Sunteți pe pagina 1din 14

UNITATEA DE STUDIU 7

GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE. GESTIUNEA STOCURILOR


Obiectivele Unităţii de studiu 7..............................................................................................................................102
7.1. Conţinutul ciclului de exploatare.....................................................................................................................102
7.2. Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare......................................................................................................104
7.3. Analiza eficienţei gestiunii ciclului de exploatare...........................................................................................105
7.4. Gestiunea stocurilor.........................................................................................................................................107
7.4.1. Definirea şi caracteristicile stocurilor...........................................................................................................107
7.4.2. Modele de optimizare a stocurilor................................................................................................................108
7.4.3. Analiza eficienţei gestiunii stocurilor............................................................................................................111
Lucrare de verificare................................................................................................................................................114
Bibliografie..............................................................................................................................................................115
Obiectivele Unităţii de studiu 7
În urma parcurgerii acestei unităţi de curs veţi fi în măsură să:

 Explicaţi conţinutul şi obiectivele gestiunii ciclului de exploatare;


 Analizaţi eficienţa gestiunii ciclului de exploatare prin indicatori specifici;
 Cunoaşteţi caracteristicile gestiunii stocurilor, modelele de optimizare a stocurilor şi ipotezele în
baza cărora respectivele modele au fost fundamentate;
 Aplicaţi, pe cazuri studiate, metodele deterministe şi stohastice de optimizare a stocurilor.
Gestiunea ciclului de exploatare priveşte deciziile care au impact asupra activelor şi
pasivelor curente. Ea caută răspunsuri la următoarele întrebări: care este mărimea capitalului ce
trebuie alocat pentru stocuri şi creanţe comerciale astfel încât să nu fie compromisă rentabilitatea
întreprinderii? care este nivelul optim al activelor de trezorerie? care este nivelul optim al
stocurilor de materii prime şi materiale? care este termenul optim de creditare a clienţilor şi de
plată a furnizorilor? care sunt costurile procurării resurselor temporare ce nu fac riscantă
activitatea de exploatare? în ce măsură aceste aspecte afectează echilibrul pe termen scurt al
întreprinderii?
7.1. Conţinutul ciclului de exploatare

Activitatea oricărei întreprinderi poate fi sintetizată, în mod simplist, în ciclul


aprovizionare-producţie-comercializare cunoscut sub numele de ciclu de exploatare sau
operaţional. Durata şi modul de organizare a ciclului de exploatare, în corelaţie cu specificul
activităţii întreprinderii, caracterul cotidian şi repetabil al unor operaţiuni ale ciclului de
exploatare modifică foarte mult compoziţia şi lichiditatea activelor circulante (stocuri, creanţe
comerciale, investiţiile pe termen scurt, casa şi conturile la bănci etc.) şi se reflectă direct asupra
structurii şi exigibilităţii pasivelor curente (împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, datorii
comercile, credite bancare pe termen scurt etc.). În general, creşterea progresivă a ponderii
activelor circulante în totalul activului caracterizează întreprinderile elastice la solicitările pieţei1.
Aptitudinea întreprinderilor de a mobiliza resursele financiare temporare la momentul la care
acestea sunt necesare reflectă flexibilitatea lor.
Un ciclu de exploatare începe cu aprovizionarea de factori de producţie pentru formarea
stocurilor necesare derulării procesului productiv şi se încheie cu încasarea contravalorii
produselor livrate sau serviciilor prestate clienţilor (Fig. nr. 1.). Între aceste două limite extreme
ale ciclului de exploatare există o multitudine de situaţii intermediare şi o succesiune de stocuri
aflate în diferite faze ale exploatării (stocuri de factori de producţie care urmează să fie
direcţionate către ciclul de producţie, stocuri de produse în curs de execuţie şi produse finite
destinate a fi livrate clienţilor). Toate operaţiunile de procurare, păstrare, prelucrare, valorificare a
acestor stocuri antrenează cheltuieli.
1
Mironiuc M., Analizã economico-financiarã. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2006, p. 239.
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 103

Aprovizionare Încasarea vânzǎrilor

Plata furnizorilor Vânzarea produselor finite

Consum de factori Obţinerea produselor finite

Datorii Cheltuieli Credite


comerciale financiare Ciclul de producţie Stocare-livrare comerciale

Duratǎ de platã Duratǎ de stocare Duratǎ de stocare Duratǎ de încasare


a produselor în curs de a a
Duratǎ de stocare a materiilor prime execuţie produselor finite clienţilor

Ciclul cash (Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare)

Ciclul de exploatare (operaţional)

Fig. nr. 1. Alcătuirea ciclului de exploatare


Diferenţa temporară dintre momentul în care se plăteşte contravaloarea factorilor de
producţie achizitionaţi de la furnizori şi momentul în care se încasează contravaloarea produselor
şi/sau serviciilor livrate către clienţi dă conţinut ciclului financiar (cash). Astfel, ciclul financiar
poate fi definit prin recenzarea tuturor operaţiunilor care intervin între momentul în care
întreprinderea transformă resursele monetare, pe care le deţine sau le procură prin credite, în
bunuri sau servicii şi momentul în care recuperează resursele monetare avansate2.
Expresia valorică a duratei ciclului cash este necesarul de finanţare a ciclului de
exploatare. Diminuarea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare se va realiza ca urmare a
apropierii celor două momente, care este posibilă prin: optimizarea stocului de factori de
producţie; diminuarea duratei ciclului de producţie; accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor de
produse finite şi diminuarea termenului de staţionare în magazie a acestora; scăderea volumului şi
duratei de acordare a creanţelor comerciale, fără a avea drept consecinţă diminuarea vânzărilor;
creşterea volumului şi duratei creditelor primite de la furnizori (datorii comerciale) care nu
implică cheltuieli financiare pentru întreprindere3. În consecinţă, contractarea ciclului cash, prin
apropierea momentului în care se plătesc furnizorii de momentul în care se încasează clienţii,
echivalează cu generarea de lichiditate pentru întreprindere şi cu diminuarea necesarului de
finanţare a ciclului de exploatare. Invers, dilatarea ciclului cash are drept consecinţă absorbirea
de lichidităţi şi creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare4. Aşadar,
funcţionalitatea unei întreprinderi şi lichiditatea sa depind, în mare măsură, de modul în care sunt
gestionate: stocurile şi intervalele de stocare, clienţii şi intervalele de încasare a acestora,
furnizorii şi intervalele lor de plată. Toate aceste elemente determină durata ciclului cash sau
durata medie de conversie a numerarului ( D cn )5, exprimată în număr de zile, după modelele:

2
Conso P., Hemici F., Gestion financière de l’entreprise, 11e edition, Dunod, Paris 2005, p. 10.
3
Mironiuc M., Gestiunea întreprinderii agricole. Experienţa ţǎrilor U.E. şi concluzii pentru România, Ed. Junimea,
Iaşi, 1997, p. 91.
4
Dallocchio M., Salvi A., Finanza d’Azienda, Egea, Milano, 2004, p. 657.
5
Stancu I., Finanţe, Ediţia a treia, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2002, p. 910.
104 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii

Dcn  D s  Dic  Daf sau Dcn  Dc exp  Daf  Ds  Dic  Daf


în care: - D s - durata medie de stocare;
- D ic - durata medie de încasare a creanţelor comerciale;
- D af - durata medie de achitare a datoriilor comerciale;
- Dc exp - durata ciclului de exploatare.

