CONSTRUCŢIA SOCIALĂ A

SINELUI
Teoriile actuale despre sine îşi au originea în lucrările
timpurii ale lui William James, Charles H. Cooley şi
George H. Mead.

William James (1842- 1910): sinele omului obişnuit,

sănătos din punct de vedere psihic, are două
faţete/aspecte:
• sinele empiric (the Empirical Self or Me) şi
• eul pur (the Pure Ego)

Sinele empiric este obiect al percepţiei şi cunoaşterii şi

este, la rândul său, constituit din:
 Sinele material :
- corpul propriu,
- haine,
- familie,
- casă,
- obiecte,
- mândrie pentru avere,
- frică de sărăcie,
- apetit fizic,
- plăcere pentru podoabe,
- dorinţa de a achiziţiona şi de a construi, dragoste
pentru casă etc.
 Sinele social :
• recunoaştere din partea persoanelor dragi,
• apreciere din partea celor egali,
• faimă,
• onoare,
• mândrie socială şi familială,
• glorie,
• snobism,
• umilinţă,
• ruşine,
• dorinţa de a plăcea, de a fi remarcat şi admirat
• sociabilitate,
• emulaţie,
• invidie,
• dragoste,
• căutarea onorurilor etc.
 Sinele spiritual

• fiinţa subiectivă, interioară,

• facultăţi şi dispoziţii psihice,
• voinţă;
• fluxului conştiinţei,
• sentimentul superiorităţii morale sau mentale,
• puritate,
• sentiment al inferiorităţii sau vinovăţie,
• aspiraţii intelectuale, morale şi religioase;
• conştienţă etc.
• Charles H. Cooley introduce termenul de sine în
sociologie prin prezentarea teoriei looking-glass self,
potrivit căreia conceptul de sine se formează prin
oglindirea individului de către ceilalţi în cursul
interacţiunilor sociale.

• Baron şi colaboratorii săi au definit sinele ca pe "o

colecţie organizată de credinţe şi simţăminte despre
noi înşine"
 • Al. I. Dumitru defineşte sinele ca pe „un concept
integrator care include atât o componentă
psihologică, subiectivă (Eul ca subiect) cât şi o
componentă socială (Eul ca obiect perceput, simţit,
cunoscut şi evaluat de persoana însăşi)

• Conceptul de sine se referă la structurile identitare

ale personalităţii, la ceea ce ne individualizează pe
fiecare dintre noi şi ne deosebeşte (relativ) de alţii".
 Greenwald şi Pratkanis (1984): sinele este „o schemă
complexă, centrală, atitudinală, specifică persoanei”.

- este accesibil investigaţiei psihologice (sinele în calitate de

cunoscător);

- este o structură cognitivă centrală, al cărei conţinut diferă

de la o persoană la alta;

- este un obiect atitudinal – cu alte cuvinte, conţine totalitatea

atitudinilor faţă de propria persoană, acestea fiind elemente
esenţiale ale componentei afective a sinelui;

• este complex, fiind alcătuit din numeroase faţete (difuză,

publică, privată, colectivă) care asigură, fiecare o bază, pentru
auto-evaluare (evaluarea de sine).
 Sinele ca structură centrală a fost o temă
frecventă în discuţiile teoretice, susţinută de
Claparede, Koffka, Cooley, Allport ş.a.

Conform acestui model, sinele este o structură

centrală a psihicului uman, un nucleu al psihicului
în jurul căruia se organizează toate percepţiile
persoanei şi al cărui rol este acela de a menţine
coerenţa experienţei personale şi persistenţa
identităţii personale.
Sinele ca schemă. Este viziunea lui Markus şi a
colaboratorilor săi care consideră că sinele este
un sistem de scheme, o structură a memoriei
alcătuită dintr-o colecţie de scheme.

Fiecare dintre acestea este o generalizare despre

sine şi conţine informaţii referitoare la
experienţele trecute şi la caracteristicile
personale.
Sinele ca o structură categorială ierarhică.

• În viziunea lui Rogers, Rosch, Cantor, Mischel

ş.a., sinele este o categorie cognitivă cu o
organizare internă de tip ierarhic, ale cărei
elemente sunt: trăsături, valori, amintiri despre
anumite evenimente şi comportamente.

• Acestea sunt organizate ierarhic, de la cele mai

concrete, specifice, până la cele mai abstracte,
generale.
 Sinele ca prototip cognitiv.

