune ori de câte ori întreprinderea îşi îmbogăţeşte portofoliul clienţilor prin contactarea unora
noi. În acest caz, două întrebări sunt frecvente: este oportună pentru întreprindere acordarea unui
termen de plată noului client? riscul de insolvabilitate asumat de întreprindere în această situaţie
este ridicat?

8
Conso P., Hemici F., Gestion financière de l’entreprise, 11e edition, Dunod, Paris 2005, p. 319.
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 121

Dacă avem în vedere că acordarea creditelor comerciale echivalează cu o investiţie, un


studiu de oportunitate a creditului comercial este un demers foarte asemănător cu studiul elaborat
pentru evaluarea eficienţei unui proiect de investiţii în mediu incert. Eficienţa imobilizării
capitalului în credite comerciale este apreciată cu ajutorul venitului marginal obţinut din vânzarea
unei unităţi suplimentare de produs sau serviciu, prin acordarea creditului comercial. Ceea ce se
opune eficienţei creditului comercial este riscul de neplată a acestuia de către beneficiarul său.
Recurgerea la factoring este o modalitate de a limita riscul de nerecuperare a creditelor
comerciale. Studiile de oportunitate implică un proces continuu de informare şi analiză a situaţiei
financiare a clienţilor săi, similar cu cel realizat de bănci. Circa 70% din informaţiile despre
clienţi se obţine de la bănci9, ale căror servicii de specialitate oferă informaţii cu caracter general
referitoare la: clientii cu scadenţe dificile; clienţii cu plăţi neregulate; clienţii cu incapacitate de
plată etc. Alte informaţii relevante despre clienţii sunt oferite de: organisme specializate în
elaborarea registrului comeţului, a registrului ipotecilor şi cadastrului; societăţi de consultanţă
financiară care pe baza unor metodologii specifice previzionează riscul de incapacitate de plată;
compartimentul de marketing al întreprinderii care grupează clienţii în funcţie de durata medie de
încasare a acestora.
De rigurozitatea analizării caracteristicilor clienţilor care solicită plăţi întârziate depinde
punctualitatea încasării creditelor comerciale şi nivelul de insolvabilitate a furnizorului. În acest
scop se va analiza performanţa ramburasării creditului comercial prin studiul: echilibrului
financiar pe termen scurt, ratelor de lichiditate, capacităţii de îndatorare, capacităţii de acoperire a
cheltuilelilor financiare, ratelor de rentabilitate etc. O tehnică simplă de analiză a riscului noilor
clienţi este cea a punctajului. Toate aceste analize sunt utile pentru a alcătui portofoliul de clienţi,
astfel încât riscul de insolvabilitate al furnizorului să fie minim.
LUCRARE DE VERIFICARE AFERENTĂ UNITĂŢII DE STUDIU 8.
A. Care sunt accepţiunile creditului comercial?
1. creditul comercial reprezintă o investiţie realizată de furnizori în ultima fază a ciclului de
exploatare, care permite clienţilor să facă achiziţii chiar şi în absenţa temporară a resurselor
financiare necesare acestora;
2. creditul comercial este un instrument concurenţial şi o componentă determinantă a mixului de
marketing, în măsură să influenţeze succesul competitiv al întreprinderilor care practică politici de
credit comercial;
3. creditul comercial poate fi considerat un împrumut, destinat finanţării ciclului de exploatare,
acordat de vânzător cumpărătorului, al cărui cost este suportat de vânzător.
Răspunsuri corecte: 1; 2; 3.

B. Răspundeţi la întrebările de mai jos:

4. Prezentaţi componentele costului creditului comercial.


5. Care sunt factorii care influenţează nivelul şi durata creditului comercial?
6. Care sunt accepţiunile creditului comercial?
7. Cum se determină nivelul creditelor comerciale?
8. Explicaţi care este influenţa politicii creditelor comeriale asupra lichidităţii întreprinderii.
9. Care sunt atribuţiile serviciului de control al creditelor comerciale?
Răspunsuri corecte: în conţinutul Unităţii de Studiu 8.

Total: 100 puncte (câte 10 puncte pentru fiecare răspuns corect de la punctele A şi B; 10
puncte din oficiu.)

BIBLIOGRAFIE
1. Albouy, M., Décisions financière et création de valeur, 2e édition, Economica, Paris, 2003

9
Vintilã G., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2000, p. 151.
122 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii

2. Berk J., Dearzo P., Finance d’entreprise, Pearson Education, Paris, 2008
3. Bertonèche M., Bilan A., Bouzou N., ş.a., MBA Finance, Eyrolles Éditions d’Organisation, Paris,
2010
4. Conso P., Hemici F., Gestion financière de l’entreprise, 11e edition, Dunod, Paris 2005
5. Dallocchio, M., Salvi, A., Finanza d’azienda, EGEA, Milano, 2004
6. Dragotă, V., Dragotă, M., ş.a., Abordări practice în finanţele firmei, Editura Irecson, Bucureşti, 2005
7. Mironiuc, M., Gestiunea financiar contabilă a întreprinderii. Concepte. Politici. Practici, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2007
8. Mironiuc, M., Fundamentele ştiinţifice ale gestiunii financiar-contabile a întreprinderii, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2014
9. Pavarani, E., Tagliavini, G., Pianificazione finanziaria. La gestione della solvibilità e del valore, The
McGraw-Hill Companies, S.R.L., Publishing Group Italia, Milano, 2006
10. Ranson, G. Ph., Chesneau, D., Trésorerie, risque de marchés et gouvernement d’entreprise,
Economica, Paris, 2003
11. Stancu, I., Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea lor.
Analiza şi gestiunea întreprinderii, Ediţia a III-a, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2002
12. Vernimmen P., Finance entreprise, Dalloz, Paris, 2011