FACTORINGUL - MODALITATE DE FINANŢARE

PE TERMEN SCURT
ACOPERIREA PRIN CREDITE BANCARE
A DEFICITELOR DE TREZORERIE

I. FACTORINGUL - MODALITATE DE FINANŢARE PE TERMEN SCURT

Încasarea creanţelor comerciale reprezintă un subiect relativ vast în plan practic. Rolul
întreprinderii care acordă credit comercial se poate asimila celui al unei bănci care acordă
împrumut.
Din acest motiv, întreprinderea trebuie să dispună de o structură şi o organizare
administrativă, contabilă, financiară şi juridică corespunzătoare pentru a gestiona creanţele
comerciale1.
Încasarea vânzărilor nu reprezintă decât o verigă în lanţul complex al actelor de gestiune a
creanţelor, care cuprinde:
➢ culegerea informaţiilor despre clienţi;
➢ organizarea contabilităţii conturilor clienţi;
➢ asigurarea creditului pentru riscul de faliment al unor debitori;
➢ planificarea trezoreriei în funcţie de vânzările cu încasare la livrare şi de termenele de
plată pentru vânzările pe credit;
➢ urmărirea încasărilor la scadenţele fixate.
Deşi există mai multe tehnici de încasare înainte de termen, a creanţelor comerciale prin
circuitul bancar (credite de scont, credite de mobilizare a creanţelor comerciale), factoringul este
o tehnică ce permite întreprinderii să delege unui terţ, total sau parţial, responsabilităţile de a
urmări şi recupera creanţele.

1.Factoringul: concept; tipologie; principii

Mecanismul fundamental al factoringului constă în transferarea facturilor (reprezentând
creanţe comerciale asupra clienţilor) unui factor care, în schimbul unor comisioane şi dobânzi

1 48
I. Stancu - Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea lor. Analiza şi gestiunea
financiara a întreprinderii, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 956.
pentru fondurile avansate:
• procedează la încasarea facturilor la scadenţă;
• garantează încasarea facturilor, chiar şi în cazul incapacităţii de plată sau falimentului
clienţilor;
• varsă, eventual, imediat, în contul întreprinderii contravaloarea facturilor sau cea mai mare
parte a acesteia.
Conform prevederilor contractului, factorul preia creanţele comerciale (facturile)
întreprinderii şi poate să ofere aderentului său trei servicii esenţiale:
✓ urmărirea şi încasarea creanţelor;
✓ garantarea plăţii creanţelor;
✓ eventual, plata lor anticipată.
În general, funcţia factorului tinde să se identifice cu prestarea unui serviciu complet, care
cuprinde:
✓ ţinerea contabilităţii clienţilor şi soluţionarea eventualelor litigii cu aceştia;
✓ încasarea creanţelor la scadenţă;
✓ asigurarea creditului acordat clienţilor sau garantarea plăţilor la scadenţă, chiar în cazul
insolvabilităţii debitorilor;
✓ finanţarea sau avansurile, adică plata, înainte de termen, a facturilor la o dată recurentă,
fixată de comun acord.
În practica internaţională, factoringul este definit ca fiind o relaţie contractuală între un
vânzător şi un factor în care:
• vânzătorul cesionează toate creanţele rezultate din contracte de vânzare sau de prestări
de servicii pe care le are cu diverşi parteneri şi notifică debitorii cu privire la această cesiune;
• factorul prestează cel puţin două dintre următoarele servicii:
- finanţarea pe baza facturilor (în general, 80% din valoare);
- administrarea creanţelor;
- colectarea creanţelor la scadenţă;
- protecţie împotriva riscului de neplată.
Serviciul de finanţare presupune finanţarea imediată, spre exemplu, în proporţie de maxim
80% din contravaloarea fiecărei facturi pentru livrări de mărfuri sau prestări de servicii, din care
se scad comisioanele factorului, iar restul de 20% se eliberează la data încasării facturilor.
 Administrarea creanţelor presupune evidenţierea în contabilitate şi gestionarea creanţelor
preluate în regim de factoring, reflectarea separată a facturilor finanţate, a facturilor care depăşesc
plafonul de acoperire a riscului de neplată, raportarea facturilor aflate în sold la sfârşitul fiecărei
luni.
Serviciul de colectare se referă la urmărirea încasării la scadenţă a facturilor şi atenţionarea,
chiar somarea debitorilor care nu respectă scadenţele.
Acoperirea riscului de neplată al debitorului presupune ca, în cazul în care apare riscul,
factorul să acopere contravaloarea creanţelor neîncasate (20%), în general, în termen de 120 de
zile de la scadenţa creanţei.
Prin urmare, în timp ce prin apelarea la credit se obţin numai surse de finanţare, factoringul
presupune un ansamblu de servicii.
Potrivit reglementărilor româneşti, factoringul este un contract încheiat între o parte
denumită „aderent", furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau
instituţie financiară specializată, denumită „factor", prin care acesta din urmă, asigură finanţarea,
urmărirea creanţelor şi protecţia riscului de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de
vânzare sau de gaj, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.
În contractul de factoring pot fi înscrise numeroase detalii tehnice şi clauze. Dintre acestea,
două sunt foarte importante pentru întreprindere:
• clauza de exclusivitate, prin care aderentul este obligat să remită în totalitate creanţele
comerciale pe care le posedă asupra clienţilor săi şi
• clauza prin care factorul îşi rezervă drepul de a accepta sau refuza creanţele asupra unor
clienţi.
De asemenea, pot fi stipulate şi alte clauze:
- acoperirea riscului de insolvabilitate, conform căreia întreprinderea va opta pentru acoperirea
integrală a creanţelor, adică a riscului de insolvabilitate a debitorului. Astfel, întreprinderea va
încasa creanţa în cauză cel mult 90 de zile de la data scadenţei;
- ţinerea contabilităţii clienţilor;
- vărsarea de avansuri, conform căreia, factorul poate plăti, din momentul primirii facturilor,
până la 80% din valoarea totală a creanţelor, 20% plătindu-se după încasarea debitorilor. Această
diferenţă reprezintă o garanţie, un provizion pentru un eventual refuz al mărfurilor sau în cazul
contestării contractului de vânzare-cumpărare.
 În acest sens, se disting două tipuri de factoring:
- factoringul de încasare, în care factorul se angajează să ţină contabilitatea debitorilor, să
încaseze creanţele la scadenţă şi să verse suma în contul aderentului la aceeaşi dată, acoperind şi
riscul de insolvabilitate a clienţilor;
- factoringul de finanţare sau cu avansuri, situaţie în care factorul îşi asumă aceleaşi
responsabilităţi ca în cazul precedent, dar aderentul îi poate solicita plata creanţelor înainte de
scadenţă.
De asemenea, factoringul poate fi:
- factoring cu regres: riscul de neplată al debitorului cedat aparţine aderentului. În cazul în
care debitorul nu achită suma datorată, factorul are drept de regres asupra aderentului.
- factoring fără regres, riscul de neplată al debitorului cedat este transferat factorului. În
cazul în care debitorul nu achită suma datorată, factorul este responsabil de recuperarea plăţii, fără
să implice aderentul.

