Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi

Facultatea de Geografie şi Geologie

Tema 1
Personalitatea cadrului didactic;
rolurile sale manageriale de bază

Proiect realizat de:

Albulescu Andra Cosmina
Bungeanu Georgiana Lariana
Huidiu Ioan
Macarei Daniela
Marin Simona Andra
 Cuprins
1.Personalitatea de bază
2. Câmpul psihopedagogic
3. Reprezentările psihopedagogice
4. Credinţele, convingerile cadrului didactic
5. Personalitatea cristalizată
6. Stilul educaţional
7. Stilul managerial
8.Rolurile manageriale
9. Profesorul de succes şi competenţele sale
10. Profesorul în calitate de lider al clasei
11. Didactogenia
 CE ESTE
PERSONALITATEA?
 Ce este personalitatea? ?
PERSONALITATEA-”ansamblu de însușiri stabile ce caracterizează mental și comportamental o persoană; felul propriu de a fi al cuiva; ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane”. (DEX)

“Personalitatea este o caracteristică relativ stabilă a modului de a fi al unei persoane, în ceea ce priveşte felul de a reacţiona la situaţiile în care ea se găseşte.” (M. Reuchlin, 1992)

“Personalitatea este o organizare dinamică (structură) în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. ”(Allport, 1981)
 Personalitatea
Caracteristici:

Globalitatea-acele caracteristici care permit descrierea unei persoane, identificarea ei printre

altele;

Coerenţa-presupune existenţa unei organizări şi interdependenţe între elementele componente ale

personalităţii;

Permanenţa temporală (stabilitatea)- gernerează legi a căror acţiune este permanentă.

TEMPERAMENT CARACTER

PERSONALITATEA

APTITUDINI Omul îşi formează o personalitate unică! CREATIVITATE

 1. Personalitatea de bază

 PERSONALITATEA DE BAZĂ-o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social
concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă, „matricea” pe care se dezvoltă ulterior trăsăturile
individuale de caracter.
 Individul intră în câmpul profesional psihopedagogic cu personalitatea sa de bază (structura personalitară
internă, flexibilă, polivalentă), unitate integrativ dinamică care este influenţată de:
-Câmpul psihopedagogic (mediul profesional specific), descris prin statutul socio-economic al
cadrului didactic, influenţele externe –politica educaţională, norme deontologice, etc.)
-Reprezentările psihopedagogice: -didactice (imaginea / atitudinea cadrului didactic despre proiectare,
strategie, interacţiuni, evaluare)
-socio-educaţionale (surprinzând diferenţele între elevi, după statutul părinţilor,
sex, rasă, etnie)
-deontologice (normele și obligațiile specifice unei activități
profesionale.)
-Credinţele / convingerile psihopedagogice.
 1. Personalitatea de bază

 Este o structură complexă, integrativă, care conţine două mari dimensiuni:

a. Personalitatea reală
b. Aptitudinea psihopedagogică

a. Personalitatea reală: reprezintă un ansamblu de procese, funcţii şi tendinţe interne de care dispune
un individ într-o manieră nesimulată, nemascată, şi care sunt caracteristice, reprezentative pentru
sine însuşi, indiferent dacă în existenţa sa le cunoaşte, le acceptă, le exteriorizează sau nu.

b.Aptitudinea psihopedagogică: ar desemna dispoziţiile interne relative care pot permite selecţia,
concentrarea, canalizarea şi direcţionarea componentelor personalităţii reale, în vederea obţinerii
celor mai bune rezultate în profesiunea didactică.
 Structura personalităţii de bază
1. TEMPERAMENTALĂ

2. INTELECTUAL-COGNITIVĂ: senzorială, limbajul, capacităţi intelectuale;

3. AFECTIV-MOTIVAŢIONALĂ: motivaţia, afectivitatea;

4. INSTRUMENTALĂ

5. STILISTICĂ: stilul cognitiv, stilul perceptual, stilul de cunoaştere, stilul apreciativ, stilul de muncă intelectuală,
stilul de viaţă.

