GENUL STREPTOCOCCUS

- încadrare taxonomică -
• Ordinul: Lactobacillales
• Familia: Streptococacceae
• Genul: Steptococcus – include 57 specii.
• Specia tip: Streptococcus pyogenes
• Clasificarea Lancefield:
- este realizată pe baza polizaharidului din peretele celular;
- include 19 grupe streptococice notate cu litere (A-H; K-T);
- speciile neidentificabile pe aceste criteriu au fost incluse in
grupul Streptococcus viridans.
• Specii de importanță medicală:
S. pyogenes (grup A), S. agalactiae (grup B), S. dysgalactiae
ssp. equisimilis, S. equi ssp. zooepidemicus (grup C);
într-o mai mică măsură - S. bovis, S. gallolyticus, S. salivarius,
S. mutans, S. mitis, S. sanguis şi S. milleri.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- habitat -
• Habitat și patogenitate:
Datorită pretenţiilor lor nutritive crescute, streptococii se
dezvoltă numai în anumite nişe ecologice ajungând pe sol
sau în ape în mod excepţional.
Unii sunt saprofiţi.

Alţii sunt condiţionat patogeni, făcând parte din

microbiotele indigene ale tractului respirator, digestiv sau
genital la om şi animalele cu sânge cald.

Speciile piogene sunt patogene producând, după

pătrunderea în organism, diverse infecţii.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- habitat -
• Habitat și patogenitate:
Purtătorii nazo-faringieni de streptococi de grup A reprezintă
10-30 % din indivizii normali.
Grupul B include în special germeni comensali ai faringelui,
intestinului, vaginului sau tegumentului. Portajul este 5-15 %.
Există și purtători faringieni de S. dysgagalactiae subsp.
equisimilis care face parte din grupul C.
S. bovis reprezintă singura specie din grupul D izolată de la
om şi cuprinde germeni comensali la nivelul tubului digestiv.
S. viridans sunt principalii constituienţi ai florei normale a
cavităţii bucale. Mai pot face parte, în proporţii mai mici, din
microbiotele colonului, tegumentului şi vaginului. Sunt
condiţionat patogeni.
S. pneumoniae include germeni condiţionat patogeni iar
purtătorii nazo-faringieni reprezintă 40-70 %.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- epidemiologie -
• Răspândire:
Sunt răspândiţi pe tot globul.
S. pyogenes este întâlnit mai frecvent în zonele temperate,
mai ales în sezonul rece.
Specia S. pneumoniae are frecvenţă mai ridicată în acelaşi
climat şi în acelaşi sezon, mai ales în zonele mai puternic
industrializate.
• Gazde:
Gazda este în general omul.
Unele specii se găsesc şi la animale (bovine, cabaline, caniide,
rozătoare).
Tulpinile animale pot fi diferite biochimic, metabolic şi
serologic de cele umane iar transmiterea lor la om este rară.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- epidemiologie -
• Căi de transmitere:
Transmiterea se face de obicei prin picături de secreţii nazo-
faringiene sau prin contactul direct cu bolnavul sau purtătorul
de germeni.
Mult mai rar infectarea se produce de pe obiecte, de pe mâini
sau prin consumul de alimente contaminate (lapte, produse
lactate sau ouă).
S. agalactiae se poate transmite şi prin contactul sexual sau
vertical, de la mamă la noul-născut, pe parcursul travaliului.
Grupul S. viridans nu se transmite de la persoană la persoană,
sursa infecţiilor fiind exclusiv endogenă.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- caractere morfologice -
• Dimensiuni:
Diametru = 0,8-1 m.
Poate varia în funcţie de vârsta culturii şi de mediu.
• Forma:
Sunt coci sferici sau ovalari.
Pot apărea variaţii uşoare de formă în condiţii neprielnice de
mediu.
• Modul de grupare:
Pot apărea izolaţi, grupaţi in diplo sau în lanţuri. Formarea
lanţurilor se datorează diviziunii lor în planuri paralele
succesive şi lipsei de separare completă a celulelor fiice de
cele parentale. Lanţurile sunt cu atât mai lungi, cu cât
condiţiile de mediu sunt mai neprielnice.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- caractere morfologice -
• Prezenţa capsulei:
Majoritatea tulpinilor sunt necapsulate.
Unele tulpini prezintă, pe frotiurile efectuate din produsele
patologice, o capsulă formată din acid hialuronic ce constituie
un criteriu de virulenţă.
• Prezenţa sporilor:
Nu formează spori.
• Tinctorialitatea:
Sunt Gram pozitivi.
• Localizarea:
Se localizează mai ales extracelular.
GENUL STREPTOCOCCUS
- caractere morfologice -
 GENUL STREPTOCOCCUS
- caractere de cultură -
• Cerinţe nutritive:
Streptococii sunt germeni pretenţioşi nutritiv.
• Forma de creştere:
Pe medii solide coloniile streptococice sunt de dimensiuni mici,
chiar punctiforme. Sunt de obicei colonii S (smooth). Tulpinile
foarte virulente formează colonii mucoide. Prin deshidratarea
acestora apar colonii matt (aspect de hartă geografică).
Tulpinile nevirulente formează colonii glossy (conice) sau
colonii tip R (rough).
În mediile lichide îmbogăţite, tulpinile virulente tulbură mediul
formând depozite sărace la fundul tubului iar cele nevirulente
constituie depozite grunjoase.
Streptococii pot prezenta -hemoliză (hemoliză completă,
clară – ex. grupurile A, C, G), -hemoliză (hemoliză
incompletă cu tentă verzuie – ex. pneumococi, S. viridans) sau
-hemoliză (hemoliză incompletă rozalie – ex. grup B).
 GENUL STREPTOCOCCUS
- caractere fiziologice și biochimice -
• Nutriţia:
Sunt bacterii chemoorganotrofe.
• Respiraţia:
Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi.
• Mobilitatea:
Sunt germeni imobili.
• Înmulţirea:
Se înmulţesc prin diviziune binară.
• Proprietăţi biochimice:
Fermentează carbohidraţii (glucoza) până la acid lactic (în
anaerobioză), fără producere de gaz.
Variabil în funcţie de grup, specie sau chiar tulpină, sunt
producători de enzime (ex.: hialuronidază, fibrinolizină,
nucleaze) şi toxine (ex.: hemolizine, toxina eritrogenă).
 GENUL STREPTOCOCCUS
- caractere de rezistență -
• Rezistenţa în mediul extern:
Streptococii rămân viabili săptămâni în secreţiile
nazofaringiene uscate, la temperatura camerei şi la adăpost
de razele solare.
Pot rezista 4-7 luni în praf, pe pături sau în alimente
(brânzeturi) putând fi vehiculaţi de insectele zburătoare.

• Rezistenţa la căldură:
Germenii sunt distruşi în 30 minute la 56C.

• Rezistenţa la antiseptice şi dezinfectante:

Sunt distruşi de majoritatea antisepticelor şi dezinfectantelor,
aplicate în concentraţii uzuale.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- caractere de rezistență -
• Rezistenţa la antibiotice:
În cazul streptococilor -hemolitici de grup A, efectuarea
antibiogramei nu este necesară, pentru că aceştia şi-au
păstrat sensibilitatea naturală la peniciline (100% sensibili).

Dacă penicilina nu poate fi utilizată pentru că bolnavii sunt

alergici, se practică antibioterapia sub controlul antibiogramei.