2. Evaluarea factoringului. Avantajele şi inconvenientele leasingului

Având în vedere faptul că factoringul prezintă numeroase avantaje şi inconveniente, este
necesară o analiză a acestora, după care se procedează la determinarea rentabilităţii acestei tehnici.
Avantajele factoringului de încasare sunt:
- costul încasării creanţelor este fixat prin contract, sub forma unei cote procentuale din
valoarea facturilor cedate, fiind cert şi cunoscut la data încheierii contractului;
- acoperirea riscului ce decurge dintr-o eventuală insolvabilitate a clienţilor. Numai
acoperirea riscului de faliment permite să se reducă, chiar să se elimine, provizioanele pentru
creanţele îndoielnice şi să se reducă incertitudinea în întocmirea bugetelor de trezorerie;
- transferul creanţelor asupra factorului conduce la simplificarea operaţiunilor de gestiune şi
oferă facilităţi pentru încasarea exporturilor.
Factoringul de finanţare prezintă aceleaşi avantaje ca cel de încasare şi permite aderentului
să beneficieze de câteva avantaje suplimentare:
- întreprinderea încasează creanţele cu anticipaţie, beneficiind de fluxuri de lichidităţi ce pot
fi utilizate pentru plata facturilor la vedere şi obţinerea de sconturi de la furnizori, pentru
rambursarea creditelor bancare pe termen scurt şi realizarea de economii la cheltuielile financiare,
pentru plasamente;
 - întrucât avansurile obţinute de la factor reprezintă un procent din valoarea creanţelor cedate,
pe măsura creşterii vânzărilor, se asigură finanţarea automată a necesarului de finanţat ce decurge
din acordarea de credite clienţilor;
- intervenţia factorului este similară unei încasări a creanţelor comerciale la livrarea
mărfurilor, fără ca această finanţare să apară în pasivul bilanţului.
Deci, factoringul reduce durata ciclului de exploatare şi nevoia de fond de rulment,
contribuind la ameliorarea lichidităţii întreprinderii.
Pentru a exemplifica acest avantaj, considerăm că Societatea Comercială X S.A. ar fi apelat
la factoring în anul N. Această societate comercială prezenta, la 31 decembrie N, următorul bilanţ
simplificat (Tabelul nr. 1):

Tabelul nr. 1. Bilanţul simplificat al Societăţii Comerciale „M" la 31 decembrie N

mii lei
Bilanţul înainte de a se recurge la factoring
ACTIV PASIV
Active imobilizate 31.158 Capitaluri proprii 94.144
Stocuri 63.642 Datorii pe termen lung
Clienţi 38.994 Furnizori şi alte datorii
Alte creanţe 348 de exploatare 38.264
Disponibilităţi 1.066 Credite bancare pe
termen scurt 2.800
Total activ 135.208 Total pasiv 135.208

Considerăm că întreprinderea recurge la factoring, iar în contract sunt prevăzute avansuri

de 80% din creanţele comerciale, adică 31.195 mii lei (38.994 mii lei x 80%).
Aceste sume vor fi folosite pentru a achita o parte a datoriei faţă de furnizori (28.395 mii
lei) şi pentru a rambursa creditul bancar pe termen scurt (2.800 mii lei).
Situaţia patrimoniului întreprinderii după apelarea la factoring este prezentată în Tabelul
nr. 2.
Se observă că postul creanţe faţă de clienţi este înlocuit cu creanţe asupra factorului în
sumă de 7.799 mii lei egală cu diferenţa dintre creanţele clienţi de 38.994 mii lei şi avansul încasat
de la factor de 31.195 mii lei.
Tabelul nr. 2. Bilanţul simplificat al Societăţii Comerciale „M" la 31 decembrie N,
în ipoteza apelării la factoring
mii lei
Bilanţul după ce s-a recurs la factoring
ACTIV PASIV
Active imobilizate 31.158 Capitaluri proprii 94.144
Stocuri 63.642 Datorii pe termen lung
Creanţe (factor) 7.799 Furnizori şi alte datorii
Alte creanţe 348 de exploatare 9.869
Disponibilităţi 1.066

Total activ 104.013 Total pasiv 104.013

Factoringul prezintă şi o serie de inconveniente, dintre care:

- costul relativ ridicat, datorită multiplelor servicii pe care le oferă;
- impresia unei situaţii financiare delicate a aderentului, pe care o lasă apelarea la un factor.
Această observaţie nu este însă fondată, deoarece societăţile de factoring nu acceptă, în
principiu, decât aderenţi cu o situaţie financiară foarte bună.
- prin remiterea unei părţi a relaţiilor comerciale unei societăţi de factoring, întreprinderea
ar putea risca să piardă anumite contracte, fie cu clienţii, deoarece factorul este mai exigent cu
debitorii în ce priveşte respectarea scadenţelor, fie cu băncile, deoarece factoringul exclude
apelarea la bănci pentru mobilizarea creanţelor comerciale;
- atunci când clienţii nu îşi onorează obligaţiile la scadenţele indicate, factorul va plăti
aderentului 20% din contravaloarea acceptată a facturii, de regulă, în termen de 120 de zile de la
data scadenţei acesteia, în cazul factoringului fără regres, sau va recupera, în termen de 30 de zile
de la scadenţa facturii, de la aderent sumele neîncasate prin exercitarea dreptului de regres, în cazul
factoringului cu regres.
Evaluarea financiară a factoringului constă în a compara costul tehnicii cu ansamblul
economilor realizate datorită acesteia. Concret, trebuie identificate şi cuantificate toate incidenţele
financiare ale factoringului.
În cuantificarea costurilor şi avantajelor factoringului apar unele dificultăţi, deoarece unele
elemente de costuri sau de economii nu pot ti măsurate cu uşurinţă.
În ce priveşte costurile, nu trebuie neglijate cheltuielile ocazionate de studiul privind
rentabilitatea utilizării factoringului, de transferarea creanţelor factorului, de reorganizarea
compartimentelor întreprinderii, de notificarea clienţilor cu privire la utilizarea factoringului.
Costurile suplimentare ocazionate de factoring privesc:
- comisionul de factoring sau comisionul de încasare;
- dobânzile plătite factorului;
- costul asigurării încheiate pentru a acoperi riscul de insovabilitate al debitorilor neagreaţi.
Costurile directe ale factoringului sunt cele de remunerare a factorului, care cuprinde două
elemente: comisionul de factoring şi comisionul de finanţare.
✓ Comisionul de fractoring reprezintă un procent aplicat asupra sumei totale a facturilor
transferate factorului şi acceptate de către acesta. Această cotă procentuală se aplică asupra valorii
nete a cifrei de afaceri, determinată după deducerea eventualelor rabaturi acordate de către
întreprindere debitorilor. Cota este convenţională, se înscrie în contract şi rămâne constantă.
Totuşi, nivelul său poate fi diferit de la o firmă la alta, în funcţie de nivelul cifrei de afaceri a
aderentului, de numărul facturilor remise factorului, de suma medie a facturilor, de calitatea,
diversitatea şi repartizarea geografică a debitorilor, de termenul mediu de plată consimţit clienţilor.
Comisionul cuprinde cheltuielile generale şi marja factorului. Astfel, comisionul de factoring poate
fi cuprins, spre exemplu, între 0,5% şi 2%.
✓ Comisionul de finanţare reprezintă dobânda percepută de factor pentru a remunera plăţile
anticipate solicitate de către aderent. Comisionul de finanţare practicat de către băncile care
îndeplinesc rolul de factor se situează la nivelul ratei dobânzii pentru creditele pe termen scurt
acordate clienţilor cu cel mai bun serviciu al datoriei.
Economiile provin, de regulă, din:
• renunţarea parţială sau totală la contabilitatea analitică a clienţilor;
• diminuarea numărului de litigii cu clienţii;
• diminuarea asigurărilor pentru acoperirea riscului de insolvabilitate a clienţilor;
• recuperarea creanţelor asupra clienţilor agreaţi, chiar în situaţia incapacităţii de plată;
• obţinerea de sconturi pentru plata furnizorilor sau reducerea cheltuielilor financiare.
La nivelul economiilor, trebuie să se ţină cont de avantaje, cum ar fi:
• amplificarea gestiunii creanţelor comerciale;
• elaborarea cu uşurinţă a previziunilor financiare;
• ameliorarea structurii părţii inferioare a bilanţului;
• reducerea costurilor cu organizarea evidenţei contabile şi cu urmărirea încasării clienţilor.
 II. ACOPERIREA PRIN CREDITE BANCARE A DEFICITELOR
DE TREZORERIE

Unul dintre obiectivele gestiunii trezoreriei este de a asigura ajustarea fluxurilor monetare,
adică de a compensa decalajele dintre încasări şi plăţi.
Decalajul provine din variaţiile volumului activelor fizice şi activelor financiare deţinute
de către întreprindere. El corespunde nevoilor de finanţare ce rezultă din aceste alocări de fonduri
şi care nu sunt acoperite prin fondul de rulment sau prin datorii de exploatare, îndeosebi, prin
creditul consimţit întreprinderii de către furnizori.
Gestiunea creditelor pe termen scurt urmăreşte echilibrarea fluxurilor monetare la cel mai
scăzut cost. De asemenea, mijloacele de finanţare nu prezintă aceeaşi supleţe în utilizare şi nu se
adaptează în acelaşi mod nevoilor întreprinderii. Spre exemplu, scontarea este rigidă, deoarece
durata creditului este determinată de scadenţa efectului comercial. Singura dată variabilă este cea
a remiterii efectului spre scontare. In schimb, liniile de credite care funcţionează după sistemul
revolving, reprezintă o formă a creditului adaptată nevoilor de finanţare ale întreprinderii.
Utilizarea diferitelor modalităţi de creditare pe termen scurt antrenează costuri diferite. Cu
cât creditul este mai flexibil, cu atât costul său este mai ridicat. Pe de altă parte, suma diferitelor
credite ce pot fi utilizate de către întreprindere depinde de acordul prealabil al băncii. Acest acord
se obţine pe baza documentaţiei de creditare prezentată de către întreprindere şi depinde, pe de o
parte, de situaţia financiară a acesteia şi, pe de altă parte, de originea nevoilor de finanţare.
Gestiunea creditelor este realizată pe baza poziţiei previzionale a trezoreriei, care indică suma şi
durata deficitelor de trezorerie ce trebuie acoperite.

