Literatura română în perioada paşoptistă şi postpaşoptistă

Lector dr. Catrinel Popa

Curs IV
Instituţionalizarea noului: Gh. Asachi, Timotei Cipariu,
George Bariţiu şi Mihail Kogălniceanu
 Gheorghe Asachi, reprezentant al
epocii de tranziţie
 Literatura lui Gheorghe Asachi
 Timotei Cipariu şi George Bariţiu
 Personalitatea lui Mihail Kogălniceanu
 Contribuţia lui Kogălniceanu la
dezvoltarea prozei româneşti
Gheorghe Asachi (1788-1869)

“Asachi a fost comparat

întotdeauna cu Eliade
Rădulescu. E justă
comparaţia? E justă, întrucât
îl privim numai ca
introducător al culturii
europene: ziare, reviste,
traduceri, teatru etc. Din acest
punct de vedere – numai –
Asachi acoperă, pe lângă
activitatea lui Eliade, şi o
parte din activitatea lui Gh.
Lazăr.”
(G. Ibrăileanu)
 Înfiinţează şcoala de inginerie hotarnică, în limba română (1813)
 Organizează prima reprezentaţie teatrală în limba română, cu pastorala
Mirtil şi Hloe (27 decembrie1816).
 Iniţiază editarea Albinei româneşti (1829), a Alăutei româneşti (1837), a
Foii săteşti (1839), a revistei de popularizare a ştiinţei Icoana lumei (1840).
 Înfiinţează tipo-litografia denumită Institutul Albinei (1832) şi – împreună
cu Şt. Catargiu şi V. Alecsandri – primul conservator filarmonic-dramatic
din Iaşi (1836)
 Contribuie decisiv la înfiinţarea Academiei Mihăilene (1835)
 Organizează primul spectacol al Conservatorului filarmonic-dramatic, cu
drama Lapeirus şi comedia Văduva vicleană, prelucrate de Asachi după
Kotzebue (1837)
 Tipăreşte manuale de aritmetică, algebră şi geometrie elementară; începe
editarea unui atlas geografic (1838) şi a unui dicţionar enciclopedic
(Lexicon de conversaţie, 1842).
Albina şi Trântorul
(În ocazia publicărei cei întăi gazete în limba patriei, întitulată Albina
românească, la 1829)

“Zice-Albina-n repegiune:
Lucru toate-nvinge-n lume:
De voieşti, zburând, ţ-oi spune
A mea sistemă şi nume.

Eu-s Albina românească

Al meu doru-i şi-a mea lege,
Pre câmpia românească
Din flori miere a culege.”
Opera literară a lui Asachi:

• Poezii şi Fabule alese

(1836)
• Culegere de poezii
(1854)
• Nouvelles historiques
(1859)
• Nuvele istorice a
României (1867)
 Teme şi motive predilecte ale poeziei lui
Asachi:

 Iubirea – versurile inspirate de platonica iubire

pentru Bianca Milesi (Leuca)
 Cultul clasicităţii latine (La Tibru; La Italia)
 Exaltarea sentimentului patriotic şi a trecutului
istoric (Cătră patrie; La moldoveni, la restatornicirea
domnilor pământeni)
 Tradiţiile; mitologia autohtonă (Dochia şi Traian)
 Poezia “ocaziei” (În ocazia zborului aerostatic al
madamei Blanchard)
 Natura (“Om şi natură se prelungesc unul în altul şi
se spiritualizează reciproc” – Dumitru Popovici)
 Bianca Milesi
“Când întinzi a tale aripi, o, tu, cugete-nfocate,
Şi-n noianul fanteziei te înalţi cu repegiune
Căutând frumoase teme între cele luminate
Pentru lira-mi umelită, doritoare să răsune,

Uşurel pe munte Pincio între pinii verzi

răzbate
De virtute şi frumŭseţe acolo-i vedea minune,
Acolo zina mea tace pe cărările-ncântate,
Strălucind ca o minune care niciodat-apune.”

(Toscana armonie)
La Italia

“Vă urez, frumoase ţărmuri ale

Ansoniei antice,
Congiurate de mări gemeni,
împărţite de-Apenin,
Unde lângă laurul verde creşte-
olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un
ceriŭ ce-i tot senin,
Unde mândre monumente ale
domnitoarei ginte
Înviază mii icoane la aducere
aminte!”
În ocazia zborului aerostatic al madamei Blanchard

“Nu ţintiţi de-acuma ochii

cătră steaua înfocată,
Ce întinde preste ceruri
coama sa de ră menire.
E deprinsă de mult Roma
cu asemenea privire,
Azi minune mult mai mare
o femeie ni arată.”
Meditaţia unui îmbătrânit poet

“Atunci apuc harfa,

plăcerile şi durerile cele
vechi se trezesc […], iar
mi se înfăţoşază râul cel
galbin, palaturile de
marmoră, zânele cele
frumoase, şi cânt versuri
de Italia!”
Edgar Quinet