Această viziune asupra sinelui este susţinută de

rezultatele unor cercetări care indică faptul că
sinele este o categorie centrală în care sunt
comparaţi stimulii noi cu informaţia deja
existentă.
 Sinele ca reţea asociativă.

• Conceptul de sine este identificat cu o reţea a

memoriei asociative, în care informaţiile sunt
depozitate sub forma unor informaţii care au un
subiect (sinele) şi un predicat (episoade specifice
şi informaţii generale despre sine).

• În această reţea, sinele este un nod cu un număr

foarte mare de conexiuni
 • În culturile individualiste,
specifice lumii occidentale (Europa, America de Nord, Canada)
sinele este văzut ca fiind separat, unic, individual;

• El trebuie să fie independent şi autosuficient.

• Individul trebuie să aibe grijă doar de sine şi de membrii

familiei proprii.

• Sunt preţuite şi încurajate realizările individuale sau deciziile

personale şi prin urmare, se consideră că doar individul este
de lăudat sau de blamat pentru realizările sau greşelile sale.

• Se favorizează autonomia personală, tinereţea, schimbarea,

securitatea individuală şi egalitatea
 În culturile colectiviste, specifice Orientului,
• Sinele este văzut ca fiind interconectat, interrelaţionat, interdependent.

• Se pune accent pe familia extinsă sau pe grupul de apartenenţă;

• Orientarea este spre "noi" şi nu spre "mine".

• Este preţuită grija pentru familia extinsă care trece înaintea propriei
persoane,

• Se recompensează contribuţia la scopurile grupului,

• Sunt valorizate deciziile de grup iar laudele, vina sau ruşinea sunt
împărtăşite de tot grupul.

• Se valorizează datoria, ordinea socială, tradiţia, vârsta, securitatea

grupului, statusul şi ierarhia.
 Conceptul de sine (self-concept)

• Baumeister: conceptul de sine se referă

la "Totalitatea informaţiilor despre sine
stocate în memorie".

• Potrivit lui Rosenberg, conceptul de sine

se referă la "totalitatea gândurilor şi
simţămintelor unui individ care se referă
la el însuşi ca la un obiect".
 Conceptul de sine (self-concept)
Conţinutul sinelui :

• identităţile sociale pe care le deţine

individul (grupul de apartenenţă, grupurile
de referinţă, sistemul de statusuri şi roluri
sociale deţinut)

• dispoziţiile psihice (tendinţa de a se

comporta şi reacţiona ca bărbat sau femeie,
ca adolescent sau matur sau ţinând seama
de naţionalitate etc.);
 Conceptul de sine (self-concept)

• Structura sinelui este dată de relaţia dintre

identităţile sociale şi dispoziţiile psihice care este
unică pentru fiecare persoană;

• Dimensiunile sinelui – intensitatea, stabilitatea

şi consecvenţa – se referă la calitatea
sentimentelor şi gîndurilor despre sine;
 Conceptul de sine (self-concept)

Limitele sinelui – se referă la

sentimentele generate de
comportamentele sau achiziţiile individuale
vizibile şi judecate în plan social
(spre exemplu, mândria pentru proprietăţile
deţinute sau pentru statusul atins).
 Caracteristicile conceptului de sine

Este subiectiv:

• se bazează pe informaţii învechite, depăşite, despre noi

înşine;

• este afectat de faptul că indivizii obişnuiesc să

distorsioneze feed-back-ul primit din partea celorlaţi,
trecând-ul prin filtrul propriilor conţinuturi psihice;

• pune accent pe perfecţiune, ceea ce este greu de atins

• se supune expectaţiilor sociale, care cer modestie şi nu

egocentrism;
 Caracteristicile conceptului de sine
Este rezistent la schimbare:

• fiinţele umane tind să se "agaţe" de propriul

concept de sine, chiar şi atunci când au dovezi
că este depăşit;

• de asemenea, ei rămân cantonaţi în moduri de

auto-percepţie demodate;

• din această cauză indivizii se pot auto-iluziona şi

se pot opri din dezvoltarea personală;
 Caracteristicile conceptului de sine :
Este flexibil (dacă este sănătos):
• fiinţele umane se pot schimba de la un moment la altul,
de la o situaţie la alta şi, mai ales, se transformă de-a
lungul timpului;

• de aceea, este necesară o reajustare constantă a

concepţiei despre sine, de îndată ce apar schimbări sau
informaţii noi;

