Capitolul 10

PRELUCRAREA PRIN AMBUTISARE

 10.1. Schema procesului. Starea de tensiuni şi deformaţii

D
Ambutisarea este operaţia de deformare
plastică prin care se transform ă un semifabricat
g

d prima plan într-o piesă cavă sau se continuă prelucrarea

r unei piese cave cu scopul creşterii adâncimii ei
h

ambut isare
(fig.10.1).
Deformarea materialului la ambutisare
di este un proces complex care depinde de geometria şi
urmãt oarea materialul piesei, de tehnologia adoptată, de
ambut isare construcţia echipamentului tehnologic şi de alţi
hi

ri
factori. Cu cât complexitatea formei piesei este mai
Fig.10.1 mare, cu atât şi dificultăţile tehnologice sunt mai
importante.
In funcţie de aceasta, ambutisarea se
poate face dintr-o singură operaţie (fază) sau din
mai multe. Numărul acestora depinde de gradul de
deformare solicitat de caracteristicile piesei şi de cel
admisibil, permis de material şi condiţiile
tehnologice folosite.

Fig.10.2
Piesă cilindrică fără flanşă
Piesă cilindrică cu flanşă

Piesă de revoluţie complexă

 Piesă cilindrică în trepte

Piesă (tron)conică
Piese paralelipipedice
Piesă parabolică
Piese ambutisate de formă complexă
 Amb 01

Schema procesului de ambutisare

 Tip piesă

piese complexe
piese de revoluţie piese paralelipipedice
(nesimetrice)

cilindrice

conice

semisferice

parabolice

oarecare

cu subţiere Modificarea grosimii peretelui fără subţiere

fără flanşă Flanşa cu flanşă

individual Tip semifabricat bandă

una Număr de ambutisări mai multe Fig.10.3

 g 
 In cele ce urmează vom considera cazul cel mai

Q dp simplu, al ambutisării pieselor cilindrice, fără flanşă, fără
 g subţiere.
+f F Pentru realizarea ambutisării, asupra
z i
semifabricatului plan, aşezat pe placa de ambutisare, se
rpl exercită o forţă F cu ajutorul poansonului. Materialul va fi
z rp tras (deformat, deplasat) în cavitatea plăcii de ambutisare,
în spaţiul (jocul) dintre aceasta şi poanson.
 t Concomitent cu formarea peretelui (vertical) al
  d=2r piesei, porţiunea încă plană a semifabricatului iniţial
(flanşa) se micşorează continuu.
 d pl Datorită modului în care se face trecerea
semifabricatului plan în piesa cavă în cursul ambutisării,
diferitele zone ale acesteia (flanşa, peretele, fundul) sunt
caracterizate de stări de tensiuni şi deformaţii diferite
d
  (fig.10.4.), cea mai interesantă şi importantă fiind zona
d flanşei. Aceasta este caracterizată de existenţa unor tensiuni
de întindere radială  (determinate de tragerea materialului

 r spre cavitatea plăcii de ambutisare) şi tensiuni de
 compresiune tangenţială  (determinate de reducerea
R continuă a diametrului flanşei), tensiuni care sunt asimilate
unei stări plane de tensiuni.
Fig.10.4
 Schema din figura 10.5 încearcă să
ofere o explicare a modului în care se realizează
Fig.10.5
obţinerea unei piese cilindrice prin ambutisare.
 Dacă se consideră un sistem de referinţă polar (axele: radială  şi tangenţială ),
tensiunile  şi  vor fi tensiuni normale principale.
Să considerăm, în zona flanşei semifabricatului, un element având deschiderea unghiulară
d şi lungimea d, încărcat cu tensiunile  şi . Deplasarea lui în sensul ambutisării se face ca
urmare a acţiunii tensiunii totale de ambutisare:
 a  [(    f )e    i ] sin  (10.1)

unde f este tensiunea radială provenită din frecarea semifabricatului cu suprafaţa elementelor de
lucru, i - tensiunea radială provenită din îndoirea/dezdoirea materialului pe zona de racordare a
plăcii de ambutisare. Pe zona de racordare se consideră că la interfaţa semifabricat - placa de
ambutisare frecarea este similară cu cea de la transmisia prin curele) (relaţia lui Euler). Se are în
vedere că jocul dintre elementele active la ambutisare este mai mare decât grosimea g (sau piesa
poate fi conică), aspect care este luat în considerare prin unghiul ; pentru simplificare se va
considera j  g şi deci  = /2.
Pentru determinarea tensiunii , considerând solicitarea elementului ca o stare plană de
tensiuni, ecuaţia echilibrului său în tensiuni va fi:
d 
      0 (10.2)
d

căreia i se ataşează condiţia de plasticitate sub forma:

      R c  R def (10.3)

) Vezi cursul de Organe de maşini.

