Doctrine și ideologii

politice
ZOLTAN NOVAK
ISPMN CLUJ
Ideile politice sunt elemente constitutive ale vieții politice și în consecință, ele
sunt parte integrantă în știința politică.

Politica este și o luptă de idei, adică, o bătălie în jurul unor sisteme de valori și
orientări de acțiune.

Ideile politice sunt în același timp componente și vehicule ale culturii politice
ale unei societăți.

Jean Touchard compara o idee politică cu o piramidă cu mai multe etaje.

Cel al doctrinei, apoi cel pe care marxiștii îl numesc praxis, cel al
vulgarizării, cel al simbolurilor și al reprezentărilor colective.
Doctrinele politice sunt corpusuri conceptuale, cuprinzând valori şi simboluri care
incorporează concepţii asupra naturii umane şi care indică ce este posibil sau imposibil
pentru oameni să dobândească; reflecţii critice asupra naturii interacţiunilor sociale;
valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care să aspire; corecţii tehnice
privind îmbunătăţirea în abstract a realităţii umane privind viaţa politică, economică şi
socială a unei naţiuni sau chiar a întregii umanităţi. De aceea doctrina politică are o
dublă funcţiune:

1. aceea de a descrie şi 2. de a prescrie. 5

Spre deosbire de doctrinele politice ideologiile politice sunt mult mai suple
şi mai adaptabile realităţii. Ideologiile preiau din doctrinele politice
corpusul de idei şi valori propuse de acestea şi încearcă adaptarea lor la
realităţile societăţii. Ideologiile depăşesc, astfel, cadrul teoretic, încercând o
transgresare a realului asupra idealului. De aceea ideologiile se impun
asupra mentalităţilor colective devenind părţi ale acestora şi modele de
credinţă şi de comportament colectiv. Ideologiile fac apel la valorile create
de ideologii, dar încearcă să le impună ca fapte de viaţă şi acţiune politică.
Dacă am încerca să marcăm trăsăturile majore ale unor astfel de doctrine, am accentua

următoarele:

l. în primul rând, spre deosebire de teoriile științifice, care pornesc și ele de la necesitatea

explicării și interpretării realității, doctrinele sunt încărcate cu un potențial emoțional: ele

vizează mai puțin să demonstreze cât să convingă. Partea de cunoaștere pe care o conțin este

orientată în vederea persuasiunii;

2. ele apar ca justificare a anumitor interese sau a anumitor grupuri. În acest sens toate

partidele invocă doctrine (sau ideologii) care tind să transfigureze, referindu-se la valori

sublime, obiectivele vizate;

3. ele au, de regulă, un caracter sistematic, mai mult sau mai puțin pronunțat. Doctrinele (și

ideologiile) politice vor să emoționeze, să convingă pe cei cărora li se adresează, și în acest

scop utilizează raționamente, nu doar apeluri emoționale.

Printre definițiile oferite ideologiei politice se numără și cele de mai jos:

-sistem al gândirii politice prin care indivizii și grupurile îți construiesc o înțelegere

a lumii politice și apoi acționează în conformitate cu acea înțelegere (Michael

Freeden (2001), ”Editorial: What is Special about Ideologies?”, în Journal of

Political Ideologies, 6 (1): 5).

-un set coerent și comprehensiv de idei care explică și evaluează condițiile sociale,

ajută oamenii să-și înțeleagă locul în societate și oferă un program pentru acțiune socială și politică (Ball, Terence & Dagger,
Richard, Ideologii Politice și Idealul

Democratic, ediția a II-a, Polirom: Iași, 2000, p. 22).

- constelație de credințe și expresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este

prezentată, interpretată și evaluată într-un fel menit să modeleze, să mobilizeze,

să orienteze, să organizeze și să justifice anumite modalități sau direcții de acțiune

și să anatemizeze altele (Miller, David, Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice,

Caracteristicile ideologiilor politice

Dată fiind varietatea definițiilor, în literatura de specialitate se desprind un număr

semnificativ de caracteristici ale ideologiilor politice, dar ne limităm la a prezenta, în cele ce

urmrează, cele mai des întâlnite caracterisitici și cele mai relevante pentru prezentarea

ideologiilor politice astfel cum o realizează prezentul curs.

