Principiile instruirii

Principiile instruirii

Principiile instruirii sunt norme sau teze generale care

orientează un sens funcţional procesul de învăţământ,
asigurându-i premisele necesare îndeplinirii
obiectivelor pe care Ie urmăreşte în desfăşurarea sa.
• Principiu participării conştiente şi active a elevilor în activitatea de
învăţare.
Esenţa acestui principiu se exprimă în considerarea elevului ca subiect
al propriului proces de devenire, de asimilare a celor transmise şi de
formare a personalităţii sale.
• Principiu sistematizării şi structurării continuităţii.
Esenţa acestui principiu se exprimă prin cerinţa ca toate informaţiile
să fie organizate şi programate astfel încât să poată fi integrate în
experienţa individului.
• Principiul legării teoriei cu practica.
Exprimă cerinţa ca ceea ce se învaţă să fie valorificat prin aplicarea
cunoştinţelor teoretice în activităţile practice şi neapărat în cadrul
Integrării sociale.
• Principiul accesibilităţii.
Exprimă necesitatea ca desfăşurarea procesului de învăţământ
Să stimuleze dezvoltarea în funcţie de particularităţile de vârstă
şi individuale ale copiilor.
• Principiul însuşiri temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor.
Se orientează spre calitatea rezultatelor învăţării în sensul
asigurării trăiniciei şi durabilităţii acestora. Condiţia
indispensabilă a folosirii achiziţiilor anterioare este temeinicia
lor, care depinde nu numai de modul cum a fost asimilat, şi de
multiplele procedee folosite pentru fixarea lor.
În contextul acestei abordări, se evidenţiază următoarele principii:
• umanizării şi democratizării;
• culturalizării;
• abordării ştiinţifice;
• accesibilităţii;
• sistemice şi continue;
• abordării conştiente;
• activismului şi creativităţii;
• unităţii cunoştinţelor, capacităţilor şi atitudinilor;
• corelaţiei teoriei şi practicii;
• calităţii rezultatelor ş.a.
 Sistemul de învăţământ
Structura sistemului de învăţământ reprezintă ansamblul
elementelor componente care asigură baza de
organizare, realizată material, conducerea şi relaţiile cu
mediul social, precum şi funcţionarea sistemului la nivel
instituţiilor specializate în educaţie şi instruire.
Structura de organizare a sistemului de învăţământ
include reţeaua organizaţiilor specializate în educaţie,
dezvoltată pe niveluri, trepte, cicluri, ani de învăţământ.
Structura materială a sistemului de învăţământ
delimitează dimensiune calitativă şi cantitativă a
resurselor pedagogice.
Structura de conducere a sistemului de învăţământ
vizitează raporturile stabilite între timpuribde decizie:
manageriajă, administrativă, executivă.
Structura de relaţii susţine şi evidenţiază capacitatea sistemului de
instituţionalizarea raportului contractuale şi consensuale cu diferite organizaţii
sociale, economice, culturale, religioase, politice şi comunicaţii umane - familie,
comunicaţii locale).
Este alcătuit din următoarele trepte : .
învăţământul preşcolar (de la 3- 7 ani)
învăţământul primar (clasele I - IV )
învăţământul gimnazial (clasele IV - IX)
învăţământul liceal (clasele X- XII)
Şcoli profesionale
Colegii de profil
învăţământul superior cu trei nivele (licenţă, masterat, doctorat) şi postdoctorat
învăţământ complimentar (centre de creaţii a copiilor, şcoli sportive, cluburi
sportive) etc.
 Mijloacele de instruire.
Mijloacele de instruire sunt componentele structurale ale
procesului de învăţământ şi instrumentele de activitate a
profesorului şi a elevilor în vederea atingerea obiectivelor
educaţionale preconizate.
Mijloacele de instruire pot fi grupate în două mari categorii:
- categoria de mijloace de instruire care au la bază modalităţi de
activitate, în această categorie de regulă se includ metode şi
strategii didactice.
- categoria de mijloace de instruire, reprezentate prin obiecte
materiale şi tehnice: naturale sau elaborate de specialişti în
domeniu.
Mijloacele de instruire sunt totalitatea resurselor materiale care servesc profesorului şi
elevului în activitatea de învăţare.

Taxonomii ale mijloacelor de instruire:

1. După criteriul funcţiilor pedagogice îndeplinite distingem:
- mijloace informativ-demonstrative, cu mesaj informaţional.
- mijloace de evaluare a rezultatelor învăţării, aparate şi instalaţii de verificare, maşini de
examinare, calculatoare electronice.
2. După natura şi funcţionalitatea lor distingem:
- mijloace de’învăţământ reale: mape didactice, operaţii matematice, caiete didactice
pentru exerciţii etc.
- mijloace de substituţie: mijloace obiectuale - mulaje, machete; mijloace figurative -
fotografii, scheme, diagrame, panouri etc.
- mijloace de tip: cărţi, cursuri, îndrumătoare, culegeri de texte, exerciţii şi probleme,
reviste de specialitate.
- mijloace de evaluare.
3. După criteriul prezenţei sau absenţei mesajului didactic
distingem:
- mijloace de învăţământ care cuprind mesaj didactic:
obiecte naturale, suporturi figurative şi grafice, mijloace
tehnice audiovizuale;
- mijloace de învăţământ care facilitează transmiterea
mesajelor didactice: aparate sportive, echipamente
tehnice, jocuri didactice, stimulatoaredidactice.
 Mijloacele de instruire au următoarele funcţii:

Funcţia cognitivă de comunicare şi informare - ce constă în proprietatea acestora de a

transmite direct informaţii despre obiectele, faptele, fenomenele, evenimentele,
procesele studiate.
Funcţia demonstrativă
Funcţia formativă - se referă la faptul că mijloacele de învăţământ permit exersarea şi
dezvoltarea gândirii şi a operaţiilor acesteia.
Funcţia ergonomică - reprezintă aportul mijloacelor de învăţământ la raţionalizarea
eforturilor profesorilor şi elevilor în cadrul activităţilor didactice.
Funcţia de evaluare - se referă la posibilitatea pe care o oferă mijloacele de învăţământ
de a obţine informaţii despre rezultatele obţinute în urma desfăşurării procesului
instructiv - educativ.
Funcţia estetică constă în faptul că mijloacele de învăţământ sunt astfel concepute,
adaptate şi utilizate încât să declanşeze trăiri afective şi să cultive capacitatea de
înţelegere şi apreciere a frumosului.
 Conceptul de evaluare în sistemul de învăţământ.
Evaluarea, alături de predare-învăţare, reprezintă componenta centrală a procesului de
învăţământ, dar şi decisivă privind funcţionalitatea sistemului didactic. Evaluarea este şi
un mijloc de bază de realizare a feedback-ului care oferă informaţiile de autoreglare,
necesare pentru luarea deciziilor de dezvoltare a sistemului de învăţământ.

Procesul de instruire depinde mult de modul cum este proiectată evaluarea.

Deci:
a) evaluarea este un proces, o activitate etapizată, desfăşurată în timp;
b) este o componentă indispensabilă a procesului de învăţământ;
c) ea nu se rezumă la notarea elevilor, ci vizează domenii şi probleme mult mai
complexe.
d) ea implică măsurări, comparaţii, aprecieri care permit adoptarea unor decizii menite
să îmbunătăţească procesul educaţional.
Funcţiile evaluării în învăţământ sunt stabilite în conformitate cu
anumite criterii psihopedagogice, sociologice şi docimologice.
Acestea sunt:
Funcţia de control, de constatare şi apreciere a activităţii şi
rezultatelor obţinute în procesul de învăţământ, prin care se
stabileşte unde se situează aceste rezultate în raport cu obiectivele
proiectate, încercând să depisteze factorii cele influenţează în sens
pozitiv sau negativ. Prin exercitarea acestei funcţii evaluarea are rol
de feed-back.
Funcţia de reglare a sistemului, de ameliorare a activităţii şi de
optimizare a rezultatelor. In cazul evaluării rezultatelor obţinute de
elevi, accentul cade pe optimizarea stilului de predare, a capacităţii
de învăţare şi pe stimularea factorilor motivaţionali.
Funcţia de predictie, de prognosticare şi orientare, prin
care se încearcă prefigurarea desfăşurării activităţii în
sistem şi de anticipare a rezultatelor ca urmare a măsurilor
preconizate.
Funcţia de clasificare si selecţie. În baza căreia se
ierarhizează instituţiile de învăţământ, elevii şi studenţii.
Funcţia de certificare, specifică evaluărilor făcute la
sfârşitul studiilor şcolare, universitare sau postuniversitare.
Funcţia educativă, menită să conştientizeze şi să motiveze,
să stimuleze interesul pentru studii continuu, pentru
perfecţionarea şi pentru obţinerea unor performanţe cât
mai înalte.
Funcţia socială, prin care se realizează informarea
comunităţii locale, a familiei etc., asupra rezultatelor
obţinute de elevi şi studenţi.
 Evaluarea. Forme şi metode de evaluare şcolară.
Probe orale - bazate pe întrebări şi răspunsuri, prin care profesorul urmăreşte să
identifice cantitatea şi calitatea cunoştinţelor. Conversaţia poate fi individuală,
frontală, combinată, eficienţa probelor orale depinde de claritatea şi logica
întrebărilor adresate de profesor, diversificarea întrebărilor, tactul profesorului
în a adresa întrebări ajutătoare.
Probele scrise - modalitatea de a elabora şi a exprima idei în scris, fără
intervenţia profesorului, concretizate în lucrări de control, teste, examene.
Criteriile de apreciere a probelor scrise vizează conţinutul lucrării, forma
acesteia (ortografie) şi factorul personal (originalitate).
Probe practice - evaluează deprinderi şi priceperi formate în contextul diferitelor
discipline de studiu, capacităţile elevilor de a aplica anumite cunoştinţe
teoretice, permit identificarea aptitudinilor şi talentelor elevilor, de exemplu -
probele susţinute la educaţie fizică, lucrări de laborator, este important ca elevii
să fie informaţi din timp.