In (10.3) s-a luat semnul plus pentru a ţine seama de semnul tensiunilor:  < 0;  > 0; Rdef este
rezistenţa la deformare, iar  = 1,1 pentru cazul general.
Din ecuaţiile (10.2) şi (10.3) se obţine:
d 
   R def  0 (10.4)
d

d (10.5)
sau: d    R def


rezultând prin integrare:     R def ln   C (10.6)

Constanta de integrare C se obţine din condiţiile la limită:  = R (la limita flanşei)

pentru  =0, şi deci: R
  R ln (10.7)
 def

Din condiţia de plasticitate (10.3) şi din (10.7) se obţine:
 R (10.8)
   1,1.R def 1  ln 
 
Maximul tensiunii  care se va lua în considerare în ecuaţia (10.1) este pentru  = r, adică:
R
 ,max  1,1.R def ln (10.9)
r
iar maximul tensiunii  se obţine pentru  = R:
 ,max  1,1.R def (10.10)

adică solicitarea tangenţială se face la limita de curgere, iar după semn este de compresiune.
 In aceste relaţii Rdef este tensiunea reală de deformare, care se determină cu ajutorul
caracteristicii de ecruisare a materialului, pentru de gradul de deformare din zona respectivă. Dacă nu
se poate face acest lucru, se admite că Rdef  Rc.

Existenţa compresiunii tangenţiale în flanşa

(zona) încă neambutisată conduce, în condiţiile în care
ea nu are o rigiditate suficientă (cazul general) la un
poanson fenomen de pierdere a stabilităţii manifestat prin
F producerea unor ondulaţii (cute) - defect major la
Q Q ambutisare. Dacă această zonă este suficient de rigidă
pentru a nu îşi pierde stabilitatea (sau este împiedicată
Q dp să o facă) se produce o oarecare îngroşare a ei
(fig.10.7).
d=2r r pl Pentru a preveni producerea acestor cute,
Q asupra zonei flanşei se acţionează cu o forţă de
dpl apăsare (reţinere) Q, prin intermediul unui element
special din construcţia matriţei - placa de reţinere
(fig.10.6).
placa de ambut isare Tensiunea radială f datorată frecării este
placa de reþinere determinată mai ales de apăsarea cu forţa Q, care
conduce la o forţă de frecare 2Q (pe feţele tablei),
unde  este coeficientul de frecare. La limită, această
Fig.10.6 forţă de frecare ar putea conduce la ruperea tablei după
cercul cu diametrul d (vezi fig.10.4), cu secţiunea de
rupere dg, şi deci tensiunea datorită frecării ar fi:
 Fig.10.8

2Q Q
f   (10.11)
2.g .g
maximul ei rezultând pentru  = r + rpl.

Cum forţa Q este rezultatul

acţiunii unei presiuni q pe suprafaţa S a
flanşei:

[D 2  (d  2rpl  g ) 2 ]
Q  q.S  q (10.12)
4
tensiunea f va fi:

[D 2  (d  2rpl  g ) 2 ]
f  q (10.13)
2g.d
Fig.10.7
Rezultatul ambutisării unui semifabricat cu (g/D)100 < 1,5
Formarea cutelor la ambutisarea fără reţinere Amb 02
Formarea cutelor la ambutisarea fără reţinere
Amb 03
Simularea ambutisării fără reţinere şi formarea cutelor Amb 04
 O cale importantă pentru a reduce tensiunea f este
F
diminuarea lui  prin utilizarea lubrifierii suprafeţelor în contact şi o
rugozitate redusă a acestor suprafeţe.
Stabilirea presiunii q se poate face analitic, dar conduce
Fmin
la relaţii foarte complicate, inutilizabile practic. Mai comod se face
experimental, stabilind un qopt care conduce la cea mai mică forţă de
q ambutisare (vezi fig.10.9).
qopt im
S-a stabilit că se poate ambutisa fără reţinerea
Fig.10.9 materialului (fără pericolul apariţiei cutelor) dacă este satisfăcută
inegalitatea:
g
100  2 (10.14)
D
în caz contrar reţinerea fiind obligatorie.

Pentru determinarea valorii tensiunii i se consideră (ca în cazul îndoirii) egalitatea

momentului tensiunilor din material şi a momentului dat de tensiunea i. Ca şi la îndoire, momentul
interior este: bg 2
Mi  (1,5   r )R m (10.15)
6
iar momentul exterior se consideră ca produsul dintre forţa care realizează încovoierea (i1.b.g) şi
braţul de încovoiere (r + g/2):
g
M e  bg (rpl  ) i1 (10.16)
2
şi ţinând seama că materialul suferă un proces de îndoire (la intrarea pe zona racordată a plăcii de
ambutisare) şi dezdoire (la ieşire), va rezulta:
g (1,5   r )R m (1,5   r )R m
 i  2 i1   (10.17)
3(rpl  0,5.g )  rpl 
3  0,5 
 g 
Se observă că i va fi cu atât mai mic cu cât rpl/g va fi mai mare (deci rpl mai mare). Pe de
altă parte, rpl nu poate fi prea mare pentru că o dată cu creşterea lui rpl semifabricatul va “scăpa” mai
devreme de sub acţiunea elementului de reţinere putându-se cuta. Valoarea optimă a lui rpl se stabileşte
pe baza curbei de variaţie a forţei de ambutisare F = F(rpl/g) care are forma unei curbe cu minim
(asemănătoare celei din figura 10.9).
Experimental s-a constatat că pentru ambutisarea în condiţii normale rpl = (6…10)g mm, iar
pentru piese cu grad mic de deformare rpl = (2…6)g mm. Pentru piesele cu flanşă se alege rpl egal cu
raza piesei în zona respectivă dar rpl  (4…6)g mm.
Ţinând seama de cele stabilite anterior, tensiunea radială totală (de ambutisare) va fi:
 
 
 R Q   (1,5   r )R m 
 a  1,1.R def ln  e   sin  (10.18)
 r g ( r  r )
pl   r 
 3  0,5  
pl
 
  g 
sau pentru  = /2:
  R Q  . 2 (1,5   r )R m
 a  1,1.R def ln  e  (10.19)
 r g ( r  r )
pl   rpl 
3  0,5 
 g 
Dacă se consideră e./2  1 + ./2  1 + 1,6., rezultă:

 R Q  (1,5   r )R m
 a  1,1.R def ln   (1  1,6)  (10.20)
 r g(r  rpl )   rpl 
3  0,5 
 g 
unde valoarea coeficientului de frecare  variază în funcţie de condiţiile de ambutisare şi materialul
deformat:  = 0,06…0,35.

