ANALIZA URINEI ASPECTE

PREANALITICE
Laboratorul Central de Analize al Spitalului Clinic de Urgenţă
Judeţean Timişoara
Compartimentul Analiza Urinei
 Urina proaspătă, “de dimineaţă”
• cele mai multe analize de urină se
efectuează pe probe de urină proaspătă,
care este ideală pentru efectuarea
examenului sumar de urină;
• deoarece compoziţia chimică a urinei
variază în cursul unei zile, momentul
recoltării probei de urină este foarte
important pentru acurateţea rezultatelor
obţinute;
• urina de dimineaţă este relativ lipsită de
influenţele datorate alimentaţiei, precum şi
de cele datorate eforturilor fizice;
Colectarea urinei
În decurs de 24 ore compoziţia urinei se modifică
continuu, astfel încât există mai multe modalităţi
de recoltare a probelor de urină, în funcţie de tipul
de examinare solicitat:
• urina proaspătă, “de dimineaţă”;
• urina recoltată pe un interval prelungit de
timp (12 sau 24 de ore);
• urina recoltată pe un anumit interval redus
de timp (3 ore);
• probele de urină obţinute prin cateterizarea
vezicii urinare;
• recoltarea sterilă a urinei pentru însămânţare
şi pentru analiza citologică a urinei.
• de obicei este mult mai concentrată şi deci
poate evidenţia cu mai mare probabilitate
anomaliile apărute sau existenţa unor
substanţe patologice în urină;
• anumite elemente anormale din urină care
sunt prezente în concentraţie redusă, pot fi
omise în probele de urină recoltate în cursul
zilei care sunt mai diluate;
• unii autori recomandă recoltarea celei de-a
doua urini de dimineaţă care este, în general,
mai concentrată, mai acidă şi nu prezintă liza
elementelor figurate din urină deoarece nu
au stat o noapte întreagă în vezică.
• de asemenea, pacienţii trebuie să evite
eforturile fizice intense cu câteva ore înainte de
recoltarea probelor de urină (ex: jogging)
• deoarece pot modifica conţinutul sedimentului
urinar, determinând apariţia hematuriei sau chiar
a cilindruriei;
• nu se vor recolta probe de urină dacă pacientul
se află sub tratament diuretic masiv intrucat în
urina diluată anumite elemente ale sedimentului
urinar sunt reduse numeric datorită lizei
acestora;
• nu vor fi examinate urinile foarte alcaline
deoarece este favorizată liza leucocitelor, a
cilindrilor şi precipitarea fosfaţilor, care pot
masca prezenţa altor elemente ale sedimentului.
• pentru a reduce la maxim contaminarea probelor
de urină este necesară curăţirea organelor genitale
externe, de preferinţă prin spălare cu apă şi săpun şi
evitând folosirea substanţelor dezinfectante, care
pot determina liza unor elemente ale sedimentului
• se recomandă recoltarea jetului mijlociu deoarece
prima parte a jetului urinar poate fi contaminată cu
elemente celulare şi bacteriene de la nivelul tractului
urinar extern şi de la nivelul organelor genitale
externe;
• totuşi, în anumite situaţii, recoltarea primului jet
este importantă pentru diagnosticarea unor
afecţiuni uretrale; prin compararea eşantioanelor de
urină din primul jet şi din cel mijlociu se poate face o
distincţie între afecţiunile uretrale şi cele ale vezicii
urinare;
• se recomandă ca pacienţii să urineze direct într-un
recipient de unică utilizare, dedicat examenului
solicitat;
• nu se recomandă examinarea sedimentului urinar
al femeilor în perioada menstruală deoarece
contaminarea probei de urină cu eritrocite este