1. Tipologia creditelor pe termen scurt

Trezorierului întreprinderii îi revine sarcina de a negocia şi utiliza finanţările pe termen
scurt. Obiectivul său este de a căuta să minimizeze costul acestor finanţări. In acest scop, el dispune
de o gamă de instrumente pe care i le oferă, cel mai frecvent, băncile.
Numeroase întreprinderi recurg la credite pe termen scurt pentru a acoperi decalajele dintre
încasările şi plăţile determinate de exploatare.
Optimizarea gestiunii trezoreriei se bazează pe utilizarea modalităţilor de finanţare
adaptate la specificul activităţii. Întreprinderile au, în principiu, acces la o gamă de resurse pe
 termen scurt extrem de diversificată, dar nu pot apela la toate modalităţile de finanţare decât
întreprinderile care au o anumită mărime şi care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu financiar
suficient de dezvoltat.
Din categoria surselor de finanţare pe termen scurt fac parte:
➢ creditele legate de exploatare, denumite resurse de exploatare sau resurse ciclice, dacă
avem în vedere toate resursele generate de activitatea curentă, şi
➢ resursele cu caracter financiar, adică resursele de trezorerie.
Resursele ciclice sunt obţinute cu ocazia operaţiunilor legate de activitatea curentă; ele
corespund termenelor de plată acordate de furnizori sau de organisme care încasează prelevările
obligatorii.
Resursele de exploatare nu au caracter financiar, deoarece se obţin cu ocazia desfăşurării
activităţii de producţie sau comerciale şi nu constituie decât un "subprodus" financiar al deciziilor
de exploatare, nefiind rezultatul unor decizii autonome.
Deci resursele ciclice micşorează nivelul necesarului de finanţare a ciclului de exploatare,
fiind abordate cu ocazia analizei şi previziunii nevoii de fond de rulment.

Sursa Contrapartida Exemple

Bănci şi alte Finanţarea unui Credite pentru finanţarea stocurilor
instituţii de activ de exploatare sezoniere
credit Credite pentru stocuri temporare Credite pentru stocuri sezoniere
Scontarea efectelor comerciale Credite pentru prefinanţarea
exporturilor

Finanţare fără Linia de credit

contrapartidă Facilităţi de casă
directă Credite pe descoperit de cont

Piaţa Finanţare fără Bilete de trezorerie

monetară contrapartidă directă Bonuri de casă

Tipul finanţărilor oferite întreprinderilor şi costul acestora depind de situaţia mediului

financiar.
Rolul primordial al sistemului financiar este de a realiza legătura dintre agenţii economici
care dispun de resurse excedentare şi cei cu deficite. Dacă pieţele financiare sunt puţin dezvoltate.
întreprinderile, pentru a-şi acoperi deficitele, apelează la credite bancare.
Creditele bancare pe termen scurt acordate întreprinderilor pot fi grupate în:
• credite de trezorerie obiective, care se bazează pe existenţa unei contrapartide reale (spre
exemplu, o creanţă comercială ce asigură garantarea creditului) şi
• credite de trezorerie „clasice", numite subiective, în măsura în care obiectul lor este
asigurarea echilibrului trezoreriei curente a întreprinderii.
Ele sunt acordate după un studiu aprofundat al nevoilor de finanţare şi al structurii
financiare a întreprinderii.
În acest context, se distinge o altă clasificare:
• credite de trezorerie cu obiect general: linii de credit, credite pentru facilităţi de cont,
credite pe descoperit de cont, creditul global de exploatare:
• credite de trezorerie cu obiect specific: credit pentru finanţarea stocurilor sezoniere,
credit pentru finanţarea stocurilor temporare, credit pentru export.
Condiţiile negociate de către întreprinderi cu băncile, opţiunile lor cu ocazia deciziei de
acoperire a nevoilor de trezorerie influenţează nivelul cheltuielilor financiare suportate de
întreprinderi.
Trezorierul trebuie să cunoască tipurile de credite pe termen scurt, pentru a selecta pe cele
care se adaptează necesităţilor de finanţare a întreprinderii.
În acest scop. vom analiza principalele categorii de credite bancare pe termen scurt utilizate
de întreprinderile din România.