Ø Inevitabilitatea

În cuvintele politologului francez Pierre Brechon, ”nimeni nu scapă ideologiei”.9 Simplul

fapt că un individ manifestă o preferință (sau nu) față de o anumită idee îl apropie de o ideologie.

Ø Inepuizabilitatea

Fiind determinate de contexte istorice, ideologiile nu sunt finite. Cel mai probabil,

viitoarele contexte și tensiuni din societate vor genera noi ideologii. S-a ridicat adesea întrebarea

privind ”sfârșitul ideologiilor”, teză care a fost apoi revăzută.

Caracterul explicativ

Ideologiile încearcă să dea răspunsuri diferitelor probleme cu care se confruntă societatea

în prezent sau care au marcat istoria într-un anumit moment.

Ø Caracterul evaluativ

Ideologiile stabilesc ce anume e dezirabil și în ce măsură, folosind barometre de evaluare

a condițiilor sociale. Așadar, ideologiile pun un diagnostic.

Ø Caracterul orientativ

Ideologiile se erijează în rolul unor busole care permit indivizilor să-și înțeleagă identitatea

și pe care îi orientează către anumite obiective sociale sau politice.

Ø Caracterul programatic

Fiind un set coerent de idei, ideologiile prescriu modul în care adepții lor pot să atingă

idealurile exprimate. Ideologiile identifică remedii pentru tarele sociale, în urma diagnosticului

pe care îl pun.
Astfel, pentru cei care se supun ei, consideră Martin Seymour Lipset''' ideologia îndeplineşte patru
funcţii sociale, capabile să integreze într-un singur set de concept întreg universul social:

Explicativă - ideologia îşi propune să ofere explicații asupra cauzelor care determină condiţiile
sociale să fie aşa cum sunt. Dar, spre deosebire de o doctrină care încearcă să îşi fundamenteze
răspunsurile pe o dimensiune ştiinţifică, ideologiile se bazează pe mai degrabă pe structuri empirice,
pe credinţe, respingeri apriorice a unor re alităţi ş.a.m.d. Mai mult unele ideologii construiesc şi
pseudo-ştiinţe pentru a-şi conferi un aer de infailibilitate şi a demonstra astfel că sunt singurele care
au dreptate (cum sunt de exemplu socialismul, care a folosit materialismul dialectic ca şi concept
ştiinţific, sau nazismul care folosea rasismul ca şi pe o ştiinţă cu fundamente empirice şi teoretice).
Dacă acceptăm teza lui Mannheim despre concepţia totală asupra ideologiei, atunci se poate spune
că toate ştiinţele se supun unui deziderat ideologic6, dar nu voit, ci pentru că se înscriu în
determinanta epistemologică a timpului lor.
Evaluativă – ideologiile îşi arogă dreptul de a oferi dreptul de a
oferi standarde de evaluare a condiţiilor sociale, şi de a hotărî ceea
ce este dezirabil sau nu. Astfel pe baza constructului ideologic pe
care un individ îl foloseşte (şi crede în el) se formulează evaluări
privind o situaţie sau alta. Bineînţeles că nu totdeauna aceste
evaluri sunt exacte, dar ele au darul de a creea solidaritate în jurul
ideii în care se crede – de exemplu, războaiele sunt evaluate diferit
de cei care le poartă, şi după ce se dă o explicaţie pentru care s-a
declarat războiul, el este declarat ca fiind drept pentru cei dintr-o
tabără şi nedrept pentru ceilalţi, şi invers.
Identitară – o ideologie dă de cele mai multe ori sentimentul aparteneneţei la o
comunitate de idei membrilor care cred în ea. Astfel, ideologia nu îşi propune numai
funcţii raţionale, ci încearcă să facă apel la sentimente şi emoţii profunde, la reacţii
subiective care pot transforma pe un membru într-un credincios. Desigur, numărul
fanaticilor ideologici nu este faorte mare, dar existenţa lor nu poate fi contestată. Dispariţia
lor este transforamtă de grup într-un moment mistic de comuniune (atât în fascism, cât şi
în comunism se eroii cauzei erau transforamţi într-un fel de sfinţi). De altfel, Mannheim,
dar nu este singurul remarcă faptul că ideologiile pot fi considerate un fel de religii laice,
împrumutând din fenomenul religios aproape totul: o dogmă (un set de valori şi de fapte
asupra cărora nu poate exista îndoială), un ritual şi un sarcerdoţiu (în cazul ideologiilor
activiştii de partid).
Programatică (prescriptiv-normativă) – orice ideologie are un caracter programatic, dorind să
impună un program general de acţiune socială şi politică. Toate ideologiile doresc să prescrie un model
de acţiune în conformitatee cu idelurile lor (cele revoluţionare vor explica cum se pregăteşte si care sunt
paşii prin care se ajunge la revoluţie, cele democratice vor arăta cum se poate acţiona în opoziţie pentru
a obţine puterea ş.a.m.d.)