6. REGLATORIE: atenţia, voinţa.

7. RELAŢIONAL-AXIOLOGICĂ: caracterială, imaginea de sine.

 2.Câmpul psihopedagogic
 Această noţiune a câmpului psihopedagogic exprimă mai mult decât un câmp al percepţiei, al
reprezentării, al conştiinţei ori al experienţei. El implică un spaţiu de viaţă, subiectiv, descris
printr-o varietate de componente:
-STATUTUL SOCIO-ECONOMIC: are o influenţă covârşitoare asupra activităţii şi asupra
mentalităţii din cadrul raporturilor profesionale, desemnând poziţia cadrului didactic în
societate;
-INFLUENŢE EXTERNE:
-sociale: percepţia opiniei publice în raport de profesiunea didactică, expectanţele
societăţii faţă de misiunea cadrelor didactice;
-politice: atitudinea faţă de politica educaţională, existenţa sau chiar opiniile de
politică generala;
-familiale: relaţiile cu părinţii, solidaritatea colectivului de părinţi.
-FACTORI ERGONOMICI: baza materială şcolară şi dotarea cu resurse practice de studiu;
de asemenea mai este de amintit dispunerea mobilierului intern în clasă şi în şcoală.
 2.Câmpul psihopedagogic
-NORME DEONTOLOGICE: libertăţile şi interdicţiile profesionale care sunt prevăzute într-un cod deontologic
ori sunt vehiculate permanent şi constant în alte documente şcolare.

-FORME INTERACŢIONALE: interacţiunile şi contactele din interiorul unei instituţii şcolare:

- nivel macro: relaţiile la nivelul colectivului de cadre didactice; includem aici şi relaţiile cu instituţiile
ierarhic superioare, inspectorat, minister etc.);
- nivel micro: contactele cu elevii.

-SITUAŢIILE PSIHOPEDAGOGICE: sunt situaţii specifice didactico-psihologice care pot fi detectate în clasă,
chiar în timpul orelor. Un caz specific al situaţiilor educaţionale îl reprezintă situaţiile de criză manifestate printr-un
puternic caracter problematic.

Toate cele şase componente ale câmpului psihopedagogic au o acţiune constantă puternică asupra personalităţii
de bază.
 3. Reprezentările psihopedagogice
3. Reprezentările psihopedagogice sunt variate şi în legătură directă cu
câmpul psihopedagogic. Ele pot fi:
a. didactice;
b. socio-educaţionale;
c. deontologice.

a.Reprezentările psihopedagogice didactice:

se referă la opiniile, imaginile şi atitudinile institutorului faţă de proiectare
(obiective – accentul pus pe operaţionalizare, pe varierea dimensiunilor
taxonomiei lui Bloom, în special pe dimensiunile superioare ale judecăţilor
valorice şi creativităţii, conţinuturi – atitudinea institutorului faţă de programe şi
manuale, timp – planificarea, orarul şi ritmul de predare)

strategie (preferinţa pentru o metodă expozitivă, conversativă, demonstrativă,

explicativă sau combinaţii dintre acestea)

interacţiuni (autoritar, permisiv, alternant, elevii au drept la decizie, numai

cadrul didactic este acela care decide, ambivalenţa)
 evaluare (forme : muncă independentă, teste şi probe scrise, examinări
verbale ; ritmicitatea :evaluare continuă, prin sondaj, sumativă, predictivă,
complexă ; rezistenţă în faţa subiectivităţii :efectele Hallo, Pygmalion, efectele
de aşteptare, de contaminare, ecuaţia personală)

b. Reprezentările socio-educaţionale surprind diferenţele între elevi în funcţie de

statutul socio-economic al familiei, poziţia elevului în familie, sexul, rasa,
etnia, naţionalitate

c. Reprezentările deontologice cuprind

semnificaţiile pe care cadrul didactic le
dă normelor prevăzute în codurile deontologice
scrise ori tradiţiei şi modului în
care acestea sunt traduse în comportamente
de rol.
 4. Credinţele cadrului didactic
 Credinţele psihopedagogice iau fiinţă printr-o profundă implantare în
structurile interioare afectiv-emoţionale a anumitor reprezentări
psihopedagogie.

