CITOPLASMA CELULARĂ

 Citoplasma reprezintă componenta celulei care ocupă

teritoriul aflat între membrana celulară şi învelişul nuclear. În
componenţa citoplasmei se disting două faze:
 O fază fluidă (citosolul), formată din apă, electroliţi, molecule
organice mici, proteine solubile (termen introdus la
fracţionarea celulei prin centrifugare diferenţială). În citosol se
deşfăşoară sinteza de aminoacizi, monozaharide, acizi graşi
şi glicerol.
 O fază solidă în a cărei alcătuire intră:
 citoscheletul (organite nedelimitate de membrane proprii) -
reprezentate de microtubuli, filamente intermediare
(ansambluri de susţinere sau de ghidare), molecule
proteice cu funcţie contractilă (reprezentate de
microfilamente de actină şi miozină) şi proteine reglatoare
(troponină, calmodulină şi tropomiozină (structuri implicate
în contracţie şi reglarea contracţiei);
 organite celulare implicate în sinteze proteice (ribosomii);
 organite delimitate de membrane proprii (mitocondriile,
reticulul endoplasmic, lisosomii, aparatul Golgi);
 incluziuni metabolice (glicogen, picături lipidice, pigmenţii).
Aparatul locomotor al celulei
 Filamentele de miozină sunt formate din
proteina numită miozină care constituie
fracţiunea proteică cea mai importantă cantitativ
şi funcţional în fibra musculara scheletală.
Aceasta poate fi de mai multe feluri, însă
prototipul rămâne miozina din ţesutul muscular.
 Molecula de miozină este asimetrică, ceea ce
explică anizotropia sau birefringenţa benzilor
întunecate (A) din miofibrilă (vezi structura fibrei
musculare striate); are aspectul unui bastonaş,
cu o zona globulară (capul moleculei de miozină,
la una din extremităţi) şi una liniară. Are o
lungime de 160 nm şi o grosime de 2 nm;
regiunea globulară are diametrul de 4-5 nm şi
lungimea de 15-20 nm, fiind alcătuită din două
subunităţi : subunitatea S1 şi subunitatea S2.
 Sub acţiunea controlată a tripsinei, molecula de miozină se
desface în două fragmente numite meromiozine:
- meromiozină uşoară, numită “L-meromiozina” şi
- merozină grea, numită “H-meromiozina”.
 L-meromiozina apare ca un bastonaş cu lungimea de 80
nm şi grosimea de 2 nm. Nu are acţiune ATP-azică şi nu
se combină cu actina pentru a forma complexul actină-
miozină.
 H-meromiozina are o porţiune liniară de 60 nm care se
termină cu o parte globulară de 20/5 nm. H-meromiozina
prin tratare cu papaină se scindează în două subunităţi:
- S1-H meromiozina şi
- S2-H meromiozina.
 Fracţiunea S1-H-meromiozina are o greutate moleculară
de 120 kDa şi corespunde porţiunii globulare a H-
meromiozinei. Aceasta fracţiune conţine două proprietăţi
fundamentale ale miozinei:
 activitatea ATP-azică
 capacitatea de a interacţiona cu actina.
 Fracţiunea S2-H-meromiozina are o greutate moleculară
de 60 kDa şi îi lipsesc cele două proprietăţi ale S1-H
meromiozinei. Astfel, porţiunea liniară a moleculei de
miozina este formată din L-meromiozină şi din fracţiunea
S2 a H-meromiozinei; capul moleculei de miozină este
reprezentat de fracţiunea S1 a H-meromiozinei.
 Molecula de miozină are în structura sa două regiuni de
mobilitate (de flexibilitate): una între L-meromiozină şi H-
meromiozină şi alta între fracţiunile S1-şi S2- a H-
meromiozinei.
 Filamentele de actină conţin în afară de moleculele
contractile de actină şi moleculele reglatoare de troponină şi
tropomiozină. Porţiunea axială a filamentului de actină
conţine molecula contractilă reprezentată de actina F (actina
fibrilară), iar tropomiozina este aşezată sub formă de
bastonaş de-a lungul axului de actina F. Troponina formează
unităţi proteice globulare dispuse la extremitatea moleculei
de tropomiozină (la intervale de 40 nm de-a lungul
filamentului de actină).
 Molecula de actină se găseşte sub două forme:
- actina globulară (actina G), care este monomerul de
actină şi
- actina fibrilară (actina F), care reprezintă forma
polimerizată a actinei G .