Fiind o dimensiune a actului politic, ideologia are şi câteva funcţii politice importante, care o fac de
neînlocuit în actul politic, oricât de mult s-ar afirma că epoca actuală a renunţat la excursul ideologic.

Funcţiile politice ale ideologiilor sunt extrem de necesare pentru că prin ele se obţine acordul maselor
pentru diverse acţiuni politice ale celor care guvernează sau doresc să guverneze:
Funcţia de legitimare – are ca scop să dea valoare unui regim politic şi instituţiilor sale,adică să exprime acele idei
operative care fac ca regimul politic să funcţioneze cu acordul guvernaţilor. Aceasta înseamnă că respectiva ideologie
îndeplineşte funcţia programatică, generând un set de reguli şi norme care sunt cunoscute şi acceptate de populaţie.

Funcţia de mobilizare şi solidarizare – Ideologiile trebuie să joace acelaşi rol pe care totemurile şi tabuurile le joacă în
triburile primitive, adică să definească clar cine este memebru al grupului şi cine este străin. De aceea ele trebuie să
joace un rol de liant social între membrii grupului care împărtăşesc aceeaşi ideologie, şi să acţioneze ca şi un stindard
pentru a-I mobiliza în vederea unor acţiuni comune. Toate ideologiile trebuie să presteze funcţia de unificare, integrare
şi identificare pentru toţi cei care împărtăşesc aceeaşi credinţă politică, dar care acţionează în acest sens cu difertite
grade de succes. Funcţia de conducere şi cea de manipulare – ideologiile incită oamenii la acţiune politică, dar tipul şi
scopul acţiunii depind foarte mult de conţinutul şi substanţa ideologiei. Pentru ca aceste acţiuni să fie cunoscute şi
acceptate de membri este necesar să existe un număr de promotori şi activişti politici care să mobilizeze şi să conducă
grupul. Pentru a-l conduce ei trebuie să recurgă permanent la manipulare (nu neapărat fiind şi conştienţi de aceasta)
pentru a-I determina pe memebri să atingă scopul propus.
Funcţia de comunicare – ideologia face apel permanent la un limbaj comun, ultra- simplificat, dar
specializat politic pentru a atrage noi adepţi. Ele folosesc sintagme extrem de comune, uşor de reţinut, dar
cu un conţinut semantic extrem de complicat – conspiraţia iudeo-masonică, elita de la putere, roşii, brunii,
etc – care să dea impresia că oricine poate înţelege despre ce este vorba, dar care permite şi interpretări
multiple ale subiectului.