7.2. Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare

Desfăşurarea ciclului de exploatare implică efectuarea de investiţii în active circulante şi


procurarea de resurse financiare temporare pentru a susţine aceste investiţii. O parte a activelor
circulante este finanţată din capitaluri nefinanciare provenite de la terţi (furnizori, clienţi creditori,
salariaţi, bugetul statului etc.). Numai partea din activele circulante rămasă nefinanţată din sursele
menţionate este acoperită din excedentul de capital permanent rămas după finanţarea activelor
imobilizate nete (fondul de rulment net) sau din datorii financiare pe termen scurt, care implică un
cost pentru întreprindere.
În aceste condiţii, obiectivul esenţial al gestiunii ciclului de exploatare îl reprezintă
realizarea ciclului de exploatare cu un minimum de active circulante, finanţate din pasive curente
procurate la un cost cât mai redus, astfel încât să nu fie compromisă rentabilitatea întreprinderii
şi să se diminueze riscurile asociate activităţii de exploatare. Creşterea vitezei de rotaţie a
stocurilor, accelerarea termenului de recuperare a creanţelor comerciale şi obţinerea termenelor
amânate de plată a obligaţiilor către terţi reprezintă cele mai cunoscute modalităţi de diminuare a
unor elemente de activ circulant deţinute de întreprindere şi de creştere a gradului său de
lichiditate. Creşterea rentabilităţii activelor circulante are loc atunci când majorarea cifrei de
afaceri se realizează ca urmare a imobilizării unui capital cât mai mic în active circulante.
Rentabilitatea pasivelor curente implică reducerea costului de procurare a capitalului necesar
finanţării ciclului de exploatare prin creşterea ponderii resurselor atrase de la furnizori, salariaţi,
buget etc. în totalul pasivelor curente. Cât priveşte limitarea riscului de exploatare, aceasta se
realizează prin: evitarea rupturii de stoc; limitarea lipsei de lichiditate; asigurarea constanţei
surselor de finanţare; creşterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare6 prin conservarea în
întreprindere a unui excedent de resurse permanente, destinat finanţării ciclului de exploatare etc.
Toate aceste modalităţi de evitare sau diminuare a riscului implică însă cheltuieli de exploatare
suplimentare, fapt care diminuează rentabilitatea întreprinderii. Dată fiind acestă situaţie,
asigurarea corelaţiei rentabilitate-risc este esenţa gestiunii ciclului de exploatare.
Principale atribute ale gestiunii ciclului de exploatare sunt: cuantificarea investiţiilor în
active circulante, care se realizează în corelaţie cu nivelul prevăzut al vânzărilor, şi determinarea
surselor de finanţare a ciclului de exploatare, în funcţie de raportul dintre datoriile curente şi
datoriile pe termen lung ale întreprinderii.
În funcţie de raportul stabilit între vânzări (cifra de afaceri) şi nivelul activelor circulante,
în literatura de specialitate sunt menţionate trei politici de gestionare a ciclului de exploatare, cu
efecte diferite asupra rentabilităţii şi riscului întreprinderii7:
 O politică agresivă (ofensivă) care îşi propune realizarea cifrei de afaceri scontate cu un
nivel minim al activelor circulante.
O astfel de politică vizează obţinerea unei rentabilităţi semnificative ca urmare a creşterii vitezei
de rotaţie a activelor circulante, însă sub ameninţarea riscurilor cauzate de: ruptura de stoc, lipsa
de lichiditate, deteriorarea relaţiilor cu clienţii întreprinderii. Finanţarea activelor circulante în
cadrul acestei politici se realizează din credite bancare pe termen scurt, care trebuie frecvent

6
Vintilã G., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2000, p. 305.
7
Stancu I., Finanţe, Ediţia a treia, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2002, p. 966.
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 105

reînnoite, şi al căror costuri vor fi acoperite ca urmare a creşterii vânzărilor viitoare. Există în
acest caz riscul imposibilităţii reînnoirii acestor credite la momentul oportun, credite caracterizate
prin niveluri fluctuante ale ratelor dobânzii;
 O politică defensivă care doreşte realizarea cifrei de afaceri scontate cu stocuri şi
lichidităţi ridicate, cu credite comerciale cu durate îndelungate.
Rentabilitatea este în acest caz influenţată negativ de costurile suplimentare pe care le implică
imobilizarea resurselor temporare în active circulante suplimentare, necesare activităţii curente.
La aceste costuri se mai pot adăuga şi costurile de tranzacţionare a titlurilor de plasament deţinute
de întreprindere pentru procurarea de disponibilităţi. În cazul acestei politici, finantarea activelor
circulante trebuie să se realizeze din surse permanente (fond de rulment) costisitoare, generatoare
de risc financiar, dar care asigură o oarecare permanenţă a finanţării;
 O politică intermediară sau echilibrată care tinde să armonizeze permanent relaţia
contradictorie rentabilitate-risc, ca urmare a sincronizării scadenţelor activelor şi pasivelor
circulante şi a existenţei unui fond de rulment minim necesar acoperirii creşterii minime a
necesarului de fond de rulment şi asigurării echilibrului financiar al ciclului de exploatare.
Gestiunea ciclului de exploatare priveşte deciziile care au impact asupra activelor şi pasivelor
curente. Obiectivul acesteia îl reprezintă realizarea ciclului de exploatare cu un minimum de active
circulante, finanţate din pasive curente procurate la un cost cât mai redus, astfel încât să nu fie
compromisă rentabilitatea întreprinderii şi să se diminueze riscurile asociate activităţii de exploatare.