• "sănătatea" conceptului de sine se menţine prin fixarea

unor aşteptări realiste de la sine şi de la ceilalţi, prin
efortul de a adapta percepţia de sine la realitate, prin
exersarea voinţei de schimbare şi prin cultivarea
abilităţilor care facilitează schimbarea personală;
 Caracteristicile conceptului de sine :

Este multimensional:
• este alcătuit din sinele existent, privat
(sinele autoperceput, persoana care
credem că suntem),

• sinele dorit (persoana care dorim să fim),

• sinele ideal (persoana care ar trebui să

fim);
 Caracteristicile conceptului de sine :

• unii autori vorbesc despre sinele ideal

(persoana care am vrea să fim – bună,
morală, respectată etc.),

• sinele real (persoana care suntem cu

adevărat)

• sinele public (ceea ce credem că ceilalţi

cred despre noi şi care ne influenţează
sinele ideal şi pe cel real);
 Caracteristicile conceptului de sine :

• Cercetările moderne arată că avem un sine

stabil (alcătuit din schema despre sine, din
reţelele de informaţii despre propria persoană
care rămân relativ neschimbate pe tot parcursul
vieţii)

• sinele de lucru (working self-concept – care este

maleabil şi schimbător)
 Persoana cu un concept de sine pozitiv
Gândeşte pozitiv despre alţii
Se aşteptă să fie acceptată
Îşi evaluează pozitiv performanţele
Execută bine ceea ce are de făcut atunci
când este observată
Lucrează din greu pentru cei ce cer
standarde mai înalte
Se simte bine cu cei pe care îi percepe ca
superiori
Este capabilă să se apere împotriva
criticilor; nu este uşor de influenţat
Persoana cu un concept de sine
negativ
Cel mai adesea îi dezaprobă pe
ceilalţi
Se aşteaptă să fie respins
Îşi evaluează performanţele mai
puţin pozitiv
Execută prost ceea ce are de făcut
atunci când este observată
Lucrează din greu pentru cei ce cer
standarde scăzute
Se simte ameninţată de cei pe care îi
percepe ca superiori
Are dificultăţi în a se apăra de
critici; este uşor de influenţat
 • Tendinţa actuală, modernă, este de a înlocui
noţiunea de „concept de sine” cu cea de
„schemă de sine”.

• Conceptul de sine este văzut ca o structură

pasivă, constituită din caracteristici ale sinelui,

• iar schema de sine este considerată o structură

bazată pe procesare activă de informaţii.
 Conştiinţa de sine (self-consciousness) este un
termen care se referă la sinele ca obiect al propriei
atenţii.

Arnold H. Buss consideră că există două tipuri ale

conştienţei de sine:

- conştiinţa de sine privată care este o stare temporară de

reflecţie asupra aspectelor personale, intime, ale sinelui

- conştiinţa de sine publică, starea temporară de reflecţie

asupra aspectelor manifestate în public ale sinelui,
 Duval şi Wicklund introduc temenul
conştienţă de sine (self-awareness)

• subiectivă: definită ca o stare de conştiinţă în care

atenţia este focalizată pe evenimente externe
conştiinţei, corpului propriu sau istoriei personale

• obiectivă: stare de conştiinţă în care atenţia este

focalizată în mod exclusiv asupra sinelui (propria
conştiinţă, istoria personală, corpul propriu sau
oricare alt aspect personal)
• Stima de sine este componenta evaluativă a sinelui
şi este expresia judecăţilor de valoare pe care le
facem cu privire la valoarea elementelor care intră în
alcătuirea acestuia.

• Judecăţile de valoare generează anumite atitudini faţă de

sine: faţă de propriile abilităţi, talente, comportamente,
credinţe, gânduri, emoţii.

• Acest set de atitudini faţă de propria persoană este un element

principal al stimei de sine.

• Aceste atitudini implică trăiri afective – emoţii pe care

persoana le trăieşte atunci când se referă la propria persoană.
• Stima de sine este strâns legată de succesele pe care persoana le-a avut
de-a lungul vieţii şi este susţinută de acestea.

• Indivizii îşi menţin un nivel acceptabil al stimei de sine şi prin evitarea

eşecului sau a posibilităţii manifestării acestuia

• W. James considera că diminuarea pretenţiilor poate fi la fel de

gratifiant pentru un individ ca şi îndeplinirea lor.

• Tot James arăta că nivelul stimei de sine a unui individ nu poate fi

dedus din realizările obiective ale acestuia, ci din măsura în care
aceste realizări sunt relevante pentru aspiraţiile lui personale.
 C.H. Cooley realizează o analiză a conceptului stimă de sine
şi ajunge la concluzia că nu ne putem măsura propria
valoare decât pe baza judecăţilor celorlalţi cu privire la noi.