 G-actina este o moleculă globulară cu diametrul de 5,5 nm,
rezultată prin înfăşurarea unui singur lanţ polipeptidic format
din 374 de aminoacizi.
 F-actina se prezintă sub formă de filamente cu grosimea de 7-
8nm şi este alcătuită din două lanţuri polipeptidice dispuse în
helix, cu o perioadă repetitivă de 35-40nm. Fiecare lanţ este
alcătuit dintr-o singură serie de subunităţi de actină G, pentru
fiecare tur de helix existând 13,5 unităţi de actină G.
 Tropomiozina este o moleculă proteică cu rol reglator şi cu o
greutate de 70 kDa. Are formă de bastonaş cu o lungime de
40 nm şi este alcătuită din două lanţuri polipeptidice, fiecare
cu câte 284 de aminoacizi, tropomiozina fiind aşezată în
jgheabul filamentului de actină F.
 Troponina este o proteină reglatoare compusă din 3 unităţi:
1. troponina C, care leagă specific ionii de calciu;
2. troponina T, care se leagă de tropomiozină;
3. troponina I, care blochează interacţiunea actină-miozină.
FUNCŢII
 Filamentele de miozină  sunt filamente mai
groase şi contribuie prin subunităţile sale (H-
meromiozina) la formarea punţilor transversale
care vor interacţiona cu situsul de legătură de pe
suprafaţa moleculei de actină G; are şi activitate
ATP-azică.
 Filamentele de actină  sunt filamente subţiri
care stimulează activitatea ATP-azică a
miozinei;
 Tropomiozina  se leagă de actină şi împreună
cu complexul troponinic reglează interacţiunea
miozină-actină;
 Troponina – leagă ionii de calciu, inhibă
activitatea actinei şi se leagă de tropomiozină.
Contracţia musculară
 Contracţia musculară constă în alunecarea (glisarea) şi
întrepătrunderea filamentelor subţiri de actină printre
cele groase de miozină. Această teorie susţine refacerea
şi desfacerea ciclică, repetitivă a unor legături între
punţile transversale ale moleculei de miozină (S1-H
meromiozină) şi filamentele de actină.
La fiecare ciclu de ataşare-detaşare a punţilor transversale se
realizează o mişcare a filamentelor de actină (către centrul
sarcomerului) cu aproximativ 5-10 nm, corespunzător unei unităţi
de actină G.
Sarcomerul este unitatea funcţională a miofibrilelor, structuri
care ocupă aproape în întregime citoplasma fibrelor musculare,
cu rol în contracţia musculară. Miofibrilele sunt alcătuite din
filamente de actină şi miozină cu dispunere specifică, asociate
cu diferite proteine reglatoare.
Termenul de “cuplare-excitare-contracţie” se referă la
mecanismul prin care impulsul electric de la nivelul sarcolemei
produce contracţia miofibrilei. Acest proces parcurge mai multe
etape:
a)Sistemul transversal (sistemul T) reprezintă o componentă
specializată a sarcolemei (sub forma unor microtubuli) care
pătrunde în sarcoplasma fibrei musculare printre miofibrile,
face joncţiune cu porţiunile dilatate ale R.E. care reprezintă
sistemul L (longitudinal) şi care conduce potenţialul de acţiune
de la nivelul sarcolemei (potenţial preluat de la placa motorie –
sinapsa neuromusculară) până în vecinătatea reticulului
sarcoplasmic.
b) Ca urmare a semnalului primit de la sistemul T, ionii de Ca2+
depozitaţi în cisternele terminale ale RE şi legaţi de o proteină cu
afinitate pentru ionii de calciu (numită calsechestrină), sunt eliberaţi
prin canalele de calciu ale membranei RE în sarcoplasmă.
c) Datorită creşterii concentraţiei de calciu (de la 107M la 106M), în
sarcoplasma fibrei musculare se declanşează contracţia prin
intermediul unei proteine numită troponina C (proteina receptor
pentru calciu).
d) În stare de relaxare a fibrei musculare (de la o concentraţie a
calciului de aproximativ 107 M) troponina C nu leagă ionii de calciu
iar tropomiozina blochează situsul de legătură dintre puntea
transversală (S1-H meromiozina care pleacă din capul moleculei de
miozină) şi molecula de actină G (din filamentul de actină F).
e) Prin legarea ionilor de calciu din troponina C (ca urmare a creşterii
concentraţiei ionilor de calciu în sarcoplasma fibrei musculare), se
produce o modificare a conformaţiei moleculei de tropomiozină, care
în stare de repaus blochează sistemul de legătură a punţii S1-H-
meromiozinei cu actina G, determinând astfel o deplasare de poziţie
a tropomiozinei cu 1 nm. Astfel are loc interacţiunea actinei cu
miozina (interacţiunea dintre S1-H meromiozină, ce reprezintă puntea
transversală a moleculei de miozină şi situsul de legatură de la
molecula de actina G).