7.3. Analiza eficienţei gestiunii ciclului de exploatare

Armonizarea relaţiei rentabilitate-risc în gestiunea ciclului de exploatare este pusă în


evidenţă prin echilibrul financiar pe termen scurt între necesarul temporar ( NT ) de active
circulante şi resursele temporare ( RT ) mobilizate pentru finanţarea lor, astfel:
FRN  NT  RT  Ac  Dc
Fondului de rulment net (working capital statement) este considerat drept un criteriu de
lichiditate. Lichiditatea va fi suficientă dacă activele circulante realizabile şi disponibile ( Ac ) vor
depăşi exigibilitatea angajamentelor întreprinderii pe termen scurt ( Dc ). Literatura de specialitate
occidentală consideră această definiţie a fondului de rulment net artificială, deoarece într-o
întreprindere în activitate este imposibilă realizarea (vânzarea) în totalitate a activelor circulante
pentru a rambursa datoriile mai mici de un an. Acesta este motivul pentru care necesarul de fond
de rulment ( NFR ) este considerat cel mai relevant indicator pentru studiul echilibrului financiar
pe termen scurt, care ţine seama de structura activelor şi pasivelor curente şi de raportul
lichiditate/exigibilitate dintre ele. Relaţia prin care se exprimă necesarul de fond de rulment este
dată de diferenţa dintre necesarul temporar, mai puţin activele de trezorerie (investiţiile pe
termen scurt: acţiuni deţinute la entităţi afiliate, obligaţiuni emise şi răscumpărate, obligaţiuni,
alte investiţii pe termen scurt şi creanţe asimilate, efecte de încasat, efecte remise spre scontare;
casa şi conturi la bănci: cecuri de încasat, conturi curente la bănci, casa, alte valori, acreditive,
avansuri de trezorerie;) ( AT ), şi resursele temporare, mai puţin pasivele de trezorerie (credite
bancare pe termen scurt) ( PT ): NFR  NT  AT   RT  PT  .
Între elementele care determină necesarul de fond de rulment se stabilesc corelaţii care pun
în evidenţă un necesar de fond de rulment pozitiv, nul sau negativ:
 NFR  0 , necesarul de fond de rulment pozitiv reflectă un surplus de nevoi temporare, în
raport cu resursele temporare care pot fi mobilizate.
Acest fapt poate fi considerat normal dacă este rezultatul unor investiţii care au determinat
creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare. În caz contrar, necesarul de fond de
rulment pune în evidenţă un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o
106 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii

parte, şi exigibilitatea datoriilor comerciale, pe de altă parte. Mai exact, situaţia se explică prin
încetinirea vitezei de rotaţie a stocurilor şi prin recuperarea creanţelor clienţi într-un termen mai
îndelungat decât cel în care trebuie achitate datoriile către furnizori şi ceilalţi terţi.
 NFR  0 , necesarul de fond de rulment neutru indică faptul că lichiditatea întreprinderii
este garantată pe termen scurt, însă aspecte neprevăzute, care pot modifica structura
activelor şi pasivelor curente, vor deteriora cu uşurinţă acest echilibru fragil.
Transformarea viitoare în lichidităţi a elementelor de activ poate fi compromisă, din cauza
stocurilor de produse finite, care nu pot fi vândute în conjuncturi defavorabile pentru
întreprindere, sau din cauza creanţelor, imposibil de recuperat în timp util etc. Nerespectarea
prevederilor relative la lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor, poate afecta echilibrul
financiar pe termen scurt. Astfel, este necesară crearea condiţiilor pentru asigurarea unei
lichidităţi suplimentare ce poate juca rolul de marjă de securitate şi poate proteja echilibrul
financiar al întreprinderii.
 NFR  0 , necesarul de fond de rulment negativ este semnalul unui surplus de resurse
temporare, în raport cu necesarul de finanţat a activelor circulante.
Această situaţie este apreciată ca fiind pozitivă numai dacă este rezultul accelerării vitezei de
rotaţie a activelor circulante sau dacă este consecinţa obţinerii de datorii cu o exigibilitate mai
îndepărtată, ceea ce echivalează cu diminuarea termenelor în care se fac încasările şi relaxarea
termenelor în care se achită obligaţiile către terţi. În caz contrar, aceasta nu este decât consecinţa
unei discontinuităţi în realizarea aprovizionării şi în desfăşurarea activităţii de producţie din
cadrul întreprinderii. Aceste ultime concluzii sunt valabile numai atunci când viteza de rotaţie a
activelor este aproximativ egală cu viteza de rotaţie a pasivelor. Dacă activele circulante au o
viteză de rotaţie superioară vitezei de rotaţie a datoriilor curente, întreprinderea realizează mai
repede lichidităţi, fiind posibilă asigurarea unui echilibru financiar chiar şi în condiţiile unui fond
de rulment negativ.
Creşterea cifrei de afaceri într-un ritm mai rapid decât creşterea activelor circulante este
expresia rentabilitătii activelor circulante, apreciată cu ajutorul ratei (viteza) de rotaţie a activelor
CA
circulante ( VrAc ), după relaţia: VrAc  .
Ac
Creşterea vitezei de rotaţie reflectă o bună gestionare a activelor circulante, concretizată în
reducerea defazajului temporar dintre intrările şi ieşirile monetare, fapt ce diminuează resursele
financiare care vor fi alocate pentru a face faţă dezechilibrelor de trezorerie. Inversul raportului
arată câţi lei trebuie investiţi în activitatea curentă pentru a obţine un leu cifră de afaceri. Un
indice mai mic decât 0,4 este considerat normal din punct de vedere al lichidităţii. O valoare a
raportului mai mare decât 0,8 reflectă o capacitate limitată de plată, derivată din imposibilitatea
întreprinderii de a rentabiliza investiţiile în active circulante, astfel încât acestea să genereze
resurse financiare.
Durata de rotaţie a activelor circulante ( DrAc ) exprimă, în număr de zile, intervalul
Ac
necesar pentru reînnoirea activelor circulante prin intermediul vânzărilor: DrAc   360 .
CA
Trendul descrescător al indicatorului reprezintă diminuarea intervalului de timp în care
activele circulante se transformă în lichidităţi, ca efect al gestiunii eficiente a ciclului de
exploatare.

7.4. Gestiunea stocurilor

Gestiunea stocurilor trebuie să garanteze că dimensiunea stocurilor este economică, adică


în măsură să asigure desfăşurarea continuă a procesului productiv (stocurile de materii prime şi
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 107

materiale) şi a celui de distribuţie (stocurile de produse în curs de execuţie, stocurile de produse


finite, stocurile de mărfuri), minimizând investiţiile în active circulante8.