În cazul celorlalte categorii de streptococi se face terapie sub

controlul antibiogramei fiindcă se pot selecta tulpini rezistente
la diverse antibiotice.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- structura antigenică -
I Antigene somatice
Antigenul polizaharidic - localizat la nivelul peretelui
celular; are specificitate de grup (a stat la baza clasificării
Lancefield). Nu a putut fi evidenţiat la S. viridans.
Antigenele proteice - situate în stratul exterior al peretelui
celular; cele mai importante, prezente cu precădere la
streptococii piogeni, sunt:
- Proteina M - cel mai important factor de virulenţă; face
parte din structura fimbriilor cu rol de aderare la celulele
epiteliale; are acţiune antifagocitară. Pe baza acesteia,
Rebecca Lancefield a realizat o clasificare în tipuri a
streptococilor de grup A.
- Proteina T: nu are rol în virulenţă; este antigenică.
- Proteina R: evidenţiată la unele grupe (A, B, C şi G), nu
este factor de virulenţă; încercări de serotipare.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- structura antigenică -
II. Antigene solubile – Toxine:
Hemolizinele - sunt streptolizina O şi streptolizina S.
Streptolizina O - hemolitică numai în anaerobioză; este
toxică pe leucocite, macrofage şi celulele cardiace; este
produsă de grupurile A, C, şi G; este antigenică, anticorpii
specifici putând fi depistaţi prin tehnica ASLO.
Streptolizina S - hemolitică în aerobioză/anaerobioză,
produce -hemoliza pe mediile de cultură cu sânge;
acţionează şi pe alte celule sanguine (leucocite, trombocite)
sau tisulare (cardiace, renale, pulmonare) alterându-le
membrana; apare la grupele A, C şi G; nu este antigenică.
Şi alte grupuri elaborează hemolizine cu acţiuni mai puţin
intense.
Toxina eritrogenă - produsă numai de grupul A; produce
erupţia cutanată din scarlatină, prin acţiune pe pereţii vaselor
capilare; este antigenică; au fost descrise 3 tipuri (A, B şi C).
 GENUL STREPTOCOCCUS
- structura antigenică -
II Antigene solubile - Enzime:
Fibrinolizina (streptokinaza) - digeră fibrina din focarul
inflamator pentru progresia germenilor în ţesutul sănătos;
produsă de grupurile A, C şi G; este antigenică; folosită în
clinică pentru terapia trombozelor venoase.
Hialuronidaza - hidrolizează acidul hialuronic din ţesutul
conjunctiv permiţând difuzarea infecţiei; este sintetizată de
majoritatea speciilor patogene.
Streptodornaza - nuclează streptococică ce depolimerizează
ADN-ul rezultat din degradarea limfocitelor, eliberând bazele
azotate necesare sintezei factorilor de patogenitate; este
produsă doar de streptococii de grup A; au putut să fie
evidenţiate tipurile A, B, C şi D; cea mai importantă este
streptodornaza B care este antigenică şi are aplicaţii în
terapie, în asociere cu streptokinaza.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- patogenitate -
• Factori de patogenitate la grupul A:
I. Virulența
- Fimbriile au rol în aderarea la celulele epiteliale.
- Hialuronidaza alterează ţesutul conjunctiv al gazdei.
- Fibrinolizina lizează fibrina din focarele inflamatorii.
- Streptodornaza depolimerizează ADN rezultat din
degradarea limfocitelor.
- Capsula și proteina M favorizează supravieţuirea
germenilor la nivelul tisular.
II Toxigeneza
- Hemolizinele lezează membranele unor celule (hematii,
trombocite, neutrofile, celule miocardice).
-Toxina eritrogenă este responsabilă de erupţia cutanată
din scarlatină, este piretogenă şi poate determina stare de
şoc.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- patogenitate -
• Factori de patogenitate la grupul B: capsula este
principalul factor de virulență; produc hialuronidază, o
hemolizină și DNA-ază.
• Factori de patogenitate la grupul C:
S. equisimilis - proteina M, hialuronidază, streptolizina
O, streptokinază, D.N.A.-ză şi N.A.D.-ază.
S. zooepidemicus - capsula este principalul factor de
virulenţă.
• Factori de patogenitate la grupul G:
Produce invazine ca hialuronidaza, streptolizina O,
streptokinaza şi DNA-za.
• Factori de patogenitate la grupul D
Este mai puţin studiat. Pot elabora o hemolizină.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- patogenitate -
• Factori de patogenitate la S. viridans:
Glicocalixul permite aderarea la valvele cardiace lezate fiind
un factor de virulență.
S. sanguis şi mai ales S. mutans au şi capacitatea de a
sintetiza glucani din glucidele fermentabile, mecanism care
conduce la apariţia cariilor dentare.
• Factori de patogenitate la S.pneumoniae:
Polizaharidul capsular este principalul factor de virulenţă
inhibând opsonizarea şi activarea complementului pe cale
alternă. Unele tulpini sunt producătoare de hialuronidază.
Neuraminidaza alterează mucusul de la nivelul căilor
respiratorii expunând receptorii.
Pot elabora IgA protează, enzime proteolitice, DNA-ază
 GENUL STEPTOCOCCUS – boli umane

