CLASIFICAREA ȘI

CARACTERISTICA
FIZIOLOGICĂ A
EXERCIȚIILOR FIZICE
 PLAN:
 Principiile clasificării exercițiilor fizice. Exercițiile
standard și nestandard;
 Indicii morfofuncționali și biochimici ai clasificării
exercițiilor fizice;
 Principiile clasificării exercițiilor sportive;
 Caracteristica fiziologică a exercițiilor ciclice;
 Caracteristica fiziologică a exercițiilor aciclice;
 Caracteristica modificărilor funcționale în timpul
executării eforturilor statice;
 Caracteristica fiziologică a exercițiilor fizice
nestandard.
Principiile clasificării exercițiilor
fizice. Exercițiile standard și
nestandard
Teoria și practica culturii fizice și sportului
propune mai multe criterii pentru clasificarea exercițiilor
fizice, cele mai frecvente fiind cele prin care toate
exercițiile executate în timpul practicării sportului sunt
împărțite în mai multe grupe după indicii structurali,
biomecanici, morfologici, fiziologici etc.
Din punct de vedere al structurii,
exercițiile fizice se împart în:

Exerciții fizice ciclice (mers,

alergare, înot, canotaj)

Exerciții fizice standard

Exerciții fizice aciclice de

viteză-forță (sărituri, aruncări)
Exerciții fizice
și de forță propriu-zise
(haltere, acrobatică)

Exerciții fizice nestandard

 Exercițiile standard se caracterizează prin mișcări
executate conform unui anumit regim biomecanic bine
reglementat, cu o desfășurare constantă a mecanismelor
executării lor (mers, patinaj, ciclism etc.).
Procesul de învățare a ES este dirijat de
mecanismele fiziologice ale stereotipului dinamic, atunci
când la acțiunea excitațiilor care însoțește procesul de
instruire, în organism se formează un anumit sistem de
desfășurare a proceselor fiziologice somatice și vegetative,
care asigură realizarea acestor mișcări. Aprecierea calității
executării exercițiilor standard se face cu ajutorul
sistemului CGS (centimetru, gram, secundă). În cazul
gimnasticii artistice și sportive, acrobatică, patinajul
artistic , aprecierea calităților de executare se face în
puncte.
 Exercițiile nestandard au specificul executării
dependent de situațiile care se creează pe teren în
momentul desfășurării exercițiilor (lupte, box, scrimă,
jocuri sportive). În aceste probe există un anumit
stereotip în ceea ce privește executarea unui procedeu
separat, însă succesiunea realizării exercițiului integral
(un lanț de procedee care urmează unul după altul) nu
poate fi programată în prealabil, sportivul folosind
procedeul adecvat situației create pe teren. Luând în
considerație aceste situații, modificările funcționale din
organismul sportivului au un caracter variabil.
Indicii morfofuncționali și biochimici ai
clasificării exercițiilor fizice

Clasificarea fiziologică generală a exercițiilor

fizice se realizează după câteva criterii:
 • Locale - participă mai puțin de
1/3 din masa musculară a
corpului
• Regionale - participă de la 1/3
Volumul până la 1/2 din masa
musculară a corpului
masei • Globale - participă mai mult
muscular de 1/2 din masa musculară a
corpului
e active
 • Exerciții statice (unele
elemente din gimnastica
Tipul sportivă, haltere, diferite
contrac procedee din lupte)
• Exerciții dinamice
ției (alergările,
canotajul)
ciclismul,

muscul
are
 • Exerciții de forță (haltere, lupte)
• Exerciții de viteză-forță (probele
Forța sau de aruncare din atletism)
• Exerciții de rezistență (exerciții
intensitat în care mușchii exercită o forță
de contracție moderată
ea întreținută un timp destul de
îndelungat ca cursele de
contracție maraton)
i
musculare
 Exercițiile enumerate anterior pot fi caracterizate în
mai
multe moduri și respectiv pot fi plasate în diferite diviziuni ale
clasificării.
Pentru caracterizarea consumului energetic ce are loc în
timpul executării diferitor exerciții fizice se folosesc doi indici:
1. Intensitatea consumului energetic care exprimă cantitatea
de energie cheltuită de organism într-o unitate de timp la
îndeplinirea unui exercițiu oarecare. Energia dată, poate fi
exprimată în unități fizice (kcal/min, W etc.), unități
fiziologice (CMO l/min sau ml/min) sau în unități MET
(exprimă echivalentul metabolic – adică cantitatea de oxigen
întrebuințată într-un minut la 1kg greutate corporală în repaus
absolut al organismului 1MET=3,5ml oxigen la 1kg/minut).
Clasificarea eforturilor fizice conform cheltuielilor energetice
este reprezentată în următorul tabel:
Tipul efortului Exerciții, kcal/min
Ușoare Medii sau Grele
moderate

