- ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI MEDIUL JURIDIC -

CUPRINS
I. INTRODUCERE
II. PREZENTARE
1. Principiul legalității
2. Legalitatea și oportunitatea
3. Emiterea actului administrativ
4. Funcționarul public
III. ARGUMENTARE
1. Apariția principiului legalității
2. Legalitatea
3. Competența
3.1 Competența materială
2.2 Competența teritorială
3.3 Competența personală
4.4 Competența personală
4. Legalitatea și oportunitatea în contetul puterii discreționare
5. Actul administrativ
IV. CONCLUZII
V. BIBLIOGRAFIE
 I. INTRODUCERE
• Pentru înțelegerea noțiunii de administrație
publică, se pleacă de la un concept mai
general, de administrație, care provine din
latinescul „administer”, tradus mot a mot prin
sevitor, ajutător sau instrument.
• Noțiunea de administrație include atât
administrația publică cât și administrația
particulară, ambele având în comun faptul
administrativ, ca acțiune socială care
înfăptuiește realizarea unor interese. În
funcție de gruparea socială căreia îi aparține
faptul administrativ, administrația poate fi
publică sau privată, acestă dihotomie făcându-
se după natura interesului urmărit, general
sau particular.
• Administrația publică, spre deosebire de cea
privată, poate utiliza, atuncă când este
necesar, mijloace de constrângere izvorâte din
prerogativele de putere publică, administrația
publică fiind o activitate socială, desfășurată în
interes general și în regim de putere publică.
• Distincția dintre administrația publică centrală
și cea locală are la bază utilizarea anumitor
criterii care vizează competența teritorială și
materială a organelor ce compun
administrația publică, precum și natura
interesului pe care acestea îl promovează.
Astfel, administrația publică centrală își
exercită competența teritorială la nivelul
întregului teritoriu național, iar cea locală doar
la nivelul unităților administrativ-teritoriale.
• Relația mediu juridic – administrație derivă din
faptul că statul în organizarea sa structurală şi în
desfăşurarea activităţilor sale este guvernat de
reguli juridice care-i reglementează cadrul
instituţional de manifestare a puterii publice. Statul
de drept are cu atât mai multă nevoie de cadrul
normativ adecvat deoarece normele juridice
reprezintă nu numai suportul organizării sale şi al
acţiunilor întreprinse, dar şi pentru că aceleaşi
reguli îi circumscriu limitele în care şi până la care
el îşi poate manifesta intervenţia social-juridică.
 II. PREZENTARE
1. Principiul legalității
2. Legalitatea și oportunitatea
3. Emiterea actului administrativ
4. Funcționarul public
 1. Principiul legalității

• Legalitatea reprezintă un principiu

fundamental care stă la baza fenomenului
administrativ și căruia i se subordonează
acțiunea administrației publice, scopul
fundamental al administrației publice fiind
acela de a asigura realizarea interesului
general, public, transpus în lege.
 2. Legalitatea și oportunitatea
• Administraţia publică este acea activitate care
se desfăşoară în limita şi spiritul legii şi în
conformitate cu aceasta, având obligaţia de a
lua toate măsurile pentru restabilirea ordinii
juridice încălcate. Legalitatea corespunde
literei legii, pe când oportunitatea corespunde
spiritului ei.
 3. Emiterea actului administrativ
• Principala formă de activitate a administraţiei
publice, o reprezintă emiterea (organ
unipersonal), adoptarea (organ colegial)
actelor administrative, care în mod obligatoriu
trebuie să fie emis pe baza şi în vederea
executării legii, ca obligaţie legală ce realizează
în fapt conţinutul competenţei materiale a
autorităţilor administraţiei publice.
 4. Funcționarul public
• Potrivit art. 371 din Codul Administrativ, funcţionarul
public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o
funcţie publică. În funcţie de categoria din care fac parte,
funcţionarii publici iau decizii şi/sau desfăşoară activităţi
cu caracter tehnic, pentru a asigura continuitatea
funcţionării în interes public general a autorităţilor şi
instituţiilor publice. Prin întreaga lor activitate,
funcţionarii publici acţionează în condiţii de obiectivitate,
profesionalism, legalitate şi imparţialitate pentru
îndeplinirea de către autorităţile şi instituţiile publice a
atribuţiilor prevăzute de lege.
 III. ARGUMENTARE
1. Apariția principiului legalității
2. Legalitatea
3. Competența
3.1 Competența materială
2.2 Competența teritorială
3.3 Competența personală
4.4 Competența personală
4. Legalitatea și oportunitatea în contetul puterii
discreționare
5. Actul administrativ
 1. Apariția principiului legalității
• Apariția principiului legalității s-a realizat
odată cu Revoluția franceă din data de 14 iulie
1789 și prin adoptarea Declarației Drepturilor
Omului și Cetățeanului de către Adunarea
Națională a Franței la 26 august 1789, prin
care s-a pus bazele democrației moderne.
Astfel, s-a făcut o trecere de la un stat
polițienesc la un stat bazat pe norme de drept.
 2. Legalitatea

