Proiect pe tema: ,, CREDITUL

SI ROLUL SAU IN ECONOMIA

DE PIATA - STUDIU DE CAZ PE
EXEMPLUL ROMANIEI

Facultatea de Studii Economice și Administrație Publică

Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor
Prof. Univ.
Studente:
 • Introducere
• Definiție
• Conţinutul şi trăsăturile creditului

CUPRINS: • Tipuri de credit

• STUDIU COMPARATIV PRIVIND CREDITAREA ÎN
CONTEXTUL CRIZEI (Banca Transilvania, Banca
Raiffeisen, Banca UniCredit)
• Concluzii
• Bibliografie
 INTRODUCERE

• Relaţiile de credit au apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării producţiei de mărfuri şi anume, atunci când această dezvoltare a permis trecerea
mărfurilor de la vânzător la cumpărător, fără ca în acel moment să aibă loc şi un transfer de valoare în sens invers, acest transfer urmând să se facă
ulterior, deci cu un decalaj în timp.
• Conceptul de credit în literatura de specialitate este abordat din două puncte de vedere: juridic şi economic.
• Din punct de vedere juridic, creditul exprimă o convenţie între creditori şi debitori şi care serveşte procesul de producţie şi de circulaţie a mărfurilor.
• Din punct de vedere economic creditul exprimă relaţii de schimb de repartiţie a unei părţi din produsul naţional brut sau din venitul naţional, în
vederea satisfacerii unor anumite nevoi de capital.
• Marea majoritate a economiştilor abordează conceptul de credit în sensul că asemenea relaţii (de credit) fac parte integrantă din finanţele private în
sens larg. Cu toate acestea, relaţiile de credit au o serie de particularităţi distincte care, în final, permit o demarcaţie a acestora din ansamblul relaţiilor
financiare. Aceste particularităţi sunt legate, în primul rând, de faptul că, în cazul relaţiilor de credit transferul de valoare se realizează cu titlul
rambursabil şi cu obligaţia plăţii unei dobânzi, în timp ce în cazul relaţiilor financiare (în sens restrans) transferul de valoare se realizează fără
echivalent; în al doilea rând, aceste particularităţi privesc caracterul transferului, în sensul că în cazul relaţiilor de credit acest transfer are, de regulă,
caracter temporar sau de durată, în timp ce în cazul relaţiilor financiare propriu-zise caracterul transferului este definitiv. Necesitatea creditului este
de natură obiectivă, în sensul că procesul reproducţiei sociale şi desfăşurarea acestuia determină, în ultimă instanţă, manifestarea relaţiilor de credit.
În cadrul acestui proces, apar, pe de o parte, necesităţi suplimentare de capital, care nu au alte posibilităţi de acoperire decât prin credit, iar pe de altă
parte, în cadrul aceluiaşi proces apar şi resurse disponibile de capital, societăţi în ansamblul sau nefiindu-i indiferent modul de folosire a acestor
disponibilităţi de capital.
• Locul pe care îl deţine creditul în economie, percum şi importanţa sa sunt date de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte. În primul rând, creditul are
ofuncţie distributivă prin faptul că mobilizează resursele băneşti disponibile la un moment dat în economie (mai ales resursele provenind din sume
mici de bani de la deponenţi) şi le redistribuie sub formă de credite solicitanţilor de fonduri băneşti.
• Aceste disponibilităţi băneşti provin fie de la agenţii economici care dispun de ele şi preferă să le fructifice plasandu-le sub forma
depozitelor bancare, fie din economiile populaţiei aflate la casele de economii sau la băncile comerciale. Prin acest proces, băncile
pun la dispoziţie banii necesari dezvoltării economiei îngeneral şi, dezvoltării pe domenii de activitate sau pe ramuri, în special.
Astfel, oferta de disponibilităţi băneşti (surplusuri de capital de circulaţie aflate temporar sub formă inactivă în conturile
întreprinderilor la bănci, resursele de casă ale firmei păstrate la bancă, sume de bani reprezentând economiile populaţiei) către diferiţi
întreprinzători privaţi micşti sau de stat, prin intermediul procesului decreditar, sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului,
ceea ce se resfrânge asupra creşterii avuţiei reale a societăţii. Acordând credite pe baza depozitelor, băncile pun în pericol fondurile
băneşti ale clienţilor. Pentru a înlatura aceste riscuri, banca îi protejează pe clienţii săi printr-o analiză riguroasă a cererilor de
creditare. Dobânda practicată la aceste depozite este unul din principalele instrumente monetare derealizare a echilibrului economic.
Această dobândă influenţează în mod direct cantitatea de monedă aflată în economie, precum şi cursul dolarului. La rândul ei,
evoluţia dobânzii practicată de băncile comerciale la constituirea de depozite si acordarea de credite, depinde în mare măsură de TOS-
ul Bancii Centrale. În al doilea rând, creditul are rolul de a transforma economiile populaţiei în investiţii. Conform teoriei veniturilor
elaborată de J. M .Keynes, într-o economie se urmăreşte obţinerea unei egalităţi între economii şi investiţii.
Definitia creditului
• Creditul reprezintă operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbulunei promisiuni de rambursare viitoare, în
mod normal însoţite de plata unei dobînzi ceremunerează pe împrumutător.Operaţiunea de creditare priveşte două parţi. O parte
acordă creditul, cealaltă parte îl primeşte. Operaţiunile de creditare pot interveni într-o gamă amplă de relaţii între indivizi atâtsub
forma unor acorduri personale simple, cât şi sub formă de tranzacţii formalizate şiformulate în cadrul unor contracte  complexe.
 Conţinutul şi trăsăturile creditului
• Participarea în proporţie ridicată a creditului la finanţarea economiei, implicaţiile acestuia asupra creşterii economice şi echilibrul monetar, explică
interesul literaturii domeniului pentru conţinutul creditului şi definirea lui.