Starea de deformaţii care caracterizează ambutisarea este spaţială. Considerând şi pentru

deformaţii acelaşi sistem de referinţă, se poate scrie că deformaţia tangenţială pentru o rază oarecare  a
flanşei este:
r  r
   1 (10.21)
 
iar deformaţia maximă corespunzănd fibrei extreme de lungime 2R, care se deformează (se scurtează)
până la lungimea 2r este: rR r d
 ,max   1  1  m 1 (10.22)
R R D
unde raportul m = d/D poartă numele de coeficient de ambutisare (m < 1) şi este o mărime
caracteristică importantă la ambutisare, exprimând gradul în care se deformează semifabricatul în cursul
acestui proces. Din relaţia (10.22) rezultă că  < 0, adică există o deformaţie de compresiune.
Considerând relaţia dintre tensiuni şi deformaţii de forma:
   z
 (pentru z = 0), (10.23)
   z
unde z este deformaţia pe grosimea materialului (z = g), şi legea constanţei volumului în forma:
 +  + z = 0 , (10.24)
se obţine:
    2 z
 (10.25)
   z
Pentru procesul de ambutisare se poate considera că / = a = const., şi deci:
1 a
z    (10.26)
2a
din care rezultă că pentru a = 0 ( = 0, la marginea flanşei):
1
z    (10.27)
2
adică se produce o îngroşare a flanşei aici ( fiind < 0).
La baza piesei, datorită întinderii biaxiale (vezi fig.10.4) se produce o subţiere a
materialului.
 10.2. Parametrii energetici ai procesului de ambutisare

Ţinând seama de tensiunea radială totală care solicită materialul, de grosimeaa g şi de

diametrul d al piesei ambutisate, forţa necesară pentru realizarea deformării va fi:
 
 
  R Q  (1,5   ) R m
Fa  dg 1,1.R def ln   (1  1,6) 
r
 (10.28)
 r g ( r  r )   r 
3  0,5  
pl  pl
 
  g 
Fiind relativ complicată, pentru calculele practice se folosesc relaţii de calcul mai simple de
forma:
 pentru prima ambutisare: Fa1 = 1,25..g.Rm(D - d) , (10.29)
 pentru următoarele ambutisări: Fan = 1,3..g.Rm(dn-1 - dn) , (10.30)

în care dn şi dn-1 sunt diametrele exterioare ale piesei la faza de ambutisare corespunzătoare.

Piesele de formă paralelipipedică (sau complexă) se consideră compuse din elemente de

contur curbilinii (asimilate cu arce de cerc) şi zone rectilinii. Pentru zonele în arc de cerc, starea de
tensiuni se consideră ca la ambutisarea pieselor cilindrice, iar pentru cele rectilinii - ca la îndoire.
Formând însă un întreg, ele se vor influenţa reciproc, rezultând o stare de tensiuni mai complexă,
tensiunea radială corespunzătoare celei de la piesele cilindrice fiind repartizată neuniform pe contur
(fig.10.10): mai mare la colţuri şi mai mică în zonele rectilinii.
 1

1


1
r pl
g

h rc

rb
Fig.10.10

Considerând, simplificat, că 1 = a la colţuri şi 1 = i pe zonele rectilinii, forţa de

ambutisare va fi:
Fa cutie = Fa + Fi = Sca + Sri , (10.31)

unde Sc este aria transversală a zonelor curbilinii şi Sr - a zonelor rectilinii.

Ţinând seama de relaţiile anterioare se obţine:
 
 
 R Q  (1,5   r )R m  (1,5   r )R m
Fa _ cutie  L c g 1,1.R def ln   (1  1,6)    Lr g (10.32)
 r g(r  rpl )   rpl   rpl 
3  0,5  3  0,5 
 g   g 
în care Lc şi Lr sunt lungimile zonelor curbilinii şi, respectiv, rectilinii.
 Deoarece în zonele rectilinii (sau cu o rază de curbură mai mare) materialul are tendinţa de a
“curge” mai repede (mai uşor) în cavitatea matriţei (deformarea lui plastică este mai redusă), pentru a
uniformiza această tendinţă (şi a reduce şi arcuirea elastică din aceste zone), se recurge la “frânarea” lui
cu ajutorul unei deformări suplimentare între nişte nervuri de reţinere (fig.10.11), între care se consideră
că materialul se îndoaie de patru ori, şi deci va apare o tensiune radială în zona nervurii de reţinere:

(1,5   r ) R m
element de reþinere  ,nerv  4
poans on  rpl  (10.33)
3  0,5 
 g 

In condiţiile ambutisării cu utilizarea nervurilor de

reţinere, forţa pentru ambutisare va fi:

 
placã de nervurã de reþinere  
ambut isare  R Q  (1,5   r )R m 
Facutie  nerv  L c g 1,1.R def ln   (1  1,6)  
Fig.10.11  r g ( r  r )   r 
3  0,5  
pl  pl
 
  g 
(1,5   r )R m
 5L r g
 rpl  (10.34)
3  0,5 
 g 
Utilizarea nervurii de reţinere la ambutisare
 Forţa necesară reţinerii semifabricatului pe placa de ambutisare va fi:
 2
Q [D  (d1  2rpl ) 2 ].q (10.35)
4
unde d1 este diametrul exterior al zonei ambutisare a piesei, la prima operaţie, sau:
 2
Qi  [d i 1  (d i  2rpl,i ) 2 ].q (10.36)
4
la operaţia de ambutisare i.

Forţa totală de ambutisare va fi:

Ft = Fa + Q, (10.37)

sau dacă se ia în considerare şi frecarea care apare între piesă şi placa de ambutisare la trecerea ei prin
orificiul plăcii: (10.38)
Ft = (1,2…1,3)Fa + Q .
 Lucrul mecanic pentru ambutisare se stabileşte cu o relaţie de forma:
.F.h , în daN.m,
L (10.39)
1000

unde h este adâncimea piesei ambutisate şi  - un coeficient prin care se stabileşte o valoare medie a
forţei de ambutisare.
Spre deosebire de alte prelucrări prin deformare plastică la rece, aici este importantă şi
viteza de ambutisare maximă, care poate fi stabilită orientativ cu o relaţie de forma:

v a ,max  33,3(1  m) D  d (10.40)

şi care nu trebuie depăşită. Ea se compară cu viteza poansonului la începutul deformării (care pentru o
presă mecanică cu manivelă este):
v  0,105.n h (H  h ) (10.41)

în care H este cursa culisoului presei, iar h - cursa activă, egală cu adâncimea piesei ambutisate.
 10.3. Gradul de deformare şi coeficientul de ambutisare

Este foarte important a stabili dacă piesa cu anumite caracteristici de formă şi dimensionale
poate fi obţinută dintr-o singură ambutisare, sau necesită mai multe operaţii, aspect cu importanţă
majoră din punct de vedere economic, dar şi sub aspect tehnologic. Acest lucru este reflectat prin
gradul de deformare al materialului cerut de realizarea piesei respective.
La ambutisarea pieselor cilindrice fără flanşă, gradul de deformare Gd este exprimat cel
mai adesea prin relaţia: Dd
Gd  (10.42)
d
dar poate fi exprimat şi prin expresiile: (D - d)/D; ln(D/d); D/d; d/D.
Aceste moduri de exprimare pot caracteriza corect procesul dacă întregul semifabricat plan
este transformat prin deformare în piesa cilindrică, fără flanşă, de la prima ambutisare.
In practică, cea mai folosită exprimare este sub forma:
d
m (10.43)
D

unde m se numeşte coeficient de ambutisare (m < 1), el variind invers proporţional cu Gd.
In înţelesul general, coeficientul de ambutisare este raportul dintre dimensiunile
caracteristice ale piesei (diametrele) de după şi dinaintea operaţiei de ambutisare considerate. Prin
urmare, la prima ambutisare: m1 = d1/D, iar la operaţia i: mi = di/di-1.
 df
La ambutisarea pieselor cilindrice cu flanşă
rf (fig.10.12), pentru prima operaţie se utilizează coeficientul
convenţional de ambutisare:
r h d
mc  (10.44)
Dc
d unde Dc este diametrul unui semifabricat plan care ar fi necesar
pentru obţinerea unei piese cilindrice fără flanşă, cu diametrul d
Fig.10.12 şi înălţimea h.
 dn
hn
d n-1
hn-1

Pentru ambutisarea pieselor

h

d2
h2

cilindrice cu forma în trepte (fig.10.13) se

calculează un coeficient de ambutisare
d1
h1

convenţional total, cu relaţia:

Fig.10.13
h 1 d1 h 2 d 2 h 3 d 3 h d d
   ...  n 1 n 1  n
h D h3 D h4 D hn D D
mt  2 (10.45)
h1 h 2 h 3 h
   ...  n 1  1
h2 h3 h4 hn

unde d1, d2, …, dn şi h1, h2, …, hn sunt diametrele şi, respectiv, înălţimile treptelor; D - diametrul
semifabricatului plan iniţial.