• Mai mult, contează cine ne judecă: oamenii de succes, cu

status, putere şi recunoaştere socială sau oamenii mai
modeşti, lipsiţi de aceste atribute.

• De asemenea, Cooley arăta că este important şi ceea ce ne

imaginăm că cred ceilalţi despre noi, iar ceea ce ne
imaginăm se află în strânsă legătură cu felul în care am fost
trataţi de-a lungul vieţii, deci cu experienţa noastră
interpersonală.
Leon Festinger (1954) elaborează teoria comparării
sociale.

• Fiinţele umane au o tendinţă înnăscută de a-şi evalua

opiniile şi abilităţile, însă, pentru că nu au la dispoziţie
mijloace obiective, nonsociale, pentru a face aceste
comparaţii, ei realizezează acestă evaluare prin compararea
cu opiniile şi abilităţile altor persoane.

• În general, fiinţele umane tind să se compare cu persoane

similare; în cazul comparării abilităţilor, ele tind să se
compare cu persoane pe care le consideră puţin mai bune
decât ele.
Leon Festinger - teoria comparării sociale.

• Compararea cu persoane care diferă foarte mult – mai

ales în cazul opiniilor – nu aduce prea multe informaţii
utile pentru a estima acurateţea propriilor opinii.

• Consecinţa principală a comparaţiilor sociale este

schimbarea personală în domeniul opiniilor sau al
abilităţilor printr-un proces de asimilare a noului;

• Intensitatea şi amploarea schimbării depind de

importanţa, relevanţa şi atracţia faţă de grupul de
referinţă, iar incapacitatea de a atinge standardele
grupului este percepută ca insatisfacţie
 Morris Rosenberg (1965)

• A fost preocupat în general de măsurarea nivelului stimei de

sine.

• Pentru acesta, trebuia să stabilească mai întâi care sunt

componentele şi structura acesteia.

• În concepţia lui, stima de sine trebuie privită ca fiind un tip de

atitudine;

• Rosenberg definea atitudinea ca pe o reacţie emoţională de

apreciere sau respingere, cu rol de evaluare a unor fenomene,
practici, comportamente sociale, persoane sau categorii de
persoane etc.

• Prin urmare, stima de sine, în concepţia lui Rosemberg, este

o atitudine evaluativă cu privire la propriul sine.
• Cred că sunt un om de valoare sau cel puţin la fel de bun(ă) ca alţii.

• Cred că am câteva calităţi remarcabile.

• În general, înclin să cred că sunt un (o) ratat(ă), un (o) nerealizat(ă).

• Sunt capabil(ă) să fac lucruri la fel de bine ca ceilalţi oameni.

• Nu cred că am prea multe lucruri cu care să mă pot mândri.

• Am o atitudine pozitivă faţă de propria persoană.

• În ansamblu, sunt mulţumit (ă) de mine.

• Aş vrea să pot avea mai mult respect faţă de propria persoană.

• Din când în când am senzaţia că sunt inutil(ă)

• Uneori cred că nu sunt bun(ă) de nimic.

 Interacţionismul simbolic
• Porneşte de la ideea potrivit căreia individul
descoperă cine este în urma interacţiunilor cu
alte persoane, în urma cărora are acces la
opiniile acestora.

• În ceea ce priveşte stima de sine, interacţioniştii

pornesc de la convingerea că suntem cu toţii
afectaţi de reacţiile pe care le au ceilalţi la
adresa noastră;

• În cazul în care aceste reacţii sunt în mod

constant negative sau în mod constant pozitive,
ele se vor regăsi în stima noastră de sine.
• În viziunea lui Mark Leary, stima de sine se aseamănă
unui barometru care măsoară starea relaţiilor noastre cu
ceilalţi.

• Atunci când aceste relaţii sunt bune, individul se simte

inclus, acceptat, iubit şi prin urmare stima sa de sine
creşte.

• Atunci când aceste relaţii sunt mai puţin bune, individul se

simte respins, exclus şi dispreţuit, iar stima sa de sine va
scădea.

• Prin urmare, scopul acestui barometru este unui corectiv:

atunci când starea relaţiilor personale nu este bună, stima
de sine scăzută ne avertizează că este cazul să luăm
măsuri şi să rezolvăm aceste probleme.
 • Conceptul de auto-eficacitate (self-
efficacy) a fost propus de Alfred Bandura ca
parte a unei teorii mai largi – teoria învăţării
sociale.