 Cadrele didactice deţin credinţe despre eficienţa personală în clasă şi expectanţele

asociate faţă de elevi, rezultate din experienţele cu aceştia si strâns legate de
propriile lor succese si satisfacţii.
 Profesorii care consideră ca autoperfectionarea si efortul, mai importante
decat abilităţile înăscute vor avea elevi foarte motivaţi şi vor mainifesta
stări afectice pozitive.

 In aceste credinţe ale cadrului didactic intră şi imaginea de sine a

profesorului care se formează în principiu din relaţiile cu cei din jur dea
lungul dezvoltării sale.
‘’Kesner2000- a adunat rezultate privind reprezentările cadrului did despre
relaţiile de ataşament cu parinţii lor, a aratat că profesorii care au avut
relaţii solide si sigure cu pariintii, vor avea tendinţa de a stabili cu elevii
relaţii interpersonale de acelaşi fel.
5. PERSONALITATEA
CRISTALIZATĂ

a. Ipoteza “forţelor de câmp circulare”:

În structurarea CPP forţele interne, nucleul de personalitate au o

contribuţie pregnantă. Astfel, prin penetrarea forţelor interne la
nivelul câmpului rezultă o configuraţie de personalitate
CRISTALIZATĂ şi o modificare de sens şi direcţie a forţelor de
câmp: ele devin circulare (această concluzie a rezultat dintr-o
teorie fizică) pentru că la intersecţia dintre două forţe vectoriale
se produce o deviere de traiectorie, de direcţie şi bine-nţeles ia
naştere o nouă configuraţie.
b. Structura personalităţii cristalizate:

     Atributul 'cristalizată' a fost preluat prin transfer lingvistic

cu adaptare la context din teoria inteligenţei elaborată de R.
CATTEL. Pentru problema noastră însă, semnificaţiile sunt mult
mai bogate. Fundamentele concrete pentru construcţia PC
(personalitate cristalizată) sunt plasticitatea şi flexibilitatea PB.

În urma unei analize transversale se disting următoarele

componente interne ale PC:
 1. Competenţa ştiinţifică

abilităţi necesare pentru manipularea cunoştinţelor;

informaţie ştiinţifică selectată, veridică, actualizată, precisă;
capacităţi de transmitere a cunoştinţelor;
inteligenţă, dar mai ales înţelepciune;
experienţă didactică flexibilă;
competenţă;
multiple şi variate strategii rezolutive;
aptitudini pentru cercetare, experimentare şi control;
iniţiativă şi obiectivitate în evaluare;
capacităţi şi strategii creative;
operaţii mentale flexibile şi dinamice;
capacităţi de transfer şi aplicare
 2. Competenţa psihosocială (optimizarea
relaţiilor interumane prin şi din activitatea
educativă)

capacitatea de a stabili fără dificultate relaţii adecvate cu elevii;

adaptarea la roluri diverse;
capacitatea de comunicare lejeră şi eficientă atât cu grupul cât şi cu
indivizii separat;
abilităţi de utilizare şi drămuire adecvată a forţei şi autorităţii (cazul
ideal, varierea raportului libertate-autoritate în funcţie de obiectivele
fundamentale);
disponibilităţi de adaptare la variate stiluri educaţionale;
entuziasm, înţelegere şi prietenie.
 3. Competenţa managerială
(gestionarea situaţiilor specifice)