Locale (contracția
mușchilor mâinii) 0,3 – 0,6 0,6 – 0,9 0,9 – 1,2

Regionale :
- Contracția mușchilor 0,72 – 1,2 1,2 – 1,7 1.7 – 2,2
membrului superior;
- Contracția mușchilor 1,5 – 2,0 2,0 – 2,5 2,5 – 3,0
ambelor membre
superioare;

Globale (alergări, canotaj, 2,5 – 4,0 4,0 – 10,0 10,0 – 15,0

marș sportiv)
 2. Consumul total de energie - cantitatea totală de
energie întrebuințată de organism în timpul executării
întregului exercițiu.
Utilizarea indicilor enumerați nu e suficientă,
deoarece ei mai depind de : caracterul contracțiilor
musculare, parametrii corporali, gradul de
antrenament etc. Pentru evitarea caracterizării
unilaterale, este necesar de luat în considerație
frecvența cardiacă, ventilația pulmonară, coeficientul
respirator, concentrația acidului lactic în sânge etc.
Principiile clasificării exercițiilor
sportive

În afară de clasificările exercițiilor fizice, există și o

clasificare a exercițiilor sportive. Ele se împart în două
grupe :
Prima grupă o constituie exercițiile sportive care cer
eforturi fizice mari și care înaintează cerințe înalte față de
sistemele fiziologice ale organismului, necesitând aplicarea
maximă a calităților fizice (forța, viteza, dibăcia, rezistența
etc.). Din această grupă fac parte majoritatea probelor din
atletism, natație, patinaj, canotaj, jocuri sportive, lupte,
box, haltere etc.
 A doua grupă o formează sporturile tehnice:
automobilism, yahting, parașutism, bob, hipism etc.
Îndeplinirea exercițiilor din prima grupă,
deplasarea corpului în spațiu se face în special pe baza
forțelor interne ale organismului, în timp ce la exercițiile
din grupa a doua deplasarea are loc mai mult pe baza
forțelor externe.
 Caracteristica fiziologică a
exercițiilor ciclice

Exercițiile ciclice prezintă acte motrice, care constau din

elemente similare (cicluri), care se repetă multiplu în
timpul executării (mersul, alergările, înotul, canotajul
etc.). La executarea acestor exerciții se încadrează mari
grupe de mușchi scheletici, ceea ce influențează mult
activitatea SR și SCV. Diferite tipuri de mișcări ciclice au
unele particularități fiziologice cauzate de condițiile în
care se execută mișcarea (în apă, pe uscat, pe gheață
etc.) și de cerințele necesare pentru formarea
deprinderilor utile.
 Comun pentru toate EC este faptul că
activitatea efectuată în timpul executării lor poate fi
caracterizată prin intensitate și durată.
Caracterizarea EC conform indicelui
intensității are o importanță foarte mare pentru
practica educației fizice , deoarece în acest caz
contează foarte mult gradul modificărilor fiziologice și
volumul efortului îndeplinit. În dependență de durata
și viteza executării exercițiilor ciclice în diferite tipuri
de sport s-au stabilit patru zone ale intensității
relative de executare a exercițiilor: intensitatea
maximală, submaximală, mare și moderată.
 Zona intensității maximale