• Auto-eficacitatea = ansamblul de credinţe

cu privire la propria capacitate de a rezolva
cu succes o sarcină sau de a atinge un ţel.
• Bandura priveşte individul ca pe un agent:

• o persoană care influenţează în mod

intenţionat, voluntar, propria funcţionare şi
circumstanţele propriei vieţi,

• deci poate fi caracterizată drept o persoană

care se auto-organizează,

• reflectează asupra propriului sine şi, în

general, este proactivă.
• Sentimentul de auto-eficacitate creşte
capacitatea de efort şi perseverenţa în
atingerea scopurilor personale.

• Credinţele personale legate de auto-

eficacitatea proprie sunt o componentă
esenţială a motivaţiei şi comportamentelor
umane.

• Indivizii tind să se angajeze în activităţi pentru

care simt că au un grad înalt de auto-
eficacitate şi se retrag din faţa celor pentru
care consideră că nu au.
 • Cel mai des, oamenii se comportă potrivit cu
credinţele lor; prin urmare, sentimentul de auto-
eficacitate funcţionează ca un mecanism de
îndeplinire a profeţiei.

• A. Bandura arăta că performanţa şi motivaţia sunt

influenţate de gradul de încredere al indivizilor în
propria eficacitate.

• Indivizii cu un nivel înalt al auto-eficacităţii tratează

sarcinile dificile ca pe nişte provocări şi nu ca pe
ameninţări ce trebuie evitate
Există patru surse de informaţie pe baza cărora
individul îşi evaluează nivelul propriu de
eficacitate:

- Performanţele proprii

- Experienţele vicariante

- Persuasiunea verbală

- Feedback-ul fiziologic
 Auto-observarea
• Este un proces care ne informează asupra propriei noastre
persoane şi este, în general, folosit pentru a ne evalua
progresul făcut spre atingerea scopului.

• De asemenea, are rolul de a ne motiva pentru schimbările

comportamentale necesare împlinirii ţelurilor noastre.

• Doi factori sunt importanţi în acest proces: regularitatea şi

proximitatea.

• Regularitatea se referă la necesitatea de a ne observa în

permanenţă comportamentul

• Proximitatea se referă la faptul că este necesar să ne observăm

comportamentele atunci când le "producem" sau imediat după.
 Auto-evaluarea
• Este procesul prin care un individ îşi compară performanţa
curentă cu cea dorită, deci, cu scopul de atins.

• Ea presupune un set de standarde şi depinde de importanţa

scopului.

• Pe de altă parte, scopul în sine trebuie să fie suficient de important şi

să fie clar formulat pentru a declanşa auto-evaluarea şi a motiva.

• Formularea clară a scopurilor este importantă pentru că precizează

sau estimează cantitatea de efort necesară pentru a avea succes
ceea ce are ca efect secundar întărirea sentimentului autoeficacităţii.

• Atingerea scopului va genera satisfacţie şi va genera o autoevaluare

pozitivă doar dacă scopul are o anumită valoare pentru individ.

• Cu cât e scopul mai valoros, cu atât va creşte sentimentul de

satisfacţie şi cel al auto-eficacităţii.
• Auto-handicaparea poate fi definită ca fiind
orice acţiune, afirmaţie sau alegere prin
intermediul căreia un individ externalizează
eşecul şi internalizează succesul;

• Cu alte cuvinte, sunt acţiuni sau strategii prin

care indivizii încearcă să-şi scuze eşecul sau
să-şi atribuie succesul.
 Cercetările recente realizate de Leary şi Shepperd au
indicat două tipuri de auto-handicapare:

• Auto-handicaparea comportamentală se referă la situaţia în

care individul îşi construieşte în mod activ obstacole şi
impedimente care vor îi reduce posiblităţile de a realiza
performanţe în rezolvarea unor sarcini şi care îi furnizează
scuze pentru eşec.

• Auto-handicaparea revendicată se referă la situaţia în care

individul pretinde că există circumstanţe care induc un
handicap în atingerea succesului (lucru care poate fi adevărat
sau fals), dar nu se angajează în acţiuni care să înlăture
aceste circumstanţe.
• Unul dintre scopurile auto-handicapării este acela
de a proteja sinele individului;

• Un alt scop este managementul impresiilor pe

care le formăm în ceilalţi, din dorinţa ca aceştia să
nu ne evalueze negativ performanţele.