• Definirea creditului- scria economistul Italian Amedeo Gambino- rămâne într-adevăr o chestiune dintre cele mai controversate, iar belgianul
Fernand Baudhuin susţine că nu lipsesc definiţii ale creditului şi că, mai fiecare economist propune propia-i definiţie.
• Sistematizând numeroasele opinii exprimate, putem structura trei concepţii privind elementul fundamental în definirea creditului: creditul de
încredere, creditul ca formă a relaţiilor de schimb şi creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire.
• 1. Creditul ca încredere. Unii economişti apreciază că ideea reprezenta principalul conţinut al creditului. Potrivit acestei concepţii, creditul este o
categorie subiectivă, psihologică. Noţiunea de credit îşi are originea în latinescul “credito” (a avea încredere). Încrederea este necesară în relaţiile
de împrumut, după cum fără ea nici vânzarea de mărfuri cu plată amânată n-ar putea avea loc. Pentru ca relaţia de credit să se manifeste, creditorul
trebuie să aibă încredere în calităţile morale ale debitorului, să fie convins de bonitatea sa, de capacitatea sa financiară de a face plata la scadenţă,
de solvabilitatea acestuia.
• 2. Creditul de schimb. Unii autori consideră creditul ca fiind o formă particulară a schimbului. Astfel, economistul francez Jean Marchal consideră
creditul ca schimb separate în timp. Definiţia creditului de la care plecăm – scrie acesta – nu ridică dificultăţi. Operaţiunile de credit sunt
operaţiuni de schimb care prezintă acea particularitate că un interval de timp apreciabil separă efectuarea prestaţiunii de efectuarea
contraprestaţiunii. Profesorul Ştefan Dumitrescu în “Tratat şi monedă” publicat în 1948 considera creditul ca un schimb care începe în prezent şi
se termină în viitor (p.126). Creditul- după cum se menţionează în “Dicţionarul economico-financiar şi contabil” apărut la Editura Simone, Napoli,
1992- înseamnă schimbarea unei prestaţiuni actuale în contra unei prestaţiuni viitoare între doi subiecţi: creditorul, care transferă bunuri, servicii
sau bani (prestaţiunea actuală) şi debitorul, care-şi asumă obligaţia de a plăti bunurile sau de a restitui banii la scadenţă (prestaţiunea viitoare).
• Totuşi, creditul nu este o formă a schimbului. Schimbul se caracterizează prin cedarea unei mărfi cu o anumită valoare de întrebuinţare şi obţinerea
echivalentului general, a banilor, în vederea procurării unei alte mărfi, cu o altă valoare de întrebuinţare. rin cedarea unei mărfi cu o anumită
valoare de întrebuinţare şi obţinerea echivalentului general, a banilor, în vederea procurării unei alte mărfi, cu o altă valoare de întrebuinţare.
• 3. Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire. Ceea ce deosebeşte esenţial creditul de schimbul de mărfuri este mobilul creditării care
înseamnă redistribuirea valorii. Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi din produsul social, de la unii participanţi la
circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter temporar. Conţinutul economic principal al creditului este
transferul de capital între persone fizice şi juridice, un transfer ce constituie- după expresia lui Marx- o formă specifică de mişcare a relaţiilor de
împrumut. Creditul este o componentă a relaţiilor de repartiţie, o formă particulară a acestor relaţii cu caracter temporar, spre deosebire de
relaţiile de redistribuire ce au loc pe linie fiscală, în raporturile cu bugetul public, cărora le sunt proprii redistribuiri valorice cu titlu definitiv.
Cele trei grupuri de conceptţii asupra creditului- încredere, formă specifică a schimbului, formă particulară a relaţiilor de
redistribuire- se corelează între ele şi numai împreună configurează realţiile de credit în ansamblul lor.
Tipuri de credit
Creditul comercial se caracterizeza prin urmatoarele:
• Reprezinta creditul pe care si-l acorda agentii economici la vanzarea marfurilor sub forma amanarii platilor;
• Avantajul acestei forme de credit consta in faptul ca intreprinzatorii isi pot desface productia fara sa astepte momentul in care
cumparatorii vor detine bani. Se apreciaza, astfel, ca se accelereaza circuitul capitalului real;
• Creditul comercial prezinta unele limite, in semnsul ca orice intreprinzator va putea vinde marfa pe credit in masura in care aceasta detine
rezerve de capital care sa ii permita continuarea activitatii. De asemenea, creditul comercial este limitat in functie si de regularitatea
incasarii contravalorii marfurilor.
• O alta limita a creditului comercial deriva din destinatia marfurilor vandute prin acest tip de credit, respectiv cei doi participanti la raportul
de credit trebuie sa apartina aceluiasi sector de activitate.
• Creditul bancar:
• Participantii la creditul bancar sunt reprezentanti, la modul general, de un agent economic, pe de o parte, si banca, pe de alta parte;
• Creditul bancar repprezinta avantajul unei mai mari flexibilitati comparativ cu cel comercial, intrucat sumele disponibile pot fi orientate
catre diferite forme de activitate economica;
• Intre creditul commercial si cel bancar exista o puternica legatura, in sensul ca in anumite situatii creditul comercial se poate transforma in
credot bancar, sau acesta din urma poate constitui suport al acordarii unui credit comercial.
• Creditul de consum:
• Reprezinta vanzarea cu plata in rate a unor bunuri in consum personal, de folosinta indelungata si de mare valoare (mobile, autoturisme,
articole de uz casnic);
• Intre creditul de consum si creditul bancar exista stranse legaturi, in sensul unor raporturi de determinare;
• Pentru plata in rate, comerciantii recurg la credite bancare;
• In conditii de insolvabilitate, cumparatorul este obligat sa restituie bunurile, iar uneori, in functie de clauzele contractuale, nu se mai pot
recupera nici ratele achitate; 
  Creditul obligator