• Grupul A: implicat mai des în infecţii respiratorii şi ale

cavităţilor adiacente, cutanate, ale ţesuturilor moi, genitale.
S. pyogenes este agentul etiologic al scarlatinei (boală
infecţioasă cauzată de pătrunderea streptococilor pe cale
respiratorie sau la nivelul plăgilor). Poate produce erizipel.
Pot să producă şi infecţii (otice, neurologice, cardio-vasculare).
Datorită propagării germenilor de la poarta de intrare, prin
contiguitate, limfatic sau hematogen, pot apărea complicaţii
precoce supurative - otite, sinuzite, mastoidite, limfadenite,
meningite, endocardite, pneumonii sau septicemii.
Pot apărea și complicaţii tardive nesupurative (la 2-4
săptămâni de la infecţie) - reumatismul articular acut,
glomerulonefrita acută, coreea sau eritemul nodos. Acestea se
datorează faptului că, sub acţiunea germenilor, sunt denudate
antigene tisulare umane, asemănătoare cu cele streptococice
iar anticorpii antistreptococici atacă şi aceste structuri,
agravând leziunile tisulare.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- boli umane -
• Grupul B: infecţii ale nou-născuţilor sau ale altor persoane
imunodeficiente, la care produc infecţii respiratorii şi
meningeale severe şi, într-o mai mică măsură, infecţii cu alte
localizări (osteomielite, artrite, otite, infecții uro-genitale,
conjunctivite, etc.).
Streptococii C şi G: produc mai frecvent angine şi rar,
septicemii sau meningite.
• Streptococii D: S. bovis - endocardite la cei cu leziuni colice.
• S. viridans: endocardite subacute. Sunt şi cariogeni.
• S. pneumoniae: infecţii respiratorii, otice, meningeale,
oftalmice, articulare, septicemice, etc.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- particularitățile speciei S. pneumoniae -

• Încadrare taxonomică
La început în genul Diplococcus, au fost introduși apoi (Bergey
- 1974) în genul Streptococcus, ca specia S. pneumoniae.
Deşi au unele caractere genotipice şi fenotipice care justifică
încadrarea lor taxonomică, prezintă şi unele care le
individualizează.

• Habitat
Fac parte din flora normală a tractului respirator superior (în
special bucală, nazală şi faringiană).
Frecvența portajului oro-faringian este estimată la 30-70%.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- particularitățile speciei S. pneumoniae -

