INGRIJIRI NURSING IN

INSUFICIENTA RESPIRATORIE.
STOPUL CARDIO-RESPIRATOR.

STAGIU CLINIC
 Insuficienta respiratorie reprezinta incapacitatea plamanilor de a face
fata schimburilor normale de gaze in conditii de repaus si efort.
 Cauzele insuficientei respiratorii acute:

 Astuparea completa sau aproape completa a cailor respiratorii

superioare:
 Inec

 Strangulare

 Diferite compresiuni asupra traheei

 Patrunderea in trahee a unor lichide sau secretii gastrice

 Incarcarea traheobronsica la bolnavii cardiaci, grave afectiuni

pulmonare, coma alcoolica
 Traumatisme toracice cu consecinte grave pentru dinamica
respiratorie
 Fracturi costale cu volet toracic

 Hemopneumotorax

 Pneumomediastin
 Deprimarea prin substante toxice a functiei centrilor
respiratorii:
 Somnifere sau droguri in cantitati mari

 Electrocutare

 Traumatisme craniocerebrale

 Afectiuni neuromusculare ale sistemului respirator

care apar in:
 Electrocutare

 Intoxicatii cu strignina etc.

MANEVRE DE ELIBERARE A CAILOR RESPIRATORII.
 In obstructii ale cailor respiratorii superioare prin aspirare de corpi
straini( obiecte din metal sau plastic, alimente, lichide) este obligatorie
indepartarea acestora pentru ca pacientul sa respire eficient.
 Manevra Heimlich- in conditii de aspirare de corpi straini in caile
respiratorii superioare sau de inec, cu pacientul constient, salvatorul se
aseaza in spatele victimei pe care o cuprinde cu ambele brate la nivelul
bazei toracelui, cu pumnul in epigastru si realizeaza 4-5 compresiuni
bruste in sens intern si cranial. Pentru stimularea tusei si expectorarea
corpului strain se pot aplica 4-5 lovituri cu palma in regiunea
interscapulara.
 Daca victima este inconstienta , va fi intinsa in decubit dorsal, iar
salvatorul se va plasa deasupra victimei, efectuind aceeasi compresie la
baza toracelui, in sens cranial pentru evacuarea corpului strain si
reluarea respiratiei spontane. Dupa reusita manevrei bolnavul se aseaza
in pozitie laterala de siguranta.
 Pozitia laterala de siguranta- este indicata pacientilor
inconstienti, dar cu functie respiratorie conservata.
 Avantajele acestei pozitii- nu permite limbii sa cada spre
posterior mentinand astfel deschise caile aeriene superioare si
reduce riscul aspirarii continutului gastric in caile respiratorii
superioare si reduce riscul aspirarii continutului gastric in caile
respiratorii superioare in cazul unei eventuale regurgitari.
 Intubatia orotraheala
 Materiale necesare:laringoscop, sonda de
intubatie,aspirator, sursa de oxigen,manusi de
cauciuc,medicamente anestezice locale.
 Tehnica este efectuata de medic sau cadre specializate pentru aceasta manevra.
 -Sonda de intubatie poate fi introdusa nasotraheal sau orotraheal.

 Sub anestezie generala( se mai poate utiliza si anestezia locala a laringelui.

 -Pozitia pacientului este de decubit dorsal ( uneori se poate aseza sub ceafa un
sac cu nisip)
 -capul se extinde mult spre spate

 -se introduce lama laringoscopului in cavitatea bucala cu blandete

 Se incarca limba pe lama laringoscopului

 -cu varful lamei prin miscari succesive de inainte – inapoi se agata epiglota care
se ridica in sus descoperind orificiul glotic
 In cazul folosirii laringoscopului cu lama curba nu este necesara incarcarea
epiglotei
 -se introduce sonda traheala in orificiul glotei, fara a forta