Include probele sportive de sprint (alergările la

distanțe de 60 m, 100m, 200m, înotul – 25m, 50 m, etc. ),
adică exerciții ce se execută cu cea mai mare viteză
posibilă. Durata acestor eforturi e de 20-30 sec. După
această perioadă apar primele simptome ale oboselii, ceea
ce duce la scăderea intensității efortului. În așa efort unele
grupuri de mușchi realizează mișcări de contracție și
relaxare cu o frecvență foarte mare, ceea ce cere un
consum apreciabil de energie (120kcal/min). Din cauză că
intensitatea e foarte mare, iar durata scurtă, SCV și SR nu
sunt în stare să asigure cerința de oxigen necesară
desfășurării proceselor aerobe de asigurare energetică.
 Lucrul în zona efortului maximal este asigurat
în principal pe cale anaerobă. Ca sursă de energie
servesc ATP-ul şi CrP-ul, parţial – glicogenul muscular.
Însă glicoliza în această zonă nu atinge viteza
maximală şi concentraţia acidului lactic în sânge nu
depăşeşte 1.0-1.5 g/l. Mobilizarea glicogenului hepatic
practic nu are loc şi de aceea concentraţia glucozei în
sânge aproape nu se modifică în comparaţie cu starea
de repaus.
Unele modificări care pot avea loc se
datorează emoţiilor de la start. Cerinţa de oxigen
poate constitui 7-14 l, iar datoria de oxigen – 6-12l,
adică 90-95% din cerinţă.
 În așa tip de efort modificările funcționale și
biochimice din organism sunt mai pronunțate după
terminarea efortului. Se evidențiază o activitate
intensă a SN. Sectoarele lui aferente și eferente, care
asigură activitatea motrice, funcționează cu o
intensitate maximală. Se consideră că acest fapt, plus
insuficiența de oxigen în timpul executării eforturilor,
constituie un factor limitator la efectuarea unor astfel
de exerciții.
Zona intensității submaximale

Din această zonă fac parte exercițiile ce durează 3-5 min

ca alergările la distanțe medii (400-1500 m), patinaj – viteză -500
– 3000 m, înotul 100-400 m.
Lucrul fizic în zona efortului submaximal este asigurat cu
energie în principal de glicoliză.
Din această cauză în sânge apare o cantitate mare de acid
lactic 2.5 g/l, iar pH-ul poate scădea până la 7. Cerinţa de oxigen a
organismului poate atinge 20-40l, iar datoria de oxigen – 20l,
ceea ce constituie 50-90 % din cerinţă. Mobilizarea glicogenului
hepatic se intensifică şi creşte concentraţia glucozei în sânge
până la 2g/l.
 De asemenea, crește presiunea osmotică a
sângelui din cauza trecerii unei cantități de plasmă în
mușchi, ca rezultat al intensificării transpirației. Aceste
modificări ale sângelui se răsfrâng asupra asigurării
țesuturilor cu substanțe nutritive. Astfel, celulele scoarței
cerebrale, fiind alimentate cu așa sânge își diminuează
capacitatea funcțională. Modificările din sânge duc la
apariția în urină a unui surplus de acizi, săruri , amoniac și
chiar albumină.
În sânge se mărește numărul elementelor figurate,
fapt care duce la creșterea vâscozității lui. Se mărește
numărul de leucocite până la 10000 – 11000 în mm3 . De
asemenea, frecvența cardiacă poate ajunge la 200
bătăi/min, iar presiunea sistolică la sfârșitul efortului crește
până la 190mmHg. Intensitatea proceselor energetice ale
acestor exerciții este egală cu cca. 40 kcal/min.
 Zona intensității mari

Din ea fac parte exercițiile ce durează de la 5-6

până la 30-40 min ca: alergările la distanțe de
3,5,10km; marșul sportiv 30km; înotul 300-1500m;
patinajul la viteză 5, 10 km; ciclismul 10, 2okm.
Executarea acestor eforturi se caracterizează
prin aceea că, având o intensitate mare, se intensifică
considerabil funcția SCV și SR.
 În zona efortului de intensitate mare
asigurarea energetică a lucrului se face în principal pe
contul procesului aerob deşi şi glicoliza, mai ales, la
începutul efortului se desfăşoară cu viteză mare.
Însă cota proceselor anaerobe treptat se
micşorează pe măsura creşterii duratei lucrului.
Cerinţa de oxigen poate constitui 50-150l, iar datoria
de oxigen – 15l. Concentraţia acidului lactic în sânge
constituie 1.5-1.8 g/l.
Intensificarea frecvenței cardiace se observă
începând cu minutul 3-4 de la luarea startului și atinge
160-180 bătăi pe minut, iar la sfârșitul efortului chiar
mai mult de 200 bătăi/minut. Tensiunea arterială
maximală variază între 150-160 mmHg, tensiunea
minimală scade cu 10-15mmHg.
 Eforturile de intensitate mare sunt însoțite și de
apariția leucocitozei miogene. Numărul de neutrofile
crește, ajungând la 12000 – 15000 la mm3. Datorită
acumulării metaboliților anaerobi are loc creșterea
concentrației albuminei în urină până la 0,4%. Astfel, are
loc modificarea homeostaziei organismului, scăderea
capacității de efort și ca rezultat întreruperea efortului.
După aceste eforturi, perioada de restabilire durează 24-
48 ore.
 Zona intensității moderate

