Singurătatea,

formă de exprimare a
sinelui
Ana Blandiana
Mîciu Mihaela-Bianca
Facultatea de Litere, Română-Franceză, AN III
 Când am scris Cea mai frumoasă dintre lumile
posibile (1978) nu căutam decât trecutul: cu cât o
ruină era mai îngropată în timp, cu atât magia ei mă
cuprindea mai în total, cu cât o biserică era mai
veche, cu atât descopeream credința impregnate nu
numai în fresce și statui, ci și în țigle și cărămizi, cu
cât un Pictor era mai primitive, cu atât autenticitatea
lui artistică mă fascina.
Acum descopăr în întâmplările pe lângă care am
trecut sensurile lor prezente și chiar următoare,
atenția îmi este deturnată și chiar fascinate de
sâmburii răului în care încerc să ghicesc ca în bobi,
cum se vor dezvolta plantele carnivore ale viitorului.
Și chiar arta, în măsura în care mai are puterea
să pună în umbra viața, nu mai este doar
contemplație și extaz, ci și întrebare și judecată. Ana Blandiana
(n.1942, Timișoara)
 Nu sunt sigură însă că dihotomia este
corectă, pentru că nici poezia nu
înfrumusețează, ci este frumoasă, nici proza,
oricât de crudă i-ar fi privirea, nu este fără
milă. Dimpotrivă, dacă mi-ar cere cineva să
spun numele unui singur sentiment pe care mi l-
a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde
fără ezitare compasiunea.
Și cei bogați, și cei săraci, și cei norocoși, și
cei fără noroc, și frumoșii, și urâții, și
învingătorii, și învinșii, și înteligenții, și proștii,
și șmecherii, și naivii, și înțelepții, și nebunii,
toți au sfârșit prin a-mi trezi COMPASIUNEA,
despre care cu timpul am înțeles că este o
treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere.
 La șase ani, Ana Blandiana a asistat la arestarea
tatălui de către comuniști
„Eram în clasa întâia, când eram singură cu tata acasă, mama şi cu sora mea erau plecate şi a
venit o echipă care a făcut percheziţie la noi şi după aceea l-au arestat pe tata...La percheziţie
era chemată o persoană din afară să asiste, era o formă de ipocrizie ca să fie totul cât mai
legal. Şi unul din cei care veniseră a spus trebuie să merg să chem un martor şi a ieşit, s-a
dus... s-a-ntors peste două minute şi a spus nu pot deschide poarta....şi tata a ieşit cu el să-i
arate şi eu n-am avut curajul să rămân singură în casă cu ceilalţi şi m-am ţinut de ei până la
poartă”, își amintește Ana Blandiana.
 „Şi l-au arestat pentru port ilegal de armă şi când am
Preotul Gheorghe Coman
rămas singură acasă şi s-a întors mama peste vreo oră şi m-
(tatăl) a luptat pe frontul din
au pus să povestesc în amănunte tot cum a fost şi mama,
Cehoslovacia, primind gradul de
când i-am povestit, mi-a spus „nu trebuia să-i laşi singuri".
maior; după terminarea celui de-al
Şi am căpătat o vinovăţie care, visam şi mă trezeam
Doilea Război Mondial, s-a
noaptea plângând, deci aveam sentimentul, ceea ce de fapt
stabilit la Oradea, acolo unde a
era o naivitate, pentru că şi cu mine acolo puteau s-o facă,
devenit preot al bisericii din
aveam sentimentul că eu sunt vinovată că l-au arestat pe
cartierul CFR-iştilor. In 1947 a
tata. Pentru că dacă eu eram suficient de curajoasă să
fost arestat, după ce i s-a făcut o
rămân în casă, n-ar fi pus revolverul. Ţin minte tocmai
înscenare. Securitatea i-a strecurat
pentru că a fost o copilărie cu traume, ţin minte lucrurile
in casă un pistol.
care m-au stresat foarte tare, mărturisește poeta.