 -se verifica prezenta sondei in trahee- prin apasari ritmice pe torace trebuie sa se
perceapa suflu de aer prin sonda
 - la nevoie se poate utiliza pipa Guedel marimea ei fiind egala cu distanta dintre
coltul gurii si tragus. Se introduce cu concavitatea in sus pana ce varful atinge
palatul, apoi se rasuceste 180 de grade si se introduce pana cand varful atinge
palatul apoi se introduce pana cand inelul pipei este la nivelul buzelor.
 Accidentele intubatiei traheale:
 - ruperea corzilor vocale prin utilizarea unor sonde groase sau
manevre brutale
 -rupturi ale traheei prin utilizarea sondelor de calibru mare sau
prin destinderea exagerata si mentinerea timp indelungat al
balonului de etansare
 -edemul de glota dupa detubare.
 Traheostomia.
 Consta in realizarea unui orificiu la nivelul traheei- prin incizie chirurgicala- si introducerea unei
canule prin acest orificiu in scopul asigurarii respiratiei pe aceasta cale.
 Canula corect introdusa in trahee va avea ca efect:

 Aparitia fluxuluiaerian zgomotosprin canula

 Afonie

 Aparitia de cele mai multe ori a tusei

 Ameliorarea insuficientei respiratorii.

 Rolul asistentei in efectuarea traheostomiei:

 Pregatirea materialului si a instrumentarului necesar:

 Canule de traheostomie

 Trusa pentru traheostomie

 Casoleta cu campuri sterile

 Casoleta cu comprese sterile

 Manusi sterile

 Seringi si ace sterile

 Solutii pentru anestezia locala

 Solutii antiseptice

 Pregatirea psihica a pacientului- explicarea procedurii

 Pregatirea fizica a pacientului- asezarea in decubit dorsal cu capul in hiperextensie

 Realizarea campului operator- dezinfectia cu alcooliodat a regiunii cervicale, anterior si lateral

 Servirea medicului cu instrumentar necesar efectuarii anesteziei locale si inciziei

 Dupa introducerea canulei fixarea acesteia in jurul gatului cu ajutorul unei mese.
 Ingrijiri dupa traheostomie.
 Supravegherea atenta a permeabilitatii

 Observarea plagii- eventuale sangerari

 Toaleta plagii- daca apar cruste, acestea se inmoaie fara a introduce solutii
antiseptice in orificiu
 Umidificarea aerului inspirat

 Schimbarea canulei la intervale stabilite de medic

 Efectuarea toaletei cavitatii bucale de 3 ori pe zi

 Piesa interioara a canulei va fi curatata frecvent cu solutii

 Instruirea pacientului si familiei privind ingrijirea la domiciliu

 Decanularea:

 Dureaza aproximativ o saptamana

 Scoaterea canulei se face progresiv, timp de cateva ore pe zi,pacientul fiind

supravegheat atent.
 Daca apar semne de hipoventilatie se reintroduce, urmand ca in urmatoarele
zile sa se prelungeasca progresiv perioadele fara canula
 Trebuie precedata de o buna pregatire psihica a pacientului care s-a
dezobisnuit sa respire pe nas si se teme de asfixie mai ales in timpul noptii.
 Aspiratia traheobronsica.
 Are ca si scop:

 Prevenirea obstructiei cailor respiratorii prin stagnarea secretiilor.

 Prevenirea infectiei pulmonare determinate de stagnarea secretiilor.

 Materiale necesare:

 Dispozitiv de aspiratie

 Sonde sterile

 Manusi sterile

 Prosop

 Solutie sterila pentru umectarea sondei

 Comprese sterile

 Interventii:

 Asigurarea intimitatii

 Pregatirea psihica a pacientului

 Pregatirea fizica- pozitia semisezand daca nu este contraindicat

 Asamblarea echipamentului de aspiratie

 Umectarea sondei ce urmeaza sa fie introdusa prin canula

 Introducerea sondei cu miscari blande prin orificiul canulei

 Aspirirea secretiilor timp de cel mult 10 sec-pentru a nu produce hipoxie

 Se repeta aspirarea dupa oxigenarea pacientului.