La ambutisarea pieselor conice înalte se foloseşte un coeficient mediu de ambutisare:

d med,n
m med  (10.46)
d med,n 1

în care dmed,n = (dn + dn’)/2, unde dn şi dn’ sunt diametrele mare şi, respectiv, mic, ale conului, la operaţia
n.
 Pentru ambutisarea pieselor paralelipipedice se stabilesc:
 coeficienţi de ambutisare parţiali, caracterizând gradul de deformare a materialului în zona
colţurilor:
r rc,i
m p1  c1 şi m pi  (10.47)
R rc,i 1

unde rci este raza la colţul cutiei pentru operaţia i, şi R - raza corespunzătoare a semifabricatului plan.
 coeficienţi de ambutisare globali, exprimaţi prin raportul dintre perimetrul piesei finite şi perimetrul
semifabricatului plan, în funcţie de forma piesei/semifabricatului:
- la ambutisarea cutiilor pătrate din semifabricate circulare cu diametrul D:

4B B (10.48)
m gl   1,27
D D
4B  1,72.rc (10.49)
sau: m gl 
D
unde B este latura cutiei şi rc - raza la colţul ei.
- la ambutisarea cutiilor dreptunghiulare (cu dimensiunile A x B) din semifabricate de
formă ovală (sau eliptică cu diametrele K x L):
4(A  B) AB 4[(A  B)  0,86.rc ] (10.50)
m gl   1,27 sau m gl 
(K  L) KL (K  L)
 Asupra valorii coeficientului de ambutisare (gradului de deformare) influenţează, direct sau
indirect, o serie de factori, aşa cum rezultă din figura 10.14, şi anume:

Factori de influenţă

Materialul Piesa Matriţa Procesul de

prelucrat ambutisată folosită ambutisare

- natura
- mărimea razelor - metoda de lucru
- compoziţia chimică - forma
de racordare - numărul operaţiei
- microstructura - grosimea
- jocul dintre - viteza de lucru
- caracteristicile - dimensiunile
elementele active - lubrifierea
mecanice

Fig.10.14
  - materialul prelucrat - utilizat de regulă este sub formă de tablă laminată la rece. Cu cât
caracteristicile de plasticitate sunt mai bune, cu atât m va fi mai mic. O rugozitate mai mare a tablei
(între Ra = 1,5…4 m) permite reducerea lui m. Este importantă şi tendinţa spre ecruisare a materialului
- cu cât ea este mai pronunţată, va rezulta un coeficient de ambutisare mai mare.
 - piesa ambutisată - influenţează valoarea coeficientului de ambutisare prin:
 - forma piesei - în sensul că pentru fiecare tip (cilindrică fără sau cu flanşă,
paralelipipedică, etc.) relaţia de calcul şi mărimea coeficientului de ambutisare este alta, ca şi valorile
admisibile.
 - grosimea piesei - influenţează în sensul că, odată cu creşterea ei, la piesele
cilindrice fără flanşă, m scade. Acest aspect este luat în consideraţie prin folosirea grosimii relative:
100.g/D pentru prima ambutisare, 100.g/di-1 pentru operaţia i.
 - dimensiunile piesei prelucrate influenţează în sensul că pentru piesele de
dimensiuni mici, se pot adopta valori mai reduse ale coeficienţilor de ambutisare decât pentru piesele de
dimensiuni mai mari, în aceleaşi condiţii.
 - matriţa utilizată - influenţează valoarea coeficientului de ambutisare prin geometria
elementelor active (în special razele rpl şi rp) şi prin jocul dintre elementele active, adică prin condiţiile
pe care le asigură deformării materialului. In general, valori mai ridicate ale razelor de racordare ale
elementelor active (mai ales rpl) conduc la coeficienţi de ambutisare mai mici (vezi cele expuse anterior
relativ la raza relativă rpl/g).
Pentru a putea beneficia de avantajul unei raze rpl mai mari fără pericolul cutării
semifabricatului, se recurge la reţinerea combinată a materialului (fig.10.15), cu două elemente de
reţinere distincte, acţionate cu două forţe de reţinere Q1 şi Q2, şi într-o anumită succesiune în
desfăşurarea procesului de ambutisare: întâi cel pentru reţinerea pe suprafaţa plană şi apoi cel pentru
reţinerea pe zona de racordare a plăcii de ambutisare.
 element de reþinere
element de poanson
pent ru zona racordat ã
reþinere plan
Q2
Q1 F Q1 F

faza 1 placa de faza 2 Fig.10.15

ambut isare

 - procesul de ambutisare - influenţează printr-o serie de factori ca: metoda de ambutisare

(fără reţinere, cu reţinere plană, cu reţinere combinată), numărul operaţiei de ambutisare (prima sau
următoarele), viteza de ambutisare, lubrifierea contactului semifabricat - elementele active.
Astfel, la ambutisarea cu reţinere plană, se pot folosi coeficienţi de ambutisare mult mai mici
decât la ambutisarea fără reţinere; la ambutisarea cu retinere combinată aceştia pot fi chiar şi mai mici.
De regulă, la prima ambutisare, faţă de următoarele, valorile coeficienţilor de ambutisare
sunt în următoarea relaţie:
m1 < m2 < m3 < … < mn-1 < mn , (10.51)

în principal datorită ecruisării treptate a materialului la deformările succesive.