Din această zonă fac parte exercițiile cu o durată mai mare de 30-
50 min ca alergările de fond. Asigurarea energetică a efortului se
realizează pe contul proceselor aerobe. Între cerința și aportul de
oxigen se instalează un echilibru. Acidul lactic care se formează la
începutul efortului se oxidează repede și concentrația lui scade,
ajungând la cea inițială.
Pulsul în așa efort atinge 170-180 bătăi/min, iar tensiunea
arterială ajunge la 135-150 bătăi/min. În unele cazuri, după alergări la
distanțe de fond, se observă o scădere a tensiunii arteriale, fapt cauzat
de agravarea condițiilor de contractare a mușchiului cardiac obosit din
cauza efortului de lungă durată. Respirația își intensifică ritmul, iar
ventilația pulmonară se mărește până la 100-120l/min.
La nivelul sângelui are loc modificarea formulei
leucocitare prin creșterea numărului de neutrofile. De
asemenea scad considerabil rezervele de glucide,
concentrația glucozei ajungând la 40-50mg%. Această
hipoglicemie poate provoca abandonarea efortului, de
aceea pentru evitarea acestor situații se practică
alimentarea suplimentară cu glucide a sportivilor pe
traseu. La executarea acestor eforturi, în calitate de
sursă de energie folosesc lipidele, care asigură 80% din
energia necesară efortului, QR scăzând de la 1 până la
0,8-0,7.
Efortul moderat generează o transpirație abundentă, în
urma căreia organismul pierde cca 0,8-1,0 l/oră. Aceasta
duce la perturbarea echilibrului hidro-salin.
 Pe lângă modificările enumerate anterior, în timpul
efortului moderat are loc și intensificarea funcției glandelor
endocrine, îndeosebi suprarenalele (H caticolaminici și
corticosuprarenali). În unele cazuri, în timpul eforturilor de
o durată prea mare însoțite de stări emoționale foarte
puternice, se observă un fenomen invers – scăderea
secreției hormonilor corticosuprarenali. Acest proces este
un factor limitator al capacității de efort.
În eforturile moderate au loc modificări importante și
la nivelul sistemului excretor. Rinichii sunt rău aprovizionați
cu oxigen, deci crește permiabilitatea glomerulilor renali,
ceea ce provoacă difuzia în urină a unei cantități din
albuminele sanguine ( de la 0,1 – 0,2% până la 0,5-0,7%).
Procesele de restabilire după așa efort durează
câteva zile.
INDICII EFORTULUI ZONELE INTENSITĂȚII EFORTULUI FIZIC

MAXIMALĂ SUBMAXIMALĂ MARE MODERATĂ

Durata efortului 10-12 s de la 20-30 s până la de la 5-6min până la mai mult de o oră
3-5min 20-30 min

Cheltuieli până la 4 1,5-0,6 0,5-0,4 până la 0,4

energetice, kcal/s
Cheltuieli energetice până la 80 până la 450 până la 900 până la 10000
totale, kcal

Consum de oxigen în redus crește până la aproape maximal mai mic ca maximal
unitate de timp maximum

Satisfacerea ˂1/10 cca 1/3 cca 5/6 egal 1/1

consumului de
oxygen față de
cerință
Datoria de oxygen, l până la 8 până la 20 până la 12 până la 4

Creșterea neînsemnată maximală apreciabilă moderată

concentrației
acidului lactic
Intensitatea neînsemnată crește până la maximală mai mic ca maximal
frecvențai respirației maximum

Intensificarea neînsemnată crește până la aproape maximal mai mic ca maximal

lucrului inimii maximum
Caracteristica fiziologică a exercițiilor
aciclice

Exercițiile aciclice din punct de vedere biodinamic, se

deosebesc de cele ciclice prin faptul că ciclurile nu se
repetă. Ca exemplu de exerciții aciclice pot servi unele
probe din atletism (sărituri în înălțime, în lungime,
aruncarea ciocanului, a discului, a suliței), ridicarea
greutăților (haltere), unele combinații de gimnastică
artistică. Exercițiile aciclice se clasifică în exerciții de
forță și de viteză – forță.
 Exercițiile de forță