Funcţia de defulare a emoţiilor şi frustrărilor – ideologiile au rolul de a determina anumite

comportamente fidelilor săi, mai ales în condiţiile alegerilor sau confruntărilor directe cu cei care sunt
consideraţi opozanţi. De aceea ele îşi propun prin mobilizare şi să determine o stare de permanentă re-
ideologizare a celor care sunt consideraţi membri de bază. Comuniunea tutror membrilor cu liderii sau
rememeorarea celor consideraţi eroi au drept scop reîntărirea încrederii că au ales calea cea bună. În
acelaşi timp, este întărit şi dispreţul faţă de cei consideraţi duşmani şi de cauza acestora.
Toate aceste funcţii politice pot întări aparenţa că ideologiile politice sunt ceva rău prin excelenţă, şi au ca scop obţinerea puterii prin
forme neortodoxe. De fapt, aceste practice politice se manifestă în toate regimurile politice, totalitare sau democratice deopotrivă, ceea
ce diferă fiind doar gradul lor de intensitate.

- gradul tot mai mic de implicare a cetăţenilor în politică (în special în ţările dezvoltate din
punct de vedere economic)
- în situaţii de criză ele reapar cu o putere ieşită din comun, ceea ce denotă că ele continuă
să fie vii în socitate. De altfel, în 50-60 a apărut o dispută privind epoca sfârşitului
ideologiilor

Lipsa ideologiilor este doar aparentă, în condiţiile în care tot mai multe partide se
transformă în grupuri catch-all- parties (apucă din toate părţile idei, combinând ideile
pieţei libere cu cele ale asistenţei sociale directe din partea statului)

Pentru înțelegerea ideologiilor politice, e important să realizăm faptul că acestea nu se

manifestă abstract unele față de celelalte
unele seamănă între ele, se atrag, la fel cum alte ideologii se resping sau apar ca reacții la
alte ideologii, pe care urmăresc să le contracareze. Ca atare, putem discuta despre
sistematizarea ideologiilor politice, făcându-se adesea referire la un sistem al ideologiilor.
Probabil cel mai cunoscut concept în acest sens este cel al spectrului politic sau ideologic,
uneori folosit și sub forma de ”eșichier” politic sau ”univers ideologic”.
Putem afirma că universul ideologic reprezintă, așadar, un sistem cartezian în care regăsim toate
identitățile ideologice (care pot reprezenta de la organizații politice în cel mai larg sens cu putință până
la orice persoană) și care stabilește relațiile dintre aceste identități ideologice. Sistemul cartezian care
formează universul ideologic este reprezentat de două mari axe imaginare: axa economică (denumită și
axa stânga-dreapta) și axa culturală (denumită și axa progresist-conservator).

Axa economică deosebește între identitățile politice în funcție de argumentul intervenției statului în
economie. Spunem că o persoană/ un partid care susține intervenția accentuată a statului în economie
este mai degrabă de stânga. Per a contrario, o persoană/ un partid care susține o intervenție limitată a
statului în economie este mai degrabă de dreapta. Măsurăm intervenția statului în economie prin taxe,
impozite, chiar monopol de stat în anumite domenii.

-Spre pildă, susținerea impozitării progresive este o măsură identificată mai degrabă cu stânga
ideologică, pentru că reprezintă o implicare a statului în economie în raport cu venitul persoanelor.
Axa culturală deosebește între identitățile politice în funcție de argumentul libertății individului. Spunem
că o persoană/ un partid care consideră că esențială în societate este libertatea individului (în sensul
nesupunerii acestuia vreunei autorități sau supunerea limitată în fața autorități) este mai degrabă
progresist(ă). Per a contrario, o persoană/ un partid care susține că esențială este supunerea individului
unui set de reguli bine stabilit, fie în familie, fie în societate în general, este mai degrabă
conservator/conservatoare. Cele două concepte au nuanțe foarte diverse și măsoară aspecte de natură
culturală sau socială (nu economică!).