a) LINIA DE CREDIT
Linia de credit reprezintă o modalitate de creditare în lei şi valută a agenţilor economici, care
funcţionează după sistemul revolving, în baza unui contract de credit prin care banca se angajează,
ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute întreprinderii fonduri în limita unui nivel global
de credit, utilizabile în mod fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, cu condiţia să nu depăşească
volumul aprobat al liniei de credit.
Liniile de credite se deschid fie pentru creditarea de ansamblu a activităţii curente de
aprovizionare, producţie, desfacere, prestări servicii, fie a unor sub-activităţi, proiecte, contracte,
care se desfăşoară şi evidenţiază distinct.
 Pot beneficia de linii de credite în lei şi valută:
• agenţii economici care înregistrează performanţe financiare corespunzătoare;
• înregistrează o evoluţie favorabilă a indicatorilor de bonitate;
• sunt clienţi permanenţi ai băncii;
• efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi în lei şi valută prin bancă, iar prin natura
activităţii desfăşurate, plăţile şi încasările au caracter de permanenţă.
Liniile de credite se acordă, de regulă, pe termen de 180 de zile, iar în cazul întreprinderilor
cu situaţie financiară bună se pot acorda pe termen de 365 de zile.
Volumul liniilor de credite în cazul creditării de ansamblu a activităţii curente, se determină
în funcţie de cifra de afaceri şi durata medie de încasare a clienţilor. Volumul liniei de credit în
valută se determină în funcţie de cifra de afaceri realizată în valută şi de durata medie de încasare
a clienţilor externi. În cazul agenţilor economici care desfăşoară activitate de comerţ, volumul
liniei de credit se determină în funcţie de cifra de afaceri şi de durata medie de rotaţie a stocului
de marfa.
Periodic, înainte de scadenţă, banca efectuează revizuirea liniilor de credite pe baza analizei
modului de utilizare a acestora, urmărindu-se îndeplinirea condiţiilor avute în vedere la aprobarea
creditului, în ce priveşte indicatorii de bonitate, serviciul datoriei, situaţia exporturilor, rulajul
încasărilor şi plăţilor pe seama creditului respectiv. Dacă nu mai sunt îndeplinite condiţiile avute
în vedere la acordarea creditului, banca va sista utilizările din liniile de credite şi va proceda la
recuperarea soldului rămas în cel mult 30 de zile de la data analizei.
Liniile de credite acordate pe perioade de creditare de 180 de zile (sau de 365 de zile) pot fi
prelungite, în mod repetat, pe noi perioade de creditare, dacă sunt îndeplinite condiţiile avute în
vedere la acordare, iar rambursările de credite realizate în perioada de creditare de 180 de zile sunt
cel puţin la nivelul plafonului aprobat (sau de cel puţin două ori mai mare decât nivelul plafonului
aprobat. în cazul perioadei de creditare de 365 de zile).
Liniile de credite sunt garantate cu garanţii asigurătorii reale de tipul ipotecilor şi/sau gajul
asupra activelor din patrimoniul societăţii şi în mod obligatoriu se va cesiona în favoarea băncii
fluxul de lichidităţi (încasările) rezultat din activitatea curentă.
Funcţionând după sistemul revolving, linia de credit se adaptează foarte bine nevoilor de
finanţare a ciclului de exploatare din întreprindere, datorită caracterului reînnoibil al diferitelor
componente ale nevoii de fond de rulment: stocuri, creanţe, furnizori.
 În plus, îi oferă întreprinderii avantajul unei linii de credit pe termen scurt unice şi flexibile,
deoarece se poate prelungi şi după un an printr-un act adiţional la contractul de credit, fără a se
întocmi un nou contract.
Pe baza bugetului de trezorerie al întreprinderii, banca acceptă să asigure o parte a nevoilor
de finanţare a întreprinderii. În acest caz, banca va considera garanţia independentă de modul de
finanţare.
Având în vedere că volumul liniei de credit se determină în funcţie de cifra de afaceri
aferentă duratei de creditare şi durata medie de încasare a clienţilor, rezultă că acest credit poate
finanţa numai soldul creanţelor comerciale, din momentul livrării mărfurilor până la încasarea
acestora, fără a se lua în calcul finanţarea stocurilor de materii prime şi de producţie în curs de
execuţie şi fără a se ţine cont de deficitul real care rezultă din bugetul de trezorerie. De asemenea,
întreprinderea care beneficiază de o linie de credit trebuie să realizeze într-o perioadă de 180 de
zile încasări egale cu nivelul creditului aprobat.
În cazul deficitului structural de trezorerie, datorat unui fond de rulment sistematic inferior
nevoii de fond de rulment, întreprinderea va solicita sprijinul băncii prin negocierea unui credit pe
termen scurt, dar care poate fi reînnoit. Deci, va negocia o linie de credit, aceasta reprezentând o
modalitate de finanţare reînnoibilă şi sigură, cu o durată de maxim un an, a cărei sumă este
plafonată, dar plafonul poate fi revizuit în timpul anului.
Linia de credit prezintă mai multe avantaje, dintre care:
• se adaptează nevoilor de trezorerie ale întreprinderii, fiind uşor de obţinut şi de utilizat;
• comisioanele şi dobânzile sunt postdecontate;
• dobânzile sunt calculate numai pe perioada utilizării fondurilor de către întreprindere;
• datorită caracterului sistematic, gestiunea acestor credite, după acordare, se limitează
numai la urmărirea încadrării în plafonul aprobat;
• plafonul fixat este renegociabil, îndeosebi în cazul creşterii cifrei de afaceri;
• nu necesită mobilizarea creanţelor.
Dintre inconveniente fac parte:
• plafonarea sumei creditului, care frecvent este egală sau inferioară cifrei de afaceri pe o
lună;
• banca poate întrerupe creditarea dacă nu mai sunt îndeplinite condiţiile avute în vedere
la acordarea creditului;
 • banca percepe împrumutatului comisioane ce nu trebuie neglijate la stabilirea costului
creditului, inclusiv comisioane de neutilizare a plafonului.