• Reprezinta resursele mobilizate de participant la relatiile de credit prin emisiunea de obligatiuni (titluri de valoare cu scandenta
mai mare de un an) si plasarea acestora pe piata primara de capital.
• Creditul ipotecar:
• 
• Reprezinta un credit garantat cu proprietati imobiliare(cladiri, terenuri…)
• Cunoaste mai multe forme si are o amploare deosebita, atat in tarile dezvoltate, cat si in economiile emergente;
• *creditul ipotecar cu dobanda variabila;
• *credit ipotecar cu ramburasare progresiva(cu reduceri ale anuitatilor, mai mari la inceputul perioadei de rambursare);
• * credit ipotecar inversat, purtator de anuitati (caz in care imprumutul aduce proprietarului un venit regulat), prin care se
valorifica capitalul investit si se beneficiaza de dreptul de proprietate si uzufruct.
• - In calitate de participanti, pe aceasta piata apar societatile de asigurari, bancile comerciale, bancile mutuale, ceea ce
dovedeste un interes sporit al investitorilor, ca urmare a importantei pe care o acorda autoritatile acestui tip de credit.
 STUDIU COMPARATIV PRIVIND CREDITAREA ÎN CONTEXTUL CRIZEI
(Banca Transilvania, Banca Raiffeisen, Banca UniCredit)