 Dupa terminarea procedurii se curata canula de traheostomie.

 Drenajul toracic.
 Scop

 Drenarea lichidelor, sangelui sau aerului din cavitatea pleurala si

restabilirea unei presiuni negative care sa faciliteze expansiunea
plamanului.
 Conditii esentiale

 Sistemul de drenare sa fie perfect intretinut, tuburile sa nu fie obstruate

 Respectarea normelor de asepsie.

 Sisteme de drenaj

 Cu un flacon de drenaj este cel mai simplu, functionalitatea drenajului

este atestata de aparitia unor bule de aer in lichidul din flacon.
 Cu doua flacoane de drenaj acest sistem are avantajul masurarii
secretiilor provenind din drenul toracic cu mai multa precizie.
 Cu trei flacoaneare avantajul obtinerii unei diferente de presiune in
cavitatea pleurala si flacoanele de drenare, ceea ce face sa scada
presiunea in interior.
 Interventiile asistentei.
 Asezarea pacientului in pozitie semisezand

 Explicarea tuturor manevrelor pentru a combate starea de

anxietate a bolnavului
 Fixarea tubulaturii la pat si asezarea flaconului sub nivelul
toracic
 Observarea drenajului: volum, tipul, ritmul scurgerii

 Observarea fluctuatiilor flotorului

 Solicitarea pacientului sa respire profund si sa tuseasca la doua

trei pentru a favoriza drenajul lichidelor
 In caz de spargere a flaconului pensarea tubulaturii si
schimbarea flaconului.
 Este interzisa ridicarea flaconului plin cu secretii fara
pensarea tubulaturii deoarece lichidele pot fi reintroduse in
cavitatea pleurala.
 Kinetoterapie respiratorie.
 Interventii pentru mobilizarea secretiilor.
 - hidratarea- este eficace pentru functionarea sistemului mucociliar. La un pacient cu o hidratare adecvata, o tuse slaba poate usor disloca
secretiile. Se recomanda 2000-2500 ml lichide/zi.
 - Umidificarea

 - consta in umidificarea aerului la aerul inspirat

 -pastreaza caile aeriene umede si permite debarasarea secretiilor

 -se realizeaza cu pulverizatoare sau recipiente cu apa asezate pe o sursa de caldura.

 - nebulizarea

 Consta in adaos de umiditate sau medicamente la aerul inspirat.

 Se realizeaza prin pulverizare sau cu ajutorul aerosolilor- un amestec de gaz cu un medicament dispersat in particule sferice de ordinul
micronilor( antibiotice, antialergice,bronhodilatatoare, expectorante).
 Tapotamentul.

 Consta in lovirea peretelui toracic, cu mana ritmic, pe toata suprafata, timp de 1-2 minute

 Incheietura mainii trebuie sa fie relaxata iar cotul in flexie

 Pacientul este rugat sa respire lent si adanc

 Toracele pacientului trebuie sa fie acoperit

 Este contraindicat la pacientii cu osteoporoza sau coaste fracturate si la cei cu probleme de coagulare.

 Vibrația –

 Pacientul este rugat sa inspire adanc pe gura si sa expire lent pe nas

 In timpul expiratiei se aplica cu mana pe peretele toracic o presiune usoara si oscilatorie

 Dupa 5 expiratii pacientul este incurajat sa tuseasca si sa expectoreze

 Este contraindicata la sugari si copii mici.

 Drenajul postural.

 Este un procedeu pozitional care permite eliminarea secretiilor. Pozitia pacientului se schimba la 20-30 min :

 Decubit ventral cu perna sub abdomen

 Decubit ventral cu patul inclinat la 20 de grade

 Decubit dorsal

 Decubit lateral drept

 Decubit lateral stang

 Pozitie sezand

 La sfarsitul fiecarei pozitii pacientul este rugat sa respire profund. Se renunta la pozitiile in care pacientul prezinta disconfort sau dispnee.