b) CREDITUL PENTRU FACILITĂŢI DE CONT

Creditele pentru facilităţi de cont în lei reprezintă credite pe perioade scurte sau foarte scurte
de până la 30 de zile calendaristice, acordate agenţilor economici care din anumite cauze,
justificate economic, nu pot face temporar, faţă plăţilor. Creditul se acordă pentru acoperirea
decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate,
lucrărilor executate şi serviciilor prestate.
Băncile acordă acest credit persoanelor juridice cu o situaţie economico-fmanciară foarte
bună şi serviciul datoriei bun, dar aflaţi temporar în dificultatea de a face faţă plăţilor. Nivelul
creditului se stabileşte în funcţie de valoarea totală a mărfurilor livrate, serviciilor prestate şi
lucrărilor executate de întreprindere până la data solicitării creditului, cu condiţii certe de încasare
până la expirarea duratei de creditare, influenţată cu obligaţiile care urmează a se plăti în
următoarele 30 de zile de la data aprobării creditului către salariaţi, stat, furnizori, bănci (rate
scadente şi dobânzi datorate la credite).
Pentru acest tip de credit, banca percepe rata dobânzii pe care o practică şi în cazul celorlalte
tipuri de credite.
Întreprinderea rambursează creditul din disponibilităţile şi încasările realizate, iar dacă nu a
rambursat creditul la scadenţă, nu mai poate beneficia, pe o perioadă de trei luni de la scadenţă, de
o nouă facilitate de cont.
Întrucât aceste credite se acordă pe perioade scurte de timp, au un caracter operativ,
beneficiarii acestora fiind agenţii economici care înregistrează o situaţie economico-financiară
foarte bună. În situaţia în care se prevede o frecvenţă mare a cererilor de astfel de credite, banca
poate încheia, la solicitarea clienţilor, un acord sau contract de credit pe o perioadă de valabilitate
de 12 luni, de regulă, în limita unui plafon.
Banca poate accepta gajul general, ca unică formă de garantare a acestui credit.
Facilităţile de cont sunt avantajoase pentru întreprindere, deoarece permit fluidizarea plăţilor
în condiţiile unor costuri reduse ale finanţării.
 c) CREDITELE PE DESCOPERIT DE CONT {OVERDRAFI) ÎN LEI
Creditele pe descoperit de cont se pot acorda de către bănci agenţilor economici, pe
perioade de timp foarte scurte, pentru achitarea unor obligaţii stringente privind aprovizionările cu
materii prime, materiale, combustibil, energie, pentru plata salariilor, impozitelor, taxelor şi altor
obligaţii curente. De asemenea, creditul poate fi solicitat în scopul prevenirii înregistrării de
interdicţii bancare, ca urmare a lipsei temporare de disponibilităţi în cont la data decontării unor
instrumente de plată emise: CEC, cambii, bilete la ordin.
Aceste credite se acordă de către bănci agenţilor economici pentru efectuarea unor plăţi pe
care aceştia nu le-au previzionat şi nu le-au luat în calcul la determinarea altor categorii de credite
de care beneficiază. Creditul pe descoperit de cont este un împrumut marginal, acordat în condiţii
deosebite, pentru care dobânda percepută de bancă este cu 50% mai mare decât dobânda de bază
practicată la creditele pe termen scurt acordate clienţilor cu un serviciu al datoriei bun.
Această categorie de credite este destinată, în principal, firmelor cu un prestigiu recunoscut
în mediul de afaceri, care au un standing financiar ridicat, un serviciu al datoriei bun faţă de bancă,
nu înregistrează datorii restante şi al căror flux de lichidităţi este cesionat în favoarea băncii,
încasările şi plăţile derulându-se prin intermediul acesteia.
Întreprinderile care îndeplinesc condiţiile enumerate pot solicita băncii încheierea unui
contract sau acord de credit în aşteptare, de regulă, în limita unui plafon.
În baza acordului, banca acordă clienţilor săi credite pe descoperit de cont (overdraft) în
lei prin intermediul contului curent al acestora, care, în mod excepţional, poate înregistra la finele
zilei bancare sold debitor (în evidenţa băncii) în limita plafonului aprobat. Creditele pe descoperit
de cont în lei se pot acorda integral sau în tranşe, pe măsura apariţiei necesităţilor de plată pentru
care au fost aprobate.
În baza acordului de credit în aşteptare, banca va calcula şi percepe comisioane de gestiune
şi neutilizare aferente, dar creditele sunt puse la dispoziţia întreprinderii în mod operativ.
Acordurile de credite în aşteptare se garantează cu garanţii asigurătorii, fiind obligatorie şi
cesionarea în favoarea băncii a fluxului de lichidităţi derulat prin bancă.
Având în vedere condiţiile restrictive de acordare şi costul ridicat al creditului pe
descoperit de cont, apare evidentă importanţa dimensionării corecte a deficitelor de trezorerie prin
bugetul de trezorerie şi negocierea unui nivel corespunzător al creditului global pentru exploatare.
 d) CREDITUL DE SCONT
Scontul reprezintă operaţiunea prin care, în schimbul unui efect de comerţ (cambie sau bilet
la ordin) exprimat în lei sau în valută, banca pune la dispoziţia posesorului creanţei valoarea
efectului mai puţin agio (dobânda şi comisioanele aferente), înainte de scadenţa efectului respectiv.
Cambia reprezintă titlul de credit care pune în legătură trei persoane:
➢ trăgătorul adică persoana care emite cambia;
➢ trasul, persoana indicată sau obligată de trăgător să plătească cambia;
➢ beneficiarul, persoana în favoarea căreia se emite cambia.
Biletul la ordin reprezintă titlul de credit care pune în legătură două persoane: persoana care
emite biletul la ordin numită trăgător şi persoana în favoarea căreia a fost emis biletul la ordin,
numită beneficiar. În cazul biletului la ordin, trăgătorul şi trasul sunt una şi aceeaşi persoană.
Cambia şi biletul la ordin, ca titluri de credit, cuprind ca elemente definitorii obligaţia trasului
de a plăti beneficiarului o anumită sumă de bani la o dată stabilită (scadenţă). În cazul în care
posesorul legal al unei cambii sau bilet la ordin (beneficiarul sau ultimul giratar într-un şir de
giruri) doreşte încasarea sumei înscrise în titlul de credit mai înainte de scadenţă, acesta poate gira
titlul către o societate bancară, operaţiune denumită scontare.
Scontarea este o operaţiune negociabilă, iar atunci când există cele mai mici dubii asupra
certitudinii încasării sumei la scadenţă, banca poate refuza scontarea. De regulă, titlurile se prezintă
la bancă cu cel puţin 15 zile lucrătoare înainte de scontare, perioadă necesară analizei bonităţii
plătitorului (trasului). După efectuarea analizei, pentru titlurile acceptate de către bancă la scontare,
se vor încheia contracte de scont în lei sau valută. În ziua stabilită de comun acord cu beneficiarul
titlului, banca va efectua scontarea propriu-zisă, încasând în schimb scontul, determinat în funcţie
de valoarea titlului şi termenul existent între data scontării şi cea a scadenţei titlului, precum şi
comisionul de gestiune calculat la valoarea creditului.
Scontul şi comisionul de gestiune se calculează şi încasează în lei sau în valuta în care este
exprimat titlul.
Creditele de scont se garantează cu titlurile respective, pentru care prin scontare, pe calea
girului, drepturile de creanţă izvorâte din acestea revin direct băncii care le-a scontat.
Scontarea prezintă, pentru întreprindere cel puţin, următoarele avantaje importante:
• posibilitatea încasării creanţelor înaintea scadenţei titlurilor de credit (cambie, bilet la ordin);
• taxa scontului rămâne neschimbată, indiferent de modificările intervenite pe toată perioada
 creditării;
• nu necesită, în general, garanţii suplimentare, ca în cazul unui credit pentru facilităţi de cont;
• dobânda şi comisioanele pot fi incluse transparent în preţul produselor şi serviciilor furnizate,
fiind astfel suportate de către clienţi;
• conduce la dezvoltarea activităţii prin oferirea partenerilor de afaceri a facilităţii de amânare la
plată, pe anumite perioade prestabilite, a mărfurilor şi serviciilor prestate.
Totuşi, scontarea prezintă şi anumite inconveniente:
➢ o bază de mobilizare insuficientă: pentru a utiliza acest tip de credit, este necesar ca un
număr important de clienţi să plătească prin efecte acceptate;
➢ administrarea greoaie a creditului: pentru a se finanţa, întreprinderea trebuie să
mobilizeze fizic fiecare efect;
➢ lipsa flexibilităţii financiare: suma şi durata efectelor aflate în portofoliul întreprinderii
nu se ajustează la nevoile de finanţare ale întreprinderii. De aici apare riscul supra sau subfinanţării,
cu consecinţe defavorabile asupra costului finanţării întreprinderii pe termen scurt;
➢ comisioanele şi dobânzile sunt precalculate;
➢ banca nu are obligaţia de a accepta titlurile de credit la scontare.
Deşi costul creditului de scont este considerat redus comparativ cu cel al creditului pe
descoperit de cont, această afirmaţie este pusă la îndoială. Scontul este un credit ieftin dacă este
utilizat cu discernământ. Astfel, dacă un deficit de lichidităţi pe 10 zile este acoperit prin scontarea
de efecte de comerţ scadente peste 30 sau 60 de zile, iar un deficit pe 25 de zile este acoperit prin
scontarea unui efect scadent peste 20 de zile, antrenând un credit pe descoperit de cont ulterior,
operaţiunea de scontare devine foarte costisitoare. Deci, este necesar să se adapteze sursele de
finanţare la caracterul nevoilor de lichidităţi, ceea ce conferă gestiunii lichidităţilor un caracter
complex. Această adaptare este dificilă atunci când se utilizează scontarea. Din portofoliul de
efecte de comerţ este necesar să se selecţioneze cele care, ţinând cont de valoarea nominală şi de
scadenţă, permit să se asigure finanţarea deficitului de trezorerie la cel mai redus cost. având în
vedere că efectele aflate în portofoliu la un moment dat prezintă caracteristici limitate.