Cu prilejul cursurilor
de la Collège de
France, Edgar Quinet
a cunoscut-o pe
Hermiona Asachi,
întâlnită apoi şi în
casa unei prietene
comune, Bianca
Milesi, luptătoare
asiduă pentru
eliberarea Balcanilor.
Timotei Cipariu (1805-1887)

 Ecloga pastorală (1833)

 Principia de limbă şi de
scriptură (1847-1848)
 Elemente de limbă
română după dialecte şi
monumente vechi (1854)
 Compendiu de gramateca
limbei române (1855)
 Crestomaţie sau Analecte
literare (1858)
 Elemente de filozofie după
W.T.Krug (I-II, 1861-
1863)
 Organul luminărei, prima revistă scrisă
integral cu litere latine (1847-1848)
 Învăţătorul poporului (1848)
 Arhiva pentru filologie şi istorie (1867-1872)
 Membru fondator al Astrei (1861)
 Membru activ al Societăţii Germane de
Orientalistică de la Berlin
 Membru fondator şi vicepreşedinte al
Societăţii Academice Române
“Numele lui Cipariu îşi asociază şi ideea de
editor şi mare bibliofil, de publicist, de
istoric, teolog, filosof şi orientalist, de poet
şi memorialist, elemente ce caracterizează
portretul exemplar al tipului de cărturar
plurivalent al secolului al XIX-lea. Ceea ce
individualizează însă această imagine este,
în primul rând […] colosala pasiune a cărţii
şi a filologiei.”
(Maria Protase, Dicţionarul scriitorilor români, I)
George Bariţiu(1812-1893)
“Ce apărăm? Cultura şi
lăţirea ei la toate clasele de
oameni. Ce însemnează a
cultiva? A cultiva
însemnează a învăţa pe
oameni să cugete bine; a
lumina ce fusese întunecat,
a lăţi lumină peste acele ce
ni se cuvine ca să le ştim; a
limpezi ideile oamenilor, a-i
păzi de greşeli şi
prejudecăţi. Cultura este
preţuirea lucrurilor după
temeiul minţei cei
sănătoase, nu după obiceiul
vechi.”
Cultura (Luminarea), 1838
 Foaie literară > Foaie “Frumoasă Transilvanie,
pentru minte, inimă şi dulce patrie clasică, pământ
sfânt, maică cu durere! Care
literatură (1838)
precum răverşi toate darurile
 Gazeta de Transilvania firii, tu, Brazilie a Europei,
(1838) preste fiii tăi, aşa nici de
hrana ce-nalţă duhul şi
încălzeşte inimile, nu i-ai
lăsat deşărţi; monumenturi şi
întâmplări istoriceşti […] ai
păstrat pentru toată
viitorimea” (G. Bariţiu)
“O privire peste ţinutul Haţegului în Transilvania”(1838)

“Care insuflat de cerescul duh a poeziei a

cercat să cânte vreodată asupra dărâmătorilor
acestei capitale un Ilias sau un Eneis? Unde
este Eremie, care să fi plâns pe aceste ziduri,
după ce, pe lângă toată nedreptatea şi
duşmănia ce avură să sufere de la
cincisprezece veacuri, totuşi ele au mai rămas
încă atâtea câte să poată fi în stare a aprinde
focul cel mântuitor a patriotismului în vinele
privitorilor”
Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

Scrieri literare:

• Filosofia vistului (1838)

• Nou chip de-a face curte
• Iluzii pierdute. Un întâi
amor (1841)
• Fiziologia provincialului
în Iaşi (1844)
•Tainele inimei (1850)
• Notes sur l’Espagne
Editează numeroase reviste:
 Preia de la Asachi Alăuta românească, 1838
 Dacia literară, 1840 (suprimată după trei
numere)
 Arhiva românească, 1841-1845
 Propăşirea. Foaie ştiinţifică şi literară, 1844
 Steaua Dunării, 1855
Adună în trei tomuri, începând cu 1845,
Letopiseţele Ţării Moldovii, completate în a
doua ediţie cu cele munteneşti.
“Introducţia” la Dacia literară, 1840

“Istoria noastră are destule

fapte eroice, frumoasele
noastre ţări sunt destul de
mari, obiceiurile noastre
sunt destul de pitoreşti şi
poetice ca să putem găsi şi
la noi sujeturi de scris fără
să avem pentru aceasta
trebuinţă să ne împrumutăm
de la alte naţii.”
Mihail Kogălniceanu
este adversarul
domnitorului Mihai
Sturza care, prin
măsurile lui nedrepte
(precum detenţia la
Rîşca, în 1844), îi
trezeşte gândul
“desţărării”.
M. Kogălniceanu, prozator