Modificările funcționale ce au loc în organism în

timpul efectuării acestor exerciții, depind mult de
condițiile speciale cunoscute sub numele de fenomenul
sforțării descris de Lindhardt. Apariția lui se datorează
presiunii toracice mărite, realizate prin contractarea
mușchilor respiratori în timp ce cartilajul epiglot este
închis. Respirația este oprită în faza de inspirație,
toracele fiind blocat. Presiunea aerului în plămâni
crește, devenind mai mare decât presiunea atmosferică.
 Concomitent crește și presiunea abdominală prin
contractarea mușchilor abdominali. Datorită creșterii
concomitente a presiunii toracice și abdominale,
circulația sangvină este în mare măsură dereglată.
Venele superficiale din regiunea capului și gâtului
se dilată, ceea ce duce la înroșirea pielii din aceste
regiuni. Vasele sangvine profunde sunt comprimate, iar
afluxul de sânge către atriile inimii se micșorează,
ducând la scăderea volumului sistolic. Astfel, volumul de
sânge expulzat de inimă scade considerabil, ceea ce
duce la micșorarea presiunii arteriale cu aproximativ 10-
20mmHg. Frecvența cardiacă crește până la 110-120
bătăi/min. În așa mod TA tinde din nou să crească, iar
circulația sangvină în țesuturi, în special în cel muscular,
scade.
 Din cauza modificărilor enumerate, precum și lipsa
ventilației pulmonare, are loc creșterea concentrației
acidului carbonic în sânge și țesuturi și respectiv
micșorarea pH-ului și instalarea acidozei. De asemenea,
scade concentrația glucozei în sânge și respectiv creșterea
concentrației acidului lactic. La sfârșitul efortului, datorită
expirației puternice presiunea intratoracică se
ameliorează ceea ce duce la normalizarea lucrului SCV.
Din punct de vedere energetic mușchii sunt
asigurați de ADP și CrP. Din cauza duratei mici a efortului,
deficitul de oxigen e foarte mic și este lichidat în câteva
minute de odihnă.
Ținând cont de modificările funcționale
enumerate, persoanele cu deficiențe la nivelul SCV și SR
nu pot fi admise la practicarea exercițiilor de forță.
 Exercițiile de viteză - forță
Acest tip de exerciții necesită de asemenea o
mobilizare maximală a forței musculare explozive. Lucrul
efectuat în timpul acestor exerciții poate fi calculat după
legea mecanicii: F=m*a (masa și accelerația). La exercițiile
de haltere, viteza de executare rămâne mai mult sau mai
puțin constantă, pe când masa ce trebuie ridicată crește
treptat. În acest caz volumul lucrului efectuat crește pe
contul masei. La exercițiile de aruncare, din contra masa
rămâne constantă, în timp ce viteza devine din ce în ce
mai mare pe măsură ce tehnica executării se
perfecționează. Astfel valoarea lucrului efectuat crește pe
contul vitezei.
 Exercițiile de viteză – forță sunt însoțite de
modificări somato-vegetative ce au loc în organism.
Pentru executarea lor este necesară o mare
excitabilitate și coordonare a lucrului muscular, cerându-
se o activitate sporită a analizatorilor vizual, vestibular
etc.
La executarea acestor exerciții nu se produc
modificări esențiale la nivelul SCV și S sanguin. Doar în
timpul săriturilor se observă o accelerare a pulsului 140-
150 bătăi/min. Modificări mai pronunțate se observă
după terminarea efortului (TASistolică 150-160mmHg,
crește frecvența respiratorie, minut volumul respirației
și CMO).
 Sursa energetică o alcătuiesc rezervele de ATP și
CrP din mușchi. Deoarece acest tip de exerciții durează
o perioadă scurtă de timp, cerința de oxigen nu poate fi
satisfăcută complet, de aceea datoria de oxigen la
sfârșitul efortului este cca 95% (1min de lucru – 20-30 l
oxigen).
Caracteristica modificărilor funcționale
în timpul executării eforturilor statice