• Reacțiile țărilor afectate de criză, precum și măsurile luate prin intermediul băncilor centrale au diferit destul de mult, în funcție de viziunea
și strategia economică adoptată de fiecare dintre ele. În contextul crizei globale, inițial băncile centrale şi apoi băncile comerciale au luat un
set de măsuri, ȋn special prin intermediul politicii de credit, pentru a diminua efectele negative. Ca urmare a cercetării realizate reiese că:
• - forma cea mai extinsă de intervenţie a băncilor centrale s-a realizat prin intermediul politicii de creditare în principal înainte de dispariţia
băncii Lehman Brothers (Borio și Nelson, 2008) pentru atenuarea tensiunilor de pe pieţele interbancare;
• - măsurile adoptate de băncile centrale au inclus extinderea garanţiilor eligibile şi acoperirea ȋn contrapartidă, prelungirea scadenţei
operaţiunilor de refinanţare şi de stabilire a liniilor de finanțare inter-swap pentru a atenua presiunile de finanţare, mai ales cu privire la
finanţarea dolarului. (Hördahl & King, 2008);
• - ȋntr-o piaţă financiară turbulentă (după colapsul băncii Lehman Brothers), s-a pus un accent mult mai pregnant pe al doilea grup de măsuri
de politică de creditare care s-au axat pe îmbunătăţirea condiţiilor de creditare în sectorul non-bancar.
• Inclusiv băncile centrale din statele mai puțin importante au adoptat măsuri similare pentru contracararea efectelor negative ale crizei
globale, în scopul creșterii accesului la finanțare, asigurării supraviețuirii entităților economice. În România un indicator care ar putea
reflecta aceste măsuri luate de către BNR este ROBOR (Romanian Interbank Offer Rate) care reprezintă rata medie a dobânzii la care
băncile românești se împrumuta între ele, în lei. La cotația ROBOR (1M / 3M/ 6M) se adaugă o marja fixă stabilită de creditor pentru a
determina dobânda împrumutului. Din analiza realizată (anii 2007 – 2009) a reieșit efortul BNR de a stabiliza cotația pentru acest
indicator care la un moment dat părea că explodează și ca urmare creditele nu mai puteau fi contractate / rambursate datorită
nivelelor foarte înalte de dobândă. Rezultatele analizei evoluției ROBOR sunt prezentate în Graficul 1.
• Criza financiară 2007-2008 dezvăluie noi dimensiuni ale conceptului de risc sistemic în activitatea bancară. Astfel, „riscul unor
reacţii în lanţ de prăbuşire a unor instituţii interconectate” se extinde pentru a cuprinde şi activitatea „sistemului bancar din
umbră” – un sector nereglementat creat pentru a evita reglementarea strictă tipică băncilor. Evaluarea riscului sistemic în
sistemul bancar din România rămâne însă tradiţională, având în vedere că, aici, nivelul de dezvoltare al tehnologiilor financiare,
dar şi toleranţa faţă de risc, sunt foarte scăzute. Astfel, acele instituţii financiare nebancare care formează sistemul bancar din
umbră şi care, utilizând produse financiare sofisticate cu grad ridicat de risc, au periclitat stabilitatea sistemului financiar
american, în România nu prezintă semne de îngrijorare.
• În România, riscul sistemic se poate manifesta în relaţie cu lichiditatea instituţiilor de credit ca urmare a accentuării
comportamentului unor bănci de a-şi baza strategia de finanţare a creşterii creditelor pe atragerea de resurse interbancare.
Dinamica alertă a creditării, superioară celei aferente depozitelor atrase de la clientela nebancară, a indus majorarea valorii
indicatorului credite pe depozite de la 91,1% în 2006 la 109% în 2007 (Grafic 2). În aceste condiţii, echilibrul bilanţier a fost
susţinut prin creşterea ponderii resurselor interbancare în total pasiv de la 22,3% în 2006 la 28% în 2007, crescând dependenţa
sistemului bancar românesc de resurse cu potenţial ridicat de volatilitate. Gradul de concentrare şi valoarea din ce în ce mai
mare a acestora sporesc expunerea instituţiilor de credit la şocuri de lichiditate, pe fondul unor eventuale schimbări în sens
negativ a sentimentului investitorilor instituţionali privind perspectivele plasamentelor în sistemul bancar românesc.
• Analiza structurală a resurselor interbancare evidenţiază dominanţa resurselor externe, provenite în special de la banca-mamă.
Având în vedere că sumele atrase de la bănci-mamă reprezentau la sfârşitul anului 2007 cca. 70% din totalul resurselor
interbancare utilizate de instituţiile de credit din România, scenariul de risc cel mai probabil ar putea fi situaţia în care băncile-
mamă ar fi ele însele afectate de o penurie de lichiditate. Chiar şi în asemenea condiţii, acestea vor restrânge finanţarea filialelor
din Europa Centrală şi de Est doar în condiţiile în care criza de lichiditate este extrem de severă, deoarece o parte importantă
din profiturile acestor bănci-mamă provin de la filialele respective. Având în vedere că sectorul bancar autohton este dominat de
bănci din Austria şi Grecia, care nu par a întâmpina dificultăţi în contextul turbulenţelor actuale, severitatea unui posibil şoc
extern este limitată.
• În paralel cu accentuarea utilizării resurselor provenite de la băncile-mamă, finanţarea de pe piaţa monetară internă a fost în
creştere. Testarea rezistenţei sistemului bancar românesc la riscul intern de contaminare interbancară arată că declanşarea unui
proces de faliment în lanţ este foarte puţin probabilă, expunerile bilaterale interbancare autohtone fiind, în general, de dimensiuni
reduse în raport cu fondurile proprii şi activele lichide de care dispun băncile creditoare. În plus, deşi valoarea depozitelor
interbancare atrase de instituţiile de credit a crescut, în termeni nominali, cu 82% în perioada februarie 2007-februarie 2008 (Grafic
4), gradul de concentrare al pasivelor interbancare interne, calculat pe baza indicelui HerfindahlHirshmann, s-a redus de la 1531