capacitate de influenţare a clasei în general şi a fiecărui elev în

particular;
abilităţi de planificare şi proiectare;
forţa şi oportunitatea decizională;
capacitatea de a organiza şi coordona activitatea clasei;
administrarea corectă a recompensei şi pedepsei;
suportabilitatea în condiţii de stress
4. Competenţa psihopedagogică
(factorii necesari pentru construcţia
diferitelor componente ale
personalităţii elevului)

capacitatea de determinare a gradului de dificultate a unui conţinut;

capacitatea de accesibilizare a informaţiei didactice;
capacitatea de înţelegere a elevilor, de acces la lumea lor lăuntrică,
de solidarizare cu momentele lor de spirit;
creativitatea în munca educativă;
capacitate empatică;
atitudine stimulantă, energică, plină de fantezie;
minimum de tact pedagogic;
spirit metodic şi clarviziune în activitate.
 Ideea de stratificare este foarte importantă pentru definirea
PC. Solicitările câmpului educaţional, ori ale unei situaţii
psihopedagogice sunt filtrate şi reconvertite de această instanţă,
analizate, structurate şi, în final, este elaborată o decizie de
soluţionare a respectivei probleme. Întregul sistem al PC este
convertit într-o variantă operaţională dotată cu forţă şi energie prin
stilul educaţional.
 6. STILUL EDUCAŢIONAL
Stilul este un set de constante asociate comportamentului şi care
sunt situate în regiunea de contact cu CPP şi perceptibile direct, fără o
mediaţie internă.

O cercetare a lui Fred Fiedler introduce o departajare între

comportament şi stil:

 COMPORTAMENTUL este înţeles ca un set de acte specifice care-l

angajează pe individ în activitatea didactică atunci când direcţionează,
conduce colectivul, critică, etc.

 STILUL reprezintă trebuinţele fundamentale ale unui 'lider' care

motivează comportamentul.

Astfel, comportamentul se schimbă prin modificarea situaţiilor externe,

în timp ce stilul rămâne constant.
 Concluzia anterioară este considerată simplistă şi puţin
întemeiată datorită unei absenţe de raportare la personalitate şi
a unei interpretări simpliste a acesteia. în fond personalitatea
(persistăm în ideea de a circumscrie problema stilului
dinamicii personalităţii educatorului) nu este o entitate
permanentă ci una evolutiv-progresivă sau regresivă.

Reprezentări grafice ale principalelor componente

personalitare discutate anterior:
Consecinţe:
în compoziţia stilului intră componente personalitare dar
neoperaţionale, neexecutive, ci numai câteva psiho-sociale şi
manageriale formate în contact cu situaţiile externe;

stilul este o veritabilă variabilă organizaţională cu mare

influenţă în planul relaţional, interactional-pedagogic;

pentru o schimbare a stilului nu este nevoie de o schimbare a

trăsăturilor de personalitate ci de o reconstrucţie şi o reechilibrare
între cele existente deja;

stilul are valoare atunci când este interpretat situaţional;

abordarea mai concretă a aşa-zisului stil 'democratic';

raportarea stilului educaţional la situaţiile de criză
educaţională

nu există un stil ideal, cel mult unul mai eficient decât
celălalt, explicabil prin separarea variabilelor constitutive ale
acestuia:

Exemplu:

• variabila direcţională:
    +  directivism  -        -  permisivism  +

•variabila socio-afectivă:
    +  căldură   -          -   răceală  +
 7. Stilul managerial
Exista cinci tipuri de competențe pe care profesorul trebuie să le întrunească pentru ca acesta
să fie un model:
a) competenţă culturală – constând în pregătirea de specialitate şi cultură generală;
b) competenţă psihopedagogică – prin care se asigură calitatea de bun transmiţător
către beneficiarii educaţiei;
c) competenţa psiho-afectivă şi de comunicare – incluzând caracteristici structurale
ale personalităţii profesorului;
d) competenţa morală;
e) competenţa managerială – menită să asigure eficienţa organizării şi conducerii
activităţilor, proceselor, colectivelor şi instituţiilor educative. Această competență a fost
complet neglijată în ultimele decenii, dar începe să se contureze ca o resursă vitală pentru
succesul educaţiei.
 7. Stilul managerial
În cazul profesorului, stilul este modalitatea individuală în care relaţionează cu
elevii săi, îşi conduce activitatea la clasă, ia şi impune decizii, monitorizează şi
evaluează activitatea clasei.
Cea mai cunoscuta clasificare a stilurilor de predare este cea care are la baza
criteriul relatiei profesorului-manager cu clasa de elevi:
a) Stilul democratic
b) Stilul autoritar
c) Stilul permisiv sau laissez-faire
 Realitatea este că nu există stiluri de conducere în stare pură; în fiecare
clipă profesorul acţionează şi reacţionează în funcţie de situaţii (educaţionale)
specifice. Pentru situaţiile care impun un grad mare de ordine şi disciplină, care
solicită decizii rapide, executate imediat, stilul de conducere autoritar este cel mai
avantajos. Pentru situaţiile care solicită mobilizarea membrilor echipei, pentru care
motivaţia şi creativitatea acestora este esenţială, stilul de conducere democratic este
cel mai avantajos. În situaţiile de joacă, divertisment, plăcere, stilul de conducere
laisser-faire poate să fie adecvat. Aşa că diferenţierea stil autoritar / democrat /
laissez – faire este oarecum depăşită
 După criteriul interacţiunii între centrarea pe sarcină şi centrarea pe relaţiile
umane P.Hersey şi K.Blanchard identifică 4 stiluri principale:

A) "DIRECTIV": pentru educabilii care nu pot şi nu vor să realizeze

activităţile cerute. Educatorul manager "spune" ce trebuie să facă elevul şi controlează (pe
cât posibil) fiecare acţiune;
B) "TUTORAL": pentru educabilii care nu pot, dar vor să realizeze sarcina
respectivă. Educatorul îşi "vinde" sugestiile, deciziile, încercând să convingă, fiind centrat
atât pe sarcină, cât şi pe relaţiile interumane;
C) "MENTORAL": pentru educabilii care pot şi vor, dar nu în suficientă
măsură, deci ale căror capacităţi şi motivaţie mai trebuie dezvoltate. Educatorul "participă",
cu sugestii, sfaturi, ajutor, de fiecare dată când acestea îi sunt cerute. Este centrat pe relaţiile
umane.
D) "DELEGATOR": pentru educabilii care pot şi vor în suficientă
măsură. Educatorul "deleagă" educabililor autoritatea de luare a deciziilor. El nu mai este
centrat nici pe sarcină, nici pe relaţii.
8. Rolurile manageriale ale unui profesor
Rolurile manageriale ale unui profesor sunt:
a) planificare,
b) organizare,
c) comunicare,
d) conducere,
e) coordonare, îndrumare,
f) motivare,
g) consiliere, control,
h) evaluare.
Profesorul:
planifică:
activităţile cu caracter instructiv şi educativ, determină sarcinile şi obiectivele pe variate niveluri, îşi structurează
conţinuturile esenţiale şi alcătuieşte orarul clasei, etc.;
organizează:
activităţile clasei, fixează programul muncii instructiv-educative, structurile şi formele de organizare;
comunică:
informaţiile ştiinţifice, seturile axiologice sub forma mesajelor, stabileşte canalele de comunicare şi repertoriile
comune; stabileşte relaţii interpersonale cu elevii prin intermediul unui dialog formativ;
conduce:
activitatea desfăşurată în clasă direcţionând procesul asimilării dar şi al formării elevilor prin apelul la
normativitatea educaţională;
coordonează:
în globalitatea lor activităţile instructiv-educative ale clasei, urmărind în permanenţă realizarea unei sincronizări
între obiectivele individuale ale elevilor cu cele comune ale clasei, evitând suprapunerile ori risipa şi contribuind la
întărirea solidarităţii grupului;
îndrumă:
elevii pe drumul cunoaşterii prin intervenţii punctuale adaptate situaţiilor respective, prin sfaturi şi recomandări care să
susţină comportamentele şi reacţiile elevilor;
motivează:
activitatea elevilor prin formele de întăriri pozitive şi negative; utilizează aprecierile verbale şi reacţiile nonverbale în
sprijinul consolidării comportamentelor pozitive; orientează valoric prin serii de intervenţii cu caracter umanist tendinţele
negative identificate în conduitele elevilor; încurajează şi manifestă solidaritate cu unele momente sufleteşti ale clasei;
consiliază:
elevii în activităţile şcolare dar şi în cele extraşcolare, prin ajutorare, prin sfaturi, prin orientarea culturală şi axiologică a
acestora;
controlează:
elevii în scopul cunoaşterii stadiului în care se află activitatea de realizare a obiectivelor precum şi nivelele de
performanţă ale acestora. Controlul nu are decât un rol reglator şi de ajustare a activităţii şi atitudinii elevilor;
evaluează:
măsura în care scopurile şi obiectivele dintr-o etapă au fost atinse prin instrumente de evaluare sumativă, prin prelucrări
statistice ale datelor recoltate şi prin elaborarea sintezei aprecierilor finale. Judecăţile valorice pe care le va emite vor
constitui o bază temeinică a procesului de caracterizare a elevilor.
 Rezultă că profesorul are atribuţii specifice
managementului şi că el trebuie privit ca manager al clasei de
elevi şi pregătit şi în acest sens.
 9. Profesorul de succes și competențele sale
Un profesor de succes este o persoană care mijlocește actul învățării pentru
elev, respectâd o serie de principii de bază.