 Este contraindicat la pacientii cu leziuni ale maduvei spinarii sau hipertensiune intracraniana.
 Oxigenoterapia.
 Scop:

 Asigurarea unei cantitati corespunzatoare de oxigen la tesuturi pentru combaterea

hipoxiei determinata de:
 Scaderea oxigenului alveolar

 Diminuarea hemoglobinei

 Tulburari in sistemul circulator

 Probleme care interfereaza cu difuziunea pulmonara

 Trecerea oxigenului de la nivelul pulmonar in sange este conditionata de urmatorii

factori:
 Presiunea partiala a oxigenului in amestecul gazos de respirat

 Coeficientul de solubilitate al oxigenului

 Cantitatea de hemoglobina

 Starea parenchimului pulmonar

 Starea peretelui alveolar

 Indicatii:

 Hipoxii circulatorii- insuficienta cardiaca,edem pulmonar acut,infarct miocardic

 Hipoxii respiratorii de diverse cauze si grade: stari de soc,bolnavi anesteziati cu anestezie

generala pana la revenirea starii de constienta,
 bolnavii cu complicatii postoperatorii- hemoragie,tulburari circulatorii,respiratorii

 lehuze si nou nascuti cu suferinte in oxigenare.

 Surse de oxigen:

 Statie centrala de oxigen

 Microstatie

 Butelie cu oxigen

 Metode de administrare:

 Prin sonda nazala:

 Este metoda cea mai frecvent utilizata metoda

 Permite administrarea oxigenului in concentratie de 25-45%

 Poate fi utilizata pentru o terapie pe termen lung

 Nu poate fi utilizata la pacientii cu afectiuni ale mucoasei nazale

 Prin masca ( cu sau fara reinhalarea aerului expirat)

 Permite administrarea oxigenului in concentratie de 40-60%

 Este incomoda datorita sistemului de prindere si etanseizare

 Accentueaza starea de anxietate, mai ales la copii

 Poate cauza iritatia tegumentelor fetei

 Nu se utilizeaza la cei cu arsuri la nivelul fetei.

 Ochelari pentru oxigen:
 Prevazuti cu doua sonde care se baga in ambele nari

 Se utilizeaza la copii si pacientii agitati

 Sunt mai bine tolerati de pacient

 Cortul de oxigen

 Frecvent utilizat la copii

 Concentratia oxigenului nu poate depasii 50%

 Are dezavantajul ca atmosfera de sub cort se incalzeste si se

supraincarca
 cu vapori datorita faptului ca pacientul inspira si expira in
acelasi mediu.
 Oxigenul introdus in cort se va umidifica ci trecut prin instalatii
de racire
 In cort se pot monta instalatii de racire

 Copii vor fi supravegheati permanent, pentru a nu disloca cortul.

 Echipamentul necesar administrarii oxigenului:
 Sursa de oxigen

 Umidificator

 Sonda nazala, cateter,masca de oxigen sau cort

 Material adeziv pentru fixarea sondei

 Interventiile asistentei:
 Pregatirea psihica a pacietuntului asigurandu-l de luarea tuturor masurilor de
precautie si asezarea pacientului intr-o pozitie corespunzatoare daca este posibil
semisezand-favorizeaza expansiunea pulmonara.
 Asamblarea echipamentului

 Dezobstruarea cailor respiratorii

 Masurarea lungimii sondei pe obraz de la nara la tragus

 Umectarea sondei cu apa sterila pentru favorizarea insertiei si prevenirea lezarii

mucoasei.
 Introducerea sondei in nara si fixarea acesteia pe obraz cu benzi de leucoplast

 Daca se utilizeaza masca de oxigen aceasta se va folosi acoperind nasul si gura

bolnavului si se va fixa cu o curea in jurul capului
 Fixarea debitului de administrare a oxigenului in functie de prescriptia medicului

 Aprecierea raspunsului terapeutic al administrarii oxigenului ( observarea culorii

tegumentelor, masurarea respiratiei si pulsului
 Supravegherea pacientului pentru a observa aparitia complicatiilor

 Supravegherea echipamentului de administrare a oxigenului- presiune, debit.