e) CREDITUL DE FORFETARE
Forfetarea reprezintă o modalitate modernă de finanţare a comerţului exterior care
utilizează, în mod combinat, mai multe tehnici bancare bazate pe operaţiunile cunoscute de
scontare. Practic, forfetarea este o operaţiune de vânzare-cumpărare de creanţe, concretizate în
titluri de credit, în cadrul căreia cumpărătorul (forfetorul) renunţă să întreprindă acţiunea în regres
faţă de creditorul precedent, vânzătorul titlului de credit rămânând răspunzător numai pentru
legalitatea creanţei.
Forfetarea permite exportatorului recuperarea sumelor înainte de scadenţă sau
transformarea unei vânzări pe credit într-o vânzare la vedere, cu plata taxelor respective. În cadrul
operaţiunilor de forfetare, creanţele sunt materializate în efecte de comerţ (cambii, bilete la ordin
şi alte titluri de valoare), exprimate în valută, ai căror beneficiari sunt agenţi economici cu
activitate de export. Faţă de operaţiunile obişnuite ale tehnicii bancare de scontare, forfetarea face
posibilă refinanţarea exportatorilor care au acordat credite ce depăşesc 90 de zile, dar nu mai mult
de 5 ani. Costul de forfetare este format din taxa de forfetare şi comisioanele plătite băncii. Taxa
de forfetare se calculează în funcţie de valoarea titlurilor, de rata dobânzii practicată de bancă şi
de numărul de zile calendaristice dintre data forfetarii şi scadenţa titlurilor.

f) CREDIT PE CECURI REMISE SPRE ÎNCASARE

Creditele pe cecuri remise spre încasare în lei se acordă pe baza prezentării documentelor
remise spre încasare pentru produsele expediate, serviciile prestate, lucrările executate, în baza
contractului încheiat între întreprindere şi bancă şi existenţei certitudinii încasării acestora de la
partenerii de afaceri.
Creditul se acordă pe perioade foarte scurte de timp şi are caracter operativ. Scadenţa se
stabileşte cu cel puţin 7 zile lucrătoare după expirarea termenelor legale de prezentare la plată a
cecurilor creditate. Banca poate acorda credite şi pe cecuri postdatate, respectiv care au înscrisă o
dată a emiterii ulterioară datei prezentării la plată. Aceste credite se pot acorda pe o perioadă de
maxim 45 de zile, care cuprinde atât perioada de prezentare la plată (8 zile dacă cecul este plătibil
în localitatea în care a fost emis sau 15 zile dacă este plătibil în altă localitate decât cea în care a
fost emis) cât şi perioada de postdatare (care nu poate fi mai mare de 30 de zile).
Nivelul creditelor pe cecuri remise spre încasare reprezintă, de regulă, 90% din valoarea
nominală a acestora, diferenţa de 10% fiind destinată acoperirii dobânzii aferente.
Creditele pe cecuri remise spre încasare sunt garantate cu creanţele respective, care sunt
cedate băncii, iar rambursarea se face, la termenele stabilite în contract, din încasările aferente
documentelor creditate.
 g) CREDITE PE ORDINE DE PLATĂ
Creditele pe ordine de plată în lei, aflate în circuit bancar, se pot acorda la cererea
întreprinderii care urmează să încaseze suma în curs de decontare, cu condiţia ca ordinele de plată
să fie acceptate de banca plătitorului. De regulă, nivelul creditului acordat este de 90% din valoarea
nominală a documentelor admise la creditare, diferenţa de 10% fiind destinată acoperirii dobânzii
aferente.
Scadenţa creditului se stabileşte în ziua încasării sumelor din ordinele de plată, fără a depăşi
5 zile lucrătoare de la data decontării lor, iar rambursarea creditului se efectuează la scadenţă din
sumele încasate prin ordinele de plată.