Cele mai importante principii de pedagogie practică sunt :

- principiul automotivării cadrului didactic
- principiul competenței cadrului didactic
- principiul cunoașterii pedagogice
- principiul autorității didactice
- principiul flexibilității
- principiul încrederii
- principiul reciprocității
www.spanishfirstclass.com
- principiul motivației
- principiul succesului

www.iop.org

www.relatably.com
 Katzenbach (apud Burke,
Cooper, 2008) afirmă că o carieră
este considerată satisfăcătoare
pentru o anumită persoană atunci
când sunt îndeplinite cinci
condiții :
www.blog.mytrustedtutor.com

- subzistența de bază
- existența structurii și controlului
- stabilirea identității și a scopului
- apartenența
- existența unor oportunități

www.educationdegreeonline.eku.edu
10. Profesorul în calitate de lider al clasei

Profesorul, ca lider, conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea asupra principalelor fenomene
ce se produc aici. Este un prieten și confident al elevilor, un substitut al părinților, obiect de afecțiune și
sprijin.

În literatura de specialitate se apreciază că profesiunea didactică nu se poate restrânge doar la cea

de simplă sursă de cunoștințe. Rolul conducător al profesorului în activitatea didactică rămâne însă una dintre
coordonatele de bază ale misiunii sale.

Wolfolk menționează următoarele funcții ale profesiunii didactice:

- luarea deciziilor privitoare la ceea ce se întâmplă în procesul de învățământ
- declanșarea și întreținerea interesului elevilor
- provocarea curiozității și dorinței lor pentru activitatea de învățare
- conducerea grupului de elevi
- îndrumarea persuasivă a elevilor, sfătuirea și observarea comportamentul acestora
 Un model care arată care sunt sursele de putere şi metodele de influenţare aferente, şi
care poate fi aplicat la clasă este cel al lui C. Handy (1993).

Sursele de putere din care profesorul poate deriva metode de influenţare pot fi :

1. Puterea fizică
2. Puterea resursei (a recompenselor)
3. Puterea poziției
4. Puterea expertului
5. Puterea personală
Profesorul are la dispoziţie toate aceste surse de putere, însă, de multe ori există
tendinţa de a utiliza preferenţial o sursă sau alta.

www.alc.edu
 11. Didactogenia

Termenul de „didactogenie” se referă la starea de

anxietate și/sau depresie provocată de către profesori
elevilor. Aceasta este o consecință a
comportamentelor inadecvate și neinteționate ale
profesorului în raport cu elevii săi.

