Sunteți pe pagina 1din 14

Tema 6

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND


DREPTUL AFACERILOR

1. Apariţia şi evoluţia dreptului


afacerilor
2. Noţiunea, obiectul şi metoda
dreptului afacerilor
3. Principiile dreptului
afacerilor
Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor.
Pentru a studia evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la
istoria dezvoltării dreptului privat, inclusiv a dreptului comercial.

Adoptarea Codului comercial francez din


1807, a divizat dreptul privat în drept civil şi
drept comercial (mai devreme, în 1804, este
adoptat Codul civil francez). S-a format o
situaţie cînd raporturile juridice patrimoniale
erau reglementate concomitent de două
culegeri de legi diferite.
Istoria dreptului comercial cunoaşte
trei perioade de dezvoltare:

 1) perioada veche;

 2) perioada evului mediu;

 3) perioada contemporană.
1. Perioada veche (antică).

Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ apărută în


antichitate şi utilizată pînă în prezent. Trocul, forma primitivă a
schimbului asigură în această perioadă nu numai satisfa­cerea
nevoilor indivizilor, dar şi pacea triburilor pe durata schimbului
de produse.
Cea mai veche operă legislativă, cunoscută sub denumirea de
Codul lui Hammurabi, săpat în piatră cu circa 4000 de ani în
urmă (Hammurabi – rege al Babilonului care a domnit în anii
1792-1750 î.Hr.) conţinea dispoziţii referitoare la: cîrciumi,
negustori, auxiliarii lor etc. Codul cuprindea reglementări
detaliate ale contractelor de locaţiune, de comision, de
împrumut, reglementări contractuale destul de actuale şi pentru
perioada actuală.
Codul lui Hammurabi
Grecii şi romanii tot au contribuit la
dezvoltarea reglementărilor:

- legile lui Solon din Atena (anul 594 î.Hr.) – această


lege a fost preluată din Egipt, unde a fost elaborată
de faraonul Bokenranef din dinastia XXIV şi puse în
vigoare de Sesostris (Ramses al III-Iea), ele
reglementau operaţiunile financiare, asigurarea,
comerţul maritim etc.
- Printre cele mai cunoscute norme juridice aplicabile
activităţii comerciale din dreptul roman am numi
exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio
institoria şi actio exercitoria), reguli privind
împrumutul, avarii, răspunderea armatorului etc.
2. Perioada Evului mediu
 Reglementarea juridică a comerţului în perioada Evului mediu
este legată de apariţia corporaţiilor (universitas). Universitas
erau organizaţii colective formate de comercianţi şi meseriaşi.
 . Sînt cunoscute statutele (culegeri) din Pisa (1305), Roma
(1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc.
 Mai sunt cunoscute Consulat de la Mer utilizată de comercianţi
în Marea Mediterană în secolul XIV-lea, culegerea Roles
d'Oleran utilizată în Oceanul Atlantic atît de corăbiile
comercianţilor francezi, cît şi de cele engleze. În nordul
Europei (Marea Baltică) se aplica codificaţia Regles de Wisby.
3. Perioada contemporană

 În 1673 a fost pusă în aplicare Ordonanţa


privind comerţul terestru, iar în 1681 a fost
adoptată Ordonanţa privind comerţul
maritim.
 Cele două ordonanţe au stat la baza
elaborării Codului comercial francez din
1807, pus în aplicare la 1 ianuarie 1808.
Expresia antreprenor este de provenienţă franceză şi o defineşte
ca: antreprenor/oare acea persoană care conduce o antrepriză (din
limba franceză entrepreneur).

 De-a lungul timpului, antreprenorul a fost cunoscut


ca o persoană care, pe baza unor prevederi şi
condiţii contractuale, se obligă să presteze în
favoarea altei persoane şi organizaţii, diverse lucrări
(industriale, de construcţie, etc.), în schimbul unei
recompense dinainte stabilite.
 Economistul Joseph Schumpeter (1934), considerat
de unii un geniu al economiei secolului XX, spunea:
antreprenoriatul este un anumit tip de comportament
care include: iniţiativa, organizarea şi reorganizarea
mecanismelor socio-economice şi acceptarea
riscului şi a eşecului.
Obiectul dreptului afacerilor reprezintă un grup de raporturi
sociale calitativ omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector de
activitate, raporturi reglementate de normele juridice, referitoare la
faptele de afaceri şi antreprenori.

Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură


de drept ce cuprinde ansamblul de norme juridice ce
reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi
personal nepatrimoniale, moda­lităţile de constituire,
funcţionare şi încetare a activităţii de întreprinzător,
raporturi ce apar în legătură cu desfăşurarea
activităţii de întreprinzător, inclusiv raporturile de
intervenţie a organelor administraţiei publice.
Pot fi identificate următoarele caracteristici
fundamentale ale obiectului dreptului afacerilor, şi
anume:

 a) caracterul voliţional
 b) caracterul patrimonial
 c) caracterul comercial (de afaceri)
 d) caracterul internaţional , etc.
Prin metoda (mijloc, procedeu cale) dreptului afacerilor se înţelege
totalitatea de procedee de influenţă a dreptului asupra
participanţilor la relaţiile sociale, consfinţite prin lege.

Prin urmare, în dreptul afacerilor sînt


aplicabile mai multe metode (regimuri
juridice) de reglementare juridică:
 1. metoda dispoziţiilor (prescripţiilor)
obligatorii;
 2. metoda voinţei autonome a părţilor
(metoda acordului liber);
 3. metoda recomandărilor etc.
Cuvîntul principiu provine din latinescul principium şi desemnează o idee,
început, obîrşie, element fundamental, un sistem politic etc. În domeniul
logicii principiile au un sens imperativ, indicînd cum trebuie să gîndim
pentru a ne apropia de esenţa obiectului.

Principiile dreptului afacerilor


reprezintă nişte idei fundamentale,
diriguitoare, determinate de relaţiile sociale
care stau la baza întregului sistem de drept,
reprezentînd o modalitate de coordonare a
normelor de drept al afacerilor.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale
dreptului, care sînt caracteristice şi ramurii dreptului
afacerilor:

 principii generale;

 principii interramurale;

 principii ramurale.