 De asemenea, aplicarea tratamentelor termice intermediare (de recoacere) permite creşterea
valorii lui m.
Dacă operaţiile (fazele) succesive de ambutisare se desfăşoară la intervale scurte de timp
(întreruperea nu depăşeşte (6…8)g în secunde) se poate considera că există un proces de deformare
continuu, şi se pot folosi coeficienţi de ambutisare egali la toate fazele de ambutisare (nu se mai
respectă prescripţia (10.51))  cazul ambutisării succesive din bandă sau al prelucrării pe prese
multipost cu transfer.
Alicarea unei lubrifieri bune permite reducerea coeficientului de ambutisare.
Pentru anumite condiţii date, coeficientul de ambutisare este stabilit experimental şi el are
caracter de coeficient de ambutisare admisibil, pentru care piesa se obţine cu o calitate bună (fără
ruperi, fisuri, etc.). Cu această valoare se compară coeficientul de ambutisare calculat cu elementele
caracteristice piesei de realizat, iar dacă:
mcalculat  madmisibil , (10.52)

atunci se poate trage concluzia (ce trebuie verificată şi practic) că piesa respectivă poate fi obţinută
dintr-o singură operaţie de ambutisare. In caz contrar, vor fi necesare mai multe ambutisări, numărul lor
urmând a fi calculat.
Ambutisare pe presa cu transfer (simulare)
Amb 05
Ambutisare pe presa cu transfer (real) Amb 06
 Pentru a avea un element de referinţă relativ la valoarea coeficientului de ambutisare
admisibil, vom considera că acesta corespunde situaţiei în care forţa de ambutisare nu depăşeşte forţa
de rupere corespunzătoare secţiunii transversale a piesei ambutisate, adică Fa1 < Fr, sau:

 1 
1,25..g.R m d1   1  .g.d1R m (10.53)
 m1 
de unde rezultă m1 > 0,55.
In condiţii ideale, fără frecare, şi fără ecruisarea materialului, din condiţia: a < Rm = Rc,
conduce la: D
 a     R c ln (10.54)
d1
unde s-a considerat  = 1 în condiţia de plasticitate Huber-Mises-Hencky. Deci: Rc.ln(D/d1)<Rc, sau:
ln(D/d1) < 1, şi: D/d1 < e , care devine:
d1 1 (10.55)
 m1   0,37
D e

Prin urmare, în cele mai bune condiţii de lucru, valoarea coeficientului de ambutisare poate
fi redusă sub limita de m = 0,55 (ambutisarea cu reţinere combinată), dar nu sub m = 0,37.
 10.4. Stabilirea formei şi dimensiunilor semifabricatului pentru ambutisare

10.4.1. Principiul metodei

Aşa cum s-a menţionat, la ambutisare se consideră, cel puţin pentru necesităţile practice, că
grosimea semifabricatului nu se modifică în timpul deformării, şi prin urmare legea constanţei
volumului se poate exprima considerând egalitatea ariilor semifabricatului iniţial şi a piesei
ambutisate.
Prin urmare, din această egalare, cunoscând aria piesei ambutisate se poate stabili aria
semifabricatului iniţial:
Spiesă = Ssemifabricat plan.

Datorită anizotropiei plane a semifabricatelor folosite la ambutisare (de regulă obţinute prin
laminare la rece), a impreciziei poziţionării lor în raport cu elementele active, a neuniformităţii
condiţiilor de frecare pe conturul plăcii de ambutisare, piesa ambutisată nu rezultă cu marginea
uniformă. Din acest motiv, în multe situaţii apare necesitatea unei operaţii ulterioare de tăiere a
marginii prin care să se corecteze aceste neregularităţi şi piesa să fie adusă în limitele cerute pentru
precizia dimensională şi de formă.
Pentru a realiza tăierea marginii este însă nevoie să se prevadă cantitatea de material
necesară, respectiv un anumit adaos h la piesele fără flanşă şi df la piesele cu flanşă, care se va
îndepărta prin tăiere (vezi fig.10.16).
Această valoare se adaugă la dimensiunea zonei respective, şi cu aceste noile valori se
calculează mai departe dimensiunea corespunzătoare a semifabricatului de ambutisat.
 h
d f df

h d a) b)
d

Fig.10.16

Valoarea adaosului pentru tăierea marginii h depinde de înălţimea piesei ambutisate şi de

înălţimea relativă h/d, iar cea a adaosului df depinde de diametrul df al flanşei şi de diametrul relativ
df/d (vezi şi fig.10.16, a - piesa fără flanşă; b - piesa cu flanşă).
Forma semifabricatului plan iniţial depinde de tipul piesei ambutisate: pentru piese de
revoluţie acesta este circular, pentru piese paralelipipedice - aproximativ oval, etc.
 10.4.2. Pentru piesele de revoluţie

Pentru determinarea dimensiunilor semifabricatului plan necesar ambutisării se pot folosi

următoarele metode: analitică, grafo-analitică şi grafică, ţn funcţie de elementele avute la dispoziţie, de
posibilităţile de lucru şi de precizia cerută pentru determinarea semifabricatului.
Cea mai precisă şi deci cea recomandabilă este metoda analitică. Pentru celelalte metode
vezi bibliografia.

d f df
h
sa Metoda analitică - asigură cea mai bună
precizie de calcul şi este cea mai simplu de aplicat.
sa Pentru calcul, se descompune forma piesei ambutisate
s1 d d
s2 s1 în forme geometrice simple, pentru care se poate
h

h
determina aria (laterală) - figura 10.17, şi se foloseşte
egalitatea:
sn sn
Fig.10.17 D 2 n
Ssemif   Spiesa  s1  s 2  ...  s n  s a   s i  s a (10.56)
4 i 1

din care: D  1,13 s a   s i (10.57)

unde si sunt ariile elementelor simple în care a fost descompusă piesa ambutisată, şi sa - aria co-
respunzătoare adaosului necesar tăierii marginii.
 Se recomandă ca în cazul ambutisării pieselor mici, a prelucrării semifabricatelor cu
grosimea peste 1 mm, sau pentru piesele de precizie ridicată, dimensiunile pentru calculul ariilor
parţiale să fie considerate pentru linia medie a conturului secţiunii piesei.
Pentru celelalte situaţii, se vor considera dimensiunile pentru linia corespunzătoare
conturului exterior al piesei ambutisate.