• Altfel spus, utilizarea strategiilor auto-handicapării

face ca ceilalţi să îi acorde individului mai multă
apreciere în cazul succesului şi să îl blameze mai
puţin în cazul eşecului.
 • Synder and Smith consideră că putem vorbi
despre auto-handicaparea cronică

• care se defineşte ca fiind un set de strategii prin

care individul îşi induce dispoziţii şi simptome care
inhibă îi performanţele şi îi permit să menţină un
mediu în care este maximizat feedback-ul pozitiv şi
este minimizat cel negativ din partea celorlaţi.
Strategii comportamentale de auto-handicapare:

• amânarea,

• lipsa efortului,

• lipsa practicii sau evitarea oportunităţilor de a practica,

• alegerea unor activităţi care inhibă performanţa cum ar

fi consumul de alcool şi de droguri,

• lipsa somnului,

• stabilirea unor scopuri prea înalte,

• implicarea excesivă în activităţi care nu sunt legate de

sarcină.
 Strategii de auto-handicapare revendicate
• invocarea anxietăţii în situaţii de testare sau evaluare,

• anxietate socială,

• dispoziţie proastă,

• evenimente traumatice de viaţă,

• boală,

• simptome psihologice,

• efecte secundare ale medicamentelor,

• simptome emoţionale şi fizice.

• Legătura auto-handicapării cu o serie întreagă de
comportamente dazadaptative ale individului
precum şi cu anumite trăsături de personalitate:

• stimă de sine scăzută,

• intraversiune,
• lipsa voinţei şi a auto-determinării,
• anxietate socială,
• perfecţionism excesiv,
• idei exagerate legate de performanţă,
• rezultate academice slabe,
• lipsa abilităţilor de coping sau prezenţa unor
strategii de coping negative
• Auto-monitorizarea este o caracteristică
personală care îl determină pe individ să
fie atent la situaţiile sociale astfel încât
să-şi poată ajusta comportamentul pentru
a se potrivi mai bine acelor situaţii.
 Persoanele cu grad înalt de auto-monitorizare:

• se integrează uşor în situaţiile sociale, interacţionează cu

uşurinţă,
• sunt sensibile la indiciile sociale,
• au atitudini deschise faţă de ceilalţi,
• îşi variază comportamentele de la o situaţie la alta,
• interpretează corect semnalele non-verbale,
• sunt mai preocupate să reacţioneze corect la situaţie decât
să fie în acord cu propriile convingeri.
• dacă reuşita lor depinde de o altă persoană sunt capabile
să îşi aducă aminte mai multe informaţii despre aceasta şi
să realizeze rapid raţionamente legate de aceasta.
• se descriu pe ele însele ca fiind flexibile, adaptabile şi
îndrăzneţe, tind să îşi explice comportamentele pe baza
factorilor situaţionali.
• Persoanele cu grad scăzut de auto-monitorizare:

• se conformează într-o măsură mică normelor

sociale.
• sunt mai puţin sensibile la indiciile sociale
• au un comportament constant, slab influenţat de
situaţiile în care se află,
• sunt atente la propriile convingeri şi nevoi,
• comportamentele lor sunt influenţate în foarte mare
măsură de dispoziţiile şi stările lor interioare.
• se descriu ca persoane cu principii şi
comportamente constante,
• nu relaţionează cu uşurinţă, dar relaţiile pe care le
stabilesc sunt profunde şi de durată,
• îşi explică propriile comportamente pe baza
dispoziţiilor şi trăirilor interioare
Auto-dezvăluirea este definită ca act intenţionat
de revelare a informaţiilor despre sine către alte
persoane, informaţii care pot fi semnificative
(profunde) sau triviale (superficiale).

• Informaţiile împărtăşite nu sunt orice fel de

informaţii, ci trebuie să fie din cele greu de aflat de
către ceilalţi iar împărtăşirea lor trebuie să fie
voluntară.
 Există o serie de beneficii ale auto-
dezvăluirii:

• facilitează apropierea de ceilalţi şi formarea

unor relaţii bazate pe înţelegere, intimitate
şi susţinere,

• asigură o sănătate mintală mai bună şi (aşa

cum arată unele cercetări) un sistem
imunitar mai puternic
• Însă mulţi oameni se tem să se auto-dezvăluie
de frică:

• pentru a nu fi respinşi,

• pentru a nu-şi expune punctele slabe,

• pentru a nu pierde susţinerea celorlaţi

• din dorinţa de a-şi proteja sau schimba

imaginea socială