• Caractere morfologice
Sunt coci lanceolaţi (formă de “vârf de lance”), cu una dintre
extremităţi mai efilată şi cu diametre de 0,5-1,3 m.
Microscopic, apar, de obicei, izolaţi sau grupaţi “in diplo”.
Sunt frecvent incapsulaţi.
Nu sporulează.
De regulă, sunt Gram pozitivi. Pot apărea variaţii, dacă provin
din culturi îmbătrânite, datorită autolizei.
Sunt localizaţi extracelular.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- particularitățile speciei S. pneumoniae -
• Caractere de cultură
Sunt pretenţioşi nutritiv, dezvoltându-se pe mediile de cultură
folosite şi pentru ceilalţi streptococi.
Condiţiile de incubare necesare sunt 35-37C, în aerobioză sau
5-10 % CO2 (sunt carboxifili), în 16-48 ore.
Coloniile sunt gri deschis, mate, de 1-2 mm, -hemolitice, de
obicei de tip S la tulpinile virulente şi R, la cele nevirulente.
După incubarea în atmosferă de 5-8 % CO2, -hemoliza e mai
vizibilă iar în anaerobioză, coloniile sunt mai mari, cu
consistenţă mucoidă. Cresc sub această formă mai ales
tulpinile incapsulate şi virulente.
Coloniile se autolizează după câteva ore de incubare (devin
crateriforme), cu precădere cele mucoide care elaborează
cantităţi mai importante de enzime proteolitice.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- particularitățile speciei S. pneumoniae -
• Caractere biochimice și fiziologice
Sunt germeni:
- chemoorganotrofi;
- imobili;
- aerobi facultativ anaerobi;
- care se înmulțesc prin diviziune binară.
Degradează glucoza până la acid lactic, fără producere de gaz.
Eliberează enzime proteolitice care alterează peretele celular,
producând autoliza în culturi vechi. Aceasta este accelerată în
medii cu bilă sau săruri biliare.
Fermentează inulina.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- particularitățile speciei S. pneumoniae -
• Caractere de rezistență
Pot supravieţui în carcase de animale 6-9 luni, în praf peste 25
zile, pe obiecte 10 zile iar în spută, la temperatura camerei şi
la adăpost de lumina solară, 1 săptămână. În sputa uscată, în
aceleaşi condiţii, îşi pot păstra viabilitatea mai multe luni.
Mor în 30 minute la 56C.
Sunt susceptibili la multe dezinfectante.
Antibioticul de elecţie este penicilina. A doua variantă
terapeutică este eritromicina. Au apărut tulpini rezistente la
aceste substanţe şi la cefalosporine, la antibiotice cu spectru
larg (tetracicline, cloramfenicol) sau la asociaţia trimetoprim-
sulfametoxazol ceea ce pune probleme în ceea ce priveşte
terapia, mai ales în cazul meningitelor.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- particularitățile speciei S. pneumoniae -
• Caractere antigenice
Au antigene somatice (substanţa C, proteina M), capsulare
(CHO) şi solubile (enzime).
Substanţa C - de natură polizaharidică, este prezentă la toţi
pneumococii.
Proteina M - are specificitate de tip.
Polizaharidul capsular - este componenta pe baza căruia
au fost stabilite 90 de serotipuri.
Unele tulpini sunt producătoare de hialuronidază sau
neuraminidază.
Au fost puse în evidenţă şi o hemolizină (pneumolizina)
activă pe hematiile unor specii de animale, enzime
proteolitice şi DNA-ază.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- particularitățile speciei S. pneumoniae -
• Patogenitate
Sunt condiționat patogeni.
30-70% din oameni fiind la un moment dat purtători sănătoși.
• Boli umane
- infecţii respiratorii;
- infecții ale cavităților adiacente tractului respirator (otite,
sinuzite, mastoidite);
- meningite;
- infecții oftalmice;
- endocardite;
- infecții septicemice.
 GENUL ENTEROCOCCUS
- încadrare taxonomică -
• Ordinul: Lactobacillales
• Familia: Enterococacceae
• Genul: Enterococcus
• Specii:
Constituit în 1984, prin separarea din grupul Lancefield D
a genului Streptococcus, pe baza diferențelor genetice,
și remaniat ulterior, genul Enterococcus include 19 specii.
• Specii de importanță medicală:
în principal E. faecalis, E. faecium;
mai rar E. gallinarum, E. durans, E. casseliflavus, E. dispar,
E. flavescens şi E. raffinosus.
 GENUL ENTEROCOCCUS
- habitat -
• Habitat:
Sunt ubicvitari. Sunt larg răspândiţi în mediul extern:
- pe sol;
- în apă;
- pe plante;
- pe substraturi nevii.
Se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 10C şi 45C, chiar în
condiţii de uscăciune.
De asemenea, sunt habitanţi normali ai tractului gastro-
intestinal la om, la diverse mamifere, păsări şi insecte.
Pot coloniza şi la nivel uro-genital.
Pot supraviețui și în tractul biliar supraviețuind la
concentrații mari de bilă.
 GENUL ENTEROCOCCUS
- epidemiologie -
• Răspândire:
Sunt răspândiţi pe tot globul.
• Spectru de gazdă
Gazda este omul, unele specii fiind prezente și la animale cu
sânge cald.
• Mod de transmitere:
Transmiterea se face prin contactul direct cu bolnavul sau
cu purtătorul de germeni, de pe obiecte sau de pe mâini
contaminate
• Epidemiologie
Evoluţia infecţiilor este de obicei endemică, pot ap ărea
izbucniri epidemice.
Pot fi implicaţi relativ frecvent în infecţii nosocomiale .
 GENUL ENTEROCOCCUS
- caractere morfologice -
• Dimensiuni:
Diametru = 0,6-2,5 m.
Poate varia în funcţie de vârsta culturii şi de mediu.