puncte de bază la 1258 puncte de bază în aceeaşi perioadă. Acest proces este justificat în principal de creşterea gradului de
conectivitate interbancară internă 11 (de la 14,11% în februarie 2007 la 26,81% în februarie 2008), care a permis creşterea sumelor
atrase de pe piaţa interbancară autohtonă în condiţiile diversificării grupurilor de creditori. Rezultatele simulărilor efectuate arată că
severitatea potenţială a unui eventual şoc sistemic nu ar eroda activele sectorului bancar cu mai mult de un procent, chiar şi în
ipotezele scenariului extrem, în care se consideră posibilitatea, foarte scăzută de altfel, a intrării în incapacitate de plată a trei
instituţii de credit simultan. Perspectivele apariţiei din interiorul sistemului bancar românesc a unui proces sistemic puternic sunt
legate de o eventuală generalizare a comportamentului unor instituţii de credit de a-şi finanţa dezvoltarea activităţii de creditare
preponderent din surse interbancare.
• În contextul crizei financiare începută în august 2007, în majoritatea sistemelor bancare din ţărilor dezvoltate unui nivel scăzut al
efectului de pârghie îi corespunde un nivel ridicat al riscului, ceea ce evidenţiază şi o expunere ridicată la risc sistemic. Şi aceasta
deoarece băncile deţin în portofolii active riscante, unele dintre acestea fiind chiar activele toxice care au stat la baza prăbuşirii
multor bănci americane. În sistemul bancar românesc, chiar dacă nu se găsesc active toxice, riscul sistemic este prezent, însă la un
nivel scăzut, ca urmare a expunerilor interbancare şi a lipsei lichidităţilor.
• Din nefericire, efectele crizei au fost majore în țara noastră, mai ales în plan economic și s-au resimțit din plin pentru o perioadă
lungă de timp, scoțȃnd în evidență și vulnerabilitatea sistemului financiar bancar autohton. Ca urmare a cercetării realizate, reies
principalele efectele negative ale crizei asupra sistemului financiar românesc, care s-au manifestat în această perioadă prin:
• - scăderea calității portofoliului de credite pe parcursul anilor anteriori, cu precădere ȋn anul 2009 şi 2010, pe fondul recesiunii
economice ȋnregistrate ȋn ţara noastră;
• - povara suplimentară reprezentată de cei care nu sunt asiguraţi împotriva riscului valutar şi anume de debitorii care au contractat
credite ȋn valută;
• - ritmul mare de creştere al creanţelor neperformante ale băncilor din România.
• Acesta ȋngrijorează cu toate că, în ansamblu, se află la un nivel gestionabil. Ca și aspect pozitiv, menționez că, în ciuda acestor
amenințări, în țara noastră băncile dispun de suficiente resurse proprii, care să le permită acoperirea fără probleme a pierderilor
neașteptate generate de riscul de credit. Față de aceste aspecte, lipsa activelor toxice (de natura celor din SUA) din bilanţul băncilor
care operează ȋn Romȃnia, a condus la evitarea intervenţiilor de capitalizare cu bani publici. La nivelul băncilor comerciale din țara
noastra, ca urmare a studiului comparativ realizat, am constatat că politica de creditare a agenților economici a fost aplicată oarecum
diferit, în funcție de specific, orientare.
• Astfel, în cazul Băncii Transilvania:
• - s-a remarcat preocuparea pentru menţinerea şi dezvoltarea relaţiei cu segmentul IMM-urilor de talie mică şi mijlocie, ȋn special cu
cele cu capital autohton;
• - s-a menţinut acordarea de credite preponderent ȋn lei, moneda preferată la finanţare a acestei bănci cu capital majoritar autohton;
• - avantajul major a rămas flexibilitatea ȋn decizia de creditare şi rapiditatea, reuşind astfel să fructifice la maxim competenţa locală
acordată sucursalelor şi buna cunoaştere a pieţei locale;
• - s-a reuşit stabilizarea provizioanelor care la un moment dat păreau să ameninţe destul de serios bilanţul băncii;
• - s-a investit ȋn modernizarea sistemului informatic, depăşit net de cel al competitorilor, din dorinţa de a pregăti o creştere
sustenabilă și rapidă.
• Având în vedere contextul nefavorabil determinat de criza economică prelungită din țara noastră, Banca Raiffeisen și-a ajustat în
consecință politica de creditare și ca urmare a modificărilor noi adoptate:
• - s-a renunţat la acordarea de credite fără garanţii reale imobiliare; - s-a restrȃns perioada de finanţare, astfel ȋncȃt au fost finanţate,
ȋn general nevoile de capital de lucru / trezorerie ale agenților economici; +
• - s-au reajustat coeficienții LTV (loan to value) ai garanţiilor pentru a contracara prăbuşirea pieţei imobiliare precum şi lipsa
tranzacţiilor şi valorificarea mult mai anevoioasă a garanţiilor. Totodată, s-a renunțat la luarea ȋn garanţie a terenurilor;
• - s-a diminuat foarte mult creditarea ȋn valută prin acordarea unor astfel de finanţări doar celor care sunt acoperiţi din punct de
vedere al riscului;
• - politica de creditare a rămas neschimbată ȋn ceea ce priveşte centralizarea şi aprobarea deciziei de creditare (la nivel de Head
Office).
• O abordare mai diferită din punct de vedere al modificărilor aduse politicii de creditare, ca și consecință a crizei economice
traversate, a avut Banca UniCredit, întrucât în cazul acesteia: - s-a remarcat concentrarea spre selectarea foarte atentă a clientelei;
• - s-a menţinut acordarea de credite ȋn valută străină şi celor care nu erau acoperiţi de riscul valutar;
• - s-a remarcat dorinţa de îmbunătăţire a portofoliului şi calităţii produselor oferite ȋn mod standard IMM-urilor chiar şi prin oferirea
unor facilități de finanţare complexe (aici ne referim la linii de credit multivalută şi multiscop) precum şi prin apariţia unor noi
pachete operaționale;
• - s-au reajustat coeficientii LTV (loan to value) ai garanţiilor dar nu s-a renunţat la luarea ȋn garantie a stocurilor de materii prime şi
marfuri, iar terenurile pot fi luate ȋn garanție dacă există construcții edificate pe acestea;

