Introducere în dreptul comparat/Drept privat comparat
Literatura Zlătescu Victor Dan. Drept Privat comparat. Bucureşti : Oscar Print, 1997. Alecu, Gheorghe. Drept privat comparat: Note de curs / Gheorghe Alecu. - Constanţa : Ovidius, 2010. Bonciog Aurel. Curs de drept privat comparat. București: Universul Juridic, 2010. Давид Рене. Основные правовые системы современности. Москва: Прогресс, 1996. Zweigert K., Kotz H. AN INTRODUCTION TO COMPARATIVE LAW. Oxford: Clarendon Press, 1998. Link-uri utile : American Society of Comparative Law http://www.comparativelaw.org/ British Institute of International and Comparative law http://www.biicl.org/ Electronic Journal of Comparative Law http://www.ejcl.org/ Institut International pour l'Unification du Droit Privé http://www.unidroit.org/dynasite.cfm?dsmid=103293 Institut Suisse de Droit Comparé http://isdc.ch/ International Law Institute http://www.ili.org/ Le Juris Classeur Droit Compare 3 volumes www.lexisnexis.com Revue internationale de droit compare http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/revue/ridc APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA DREPTULUI COMPARAT CA ȘTIINȚĂ SOLON- „Legile Atenei„ sec.VI î.e.n.
Decemvirii din Roma –în Marea Grecie pentru a redacta
„Legea celor XII Table„ sec.V î.e.n.
Aristotel- „Politica„ - studiu comparat 158 constituții ale
cetăților grecești și barbare în care compară și clasifică cetățile pe care le cunoaște identificând trăsăturile care le sunt comune. Sec.IV î.e.n. Collatio legum mosaiarum et romanorum-294-313 en. Se compară dreptul roman și dreptul evreesc pentru a susține ideea că dreptul roman este un drept „păgân„ care nu corespundea unei societăți creștine. Glosatorii și postglosatorii sec. XIII în universitățle medievale Glosatorii - dadeau explicatii prin note (glose) asupra digestelor (metoda exegetica). Ei erau preocupati exclusiv de litera textului din opera lui Justinian. Postglosatorii (bartolistii) foloseau metoda dogmatica, constand din deducerea unor principii generale din textele gloselor, aplicate la solutionarea conflictelor din viata practica.
Rolul- crearea regulilor noi prin compararea dreptului roman cu
cel canonic, longobard și cutumele în Italia, Germania, Franța. Sir John Fortescue, ,,De laudibus legum Angliae “(În lauda legilor Angliei)-1463-doar apreciază Common-Law fără a-l compara cu dreptul francez, Cristofer Saint Germain (1460 - 1540 ), ,,Doctor and Student,” (1523 ), compară numai dreptul canonic cu sistemul common law Wiliam Fulbeck, a comparat, sub forma unui dialog, în lucrarea „Common law„, scrisă în anul 1692, dreptul roman cu dreptul canonic. John Selden (1584-1604 ), examinează influenţa dreptului roman asupra dreptului englez în „Dissertatio ad Fletam„ el procedează la compararea dreptului oriental, în special a dreptului ebraic cu dreptul occidental, fapt ce a determinat pe mulţi autori englezi să-l considere părintele istoriei comparate a dreptului. Francis Bacon, „Tractus de justitia universali sive de fontibus juris„(tratat de justiţie universala) ( 1561-1626 ). Concluzie - juriştii din sec.14, 15, atrăgeau atenţia asupra existenţei şi a altor sisteme de reglementare socială, în afara dreptului roman şi eventual al dreptului naţional. Sec. 16-17 Hugo Grotius (1583-1645) „De jure belii ac pacis„ (Despre dreptul păcii și războiului )- el susţine că nici o autoritate nu este înzestrată cu puterea constrîngerii pe plan internaţional şi, de aceea a se respecta ordinea internaţională, trebuie admis existenţa unui drept natural, care se impune tuturor. El admite, aşa dar, existenţa varietăţilor de sisteme naţionale de drept, dar şi unitatea lor – prin fundamentul dreptului, care este dreptul natural, imanent fiinţei umane, sau statului, potrivit naturii acestora. Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716) are meritul de a fi creat cadrul doctrinar, în care urma să se dezvolte ştiinţa dreptului comparat. El concepe lumea ca o unitate culturală – în cadrul căreia dreptul capătă o dimensiune universală şi istorică, el refuză să vadă în dreptul roman o singură sursă dreptului; de aceea, el propune să fie adunate şi examinate în paralel toate ramurile de drept ale tuturor popoarelor. Charles Baron de Montesquieu (1689-1755) a transferat comparaţia din cadrul intern în cel extern. El intoduce comparaţia complexă a instituţiilor juridice, mai ales cele din dreptul constituţional şi stabileşte şi scopul ei - pentru a sugera reforme legislative şi a descoperi sensuri istorice. De aceea, mulţi autori l-au declarat pe el ca fiind adevăratul creator al ştiinţei dreptului comparat. Prin lucrările sale, mai ales prin ,,Lettres persanes” şi ,,L’esprit des lois “, Montesquieu este în egală măsură politolog şi sociolog, prim metoda sa el devine nu numai comparatist, dar şi creator de ştiinţă juridcă comparată. Sec. 18-19 Paul Johann Anselm Feuerbach (1775-1833) concepe dreptul comparat ca o ştiinţă universală a dreptului, menită să asigure o justă politică legislativă. Pe baza unor studii comparative a întocmit un proiect de Cod penal bavarez, în anul 1819, care a stat la baza multor coduri din Germania şi din alte ţări. Karl Solomo Zaharie (1769-1843 ), profesor la Heidelberg, care susţinea că scopul studierii sistemelor de drept străine este desprinderea unor principii de drept comune, obiectiv pe care a încercat să-l afirme prin înfiinţarea unei reviste critice de drept stăin, înfiinţată în 1829. Periodă, cuprinsă între 1850-1900, se caracterizează prin abordări comparative sectoriale. Lorenz von Stein (1815-1890 ) expune comparativ şi sistematic stiinţa dreptului administrativ din principalele ţări europene ; Josef Ungler ( 1828-1913 ) - cel mai mare jurist al ţării sale din acel timp – cecetează căsătoria şi dezvoltarea ei universală Ernest Lehr (1835-1890 )-Elements de droit civil anglais, Elementes de droit civil espagnol, elements de droit civil russe, Etudes sur le droit civil des Etates Uniis d ’Amerique de Nord Emerico Amari (1800-1870) studiind ,,obiectul “ legislaţiei comparate ajunge la ideea că prin studiul comparativ al legislaţiilor se ajunge la o ştiinţă a legilor. Clovis Bevilaqua publică în 1897 lucrarea Resumo das licoes de legislacao comparada sobre e dereito(Rezumat asupra legilsatiei comparate si a dreptului) în care face o descriere a metodei comparative, care trebuie folosită pentru a descoperi asemănări şi deosebiri între instituţiile juridice ale diferitelor ţări, căci dreptul, susţine el, conţine elemente generale sau universale, elemente naţionale şi elemente străine. 1869- se înfiinţează la Paris Societatea de legislație comparată În Belgia - Revista de drept internațional şi de legislaţie comparată 1895- se înfiinţează la Londra Society of Comparative Legislation 1884- se înfiinţează la Madrid Revista de derecho international, legislation y jurisprudencia comparada În Italia-Rivisto di dirritto internazionale e de legislazione comparada
1900- Congresul de la Paris- Eduiard Lambert, Reymond Saleilles
Dreptul comparat trebuie să contribuie la construirea unei societăţi internaţionale a secolului 20 în care toate statele civilizate să asigure o legislație unitară. Pentru a atinge acest scop, statele trebuiau să convină acorduri internaţionale pentru a crea un drept comun internaţional, din care statele individuale să preia norme obligatorii. Consecințele congresului de la Paris 1900 1916 Institutul pentru Drept Comparat al Universităţii din Munchen În Franţa, la College de France s-a introdus disciplina Drept civil aprofundat şi comparat, în Elveţia, dreptul comparat se preda la 3 universităţi, în Italia, se înfiinţează catedre pentru dreptul comparat la Cagliari , Genova , Torino, în Belgia la Gand , în Spania, la Madrid statele Antantei – Anglia, Franţa , Rusia – au iniţiat un program, în anul 1917, de unificare a ordinii lor juridice 20.04.1926, Acordul dintre Italia şi Consiliul Societăţii Naţiunilor Unite, la Roma, a Institutului Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat- UNIDROIT. 1966 - UNCITRAL Comisia Națiunilor Unite pentru Comerțul Internațional 1944-ICAO Organizația Aviației Civile Internaționale Definiția dreptului comparat
Un ansamblu de procedee potrivit cărora se realizează
compararea unor norme, unor reglementări, unor instituţii sau unor sisteme juridice naţionale cu norme, reglementări , instituţii sau sisteme juridice din alte ţări în scopul practic de a evidenţia asemănările şi deosebirile dintre ele şi a propune îmbunătăţirea unora sau altora. Elemente determinante a) concepţia despre drept şi rolul dreptului în cadrul ordinii juridice date; b) ideologia sau doctrina oficială, care influenţează nu numai dreptul dar şi raporturile lui cu puterea; c) al treilea element este raportul dintre cee ce este dat şi ceea ce este construit d) structura economică a societăţii, în cadrul căreia dreptul de proprietate este determinant, e) concepţia asupra rolului statului joacă un rol important în asigurarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor g) interpretarea legilor este un element determinant al ordinii juridice Elemente fungibile
Elementele fungibile nu schimbă structura fundamentală,
ci doar complectează profilul ordinii de drept dat, de regulă, aceste elemente se raportează la o normă sau la o instituţie dată, nu la ansamblul ordinii juridice date.