• Forma:
Sunt coci sferici sau ovalari.
Pot apărea variaţii uşoare de formă în condiţii neprielnice de
mediu.

• Modul de grupare:
Pot apărea izolaţi, grupaţi in diplo sau în lanţuri scurte.
Când condiţiile de mediu au fost nefavorabile, lanţurile pot fi
mai lungi
 GENUL ENTEROCOCCUS
- caractere morfologice -
• Prezenţa capsulei:
Nu prezintă capsulă.

• Prezenţa sporilor:
Nu formează spori.

• Tinctorialitatea:
Sunt Gram pozitivi.

• Localizarea:
Se localizează mai ales extracelular.
GENUL ENTEROCOCCUS
- caractere morfologice -
 GENUL ENTEROCOCCUS
- caractere de cultură -
• Cerințe nutritive:
Se dezvoltă optim pe medii îmbogăţite cu sânge (de berbec,
cal, iepure sau om).
Condiţiile de incubare necesare sunt:
35-37C; aerobioza; 18-24 ore; se pot adapta la anaerobioză.
Pot creşte şi pe medii cu concentraţii crescute de bilă sau
săruri biliare (până la 40 %).
Tolerează limite largi de temperatură - majoritatea speciilor se
dezvoltă la 45C iar câteva chiar la 50C.
Se dezvoltă şi la pH alcalin (până la 9,6).
Sunt halotoleranţi (NaCl 6,5 %).
 GENUL ENTEROCOCCUS
- caractere de cultură -
• Forma de creştere:
Pe mediile solide, coloniile sunt, de obicei, de tip S, mai mari
decât ale streptococilor (1-2 mm), mate, cu tentă gri.
Pe medii selective, coloniile au dimensiuni mai mici.
În general, sunt -hemolitici sau nehemolitici. E. faecalis şi
E. durans sunt -hemolitici. Hemolizina speciei E. faecalis nu
este activă pe eritrocite de berbec.
În anaerobioză, coloniile sunt mai mari.
La E. faecalis poate să apară uneori o tentă galben-portocalie,
datorită precipitării ionilor din mediu, care induce în eroare
examinatorul.
În medii lichide îmbogăţite enterococii determină de obicei
turbiditate.
 GENUL ENTEROCOCCUS
- caractere fiziologice și biochimice -
• Nutriţia: Sunt bacterii chemoorganotrofe.
• Respiraţia: Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi. Unele
specii preferă anaerobioza.
• Mobilitatea: Sunt imobili. E. gallinarum şi E. casseliflavus fac
excepţie.
• Înmulţirea: Se înmulţesc prin diviziune binară.
• Proprietăţi biochimice:
Fermentează glucoza fără producere de gaz. Comportamentul
faţă de manitol, sorbitol şi sorboză îi diferențiază în 5 grupe (I-
V). Fermentarea arabinozei, arafinozei şi zaharozei – variabilă
în funcție de specie.
Sunt catalază negativi dar uneori reacţia catalazei este slab
pozitivă. Hidrolizează esculina. Testul PYR (pirolidonil aril
amidază) este pozitiv.
 GENUL ENTEROCOCCUS
- caractere de rezistență -
• Rezistenţa în mediul extern:
În afara gazdei pot supravieţui peste 2 luni pe sol şi câteva
săptămâni pe suprafeţe.
În alimente (brânzeturi) pot rezista până la 6 luni.
Sunt rezistenţi la desicaţie.
Prin congelare la 70C îşi păstrează viabilitatea ani de zile.