foarte probabilă;
• o posibilă alternativă este folosirea tampoanelor
intravaginale, dar contaminarea poate apare şi în
acest caz;
•dacă proba de urină se obţine printr-un cateter
vezical, este necesară clamparea cateterului pentru
aproximativ 15 minute înainte de recoltare, folosind
un ac şi o seringă;
•este obligatorie curăţarea şi dezinfectarea
cateterului înainte de recoltarea probei
• la copii, probele de urină recoltate în
vederea examenului de urină se obţin
utilizand diverse tipuri de pungi de
plastic, de unică folosinţă, prevăzute cu
un dispozitiv adeziv şi care permit
copilului să urineze direct în recipient;
• după ce probele de urină au fost
recoltate în recipiente de unică folosinţă,
acestea vor fi etichetate şi trimise
imediat la laborator pentru analiză.
 Urina recoltată pe un interval de timp (12 sau 14
de ore respectiv 3 ore)
• anumite afecţiuni sau stări patologice necesită
recoltarea probelor de urină pentru analiză pe un
interval de 12-24 ore (sediment Addis) pentru
evaluarea corectă a funcţionalităţii rinichiului
(Zamfirescu – Gheorghiu M.).;
• elementele excretate de rinichi nu au acelaşi
ritm de producere în cursul unei zile şi de aceea,
analizarea unui eşantion de urină proaspătă nu
poate oferi o imagine exactă asupra proceselor
care au loc;
• la începutul perioadei de 12-24 ore pacientul
este rugat să urineze şi această probă de urină
este aruncată;
• ora la care începe recoltarea probelor de
urină şi ora la care se termină această
operaţiune vor fi notate pe eticheta
recipientului de urină;
• pentru sedimentul Hamburger, intervalul de
colectate a urinei este de 3 ore (180 minute),
rezultatul se exprimă pe minut motiv pentru
care mai este numit şi sediment minutat;
• întreaga cantitate de urină va fi recoltată într-
un recipient de volum mare, de regulă din
polietilenă, etichetat cu numele pacientului şi
cu analizele care sunt solicitate din proba de
urină si volumul de urină obţinut în aceste
interval;
Conservarea probelor de urină
1.Pentru evitarea contaminării bacteriene a
probelor de urină, a distrugerii cilindrilor şi a
elementelor sedimentului urinar, eşantioanele
de urină trebuie examinate în maximum două
ore de la colectare deoarece leucocitele, în
anumite condiţii, pot fi lizate într-o oră.
2.Liza elementelor sedimentului urinar poate fi
prevenită prin refrigerarea probelor la +2oC -
+8oC; oricum este ştiut că la aceste
temperaturi se produce precipitarea fosfaţilor
şi a uraţilor care pot masca prezenţa altor
elemente ale sedimentului urinar.
3. O posibilă alternativă de conservare este
folosirea substanţelor conservante (ex:
.
formaldehida, glutaraldehida, CellFix etc.);
aceste substanţe pot conserva probele de
urină timp de câteva săptămâni sau chiar luni
de zile, dar eşantioanele de urină nu vor fi
totuşi potrivite pentru examinare.
4. liza elementelor sedimentului urinar apare
mai ales în eşantioanele de urină cu un pH
peste 7 şi o osmolaritate sub 360mOsm/l sau
cu densitatea sub 1010 (Fogazzi G.B. et al).
5. urinile cu un pH acid şi cu osmolaritate şi
densitate mare pot fi conservate chiar câteva
ore după colectare (Fogazzi G.B. et al).
 Examenul de urină - aspecte preanalitice (după Roche Diagnostics,
modificat)
Parametru Stabilitate în urină Factori de Factori de
măsurat influenţă interferenţă
-200C 4-80C 20-250C