7.4.1. Definirea şi caracteristicile stocurilor

Din punct de vedere fizic, stocurile reprezintă cantităţi de materii prime şi materiale
consumabile, producţie în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri necesare desfăşurării ritmice
şi continue a ciclului de exploatare. În expresie valorică, stocurile se regăsesc în structura
activelor circulante, care figurează în bilanţul contabil al întreprinderii. Volumul stocurilor este
dependent de factori precum: producţia previzionată a se realiza, durata ciclului de producţie,
ritmicitatea aprovizionărilor, relaţia cu furnizorii, cererea pieţei pentru produsele/serviciile
oferite, caracterul ritmic sau sezonier al vânzărilor etc.9 Structura stocurilor diferă de la o
întreprindere la alta, în funcţie obiectul de activitate. De exemplu, întreprinderile industriale, de
producţie, îşi constituie stocuri de materii prime, materiale, produse în curs de execuţie, produse
finite. În aceste întreprinderi, fără stocuri nu se poate asigura utilizarea judicioasă a capacităţilor
de producţie şi satisfacerea cerinţelor clienţilor, cu costuri minime10. În întreprinderile
prestatoare de servicii, unde oferta de cele mai multe ori nu poate fi înmagazinată pentru că
există simultaneitate între producţie şi consum, se constituie doar stocuri de materii prime,
materiale, alte bunuri de consum. Întreprinderile de distribuţie, a căror activitate constă în a
achiziţiona şi a revinde bunuri, stochează mărfuri, ambalaje şi alte materiele de consum, pentru că
stocajul este unul dintre serviciile oferite de aceste întreprinderi clienţilor săi finali.
Ca şi alte elemente de activ circulant, din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă o
investiţie pentru întreprindere. Capitalurile investite în stocuri reprezintă imobilizări de capital,
pe durate mai mari sau mai mici, care nu vor fi recuperate până când aceste stocuri nu parcurg
întregul ciclu de exploatare, care se încheie cu valorificarea produselor/servicilor realizate de
întreprindere. Imobilizarea capitalului în stocuri este generatoare de costuri, pe care literatura de
specialitate le grupează în11: costuri de deţinere (depozitare, deteriorare fizică a elementelor de
stoc, asigurarea stocurilor etc.); costuri de aprovizionare (studiul pieţie, lansarea comenzilor,
deplasarea, încheierea contractelor etc.); costuri aferente lipsei de stoc (pierderea unor comenzi
de livrare, costul suplimentar determinat de aprovizionarea în regim de urgenţă la preţuri mai
mari etc.); costul unitar de cumpărare a elementelor de stoc (preţul unitar).
Se afirmă adesea că un ciclu de exploatare economic este cel desfăşurat cu un minimum
de stocuri. În realitate, însă, o aprovizionare „în timp real” cu factorii de producţie necesari
ciclului de producţie este costisitoare, deoarece sporeşte mult cheltuielile de aprovizionare. Pe de
altă parte, constituirea stocurilor supranormative sau peste necesar contravine gestiunii moderne a
stocurilor, pentru că antrenează cheltuieli de depozitare mari, credite pentru stocuri şi dobânzi
suplimentare, pierderi de stocuri prin deteriorare sau degradare, pierderi derivate din conjuncturi
economice în care preţurile elementelor de stoc scad semnificativ. Constituirea unor stocuri
însemnate poate avea influenţe financiare pozitive numai în cazul evoluţiei nefavorabile a preţului
elementelor de stoc sau în cazul obţinerii unor facilităţi din partea furnizorilor, la achizitionarea
unor cantităţi mari. Aşadar, cheltuieli suplimentare inutile derivă atât din insuficienţa stocurilor,
care nu permite desfăşutarea normală a procesului productiv, cât şi din excedentul de stocuri.
7.4.2. Modele de optimizare a stocurilor

Determinarea mărimii optime a stocurilor este un aspect esenţial al gestiunii activelor


circulante. Un stoc este optim din punct de vedere al mărimii sale atunci când este suficient, în

8
Pivato S., Misani N., ş.a., Economia e gestione delle imprese, Egea, Milano, 2004, p. 308.
9
Dragotã V., ş.a., Abordãri practice în finanţele firmei, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2005, p. 105.
10
www.labsmn.pub.ro
11
Dragotã V., ş.a., Op. cit., p. 105.
108 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii

orice moment, pentru a asigura continuitatea ciclului de exploatare fără a imobiliza inutil capital
în stocuri supranecesare12. Literatura de specialitate occidentală precizează că mărimea optimă a
stocurilor este expresia gestiunii eficiente a aprovizionărilor, care a permis corelarea achiziţiilor
cu necesarul de stocuri pentru producţie sau pentru vânzare, în condiţiile minimizării cheltuielilor
de aprovizionare (variabile în funcţie de numărul de aprovizionări) şi a cheltuielilor de depozitare
(variabile în funcţie de mărimea stocurilor)13.
Rezultatul optimizării stocurilor este minimizarea cheltuielilor totale cu formarea stocurilor (de
aprovizionare şi depozitare) şi maximizarea rentabilităţii activităţii de exploatare.
Optimizarea stocurilor implică cunoaşterea prealabilă a:
- cererii de produse şi/sau servicii pe care întreprinderea trebuie să o satisfacă şi care influenţează,
din punct de vedere cantitativ şi calitativ, stocurile de mărfuri şi produse finite;
- modalităţii de reînnoire, continuă sau periodică, a stocurilor care vor fi antrenate în ciclul de
exploatare;
- nivelului cheltuielilor de aprovizionare şi depozitare pe care le determină existenţa stocurilor.
În contextul optimizării stocurilor, aceste două grupe de cheltuieli au comportamente
diametral opuse14. Cunoaşterea comportamentului lor este utilă pentru optimizarea stocului
constituit în prima fază a ciclului exploatării, adică a stocului curent de materii prime şi materiale.
Cheltuielile de aprovizionare şi de lansare a comenzilor, sunt cele ocazionate de studiul
pieţei, de deplasarea salariaţilor pentru aprovizionări, de încheierea contractelor şi întocmirea
documentelor pentru aprovizionare, de controlul mărfurilor şi analiza eşantioanelor, de
supravegherea realizării tuturor acestor operaţiuni. Astfel, cu cât operaţiunile de aprovizionare şi
reaprovizionare sunt mai frecvente, cu atât cresc cheltuielile de aprovizionare.
Cheltuielile de depozitare, numite şi de antrepozitare, variază în funcţie de mărimea
stocurilor şi sunt ocazionate de transportul, manipularea, depozitarea, degradarea şi deteriorarea
stocurilor, ca şi de costul capitalului necesar pentru procurarea lor (costul de oportunitate a
capitalurilor imobilizate, pe durata de staţionare a acestor stocuri). Stocurile mari antrenează
suprafeţe mari de depozitare, cheltuieli cu chiriile şi amortizarea spaţiilor respective, cheltuieli cu
personalul, mai numeros, necesar pentru manipularea stocurilor şi administrarea depozitelor,
cheltuieli de întreţinere a depozitelor etc. (cheltuielile cu salariile muncitorilor şi personalului
administrativ care deservesc depozitele, cheltuielile cu energia şi combustibilul necesar pentru
climatizarea unor spaţii de depozitare, cheltuielile cu materialele auxiliare necesare pentru
întreţinerea depozitelor, cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe din dotarea depozitelor etc.).
Dimensiunea acestor două categorii de cheltuieli depinde de modul în care ele se
intercondiţionează. De exemplu, dacă întreprinderea are un volum ridicat al stocurilor, care se
reînnoiesc la intervale mari de timp, cheltuielile de aprovizionare se diminuează, în timp ce
cheltuielile de depozitare cresc; dacă volumul stocurilor este mic, dar stocurile se reînnoiesc
frecvent, atunci cheltuielile de aprovizionare sporesc concomitent cu diminuarea cheltuielilor de
depozitare. În concluzie, cheltuielile de aprovizionare sunt direct proporţionale cu frecvenţa
aprovizionărilor şi invers proporţionale cu mărimea stocului, iar cheltuielile de depozitare sunt
direct proporţionale cu mărimea stocurilor şi cu timpul de stocare. Pentru determinarea stocului
optim se pot folosi:
 modele deterministe - concepute în baza mai multor ipoteze, respectiv: cererea constantă
de elemente de stoc, perioade fixe de aprovizionare (aprovizionare ritmică),
imposibilitatea apariţiei lipsei de stoc, inutilitatea constituirii stocului de siguranţă,
coincidenţa între momentul consumării totale a unui stoc şi momentul constituirii altui
stoc nou.