• Rezistenţa la căldură:
Germenii sunt distruşi în 30 minute la 60C.

• Rezistenţa la antiseptice şi dezinfectante:

Sunt distruşi de majoritatea antisepticelor şi dezinfectantelor,
aplicate în concentraţii uzuale.
 GENUL ENTEROCOCCUS
- caractere de rezistență -
• Rezistenţa la antibiotice:
Sensibilitatea la ampicilină a speciilor de Enterococcus ce
produc boli umane este încă ridicată. Excepţie face E. faecium,
cu nivele înalte de rezistenţă la aceasta (>80 %) şi la alte
antibiotice (aminoglicozide, tetracicline, cloramfenicol etc).
Ponderea VRE (Vancomycin Resistant Enterococcus) creşte
constant.
În infecţiile cu evoluţie severă este indicată asocierea
ampicilinei sau penicilinei cu un aminoglicozid. Rezistenţa la
aminoglicozide se instalează rapid prin blocarea pătrunderii lor
prin peretele celular. Asocierea cu un antibiotic activ pe
peretele celular este benefică.
Se recomandă monitorizarea în spitale a HLAR (High Level
Aminoglycoside Resistance).
 GENUL ENTEROCOCCUS
- structură antigenică și patogenitate -
Structura antigenică - este puţin cunoscută.
Antigenul polizaharidic din peretele celular (grup D
Lancefield).
Tulpinile patogene pot produce hemolizină şi zinc-
metaloprotează.
Patogenitate – prin virulenţă şi toxigeneză, ambele de
intensitate medie.
Pot tranzita stomacul, fără a fi afectaţi de pH-ul acid. Pot
străbate epiteliul intestinal până în ganglionii limfatici
regionali, la nivel hepatic şi splenic.
E. faecalis poate elibera superoxid ce alterează mb. celulare.
Totuşi, implicarea atât de frecventă a E. faecalis în infecţii
(cca. 90 %), se datorează, mai ales răspândirii largi în mediul
extern şi persistenţei chiar pe substraturi nevii şi, într-o mai
mică măsură virulenţei.
 GENUL STREPTOCOCCUS
- patogenitate -
• Factori de patogenitate la grupul B: capsula este
principalul factor de virulență; produc hialuronidază, o
hemolizină și DNA-ază.
• Factori de patogenitate la grupul C:
S. equisimilis - proteina M, hialuronidază, streptolizina
O, streptokinază, D.N.A.-ză şi N.A.D.-ază.
S. zooepidemicus - capsula este principalul factor de
virulenţă.
• Factori de patogenitate la grupul G:
Produce invazine ca hialuronidaza, streptolizina O,
streptokinaza şi DNA-za.
• Factori de patogenitate la grupul D
Este mai puţin studiat. Pot elabora o hemolizină.
 GENUL ENTEROCOCCUS
- boli umane -
Enterococii sunt condiţionat patogeni.
Mai frecvent implicate sunt speciile E. faecalis (cca.90%) și E.
faecium (cca. 8%).
Cauzează infecţii urinare (mai frecvent la bolnavi urologici,
bărbați vârstnici), biliare, intraabdominale, ale plăgilor
traumatice sau chirurgicale (adesea în asociaţie cu alţi
germeni), bacteriemii, endocardite subacute (locul II) şi
foarte rar în meningite sau infecţii bronho-pulmonare.
Frecvent sunt agenţi ai unor infecţii nosocomiale – factori de
risc fiind spitalizările prelungite, deficiențe imune, manevre
medicale invazive, intervenții chirugicale la nivelul tractului
digestiv sau uro-genital, utilizarea în exces a antibioticelor.