Densitate urinară - - - Ingestie de pH > 7

lichide, diuretice
Precipitarea
modifică
densitatea

pH Instabil Instabi Instabil Dietă (carnată:↓ -

l vegetariană:↑)
Creşte în cazul
formării
amoniacului
Leucocite - 1-4 ore 1-4 ore Secreţii vaginale Culoarea intensă a
Liză rapidă la urinei: ↑;
densitate sub Valori crescute ale
1.010 şi pH glucozei şi
peste 7 proteinelor urinare: ↓;
Unele antibiotice: ↑
sau↓.

Proteinele 6 luni 1 lună 1 lună Exerciţiile fizice, Hemoglobina;

(albumina) sarcina ↑ Ejacularea; Adsorbţia
Se conservă cu pe pereţii
Azidă de sodiu recipientelor de
10 mmoli/L colectare;

Nitriţii - 8 ore 4 ore Contaminare Culoarea intensă a

bacteriană urinei: ↑;
Antibioticele Acidul ascorbic: ↓
inhibă formarea
nitriţilor
Corpii cetonici - 6 ore 2 ore Inaniţia, febra Fenilcetonele,
Testul este ftaleinele, compuşii
sensibil în sulfhidrilici
special la acidul
acetoacetic

Glucoza 2 zile Peste 2 2 ore Sarcina, dieta, Bacteriile ↓

ore vârsta, febra
Se conservă cu
Azidă de sodiu
10 mmoli/L

Eritrocite - 1-4 ore 1-4 ore Menstruaţia, Oxidarea unor

exerciţiile fizice produşi de
intense Liză metabolism ai unor
rapidă la medicamente ↑
densitate sub
1.010 şi pH
peste 7