Exercițiile statice sunt foarte asemănătoare din

punct de vedere a modificărilor fiziologice cu exercițiile
de forță. Acestea au la bază un efort static, adică o
activitate izometrică a mușchilor (menținerea poziției
verticale a corpului, atârnarea la bară, sprijinul pe mâini,
susținerea unei greutăți cu brațul întins).
Eforturile statice sunt asigurate de procesele
biochimice active, care se desfășoară la nivelul
sistemului neuromuscular.
 Energia produsă se consumă pentru menținerea
stării de încordare a mușchilor. Din cauza contractării
permanente a mușchilor, are loc comprimarea vaselor
sangvine și agravarea aprovizionării țesutului muscular
cu sânge, substanțe nutritive și oxigen. În același timp,
metaboliții intermediari se acumulează în mușchi și apoi
difuzează în sânge. Frecvența cardiacă poate rămâne
neschimbată sau crește puțin. Debitul sanguin la început
scade puțin, apoi crește. Tensiunea sistolică se mărește
cu 30-50mmHg, iar cea diastolică cu 20-30mmHg. În
timpul efortului, frecvența respirației, debitul ei și
absorbția oxigenului e mai mică decât în repaus.
Accelerarea acestor indici este evidentă după efort.
 Efortul static se realizează în condiții de datorie.
Cerința totală de oxigen este mică, iar datoria de oxigen
formează 80-90% din cerință. Lichidarea datoriei de
oxigen are loc în perioada de restabilire.
Eforturile statice au o durată foarte redusă, fiind
limitate de resursele energetice minimale din mușchi.
Durata efortului este limitată și de desfășurarea rapidă a
procesului de oboseală a centrilor nervoși. Pentru
întreținerea contracției permanente a mușchilor, centrii
nervoși transmit acestora un număr mare de impulsuri.
În același timp, de la acești mușchi spre centrii nervoși
se îndreaptă o serie considerabilă de impulsuri aferente,
ceea ce duce la deprimarea funcției centrilor nervoși.
 Deprimarea funcției centrilor nervoși,
acumularea substanțelor de uzură în mușchi, resursele
reduse de energie sunt factorii principali care limitează
durata exercițiilor statice și cauzează apariția oboselii
musculare.
Caracteristica fiziologică a exercițiilor
fizice nestandard

Exercițiile nestandard sunt reprezentate de

următoarele probe: jocurile sportive, luptele, boxul,
scrima etc. Caracterul și intensitatea executării EN
depind de un șir de factori și situații (numărul
participanților, dimensiunile terenului, fazele de atac
sau apărare) care însoțesc desfășurarea exercițiilor
fizice.
 Caracteristica fiziologică a EN este dificilă din
cauza structurii nestandarde a lor. EN înaintează cerințe
foarte mari față de toate sistemele somatice și vegetative
ale organismului. Astfel, în timpul jocurilor sportive,
datorită fluctuațiilor rapide ce au loc pe teren, sunt
solicitați intensiv SN și analizatorii, ceea ce necesită o
mobilitate esențială a proceselor nervoase, o perfectă
conlucrare a analizatorilor motric și vizual. Se observă
modificări funcționale și în sistemele vegetative a
organismului (S sanguin, SCV și SR).
De exemplu, în timpul unui meci de fotbal pulsul
atinge până la 200 bătăi/min, TA max – 200mmHg,
frecvența respirației 50-60mișcări/min, ventilația
pulmonară crește până la 150l/min, CMO 60-70 ml/kgmin.
 În timpul îndeplinirii acestor exerciții, către
sfârșitul efortului, apare o datorie de oxigen de cca 10l,
care reflectă faptul că o mare parte a efortului decurge
în condiții anaerobe.
Astfel, scade concentrația glucozei în sânge până
la 60-80mg%. Se intensifică considerabil metabolismul și
procesele de excreție. În timpul jocurilor sportive se
consumă 1500-2000kcal. Crește temperatura corpului și
se intensifică transpirația, organismul pierzând 3-4kg.
Scade excreția urinară, iar în urină poate apărea
albumina.
De asemenea, se intensifică secreția adrenalinei,
concentrația ei în sânge crescând considerabil.
 Deoarece desfășurarea EN se află în legătură
directă cu situația creată pe teren, modificările
menționate au un caracter oscilator. În unele momente
intensitatea lor poate fi mai mare, în altele mai mică.