• - politica de creditare, pot afirma că a suferit ceea mai curajoasă şi majoră schimbare ȋn ceea ce priveşte competenţa de aprobare a
creditelor şi descentralizarea parţială a acesteia spre teritoriu, spre centrele regionale pentru a creşte cota de piaţă şi activele. În
cadrul sistemului bancar românesc, în perioada post-criză, s-au înregistrat două fenomene importante:
• pe de o parte, unele portofolii de credite bune, iniţial externalizate, au fost internalizate, respectiv răscumpărate, ceea ce a
condus la:
• îmbunătăţirea calităţii portofoliilor bancare;
• suplimentarea veniturilor băncilor;
• limitarea ajustării numărului de salariaţi din acest sector;
• pe de altă parte, băncile trebuie să facă față provocărilor pe care criza le-a generat:
• creșterea volumului creditelor neperformante;
• creșterea costurilor de provizionare a acestora;
• rezultate financiare mai slabe pe termen scurt.
 Concluzii

• Într-o accepțiune modernă, rolul primordial al instituțiilor bancare este acela de a administra riscurile cu care se confruntă, printre
cele mai importante fiind: de credit, operaționale, de fraudă, politice, economice și de faliment. Activitatea bancară și cea de
creditare, nu pot fi realizate oricum, sau la întȃmplare, după cum nici succesul sau eșecul băncii nu aparține acesteia în totalitate.
Considerăm că activitatea bancară trebuie să fie susținută de celelalte componente instituționale și guvernamentale, atât la nivel
național, cât și european sau mondial. Rolul de reglementare al băncilor centrale și al organismelor internaționale, devine obligatoriu
și esențial, în contextul în care produsele și serviciile bancare au atins un grad de complexitate foarte ridicat și exercită, ca urmare a
globalizării, efecte asupra celor mai puternice sisteme economice mondiale. Se prefigurează că, tipologia creditelor acordate,
pornind de la segmentarea clientelei şi de la identificarea nevoilor acesteia, bazându-se pe informaţii relevante oferite de modelul de
analiză de risc practicat şi a cărui rezultate sunt consolidate în loturi relativ omogene specifice unei anumite categorii de clienți, va
determina modele de deservire şi preţ diferenţiate chiar în cadrul aceleeaşi instituţii de creditare. Astfel, vor exista bănci universale,
care vor furniza şi în continuare o paletă largă de servicii de finanţare destinate unui spectru larg de clientelă (cum ar fi Unicredit,
Raiffeisen) sau bănci care se vor specializa pe anumite segmente de clienţi (Pro Credit pe IMM-uri).
 BIBLIOGRAFIE