12
Neagoe I., Finanţele întreprinderii, Ed. Ankarom, Iaşi, 1997, p. 202.
13
Pivato S., Misani N., ş.a., Economia e gestione delle imprese, Egea, Milano, 2004, p. 312.
14
Bucǎtaru D., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006, p. 132.
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 109

modele stohastice - elaborate în ipotezele aprovizionării la intervale inegale, cu cantităţi


variabile de elemente de stoc şi fără a exclude posibilitatea „rupturii” de stoc.
Modelul Wilson-Whitin face parte din categoria modelelor deterministe. Este utilizat în
optimizarea mărimii stocului curent, adică a stocului minim care trebuie să asigure consumul
curent în intervalul de timp dintre două aprovizionări succesive. Potrivit acestui model,
optimizarea constă în minimizarea funcţiei costului total de formare a stocului (CT), exprimată
N S T
după relaţia de mai jos15: CT  Ca  Cd   ca   cd .
S 2
în care: Ca - costul de aprovizionare;
Cd - costul de depozitare;
N - necesarul anual de aprovizionat;
S - mărimea stocurilor;
T - intervalul de timp pentru care se constituie stocul curent;
c a - costul unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări (comenzi);
c d - costul de depozitare pe unitate de stoc.
Deoarece stocurile se constituie instantaneu şi se dau în consum treptat până la epuizarea
totală, exact în momentul unei noi aprovizionări, stocul este o medie aritmetică între stocul din
prima zi de constituire şi stocul din ultima zi de existenţă. Din această cauză, costul de depozitare
pe unitate de stoc se corectează cu coeficientul 1/2. Anularea derivatei întâi a costului total de
stocare în raport cu mărimea stocului conduce la determinarea minimului costului total de stocare
şi a stocului optim, astfel:
CT N T
 0;  ca   cd  0
S S 2
2
T N 2  N  ca 2  N  ca
 cd  2  ca ; S 2  ; S opt 
2 S T  cd T  cd
Numărul optim de aprovizionări ( Nra ) de efectuat în intervalul T şi intervalul optim
dintre două aprovizionări succesive ( i ) în cadrul perioadei T se determnină după relaţiile care
N S opt  T
urmează: Nra  ;i .
S opt N
Costul total minim pentru stocul optim se reprezintă grafic în fig. nr. 2. Se observă că
punctul de minim al curbei costului total corespunde intersecţiei curbei costului de aprovizionare
şi a curbei costului de depozitare, pentru nivelul optim al stocului determinat. În realitate, cazul
cel mai frecvent este al aprovizionărilor la intervale variabile de timp şi în cantităţi variabile,
existând riscul întârzierilor în aprovizionare. Din acest motiv este necesar să se constituie alături
de stocul curent şi stocul de siguranţă. Pentru determinarea acestor categorii de stocuri se
utilizează modelele stohastice. Calculul stocului curent mediu ( S crt ) este precedat de
determinarea intervalului mediu dintre aprovizionările consecutive ( i ), pentru care s-au luat ca
reper intervalele de aprovizionat din perioadele anterioare. Media aritmetică ponderată dintre
intervalele variabile de aprovizionare ( t i ) şi cantităţile variabile de aprovizionat ( q i ) reprezintă

intervalul mediu dintre aprovizionările succesive16: i 


q t i i
.Stocul mediu curent este
q i

15
Vintilǎ G., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2005, p. 312.
16
Vintilǎ G., Op. cit., p. 313.
110 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii

produsul dintre necesarul mediu zilnic de aprovizionat ( N / 360 ) şi intervalul mediu dintre două
N N  qi  t i
aprovizionări succesive, astfel: S crt  i   .
360 360  qi
Costuri