 Acordarea suportului psihic al pacientului pe timpul administrarii oxigenului si

combaterea oricarei cauze de disconfort.
 Mobilizarea periodica a sondei

 Scoaterea sondei o data pe zi si introducerea in cealalta nara

 Incidente /accidente:
 Daca recipientul pentru barbotarea oxigenului se rastoarna,
lichidul poate fi impins de oxigen in caile respiratorii ale
bolnvului asfixiindu-l
 In cazul utilizarii prelungite a oxigenului in concentratii
mari sau la presiuni ridicate pot aparea:
 Iritarea locala a mucoasei

 Congestie si edem alveolar

 Hemoragie intraalveolara

 Atelectazie

 Patrunderea gazului in esofag duce la distensie abdominala.

 RESUSCITAREA CARDIACA
 Restabilirea functiei inimii, metodele prin care se face posibila reluarea activitatii
cardiace.
 Simptomele si diagnosticul stopului cardiac:

 Pierderea constientei

 Abolirea reflexelor

 Prabusirea circulatiei

 Absenta pulsului la arterele periferice

 Prabusirea TA

 Coloratia palida sau cianotica a tegumentelor

 Hipotonie musculara generalizata

 Oprirea respiratiei

 Midriaza pupilara progresiva

 Absenta reflexului fotomotor

 Esentiale pentru diagnosticul rapid sunt;

 pierderea cunostintei

 Absenta pulsului la femurala si carotida

 Lipsa respiratiei sau respiratia agonica.

 TRATAMENTUL STOPULUI CARDIAC.
 Schematic poate cuprinde 3 etape:
 Etapa de instituire a respiratiei artificiale si a masajului cardiac
extern- se aseaza bolnavul in decubit dorsal, se asigura
libertatea cailor aeriene superioare, respiratia artificiala, se
incepe masajul cardiac extern si defibrilarea electrica
 Etapa de restabilire a functiilor cardio-respiratorii spontane-
continua masajul cardiac si ventilatia artificiala, se instituie
tratament perfuzabil,se face defiibrilarea electricasi masaj
cardiac intern daca cel extern este ineficient.
 Etapa de postresuscitare- vizeaza monitorizarea functiilor vitale
cardiocirculatorii, respiratorii si a sindromului cerebral post
hipoxic.
 Masajul cardiac extern reprezinta compresiunea cardiaca
externa prin apasarea sternului pentru a realiza o presiune
sanguina suficienta generala si pulmonara.
 Executarea masajului cardiac extern:
 Realizarea libertatii cailor aeriene

 Ventilatie pulmonara

 Bolnavul se aseaza pe un plan dur in decubit dorsal cu membrele inferioare inferioare mai ridicate
decat capul cu 30-40 grade
 Se apasa cu podul ambelor palme suprapuse pe treimea inferioara a sternului astfel incat sternul sa

se deprime cu 5-8 cm.

 Apasarea trebuie sa se faca folosind o forta suficienta, dar blanda incat sa nu fractureze coastele.

 La copilul mic compresia se face numai cu 2-3 degete

 Dupa compresia sternului bratele se relaxeaza dar fara a parasi sternul

 Ritmul este de 60 ori/minut

 Se opreste numai cand se reia respiratia spontana si apar contractii autonome ale inimii.

 Semne de abandonare ale resuscitarii cardiorespiratorii:

 Cord flasc dupa 30-60 min

 Persistenta midriazei

 Areflexie

 Absenta respiratiei spontane

 Absenta pulsului si a TA

 Cianoza intensa

 Tegumente marmorate

 Coma profunda

 Traseu EKG plat.