 Filamentele intermediare  au fost denumite astfel
deoarece au diametrul intermediar (10 nm) între cel al
microfilamentelor (7 nm) şi cel al microtubulilor (25 nm).
Ceea ce diferenţiază filamentele intermediare de celelalte
diferenţieri citoplasmatice este structura şi localizarea lor.
Astfel :
– a. în cazul filamentelor intermediare, în acelaşi filament
există mai multe proteine diferite care copolimerizează (2-
10 proteine). În celelalte diferenţieri citoplasmatice există o
singură proteină, care prin polimerizare duce la formarea
filamentului sau microtubulului;
– b. polimerizarea nu se face prin înlănţuirea unor proteine
globulare ci prin înşiruirea în sistem “cap la coadă” a
componentelor sale, care sunt proteine fibrilare;
– c. filamentele intermediare sunt structuri stabile; odată
polimerizate se menţin sub aceeaşi formă. Celelalte
structuri (cu excepţia celor din fibra musculară), sunt
structuri labile;
– d. un tip de filamentele intermediare sunt localizate în
nucleu, pe faţa internă a învelişului nuclear formând lamina
nucleară.
 În citoplasmă sunt 5 tipuri de filamente
intermediare:
 filamente de keratină (citokeratina), localizate în
epiderm, păr şi unghii;
 filamentele de desmină sau scheletină,
caracteristice fibrei musculare (cu excepţia celor
din peretele vaselor) ;
 filamentele de vimentină(vimentum = nuia,
rămurică ondulată (lat.), caracteristice celulelor
mezenchimale (fibroblaste, condroblaste,
macrofage, celule endoteliale)
 neurofilamente – localizate în axonii neuronilor.
 gliofilamente- localizate în celulele gliale
(nevroglii).
 Microtubulii – sunt formaţi din proteine globulare numite
tubuline. Microtubulii sunt structuri lungi, cilindrice, cu
diametrul de 25 nm. Peretele lor este format din 13
protofilamente paralele, fiecare protofilament fiind format la
rândul lui prin polimerizarea dimerilor de α- şi -tubulină.
 Polimerizarea tubulinei poate fi influenţată de mai mulţi factori:
1. temperatura (la 37 °C are loc polimerizarea cu formarea
spontană a microtubulinelor, iar la 0 °C se produce
depolimerizarea);
2. ionii de Ca2+ si Mg2+ în concentraţie de 10–6 M
favorizează polimerizarea, iar la o concentraţie de 10–3 M
favorizează depolimerizarea;
3. colchicina inhibă polimerizarea microtubulilor;
4. unele proteine din citosol asociate microtubulilor
favorizează polimerizarea;
5. vinblastina şi vincristina (medicamente citostatice)
blochează polimerizarea tubulinei din aparatul mitotic şi
opresc în acest fel multiplicarea celulelor tumorale;
6. taxolul, (folosit şi el ca citostatic în tratamentul cancerului
ovarian), are acelaşi rol.
 Localizare şi clasificare.
 Microtubulii se clasifică în:
- microtubuli permanenţi, întâlniţi în
axonema cililor, flagelilor şi în centriolii
din centrozom;
- microtubuli labili (cu existenţa
temporară), sunt microtubulii liberi din
citoplasma. În interfază, formează o
reţea; centrul celular (centrosomul) va
coordona polimerizarea tubulinei.

 Rolurile microtubulilor în celulă sunt:

De a obţine şi menţine forma celulară,
prelungirile permanente ale neuronilor
(axoni şi dendrite), a cililor şi flagelilor;
De a constitui un sistem de linii
conducătoare pentru deplasarea
diferitelor componente subcelulare;
Participă la formarea fusului mitotic şi la
mişcările celulare;
Aranjarea spaţială a organitelor celulare în
citoplasma celulei.
 Centrosomul (sau
centrul celular)
este prezent în
toate celulele care
se divid, având rol
principal în
diviziunea celulară
prin formarea
fusului de diviziune
precum şi în
declanşarea
mişcarilor cililor şi
flagelilor. În raport
cu fazele ciclului
celular, are aspect
diferit.