CT
Cd

Ca
Cantitate
O Sopt a

Fig. nr. 2. Costul total minim şi stocul optim


Stocul mediu de siguranţă este destinat să asigure continuitatea consumului impus de
activitatea de exploatare, în situaţia în care stocul curent a fost epuizat şi reîntregirea lui întârzie,
ca urmare a nerespectării termenelor de livrare de către furnizori, a creşterii ritmului consumului
peste limitele estimate17, din cauza altor disfuncţionalităţi care intervin în procesul aprovizionării.
Acest stoc implică o obligaţie financiară suplimentară din partea întreprinderii şi se recomandă
constituirea lui când costurile ce decurg din întreruperea activităţii de exploatare sunt foarte mari.
Mărimea stocului mediu de siguranţă ( S sig ) este influenţată de intervalul mediu de întârziere în
aprovizionare ( s ), numit şi intervalul pentru stocul de siguranţă. Acesta din urmă este media
aritmetică ponderată dintre cantităţile variabile întârziate ( q j ) şi intervalul de abatere ( t j ) faţă de

intervalul mediu dintre două aprovizionări succesive ( i ), adică: s 


qj t j ; t j  ti  i . Astfel,
qj
se determină stocul mediu de siguranţă în funcţie de necesarul mediu zilnic de aprovizionat şi de
N N q j t j
intervalul mediu de întârziere, după modelul: S sig  s   .
360 360  q j
În condiţiile în care întreprinderea se confruntă cu lipsă de stoc, optimizarea stocului
curent face necesară luarea în calcul, pe lângă costurile de aprovizionare şi de depozitare, şi a
costurilor datorate lipsei stocurilor18. Aceste costuri se compun din cheltuielile ocazionate de
procurarea disponibilităţilor financiare pentru constituirea stocurilor, numite cheltuieli de
negociere, la care se adaugă pierderile suportate de întreprindere din cauza întreruperii activităţii
de exploatare, a deteriorării relaţiilor contractuale cu clienţii etc. În funcţie de raportul dintre
costurile de achiziţie, costurile de depozitare şi costurile datorate lipsei de stoc se stabilesc
modalităţile de reducere a cheltuielilor totale de constituire a stocurilor. Când costurile de
aprovizionare şi depozitare sporesc, ca urmare a investiţiilor în active circulante, costurile
datorate lipsei de stoc sunt mai mici, iar întreprinderea trebuie să aleagă varianta optimizării prin
constituirea de stocuri mici. Invers, când nivelul costurilor de aprovizionare şi depozitare scade
într-o măsură mai mare decât cresc costurile cauzate de lipsa de stoc, se asigură optimizarea prin
constituirea de stocuri mari.

17
www.labsmn.pub.ro, accesat în decembrie 2008.
18
Bucǎtaru D., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006, p. 138.
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 111

O altă modalitate de gestiune a stocurilor a fost fundamentată prin „Metoda ABC”19. La


baza acestei metode stă constatarea faptului că circa 70% din numărul articolelor mărunte de stoc,
din majoritatea întreprinderilor industriale, reprezintă circa 10% din valoarea totală a stocurilor,
20% reprezintă numărul articolelor de stoc care deţin circa 20% din valoarea totală a stocurilor, în
timp ce aproximativ 10% din numărul articolelor semnificative de stoc reprezintă circa 70% din
valoarea totală a stocurilor. Prin urmare, nu se justifică din punct de vedere financiar urmărirea şi
controlul detaliat al stocurilor de valoare mică, dar cu pondere mare ca număr în totalul articolelor
de stoc. Potrivit „Metodei ABC” stocurile sunt împărţite în trei grupe, astfel: grupa A este
reprezentată de stocuri de valoare mare, dar cu pondere mică în numărul total de elemente de
stoc; grupa B este alcătuită din articole de stoc de valoare medie şi cu pondere medie în numărul
total de articole de stoc; grupa C formată din articole de valoare mică, însă care au pondere
ridicată în numărul total de articole de stoc.
Stocurile încadrate în grupele A şi B sunt supuse optimizării, iar stabilirea necesarului de
finanţat pentru acestea se realizează prin metodele analitice. Stocurile din grupa C, care se vor
aproviziona în loturi mari se vor gestiona utilizând metode sintetice. Optimizarea stocurilor
reprezintă punctul de plecare în determinarea necesarului de fiananţat al ciclului de exploatare şi
trebuie să preceadă încheierea contractelor de aprovizionare, pentru dimensionarea cantităţilor şi
termenelor de aprovizionare.

7.4.3. Analiza eficienţei gestiunii stocurilor

Volumul stocurilor deţinute de o întreprindere depinde semnificativ de nivelul vânzărilor,


însă formarea stocurilor se realizează înainte de procesul de producţie şi vânzare20. Din această
cauză, prezintă importanţa pentru gestiunea eficientă a stocurilor previzionarea corectă a cifrei de
afaceri, astfel încât întreprinderea să nu înregistreze pierderi datorită deţinerii stocurilor peste
necesar, când volumul vânzărilor scade, sau din cauza insuficienţei stocurilor, când cererea
previzionată a pieţei creşte. Analiza eficienţei gestiunii stocurilor se realizează cu ajutorulul
ratelor de rotaţie sau rate de gestiune, care se prezintă astfel21:
- rata (viteza) globală de rotaţie a stocurilor ( Vr s ) este raportul dintre cifra de afaceri şi valoarea
CA
stocului mediu: Vr s  . Indicatorul exprimă, în număr de rotaţii, de câte ori stocurile se
S
transformă în cursul exerciţiului din formă materială în formă bănească prin intermediul cifrei de
afaceri. Stocul mediu se determină ca medie aritmetică a stocului de la începutul şi de la sfârşitul
exerciţiului financiar. În cazul fluctuaţiilor sezoniere ale stocului, este recomandată media
aritmetică trimestrială a stocurilor, situaţie în care informaţiile necesare analizei nu mai pot fi
preluate din bilanţ. O viteză de rotaţie accelerată a stocurilor indică o politică comercială
dinamică, dublată de o gestiune eficientă a stocurilor, cu consecinţe favorabile asupra lichidităţii
întreprinderii. În acelaşi timp, o rotaţie ridicată a stocurilor poate proveni dintr-un nivel al
stocurilor insuficient, care reprezintă cauza riscului de ruptură de stoc şi a imposibilităţii
asigurării livrărilor la termenele stabilite. Invers, o rotaţie lentă a stocurilor indică o creştere a
stocurilor într-un ritm mai rapid decât ritmul de creştere a cifrei de afaceri. Aceasta înseamnă că
stocurile includ componente greu vandabile sau că s-a realizat o aprovizionare semnificativă cu
elemente de stoc, fie din raţiuni speculative, fie ca urmare a facilităţilor de preţ şi decontare
primite de la furnizori.