Dacă nu este posibilă descompunerea piesei în forme

geometrice simple, pentru calculul ariei sale laterale se poate face apel la
Rg teorema lui Pappus-Guldin, conform căreia: aria obţinută prin rotirea
unei curbe generatoare G în jurul unei axe pe care nu o intersectează,
Cg
G
este egală cu produsul dintre lungimea curbei generatoare şi cea a
cercului descris de centrul de greutate Cg al curbei în mişcarea sa de
rotaţie:
S G  2R g L G

în care LG este lungimea curbei generatoare, şi Rg - raza cercului descris de

centrul de greutate al curbei în mişcarea sa de rotaţie. Prin urmare, diametrul
semifabricatului plan va fi dat de:
D  8R g L G

Dacă se consideră curba generatoare LG compusă din elementele simple li, şi se aplică metoda pentru
fiecare segment, diametrul semifabricatului va fi:
D  8 l gi rGi
 l1 l2 y Metoda grafo-analitică - se aplică în felul următor:
 - se trasează, la scară, jumătate din conturul, în secţiune, al piesei
de ambutisat, delimitându-se segmentele de formă simplă (l1, l2, …, li) din care
l3 el este compus. Cu cât scara aleasă este mai mare, cu atât, proporţional, erorile ce
l4 apar din construcţiile grafice vor fi mai reduse.
l5  - pentru fiecare element simplu se stabileşte poziţia centrului său
l6 de greutate) şi distanţa dintre el şi axa piesei (axa de rotaţie): r1, r2, …, ri;
 - pentru întreaga curbă generatoare se calculează raza centrului ei
l8
l7 y
de greutate faţă de axa de rotaţie, cu relaţia:
n

l r  l r  ...  l n rn
 li ri
i 1
Rg  1 1 2 2 
l1  l 2  ...  l n n
 li
i 1

sau pentru aceasta se foloseşte metoda poligonului funicular*);

 - se aplică relaţiile anterioare pentru determinarea ariei piesei şi apoi relaţia pentru diametrul
semifabricatului plan.

) Vezi cursul de Mecanică teoretică.

 C Metoda grafică - cuprinde următoarele
etape:
 - se trasează, la scară,
jumătate din conturul, în secţiune, al piesei
de ambutisat, delimitându-se segmentele de

2Rg
y
formă simplă (l1, l2, …, li) din care el este
Rg
compus.
 - se trasează o dreaptă
B Rs = D/2 E paralelă cu axa y-y şi pe ea se dispun,
l1 succesiv, segmente de lungime egală cu l1,
l1 l2 l2 2 1 l2, …, ln ale elementelor simple din care se
l4 l5 l6 l7 ln 3
l3
4 compune conturul piesei; se obţine:
1' n
L G  l1  l 2  ...  l n   l i
n' (n+1)' l4
2' 5
LG

l5 i 1
6 O
l6 7  - se alege (arbitrar) polul O şi
N
y l7 n se duc razele polare 1, 2, …, n+1, de la
extremităţile segmentelor la pol;
ln n+1  - se stabileşte, pentru fiecare
element li, poziţia centrului de greutate;
A
 - prin fiecare centru de greutate stabilit se trasează drepte paralele cu axa y-y;
 - se duc paralelele 1’, 2’, … (n+1)’ la razele polare, intersectând dreptele corespunzătoare ce trec prin
centrele de greutate ale fiecărui element;
 - se prelungesc dreptele extreme 1´şi (n+1)’ până se intersectează, în punctul N;
 - prin punctul N se trasează o paralelă la axa y-y, distanţa dintre acestea reprezentând raza Rg a
cercului descris de centrul de greutate al curbei generatoare în mişcarea sa în jurul axei y-y;
 - se trasează, pe aceiaşi dreaptă cu segmentele l1, l2, …, ln, în continuarea lor, segmentul BC = 2.Rg,
rezultând: AC = LG + 2.Rg . Relaţia poate fi scrisă şi sub forma:
 R s2  2.R g L G

unde Rs este raza semifabricatului (2Rs = D).

 - se trasează semicercul care are segmentul AC ca diametru, şi din punctul B se ridică o
perpendiculară pe AC, care intersectează semicercul în punctul E. Din triunghiul dreptunghic AEC, teorema înălţimii
va da:

BE2 = AB.AC = 2.Rg.LG,

deci: BE = Rs.
 10.4.3. Pentru piesele paralelipipedice fără flanşă

Dat fiind modul mai complex de deformare al

rb
H

materialului, la acest tip de piese (fig.10.18) se au în vedere

deformaţiile prin raza relativă rc/B şi înălţimea relativă H/B. Cu cât
A
aceşti doi parametri au valoare mai mare, cu atât ambutisarea
rc materialului este mai complexă şi stabilirea dimensiunilor
semifabricatului plan mai dificilă.
B

