Puterea publică, interesul public și domeniul public

1. Puterea publică
- Este definite, în literatura de specialitate, ca fiind ansamblul prerogativelor cu
care este înzestrată o autoritate publică în scopul de a reprezenta și de a apăra
interesul public, uneori chiar cu atentarea interesului individual.
- Ea este specifică autorităților publice din sfera celor 3 puteri clasice (legislativă,
executivă și judecătorească) și rezultă, în principal, din Constituție și din alte
reglementări.
- Specific autorităților din sistemul administrației publice le este faptul că pe acest
temei, adoptă în mod unilateral acte administrative de autoritate care au caracter
executoriu din oficiu. Cu alte cuvinte, se pot executa în mod direct, la nevoie
apelându-se la forța de constrângere a statului.
- Acest lucru nu trebuie să conducă la concluzia că regimul de putere publică
permite autorităților administrative săvârșirea unor excese de putere în dauna
celor administrați.
- Dimpotrivă, într-un stat de drept, democratic, cetățenii beneficiază de protecția
legii împotriva eventualelor abuzuri ale administrației, fiindu-le recunoscute
diferite căi de atac împotriva administrației.
- O instituție care asigură protecția cetățeanului sau a particularului, în general, în
raport cu administrația este contenciosul administrativ. Această instituție trebuie
privită ca o componentă a regimului de putere publică, ci nu ca un element
exterior acestuia.
- Aplicarea legii presupune din partea autorității administrative desfășurarea unui
complex de activități dintre care amintim activități de organizare și de pregătire
a executării legi, fiind vorba de activități de dispoziție materializate prin
adoptarea de acte normative, activități de concretizare a legii prin acte
administrative cu caracter individual, efectuarea de operațiuni tehnico-materiale,
încheierea unor contracte etc.
- Prin interes public, doctrina înțelege acele activități ce sunt necesare pentru
satisfacerea unei nevoi sociale apreciată ca atare de puterea politică. Acesta
reprezintă rațiunea de a fi în AP.
- Scopul autorității publice nu poate fi altul decât satisfacerea nevoilor generale ale
societății în general și pe cele ale colectivităților locale în particular.
- Spre deosebire de organizațiile private, care urmăresc realizarea unor interese
particulare, legislația și doctrina au subliniat faptul că interesul public de la nivel
central se diferențiază de interesul public de la nivel local. Tocmai pe acest temei,
legislația statelor democratice au concretizat organizarea și administrarea
autorităților publice pe baza principiilor autonomiei locale și descentralizării
publice.
- Interesul public nu este permanent și în toate societățile același, ci este determinat
de voința politică a celor aflați la guvernare la un anumit moment, fiind de
asemenea dependent de timp și de spațiu.
- Legiuitorul român a înțeles să protejeze prin instituția contenciosului administrat,
atât interesul legitim privat, cât și interesul legitim public.
- Potrivit legii Contenciosului administrativ nr. 554/2004, interesul legitim privat
reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării
unui drept subiectiv viitor și previzibil, iar interesul legitim public este interesul
care vizează ordinea de drept și democrația constituțional, garantarea drepturilor,
libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor
comunitare, realizarea competenței autorităților publice.

- Noțiunile de bun public și de proprietate publică sunt cunoscute aici din cele mai
vechi timpuri.
- Regulamentele organice ale Moldovei și ale Olteniei, fiind primele reglementări
care s-au apropiat de consacrarea modernă a termenilor.
- Constituția din 2003 reglementează dreptul de proprietate privată, regimul
general al proprietății și proprietatea publică în Art. 44, respectiv 126.
- Cu privirea la proprietatea privată, Constituția a instituit următoarele reguli:
• Dreptul de proprietate privată este garantat și ocrotit în mod egal de stat,
indiferent de titularul acestuia.
• S-a interzis, în mod expres, naționalizarea sau orice alte măsuri privind
trecerea pe cale silită în proprietate publică a unor bunuri proprietate
privată, având ca temei o apartenență socială, religioasă, politică etc.
• Se consacră în favoare cetățenilor străini și apatrizi dreptul de a dobândi
proprietate privată asupra terenurilor, dar numai în condițiile rezultate din
documentele de aderare la UE.
• Proprietatea privată reprezintă regula, în timp ce proprietatea publică este
excepția.
• Bunurile proprietate privată pot să aparțină oricărui subiect de drept,
persoană fizică sau juridică, și se află în circuitul civil, adică pot fi
vândute, expuse executării silite etc.
• Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și poate aparține
statului și unităților administrativ-teritoriale.
• Bunurile proprietate publică se supun unui regim juridic special.
• În strânsă legătură cu proprietatea publică, doctrina și legislația au
consacrat noțiunea de domeniu public.
• În privința domeniului public, legislația actuală distinge între domeniul
public de interes național, de interes județean și de interes comunal,
orășenesc și municipal.
• Domeniul public reprezintă o componentă a patrimoniului public.
• Prin patrimoniu public se înțelege totalitatea drepturilor și obligațiilor
statului, UAT sau ale entităților publice ale acestora dobândite sau
asumate cu orice titlu.
• Fac parte din patrimoniul public drepturile și obligațiile referitoare atât la
bunurile din domeniul public, cât și din domeniul privat al statului și al
UAT.