h) CREDITE PENTRU STOCURI TEMPORARE

Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare în lei şi în valută se acordă
pentru finanţarea operaţiunilor cu caracter temporar, pe baza documentaţiei prezentate de agenţii
economici din care să rezulte situaţia stocurilor şi cheltuielilor care fac obiectul creditării şi cauzele
economice care au determinat formarea stocurilor respective:
➢ primirea de la furnizori a unor materii prime şi materiale în avans faţă de termenele din
contracte;
➢ întreruperea producţiei din motive justificate;
➢ lipsa mijloacelor de transport sau alte dificultăţi în expedierea produselor etc.
Fac obiectul acestei categorii de credite stocurile care au fost aprovizionate în perioada
precedentă fără a fi achitate, stocurile care urmează a fi aprovizionate de agenţii economici pe bază
de contracte ferme cu desfacere asigurată, cât şi cheltuielile temporare aferente acestor stocuri.
Creditul se acordă pe o perioadă de maxim 360 de zile, cu excepţia agenţilor economici
din sfera comerţului cu amănuntul, pentru care termenul este de maxim 180 de zile. Creditul se
acordă de către bancă prin cont separat de împrumut, ce se debitează pe măsura angajării creditului,
în limita plafonului aprobat.

i) CREDITE PENTRU STOCURI SEZONIERE

Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere de materii prime şi produse
se acordă agenţilor economici care constituie stocuri de produse agricole şi agroalimentare, de
provenienţă vegetală sau animală, precum şi orice alte stocuri care nu sunt de natura celor curente
şi se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăşi 12 luni de la constituire.

j) CREDITUL PENTRU EXPORT

Creditele pentru export este destinat finanţării necesităţilor curente ale întreprinderilor
ocazionate de activitatea de export, fiind acordat în condiţiile existenţei contractelor externe pentru
bunuri livrate la export, cu modalităţi de plată asigurătorii (acreditiv irevocabil, scrisoare de
garanţie bancară) şi încasarea valutei prin banca creditoare. Întreprinderile exportatoare pot
beneficia de credite pentru prefinanţarea exporturilor în leişi in valută, precum şi de credite pentru
exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii în lei şi valută.
Creditele pentru prefinanţarea exporturilor în lei sau valută au ca destinaţie satisfacerea
nevoilor curente sau excepţionale ale întreprinderilor, ocazionate de fabricarea produselor
destinate exportului, pentru care există contracte de export sau comenzi ferme încheiate cu
partenerii externi. Creditele se acordă pentru aprovizionări din producţia internă (în lei) sau din
import (în valută) cu materii prime şi materiale, semifabricate, subansamble, combustibili, energie
şi alte cheltuieli ocazionate de realizarea producţiei destinate exportului cu desfacere asigurată,
fără a depăşi 12 luni de la acordare, cu excepţia produselor cu ciclu lung de fabricaţie.
Volumul creditului nu depăşeşte 80% din valoarea contractelor de aprovizionare. De
regulă, acordarea creditelor pentru prefmanţarea exportului este condiţionată de utilizarea
acreditivului sau a altor forme de plată garantate bancar (scrisoare de garanţie bancară, efecte de
comerţ avalizate de societăţi bancare agreate de bancă), precum şi de asigurarea acestora împotriva
riscului comercial de neplată, pe toată perioada de creditare, de către o instituţie specializată, iar
în unele cazuri este necesară şi asigurarea împotriva riscului de ţară.
Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii în lei şi valută
se acordă exportatorilor pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii curente pe perioada de la
livrarea produselor până la încasarea lor de la clienţii externi.
Acordarea creditelor se face pe baza documentelor ce atestă livrarea mărfurilor la export,
fiind condiţionată, atunci când banca consideră necesar, de asigurarea creanţelor împotriva riscului
comercial de neplată, pe toată durata de creditare, de către instituţii specializate, precum şi de
deschiderea acreditivului de export irevocabil la o bancă agreată de cea care acordă creditul sau de
utilizarea altor forme de plată garantate bancar.
 De asemenea, încasarea valutei aferente operaţiunilor pentru care întreprinderea a primit
credite de export trebuie să se facă prin conturile deschise la bancă.
Acordarea acestor credite se face prin cesionarea sau gajarea efectelor de comerţ sau a
acreditivelor doveditoare ale existenţei creanţelor exportatorilor asupra partenerilor din străinătate.
Plăţile din creditele de export se pot efectua integral sau în tranşe succesive, în perioade
stabilite prin contractul de credit.
În general, rata dobânzii pentru creditele de export în lei este cu 3-5% mai mică decât cea
percepută de bancă pentru creditele pe termen scurt.

Surse bibliografice
Teodorescu M. - Gestiunea trezoreriei: gestiunea lichidităţilor şi riscurilor de trezorerie
ale întreprinderii, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006.