Timp de 18 ani, părintele Gheorghe Coman a fost urmărit,

judecat şi condamnat de trei ori. A suferit 12 ani în închisorile
comuniste şi i-a fost confiscată întreaga avere. De la tatăl său,
Ana Blandiana a moştenit nu doar puterea de a crede în
adevărul cuvântului, dar şi credinţa şi curajul care au însoţit-o
toată viaţa.
Singurătatea e un oraş
În care ceilalţi au murit,
Străzile sunt curate,
Pieţele goale,
Singurătatea – Ana Blandiana
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Şi numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
În care nimeni nu luptă Singurătatea e un oraş
Şi nu e minţit, În care ceilalţi au murit,
Unde-i prea clară …………………………………
Ca să mai doară Dintre suferinţă şi moarte,
Până şi lacrima de animal părăsit. Singurătatea e un oraş fericit.
În valea
Dintre suferinţă şi moarte,
Singurătatea e un oraş fericit.
 Singurătatea e un oraş
În care ceilalţi au murit,

Primele două versuri ale poeziei blandiene dezvăluie sentimentul de singurătate pe care poeta îl resimte
într-o lume pamfletară. Lipsa oricărui confident devine o modalitate de exprimare a sinelui către sine, ceea
ce tinde spre neomodernism. Ipostaza demiurgică în care își manifestă acel ego proiectează fragilitatea
vieții în cușca timpului, supusă unui urlet al societății. Prin eliberarea de oricare interacțiune cu cei din jur,
eul liric își găsește răgazul de a se redescoperi.

Consider că distanțarea de haosul produs de aglomerația urbană

Străzile sunt curate,
devine un privilegiu al purificării. Acum străzile sunt curate, iar piețele
Pieţele goale,
sunt goale, fapt care semnifică, la nivel alegoric, liniștea sufletească. Se
Totul se vede deodată
face trecerea de la un sentiment de angoasă, la un sentiment de exaltare.
Dilatat în pustiul
Dacă primele două versuri creează o atmosferă de apăsare sufletească,
Atât de limpede sortit.
următoarele cinci proiectează rezultatul distanțării de societatea
meschină.
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,

Pe de o parte, în lumina unor conflicte politice, problema libertății

capătă o importanță covârșitoare. Metafora Şi nici un pas/ Nu
profanează lumina sugerează refuzul sentimentului în favoarea
cunoașterii. Nu întâmplător este aleasă ninsoarea. Albul semnifică
puritate, iar straturile sunt dorința arzătoare spre noi ținuturi
ontologice. Forma de plural straturi potențează ideea
sacrificiului. Omul trebuie să treacă prin mai multe încercări ale
vieții pentru a a avea parte de cunoașterea absolută.
 Pe de altă parte, poezia este o reacție lirică și morală față de pasivitatea și lașitatea
omului în fața vieții: Şi numai tu, ochiul treaz / Deschis peste cei care dorm. Ana
Blandiana aduce în lumină adevărul despre societatea actuală. Oamenii sunt
încă indeciși să iasă la luptă, se cufundă în tăcere, fără să își ceară libertatea.
Victimele sunt în așteptare, iar acest lucru aduce revoltă eului liric, deoarece
inacțiunea este o formă de vină: Până şi lacrima de animal părăsit. Animalul
părăsit poate fi omul care a încetat să mai spere la salvare.
Ochiul devine motiv central al textului și reprezintă cunoașterea
sufletului. Este evidențiată din nou ipostaza demiurgică față de adevărul
suprem.
Şi numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
În care nimeni nu luptă
Şi nu e minţit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până şi lacrima de animal părăsit.
 În concluzie, poezia devine un apel
pentru a lupta în condițiile ostile. Dacă în
Singurătatea e un oraş
jur sunt indivizi care se adăpostesc în
În care ceilalţi au murit,
minciună și te fac să crezi realitatea lor,
…………………………………
este cazul să te detașezi de această lume
Dintre suferinţă şi moarte,
moartă. A te simți mort într-o lume plină
Singurătatea e un oraş fericit.
este mai dureros decât a fi singur și
luptător.
Bibliografie

 Blandiana, Ana, Soră Lume, Editura Humanitas, București, 2020;

Sitografie

 https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/copilaria-scriitorilor-la-sase-a
ni-ana-blandiana-a-asistat-la-arestarea-tataului-de-catre-comunisti-122010
, accesat la data de 12.03.2023, ora 23;