Întrucât relația profesor - elev reprezintă punctul

central al competenței didactice, se poate afirma că
didactogenia este suma comportamentelor
profesorului care influențează negativ procesul de
învățare și de predare.

Aceste comportamente rezidă în :

- metodele inadecvate de disciplinare bazate pe
agresivitate şi ironie
- relaţiile subiective de genul favoritismului şi
prejudecăţii
- nesocotirea sau aplicarea rigidă a regulamentului clasei
- folosirea de metode de predare inadecvate
- vehicularea unor conţinuturi depăşite etc. (Orange,
2000).

Modelul circular al comportamentului interpersonal al

profesorului, Sava, Florin A., Didactogenia - Concept și
evoluție
Cauzele care determină didactogenia sunt :

1. Distanțarea psihologică : răceală afectivă şi la o comunicare insuficientă între cele

două parţi, fapt ce afectează motivaţia şcolară a elevilor. De altfel, cu cât distanţa
percepută este mai mare, cu atât scade motivarea elevilor (Christophel, 1990).

2. Manipularea greşită a autorităţii : implică acea modalitate de control, exercitată de

către profesor la clasă, care afectează relaţionarea sa cu elevii. Prin manipularea
greşită a autorităţii sunt afectate atât proximitatea, cât şi influenţa ca dimensiuni
fundamentale ale relaţiei profesor-elev.

www.quotesgram.com
De vizualizat:
•Fimulet: https://www.youtube.com/watch?v=ZlpBZPLJ0lA
 Bibliografie
 Adam Simona, Curs-Managementul clasei de elevi (
https://www.scribd.com/doc/58958249/Curs-2-Rolurile-Manageriale-Ale-Cadrului-Didactic), consultat la 12.03.2016
 Anton Ilica, Dorin Herlo, Viorel Binchiciu, Corina Uzum, Ana Curetean,(2005), Conspecte psihopedagogice pentru
examenul de definitivare şi gradul didactic II, Editura universităţii „Aurel Vlaicu” Arad.
 Dafinoiu, I., (2002), Personalitatea-metode calitative de abordare, Edit. Polirom, Iaşi.
 Gherguţ A., Ceobanu C., Diac G., Curelaru V., Marian A., Criu R., (2010), Introducere în managementul clasei de elevi,
Edit. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
 Iucu, R.B., (2006), Managementul şi gestiunea clasei de elevi. Aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză educaţională, Edit.
Polirom, Iaşi.
 Iucu, R.B., (2000), Managementul şi gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretico-metodologice, Edit. Polirom, Iaşi.
 Joiţa, Elena, (2000), Management educaţional. Profesorul manager: roluri şi metodologie, Iaşi, Editura Polirom.
 Pârnișoară, Ion-Ovidiu, (2009), Profesorul de succes. 59 de principii de pedagogie practică, Polirom, Iași.
 Sava, Florin A., Didactogenia - Concept și evoluție.
 Stan, Cristina, Personalitatea și rolurile profesorului modern.
 Stan E., (2009), Managementul clasei, Institul European, Iași.
 Vidican, Mihaela, Profesorul - Lider cu influență la clasă.
 http://www.didactic.ro, consultat la 12.03.2016
 https://www.academia.edu, consultat la 12.03.2016
 http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/Structuri-psihologice-ale-pers24645.php, consultat la 14.03.2016
 http://www.pentrutineri.ro/resources/, consultat la 14.03.2016
 http://www.tribunainvatamantului.ro/personalitatea-si-rolurile-profesorului-modern/, consultat la 14.03.2016
Vă mulţumim pentru atenţie !