19
Stancu I., Finanţe, Ediţia a treia, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2002, p. 973.
20
Dragotã V., ş.a., Abordãri practice în finanţele firmei, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2005, p. 104.
21
Mironiuc M., Analizã economico-financiarã. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2006, p. 281.
112 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii

- durata de rotaţie a stocului mediu ( Drs ) este inversul vitezei de rotaţie a stocurilor şi exprimă
S
interval de timp (zile) în care se reînnoiesc stocurile prin intermediul vânzărilor: Drs   360 .
CA
Cu cât acest interval de timp este mai scurt, cu atât situaţia întreprinderii este mai bună din punct
de al lichidităţii. Prin raportarea valorii stocurilor medii la cifra de afaceri se determină câţi lei
investiţi în stocuri sunt necesari pentru a realiza un leu cifră de afaceri. Având în vedere
eterogenitatea elementelor care compun stocurile (materii prime şi materiale, producţia în curs de
execuţie, produse finite, mărfuri etc.) este recomandat calculul indicatorului pe categorii de
stocuri. În literatura de specialitate occidentală se determină viteza de rotaţie, în special, pentru
elemente de stoc achiziţionate (materii prime şi materiale, mărfuri) şi pentru elemente de stoc de
fabricaţie (produse în curs de execuţie, produse finite).
- rata (viteza) de rotaţie a elementelor de stoc achiziţionate ( Vra ) este raportul dintre costurile de
achiziţie a materiilor prime, materialelor şi mărfurilor ( Ca ), inclusiv avansurile pentru cumpărări
C
de stocuri, şi valoarea stocurilor de materii prime, materiale şi mărfuri ( S m ): Vra  a .
Sm
Interpretarea acestui indicator se realizează cu prudenţă, deoarece valorile sale depind de
specificul activităţii întreprinderii şi de eficienţa organizării activităţii de aprovizionare şi
depozitare. În general, accelerarea vitezei de rotaţie a acestor categorii de stocuri reflectă o
activitate de aprovizionare-depozitare eficientă, care nu imobilizează inutil resurse financiare.
- durata de rotaţie a elementelor de stoc achiziţionate ( Dra ) pune în evidenţă intervalul de timp
Sm
la care se realizează reînnoirea stocurilor printr-o nouă aprovizionare: Dra   360 . Dacă
Ca
întreprinderea are un volum ridicat al stocurilor care se reînnoiesc la intervale mari de timp,
cheltuielile de depozitare cresc direct proporţional cu mărimea stocurilor şi cu timpul de stocare,
ceea ce limitează capacitatea de plată a întreprinderii.
- rata (viteza) de rotaţie a elementelor de stoc de fabricaţie ( Vr f ) este raportul dintre vânzările de
produse finite şi produse în curs de execuţie, la costul de producţie ( Pf ), şi stocul de produse
Pf
finite şi produse în curs ( S p ): Vr f  . Raportul depinde de caracteristicile procesului de
Sp
fabricaţie şi se interpretează în corelaţie cu evoluţia vânzărilor. Accelerarea vitezei de rotaţie, ca
efect al creşterii într-un ritm mai rapid a vânzărilor de produse în raport cu ritmul de creştere a
stocurilor reflectă faptul că produsele întreprinderii au desfacerea asigurată şi eliberează resurse
financiare pentru exploatare.
- durata de rotaţie a elementelor de stoc de fabricaţie ( Dr f ) exprimă în număr de zile intervalul
Sp
mediu de stocare în magazie a produselor finite: Dr f   360 . Creşterea raportului indică
Pf
prelungirea intervalului de stocare în magazie, cu consecinţe nefavorabile asupra necesarului
temporar de finanţat al ciclului de exploatare. Cauzele trebuie căutate în modificările intervenite
în: procesul de fabricaţie, prin prelungirea timpului de producţie; dificultăţile întreprinderii de a
valorifica producţia datorită deficienţelor calitative, a lipsei de avantaj competitiv în raport cu
concurenţii, a pierderii unor cote de piaţă etc.

 Aplicaţii
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 113

Aplicaţia nr. 1. Cantitatea de materie primă necesară, pentru un an de zile, unei


întreprinderi care are ca obiect de activitate producţia este de 100000 kg. Costul de lansare a unei
comenzi ( c a ) este de 950 lei, iar costul de depozitare ( c d ) pe zi/kg de stoc este de 1,1 lei.
Determinaţi indicatorii care reflectă gestiunea optimă a stocurilor: stocul optim, numărul optim de
aprovizionări, intervalul optim între două aprovizionări succesive pentru stocul curent. Care este
costul total minim pentru stocul optim de materii prime?
Rezolvare:
2  N  ca 2  100000  950
1. Stocul optim: Sopt    692,67 kg;
T  cd 360  1,1
N 100000
2. Nr. optim de aprovizionări: Nra    144,37 aprov;
Sopt 692,67
Sopt  T 692,67  360
3. Intervalul optim dintre două aprovizionări: i    2,50 zile
N 100000
4. Costul total minim pentru formarea stocului optim:
Sopt  T 692,67  360
CT  Ca  Cd  Nra  ca   cd  144,37  950   1,1  274300,16
2 2
Interpretarea rezultatelor: Pentru a asigura un cost anual minim de formare a stocului de
materii prime, egal cu 274300,16 lei, este necesar să se realizeze un număr de 144,37
aprovizionări pe an, la un interval de 2,50 zile între două aprovizionări, cu o cantitate optimă de
aprovizionat de 692,67 kg.
Aplicaţia nr. 2. În cazul în care ar putea surveni întărzieri în aprovizionarea ( s ) cu materii
prime, cuprinse între 1-5 zile, care ar trebui să fie mărimea stocului de siguranţă în cazul unei
politici defensive a întreprinderii? Dar în cazul unei politici agresive?
Rezolvare:
1. In cazul politicii defensive, întreprinderea manifestă aversiune faţă de riscul de ruptură
de stoc şi doreşte să-şi realizeze cifra de afaceri cu stocuri maxime; aşadar îşi va constitui un stoc
de siguranţă suficient de acoperitor pentru a se proteja de “ruptura de stoc”, astfel:
N 100000
S sig  s   5  1388,89 kg
360 360
Un astfel de stoc, peste nevoile curente de exploatare, implică cheltuieli de depozitare foarte mari.
2. În cazul politicii agresive, întreprinderea este indiferentă la riscul de ruptură de stoc,
dorind să-şi realizeze cifra de afaceri cu un minimum de stoc de siguranţă, calculat ca o medie
aritmetică a stocurilor de siguranţă corespunzătoare fiecărei situaţii de întârziere de aprovizionat,
inclusiv situaţia fără întârziere în aprovizionare, astfel:
 N  1 100000
 0  1  2  3  4  5   694,44 kg.
1
S sig    s 
 360  6 360 6
Aplicaţia nr. 3. Determinaţi stocul curent şi stocul de siguranţă în condiţiile aprovizionării
cu cantităţi variabile de materii prime şi la intervale variabile de timp, plecând de la datele din
tabelul următor:
Tabelul nr. 4. Elemente de calcul ale stocului curent şi stocului de siguranţă
Intervalul de Cantitatea de Întârzieri în Cantitatea Intervalele Intervalele
aprovizionat aprovizionat aprovizionare întârziată ponderate întârziate
( t i ) - zile ( qi ) - kg ( t j  ti  i ) – zile ( q j ) - kg ( qi t i ) ( q j t j )
3 7700 3-5=-2 - 23100 -
6 11500 6-5=1 11500 69000 11500
4 9600 4-5=-1 - 38400 -
6 13500 6–5=1 13500 81000 13500
5 12000 5–5=0 60000 -
Total 54300 - 25000 271500 25000
114 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii

N N  qi  ti 54300 271500
S crt  i      150,83  5  754,15 kg
360 360  qi 360 54300
N N  qi  ta 54300 25000
S sig  s      150,83 kg
360 360  qi 360 25000
Interpretarea rezultatelor: În condiţiile aprovizionării cu cantităti variabile de stoc şi la
intervale inegale de timp, pentru a putea asigura continuitatea procedului productiv întreprinderea
trebuie să constituie un stoc curent de materie primă egal cu 754,15 kg şi un stoc de siguranţă de
150,83 kg.
Aplicaţia nr. 4. Se dau elementele din Tabelul 5. Determinaţi grafic nivelul stocului de
materii prime pentru care costul total aferent stocului definit să fie minim.
Tabelul nr. 5. Determinarea stocului optim
Cantitatea Costul de aprovizionare Costul de depozitare Costul total de deţinere a
(buc) (mii lei) (mii lei) stocului (mii lei)
90 3500 810 4310
120 2625 1080 3705
150 2100 1350 3450
180 1750 1620 3370
210 1500 1890 3390
240 1312,50 2160 3472,50
270 1166,67 2430 3596,67
Stoc optim 180 Costul total minim 3370

Determinarea stocului optim

6000
Costuri

4000
2000
0
90 120 150 180 210 240 270
Cantitatea

Interpretarea rezultatelor: După cum se observă din reprezentarea grafică anterioară,


valoarea minimă a costului total de stocare, egală cu 3370 mii lei, se obţine pentru un stoc egal cu
180 bucăţi.
LUCRARE DE VERIFICARE AFERENTĂ UNITĂŢII DE STUDIU 7.
A. Răspundeţi la întrebările de mai jos:
a) Cum se defineşte stocul optim?
1. stocul optim reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale consumabile, producţie în curs de
execuţie, produse finite şi mărfuri necesare desfăşurării ritmice şi continue a ciclului de
exploatare;
2. un stoc este optim din punct de vedere al mǎrimii sale atunci când este suficient, în orice moment,
pentru a asigura continuitatea ciclului de exploatare fără a imobiliza inutil capital în stocuri
supranecesare;
3. stocul optim este stocul minim care trebuie sǎ asigure consumul curent în intervalul de timp dintre
două aprovizionări succesive.
Răspuns corect: 2.

b) În funcţie de raportul stabilit între vânzări (cifra de afaceri) şi nivelul activelor circulante, se cunosc
următoarele politici de gestionare a ciclului de exploatare:
1. politica agresivă
2. politica severă;
3. politica defensivă;
4. politica intermediară.
Răspunsuri corecte: 1;3;4.
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 115

c) Pentru determinarea stocului optim, se pot folosi:


1. modele nedeterministe;
2. modele deterministe;
3. modele stohastice;
4. modele optimizate.
Răspunsuri corecte: 2;3.

d) Explicaţi în ce constă ciclul de exploatare al unei întreprinderi şi care sunt elementele esenţiale care
determină necesarul de finanţare a ciclului de exploatare.
e) Prezentaţi modelul Wilson-Whitin de optimizare a stocurilor.
f) Cum influenţează gestiunea stocurilor lichiditatea întreprinderii?

Răspuns corect: în conţinutul Unităţii de Studiu 7.

g) Cantitatea de materie primă necesară, pentru un an de zile, unei întreprinderi este de 25.000 tone.
Costul de lansare a unei comenzi este de 420 lei, iar costul de depozitare pe zi/tonă de stoc este de 2,5
lei. Stocul optim va fi:
1. 152,75 tone;
2. 55,55 tone;
3. 2.333,33 tone.
Răspuns corect: 1.

g) Cantitatea de materie primă necesară, pentru un an de zile, unei întreprinderi este de 25.000 tone.
Costul de lansare a unei comenzi este de 420 lei, iar costul de depozitare pe zi/tonă de stoc este de 2,5
lei. Costul total minim pentru formarea stocului optim va fi:
1. 137.478,9 lei;
2. 140.000 lei;
3. 137.600 lei;
4. 150.000 lei.
Răspuns corect: 1.

B. Analizaţi comparativ şi critic metodele deterministe şi metodele stohastice de optimizare a


stocurilor de materii prime.

Răspuns corect: în conţinutul Unităţii de Studiu 7.


Total: 100 puncte (câte 5 puncte pentru fiecare răspuns corect de la punctul A; 35 puncte pentru
răspunsul de la punctul B; 10 puncte din oficiu.)

BIBLIOGRAFIE
1. Berk J., Dearzo P., Finance d’entreprise, Pearson Education, Paris, 2008
2. Bertonèche M., Bilan A., Bouzou N., ş.a., MBA Finance, Eyrolles Éditions d’Organisation, Paris,
2010
3. Conso P., Hemici F., Gestion financière de l’entreprise, 11e edition, Dunod, Paris 2005
4. Dallocchio, M., Salvi, A., Finanza d’azienda, EGEA, Milano, 2004
5. Dragotă, V., Dragotă, M., ş.a., Abordări practice în finanţele firmei, Editura Irecson, Bucureşti, 2005
6. Mironiuc, M., Gestiunea financiar contabilă a întreprinderii. Concepte. Politici. Practici, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2007
7. Mironiuc, M., Fundamentele ştiinţifice ale gestiunii financiar-contabile a întreprinderii, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2014
8. Pavarani, E., Tagliavini, G., Pianificazione finanziaria. La gestione della solvibilità e del valore, The
McGraw-Hill Companies, S.R.L., Publishing Group Italia, Milano, 2006
9. Stancu, I., Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea lor.
Analiza şi gestiunea întreprinderii, Ediţia a III-a, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2002
10. Vernimmen P., Finance entreprise, Dalloz, Paris, 2011