Spre pildă, susținerea multiculturalismului este o trăsătură mai degrabă specific progresismului, întrucât
consideră fiecare individ a fi liber să-și cultive propriile obiceiuri, tradiții etc., chiar dacă acestea nu sunt
aceleași cu ale majorității indivizilor dintr-o societate. Per a contrario, persoanele/ partidele care consideră
că indivizii provenind dintr-o altă cultură trebuie să respecte sau să se supună tradițiilor, obiceiurilor culturii
majorității sunt mai degrabă conservatoare.
Tema centrală a ideologiei este politica, acțiunea politică

-Comunism, Fascism: implicarea culturii (realismul socialist, filmul

socialist sau fascist, nazist etc)- în aceste cazuri vorbim de ideologii
totatlitare, politica în sine devine totalitară

Fiecare ideologie se raportează asupra unor principii , valori generale

1.Natura umană
-natura omului, imaginea omului
-omul ”este bun de la natură” , societatea îl corupe-Anarhismul
-problema intervenției statului
2. Comunitate versus individ, care este cel mai important: individul,
drepturile sale sau nevoile comunității
-
3. Drepturile și obligațiile politice
-trebuie să ne supunem puterii, în ce măsură, în ce musură putem să ne
împotrivim (rezistență civilă, revoltă)
4. Egalitatea
-sunt egali oamenii?
-în ce măsură?
-egalitate deplină, juridică?
5. Dreptatea
-problemele socialie
-este nevoie de intervenția , de protecția statului, în ce măsură?
-teoria liberală
-teoria social democrată
6. Puterea
-a cui e? care sunt limitele? Problemele controlului ideologic, politic
-cum și în ce măsură poate fi sau trebuie limitată?
Gândirea politică înintea ideologiilor

Orientul antic

-sintagma: “despotism oriental”, “mod de produc􀄠ie

asiatic”.

Teocrație- tot ce se întâmpla în societate era considerat a fi rodul voinței exprese a

conducătorului (faraon, rege, împărat); în fond însă, teocrația nu reprezenta un regim propriu
zis funcțional, pentru că acest regim era manipulat și exercitat de clerici, astfel încât prin
teocrație se poate înțelege foarte bine hierocrație.
Egipt

Gândirea politică antică egiptean rezultă din texte diferite sub raportul caracterului lor: texte

sapiențiale, texte social-politice și de critică socială, literatura profetică.

Conceptul central în textele egiptene este Maat (zeița adevărului, a legilor și a moralității)
care întruchipa “adevărul și dreptatea” sau “ordinea străveche”.

Scopul acestor texte era transmiterea tradiției, a cunoștințelor despre Maat, pentru
asigurarea ordinii și armoniei. Fiecare faraon reîntrona strvechea ordine “adevărul și
justiția”. Orice abatere era pedepsită de divinitate.

politic: făurirea unui tip de om, “omul tăcut”.

Altă categorie de texte sapiențiale sunt cele care povățuiesc pe faraoni sau pe viziri cum să
prevină răscoalele și să țină sub puterea lor supușii nemulțumiți.
China antică

Confucius, o doctrină etică-politică în care conducerea bună a statului e condiționată de auto-

perfecționarea personalității umane.

-necesitatea studierii profunde a tradiției (instrumente intelectuale cu care să se

reconstruiască o sănătoasă (legitimă) ordine socială și politică.

-idealul omului superior (nu în privința rangului)-valoare individuală

-loialitate față de tradiție și conducători

- guvernarea oamenilor superiori-riturile armonizează spritele oamenilor și conduceau la

relații armonioase între toți oamenii, contribuind astfel la stabilizarea armoniei cosmosului.

- bunul cârmuitor ar trebui să fie în stare să guverneze fără să se manifeste personal și fără ca

guvernații să-și dea seama de existența guvernământului.