Prin cercetări experimentale s-au stabilit mai multe

domenii de variaţie a acestor parametri (fig.10.19) în funcţie de care
se folosesc una sau mai multe ambutisări şi metodologii diferite
Fig.10.18 pentru calculul dimensiunilor semifabricatului plan iniţial.
ambut is are din mai ambut isare dint r-o
mult e operaþii s ingurã operaþie Pentru domeniul a - piese paralelipipedice
scunde, cu raze mici de racordare la colţuri, pentru
H/B
care:
rc
0 ,9  0,22 (10.58)
f BH
0 ,8
se consideră că zonele rectilinii sunt simplu
e
0 ,7 îndoite iar colţurile se obţin ca la ambutisarea
d pieselor cilindrice fără flanşă, ca în figura 10.20.
0 ,6 Se constată însă experimental că
c folosind strict aceste elemente (semifabricatul din
0 ,5 fig.10.20), se obţine o piesă cu înălţinea mai mare
în zonele de la colţ, deci el are mai mult material
0 ,4
b decât este necesar.
0 ,3
a
0 ,2

0 ,1
0 0 ,0 5 0 ,1 0 ,15 0 ,2 0 ,25 0 ,3 rc/B

Fig.10.19
Fig.10.20
 Pentru aceasta, metodologia stabilirii
semifabricatului plan în acest caz este următoarea:

h
rb
 - se trasează (la scară) colţul cutiei, ca în
figura 10.21;
 - consideând laturile rectilinii obţinute
l
prin îndoire, se calculează lungimea desfăşurată
corespunzătoare laturii:
l = H + 0,57.rb , (10.59)
R
unde rb este raza de racordare a peretelui cu baza
b c a d cutiei;
rc
 - considerând colţul ca un sfert dintr-o
R piesă ambutisată cilindrică fără flanşă, se calculează
raza semifabricatului plan corespunzător:
A1
a R  rc2  2rc h  0,86rb (rc  0,16rb ) (10.60)
c A2
Fig.10.21 pentru rc = rb = r rezultă R  2r.h
b
 - se trasează, pentru zonele respective, conturul semifabricatelor corespunzătoare,
conform datelor calculate (conturul baab);
 - se construeşte un contur cu treceri line între colţ şi zonele rectilinii, astfel încât, ariile A1
care se adaugă să fie egale cu ariile A2 care se îndepărtează, procedând în felul următor:
 - se împarte segmentul ab în două părţi egale, prin punctul c;
 - prin punctul c se duce o tangentă la cercul de rază R;
 - se racordează această tangentă cu porţiunea rectilinie printr-un arc de cerc de rază R.
 Pentru domeniul b - piese paralelipipedice scunde şi mijlocii, cu raze relative mari la colţuri
(fig.10.22: a - pătrată; b - dreptunghiulară), pentru care:
rc
0,22   0,4 (10.61)
BH

l l
hb hb
R R
Rb rc Rb rc

B A

B-2rc

B-2rc
B

B
Rb

R1 R1 Ra
l

l
a) b) A-2rc Fig.10.22

In acest caz se produce o împingere mai importantă a materialului dinspre zona colţului spre
zonele adiacente, lucru de care trebuie ţinut seama la dimensionarea semifabricatului. Aceasta cuprinde
următoarele etape:
  - se calculează lungimile desfăşurate l şi razele la colţuri R ca mai înainte;
 - se calculeză o rază la colţ R1 pentru compensarea materialului deplasat de aici spre
zonele rectilinii:
 R2  (10.62)
R 1   0,074 2  0,982 .R
 d 
 - se calculează valorile hb şi ha corespunzătoare zonelor (haşurate) care trebuie îndepărtate
pentru a compensa împingerea materialului dinspre colţuri:
R2 R2
hb  y ha  y (10.63)
B  2rc A  2rc

în care coeficientul y este tabelat în funcţie de rc/B şi H/B;

 - se corectează zonele rectilinii (cota l) cu valorile lul ha şi respectiv hb;
 - se trasează un contur cu treceri line prin racordarea cu arce de raze Ra şi Rb, tangente la
zonele rectilinii şi la cercurile de rază R1.
Pentru detalii în legătură cu stabilirea formei şi dimensiunilor semifabricatului în celelalte
cazuri din figura 10.19 se va consulta bibliografia.
 10.4.4. Piese complexe şi asimetrice

Pentru această situaţie, metodele de

rb calcul sunt aproximative, rezultatul urmând să se

h
verifice şi definitiveze experimental.
In cazurile mai simple, ale pieselor ce
se pot executa dintr-o singură ambutisare (cu
înălţime relativă mică si raze mari) se poate
proceda astfel (fig.10.23):
 - se împarte conturul piesei în
elemente de formă simplă, pentru care se pot
calcula semifabricatele plane (considerând şi
eventualul adaos pentru tăierea marginii);
 - se trasează conturul
r3 semifabricatului calculat pentru fiecare zonă;
R3  - se construieşte un contur cu treceri
h r1
R1 line, prin racordarea zonelor adiacente, ţinând cont
r2 ca ariile care se îndepărtează prin racordare să fie
egale cu cele care se adaugă. Pentru forme
R2 mai complexe de piese ambutisate (elemente de
caroserie auto) se pot folosi mai multe metode,
mai mult sau mai puţin laborioase şi precise:
metoda secţiunilor, metoda modelelor sau metoda
Fig.10.23 modelării cu elemente finite (vezi bibliografia).
Simularea ambutisării unei piese cilindrice fără flanşă Amb 07