 Spirit ager şi cultivat

 Umor intelectual subtil
 (Auto)ironie
 Dezinvoltură lexicală
 Gust literar format prin studiu şi lectură
Iluzii pierdute. Un întâi amor,1841
“Într-o seară de iarnă sau de primăvară, zău nu ţi-oi şti spune, pentru
că nu sunt astronom, dar ştiu că era în mart, era adunată o mică
societate alcătuită de tineri şi de dame asemene tinere; este de prisos
să spun că erau şi frumuşele. Această societate era în Iaşi, într-o uliţă
al căreia nume nu ţi l-oi spune, fiindcă eu însumi nu-l cunosc. Ştiut
este geograficeşte şi statisticeşte că capitalia Moldaviei nu samănă în
nimică cu celelalte capitalii blagoslovite de Dumnezeu. Iaşii, oraş
vestit prin feredeul turcesc, prin cârnaţii lui Carigniani, prin apa de la
Păcurari, prin vorba nemţească a lui Regensburg şi prin plăcintele
răposatei madamei dumisale, prin ruinele lui Ipsilant, prin minunatele
păpuşe ce tot anul se văd ziua, iar de la Crăciun şi până la lăsatul
secului şi noaptea, prin o berărie nemţească, prin lărgimea şi
frumuseţa uliţelor, prin o fabrică de chipuri de ipsos, prin arhitectura
bordeielor şi baracelor sale, Iaşii, centrul civilizaţiei, a literaturii şi a
gunoiului Moldaviei, are uliţe, dar mai nici una cu nume, are optzeci
de mii de trupuri, dar nici măcar zece suflete, are poduri prea
frumoase şi n-are măcar un pârâu…”
Tainele inimei, 1850
“Elena era tipul cel mai ideal al frumuseţii. Închipuiţi-vă o femeie de talie de
mijloc, cu o faţă virginală şi frescă, care nu seamănă nicidecum a fi măritată de
cinci ani. Un cap oval, cu cele mai pure şi corecte linii; un păr negru ca pana
corbului, o frunte largă şi albă ca alabastrul Italiei şi pe a căria tâmple se vedea
vânătul celor mai fine vine, doi ochi din care, prin o curiozitate rară a naturii cât
şi încântătoare, era unul albastru plin de dulceaţă, ca a zânelor Nordului, şi
celalalt negru, sclipitor de toate razele meridionale ce se văd numai în ochii unei
andaluze, două sprincene încordate, care, cum ar zice un poet din şcoala lui
Conachi, forma cel mai frumos arc a amorului, obrazii acoperiţi de acea albeaţă
palidă ce dă atâta expresie unei figuri de femei, un nas de romană, o gură,
lăcaşul graţiilor, a cărora buze, tot după cum ar putea zice poetul suspomenitei
şcoale, sămăna a două foi de roze; cât pentru dinţi, nu cred că oceanul să aibă
mărgăritare care să fi putut a li întrece albeaţa. Închipuiţi-vă, pe lângă aceste, un
zâmbet nevinovat şi îngeresc, un gât alb şi mlădios ca a lebedei, un piept şi nişte
umere precum le-a visat numai Fidias, o talie de baiaderă, să o strângi între două
degete, forme care aduna toate condiţiile esteticei şi a volutăţii, picioarele unei
sevilane şi un mers de zeiţă plimbându-se pe nouri, iarăşi după expresia poetului
maisusprenumit […] Tot în ea era de o perfecţie neimitabilă şi ce contribua mai
mult a-i lipi inimile, era aerul de melancolie ce-i acoperea figura.”
“Tovarăşa care-i sta aproape, Laura,
vară-sa şi tânără văduvă, cum sunt la
noi, adecă despărţită de bărbat, făcea
un contrast desăvârşit. Tot de o talie
ca şi Elena, dar bălaie, cu trăsăturile
lungăreţe, cu obrazi albi, grabnici de
a se roşi, însă nu de ruşine, figura sa
nu era în stare de a răbda analizul
unui cunoscător; ochii săi, carii
făgăduia toate voluptăţile amorului
material, avea însă un ceva crud în
căutarea lor, iar buzele subţiri, semn
de un caracter calculator şi nu prea
uşor; ea avea în totul un nu ştiu ce
diavolesc, la care dacă cineva nu se
păzea bine, era cu neputinţă de a se
împotrivi. Căutătura sa ades avea
puterea magnetică a şerpelui atrăgând
pe nevinovata păsăruică. Viaţa sa era
o singură şi întreagă cochetărie.”
Concluzii:
 În Moldova manifestările romantice au un caracter
mai puţin exploziv, în comparaţie cu Ţara
Românească.
 Dacia literară (1840), inaugurează în literatura
română direcţia naţională şi populară; scriitorii se
grăbesc să urmeze principiile enunţate de
Kogălniceanu în manifestul-program.
 În Transilvania se perpetuează tradiţia erudită lăsată
de Şcoala ardeleană; ideile romantice, filtrate prin
această tradiţie, se impun mai anevoios.