• Principiul legalității reprezintă, în esență, principiul

fundamental al organizării și funcționării administrației
publice al oricărui stat de drept. Conform acestui principiu,
administrația publică privită în ansamblul ei, atât sub
aspectul structurii cât și al activității, trebuie să se
fundamenteze pe lege întrucât, fără a ține seamă de
regimul politic, de structura și forma de guvernământ a
statului, administrația publică se supune comandamentelor
în baza separării puterilor în stat precum și pe respectul
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
• Constituția României, republicată, prin art. 1 alin.
(3) statuează că „România este un stat de drept,
democratic și social”, ceea ce denotă dependența
și subordonarea statului față de lege, aspect
reiterat și prin alin. 5 al aceluiași articol care
prevede că „În România, respectarea Constituției,
a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
 3. Competența
• Administrația publică, subordonându-se
principiului legalității, trebuie să își întemeieze
activitatea pe lege. Acțiunea administrației
publice trebuie să aibă un temei legal,
instituțiile și personalul acestora având
obligația de a deține în exercitarea funcției
publice competența materială, competența
teritorială, competența personală și
competența temporală.
• Totalitatea atribuțiilor ce revin unui funcționar
public, autoritate sau compartiment formează
competența administrativă. Atribuția este
determinată de prerogativele ce revin
persoanelor îndrituite în temeiul actului
normativ. Astfel, principiul legalității presupune
conformarea față de:
- competența materială;
- competența temporală:
- competența teritorială;
- competența personală.
 3.1 Competența materială
• Competența materială reprezentintă gradul
de întindere a atribuțiilor sau sfera lor de
cuprindere. Instituțiile publice au competență
materială generală (consiliul local, consiliul
județean, Guvernul) sau competență de
domeniu/de specialitate (ministerele, primarul
etc.).
 3.2 Competența teritorială
• Competența teritorială înseamnă cadrul
teritorial în care autoritatea își manifestă
atribuțiile. Autoritățile centrale ale statului au o
competență teritorială exptinsă la nivel național
pe când colectivitățile locale au o competanță
limitată la nivelul unității administrativ-
teritoriale. Unitățile administrativ-teritoriale
fiind comuna, orașul, județul, municipiul
precum și subdiviziunile acestuia.
 3.3 Competența personală
• Competența personală este reprezentată de
atribuțiile ce revin persoanei care este numită
într-o funcție publică. Competența primarului
este diferită de cea a președintelui consiliului
județean, de cea a prefectului sau de cea a
primului-ministru.
 3.4 Competența temporală
• Competența temporală are în vedere
intervalul de timp în care se exercită atribuțiile
deținute de titularul funcției publice (pe
durata detașării, a mandatului, a delegării
etc.).
 4. Legalitatea și oportunitatea în contetul
puterii discreționare

• Deși principiul legalității fixează limitele în care

se poate manifesta acțiunea administrativă,
administrația publică are și o liberă inițiativă
în ceea ce privește modul concret de
transpunere a legii, libertate denumită
putere discreționară a administrației publice.
• Puterea discreționară a administrației publice
corespunde spiritului legii, oportunității
emiterii sau adoptării unui act administrativ.
Puterea discreționară a fost definită de juristul
român Erast Diti Tarangul ca fiind „libertatea
de acțiune a administrației cu ocazia executării
legilor și a constituției”.
• Legalitatea și oportunitatea nu sunt opuse,
deoarece aplicarea principiului
proporționalității are în vedere circumstanțele,
presupune adaptarea mijloacelor la scopuri.

Legalitate Oportunitate
• Reducerea puterii discreționare ar conduce la
reducerea nu numai a autonomiei
administratiei ci și a participației sale la
puterea publică a statului, având în vedere
organizarea statului potrivit separației și
echilibrului puterilor în stat – legislativă,
executivă și judecătorească – în cadrul
democrației constituționale, prevăzută de art.
1 alin. 4 Constituția României, republicată.
Actul administrativ

5. Actul administrativ între legalitate și

oportunitate

Legalitate și
oportunitate
 IV. Concluzii
• Administraţia publică este acea activitate care se desfăşoară în
limita şi spiritul legii şi în conformitate cu aceasta, având obligaţia
de a lua toate măsurile pentru restabilirea ordinii juridice
încălcate.
• Principala formă de activitate a administraţiei publice, o
reprezintă emiterea, adoptarea actelor administrative, care în
mod obligatoriu trebuie să fie emis pe baza şi în vederea
executării legii, ca obligaţie legală ce realizează în fapt conţinutul
competenţei materiale a autorităţilor administraţiei publice.
• Administrația exercită puterea sa discreționară, când ea singură
își alege căile și mijloacele necesare pentru atingerea scopurilor
neintrând în contradicție cu principiul legalității.
 V. Bibliografie
• Constituția României, republicată.
• Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței
în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de
afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
• Ordonanța de Urgență nr. 57/2019 privind Codul Administrativ.
• Dincă Valentin Dragoș, Serviciile publice, Editura Economică, 2018.
• Manda Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației, Curs universitar,
Editura Universul Juridic, București, 2012.
• Manda Corneliu, Manda Corneliu Cezar, Dreptul colectivităților locale, Ed.
Lumina Lex, 2005.
• Popa Septimiu Dan Radu, Administrația publică, Editura Niculescu, 2012.