• Shanmugan B. and Bourke P. (1990), The Management of Financial Institutions: Selected

Readings, Addison-Wesley Publishing, Reading, MA;
• Buse G., (1994), Dicţionarul complet al economiei de piaţă, Informaţia Bussines Book, Bucureşti
• legea 31/1990 republicată și actualizată
• Borio și Nelson, 2008
• Stancu I., (2007), Finanţe, editura Economică, Bucureşti;
• Beju D., (2004) Mecanisme Monetare şi Instituţii Bancare, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj –
Napoca;
• Moise I. et all, (2011), Politici actuale de finanţare a afacerilor, Editura Aeternitas Alba Iulia;
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Recesiune
• http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Impactul-crizei-economice-internationale-in-Romania-2
009-2010.pdf
• https://books.google.md/books?id=8kUMCAAAQBAJ&pg=PA160&lpg=PA160&dq=CREDITU
L+%C8%98I+ROLUL+S%C4%82U+%C3%8EN+ECONOMIA+DE+PIA%C8%9A%C4%82+-+
STUDIU+DE+CAZ+PE+EXEMPLUL+ROM%C3%82NIEI&source=bl&ots=Y77qenGaWl&sig
=ACfU3U2Rrb89L7ktonca94776_Sk-rax6A&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjJnI-gqK7oAhURros