Urobilinogenul - - 2 ore Se oxidează la Expunerea la lumină

aer ↓;
Culoarea intensă a
urinei ↑;
Fenazopiridina ↑
Bilirubina - - 2 ore Se oxidează la aer Expunerea la lumină ↓;
Acidul ascorbic ↓;
Fenazopiridina ↑
Acidul uric Instabil Instabil 4 zile Exerciţiile fizice, pH sub 5, unele
dieta Precipitare la medicamente
pH sub 7
La pH peste 8se
conservă cu Azidă
de sodiu 10
mmoli/L
Oxalatul 4 luni, pH Instabil Instabil < Dietă, vârstă Vitamina C ↑
1,5 1 oră La pH sub 2 se
conservă cu
Azidă de sodiu 10
mmoli/L
Fosfatul anorganic - 6 luni pH 2 zile pH Dietă, ritm Bacteriile, unii
<5 <5 circadian conservanţi
Se conservă;
HCl 25 ml 6 mol/L
sau timol 1% (vol) 5
ml per urina de 24
ore)
Cistina > 1 an 3 luni 7 zile Se conservă prin
acidifiere cu HCl
Bacterii - 24 ore - Celulele suferă o
Cilindri - 1-4 ore Instabili liză dependent de
Celule epiteliale - - Ore pH şi osmolaritate
(osmolaritatea sub
300 mmol/Lreduce
Discuţii şi propuneri:
1. Erorile preanalitice sunt cunoscute, motiv
pentru care nu le dezbatem în mod special ci
formulăm doar unele recomandări:
a) Recoltarea urinei pentru examenul de
urină se face din prima urină de dimineaţă,
jetul mijlociu după o prealabilă toaletă locală.
 b) Nu este absolut obligatoriu ca recipientele să
fie sterile dar este de preferat ca acestea să fie
special destinate acestui scop.
c) Examenul de urină trebuie să ajungă în
laborator în lucru în cel mult 3 ore de la recoltare.
In tabelul de mai jos vom prezenta o vedere de
ansamblu asupra stabilităţii principalilor
constituenţi ai sedimentului urinar precum şi
factorii de interferenţă responsabili pentru
reacţiile fals pozitive şi fals negative
d) Din probă se iau 10 mL, se centrifughează 5-10
minute la 2000-2300 rpm, se aruncă 9,5 mL din
supernatant, după care se resuspendă
sedimentul în supernatantul rămas.
Contaminarea probelor de urină
Prin “substanţă contaminantă” sau
“contaminant” se înţelege orice substanţă care
apare în urină după ce aceasta a părăsit vezica
urinară.Există numeroase substanţe care pot
contamina probele de urină. Ele pot proveni de la
pacient, din laborator sau din mediul
înconjurător.Substanţele contaminante nu sunt
importante per se dar ele trebuie corect
identificate pentru evitarea confuziilor care pot
apare (Fogazzi G.B. et al).Contaminarea probelor
de urină poate fi evitată prin pregătirea adecvată
a pacientului pentru recoltarea urinei şi prin
recoltarea ei în condiţii adecvate.
Principalele surse de contaminare a urinei (după Fogazzi G. B., modificat)
Pacient Laborator Mediul înconjurător
Eritrocite Amidon Granule de polen
Leucocite Fragmente de sticlă Spori de plante
Celule scuamoase Bule de aer Spori de fungi:
Alternaria
Helminthosporium
 Epicoccum
Cladosporium
Bacterii Fibre vegetale
Spermatozoizi
Trichomonas vaginalis
Păr pubian
Pediculoza pubiană
Materii fecale
Celule intestinale
Enterobius vermicularis
Fibre sintetice
Talc
Grăsime
Creme aplicate în zona
 Substanţe contaminante care provin de la
pacient
1. La femei, majoritatea acestor contaminanţi,
mai ales leucocite, hematii şi celule scuamoase,
se datorează secreţiilor vaginale; eritrocitele pot
contamina urina fie în perioada menstruală sau
datorită sângerărilor periovulatorii; contaminarea
cu leucocite şi hematii se poate datora şi unor
afecţiuni ginecologice.
2. La bărbaţi contaminarea cu leucocite şi
hematii se datorează existenţei concomitente a
unei uretrite sau balanopostite; bacteriile,
ciupercile şi Trichomonas pot contamina urina
pacienţilor cu infecţii genitale.
3. Spermatozoizii sunt frecvenţi în urină, mai ales
la câteva ore după un contact sexual; frecvent
ei se pot găsi şi în urina femeilor; când sunt
încolăciţi pot fi confundaţi cu acantocitele.
4. Părul pubian poate fi prezent în urină dar el
este vizibil macroscopic în proba de urină.
La pacienţii cu o igienă defectuoasă a zonei
genitale poate fi prezentă o pediculoză
pubiană iar parazitul poate fi prezent în urină.
5. Alţi contaminanţi provenind de la pacienţi ar fi
fibrele materialelor textile, de formă cilindrică
sau plată şi care pot fi adesea confundate cu
cilindrii (sunt aşa-numiţii pseudocilindrii);
totuşi, conturul cilindrilor este mult mai
regulat.
6. Contaminanţii urinari pot proveni şi de la
nivelul tractului gastro-intestinal; o cauză rară
este existenţa unei fistule între intestin şi
tractul urinar; aceste fistule apar la pacienţii
cu boala Crohn, cu tumori ale tractului digestiv
sau la bolnavii care au fost supuşi
radioterapiei; in aceste cazuri, celule
intestinale descuamate pot fi găsite în
sedimentul urinar; materiile fecale apar în
sedimentul urinar ca particule de forme diferite
şi de diverse mărimi, care pot conţine resturi
tisulare,fibre musculare sau vegetale.
7. Foarte rar, în urină poate apare Enterobius
vermicularis; apare cel mai frecvent în urina
copiilor (Fogazzi G.B. et al).
8. Pudra de talc, atunci când este aplicată la
nivelul zonei genitale, poate ajunge în
urină; particulele de talc au o structură
cristalină, cu morfologie variabilă şi care
pot semăna cu cioburile unui geam.
9. Particulele de grăsime sunt de mărimi
diferite şi seamănă cu particulele de lipide;
în lumină polarizată particulele de grăsime
nu au aspectul de “cruce malteză” aşa cum
au particulele de lipide; particulele de
grăsime provin de la diferiţi lubrifianţi
folosiţi în cursul manevrelor urologice sau
din cremele aplicate la nivelul organelor
genitale externe.
 Contaminanţi provenind din laborator
1. Amidonul este un contaminant frecvent al
sedimentului urinar care provine de la pudra
care se află în mănuşile folosite în laborator:
• particulele de amidon sunt transparente, de
formă rotundă sau poligonală, cu un centru
care seamănă cu un nucleu;
• în microscopie optică în câmp luminos sunt
incolore;
• în microscopie optică în lumină polarizată
particulele de amidon par refringente şi au
aspectul de “cruce malteză”, dar de
dimensiuni mai mari şi asimetrice;
2. Fragmentele de sticlă reprezintă un alt
contaminant frecvent.
• se evidenţiază sub forma unor particule de
formă neregulată, cu margini drepte;
uneori sunt dificil de diferenţiat de cristalele
neregulate de acid uric,
• totuşi, culoarea roşcată a cristalelor de
acid uric precum şi lipsa de birefringenţă a
fragmentelor de sticlă pot corecta
eventualele confuzii;
• ele provin, cel mai adesea, din spargerea
lamei sau a lamelelor folosite la
examinarea sedimentului urinar;
3. Bulele de aer reprezintă mai mult un
artefact decât un contaminant.
• cel mai adesea rezultă în urma resuspendării
sedimentului urinar după centrifugare sau din
aerul aflat între lamă şi lamelă;
• în mod excepţional, CO2 se poate forma în
urina pacienţilor diabetici de către bacteriile
formatoare de gaz;
bulele de aer au formă rotundă şi un contur
dublu.
Contaminanţii din mediul înconjurător
Câteva elemente din mediul înconjurător, în
special din aer, pot contamina probele de urină
în cursul manipulării acestora în laborator. Deşi
nu există o metodă sigură pentru evitarea
completă a acestei contaminări, trebuie reţinut că
riscul de contaminare creşte apreciabil dacă
recipientele de urină sunt păstrate fără capace.
1. Granulele de polen pot fi găsite ocazional în
sedimentul urinar, morfologia lor variind în
funcţie de natura lor şi în funcţie de specia de la
care provin.
2. Sporii plantelor au un dublu-contur foarte
evident care înconjoară nucleul mare.
3. Sporii de fungi pot, de asemenea, contamina
probele de urină:
• Alternaria;
• Helminthosporium;
• Epicoccum;
• Cladosporium;
Într-un studiu care a inclus 1600 de sedimente
examinate în decursul unui an,s-a determinat că
sporii de fungi,(specia Alternaria), apar în urină
pe tot parcursul anului,cu un vârf al incidenţei din
iunie până în octombrie şi mai ales în zilele
ploioase (Fogazzi G.B. et al).
4. De vreme ce sporii de fungi sunt prezenţi pe sol şi
plante, s-a ajuns la concluzia că acestia sunt
vehiculaţi pe calea aerului şi aşa ajung în
laboratoare
Factori de interferenţă
1.Glicozuria apare mai frecvent în probele de
urină recoltate după masă.
2.Proteinuria poate să apară după activitate
fizică intensă sau la trecerea în ortostatism.
3.Hemoglobinuria poate să apară în cursul
eforturilor fizice şi intelectuale deosebit de
intense.
4.Prezenţa infecţiei urinare precum şi numărul
de germeni prezenţi pot varia în cursul unei
zile.
5.Materiile fecale, secreţiile vaginale precum
şi sângele menstrual pot contamina probele
de urină.
6. Dacă probele de urină sunt păstrate mai
mult de 1 oră la temperatura camerei, pot
apărea următoarele modificări ale
compoziţiei urinei:
• bacteriile din urină descompun ureea,
transformând-o în amoniac, ce determină
alcalinizarea urinei;
• cilindrii se degradează în urină după
câteva ore;
• eritrocitele sunt lizate în urina hipotonă;
• pH-ul urinar foarte scăzut sau foarte
crescut poate afecta diverse componente
celulare ale sedimentului urinar (leucocitele
etc.);