India

Vedele (sfârșitul mileniului al II-lea î.e.n.), poemul Mahabaharata și o serie de culegeri

de învățături cu caracter filosofico-religios, etico-juridic și chiar politic.

Legile lui Manu, Cartea despre învățătura lui Manu-realizat de brahmani

- regulile sunt prescrise de revelație și de tradiție; revelația este cartea sfântă (Veda), iar
tradiția este Dharma – Çastra, ambele neputând fi puse la îndoială.

- Sistemul de castă apare ca fiind o creație divină.

Perspectiva greacă

-ideile grecești au avut o influență mai mare decât intituțiile

La început statele-cetăți erau guvernate de diferiți conducător nedemocrați (aristocrați, oligarhi, monarhi,
tirani)- acest sistem este transformat întru-nul unde un nr. substanțial de adulți liberi deveneau îndreptățiți, în
calitate de cetățeni să participe direct la guvernare

-sunt puține surse

-idea egalității

Atena: egalitatea tutoror cetățenilor îndreptățiți să vorbească în adunarea conducătoare (isegoria) și egalitatea în
fața legii (isonomia)

-idea asocierii cu alții să devenim pe deplin umani

-cea mai importantă asociere în cadrul căreia un om trăiește , crește și maturizează, este polisul
- pentru un om bun este nevoie de un polis bun, care produce cetățeni buni

Virtutea , dreptatea și fericire

-dreptatea este un interes comun

-binele comun

- omul trebuie educat

-binele comun însă nu înseamnă să fim toți la fel, să avem doar interese comune

-diferențele nu trebuie să fie atât de mari încât să nu există posibilitatea de a cădea de acord
în ceea ce privește binele comun, binele polisului

-Vizunea greacă: cetățeanul este o persoană completă pentru care politica reprezintăo
activitate socială firească
Cerințe

-cetățenii trebuie să aibă interese îndeajuns de armonioase

-trebuie să fie foarte omogeni în privința caracteristicilor (inegalitatea , resursele economice

de ex., religia, limba)este un obstacol

-numărul cetățenilor trebuie să fie destul de mic (să cunoască orașul, binele comunm, nevoile
comune, ca să evite eterogeniatea, posibilitatea de adunare)

-posibilitatea dca să se paote strânge laolaltă pentru a hotărî în mod direct

-participarea în administrarea orașului

-statul cetate trebuie să rămână autonom (eventualelel cioaliții militare să nu afecteze modul
de funcționare)
Limitele democrației grecești

Sunt doar informații fragmentare, dar este sigur că viața politică era mult mai inferioară decât idealurile politice:

-slșbiciunile umane

au existat cercuri, fracțiuni, legături de prietenie, interese personale (Alcibiade: primul ”dandy”, trădarea statușlui,
refugiere în Sparta)

-puțini participanți?

-câți țineau discursuri?

-Alte limite: caracterul exclusiv al calității de cetățean (femei, mulți alți locuitori, străinii, rezidenții, metecii-de
generații trăiai acolo), fenomenul sclaviei (fără orice drept), , democrațiai a existat doar în interiroul polisului , nu
în relația cu celallte state grecești, liberetatea era un atribut pentru cetățean și nu pentru faptul că ești membru al
speciei umane

-grecii au fost unificați de cuceritori

Protectoratul (Platon. Aristotel)

-guvernare prin protectori

-Platon-politica este o știință, arta supremă

”Nici o altă artă sau știință nu este mai îndreptățită decât știința princiară să se îngrijească
de societatea umană și, în general, să-i conducă peoameni.”

-unii oameni își manifestă superioritatea în cunoștințele despre arta politică.

-este nevoie de selecție și de pregătire

-trebuie să aibă în vedere ce e bun pentru comunityate

-ei îmbină căutarea adevărului și cunoștințelel adevăratului filosof cu devotamentul unui

rege adevărat sau al unei aristocrații adevărate.
Tipologia ideologiilor politice

Vorbind despre o tipologie a ideologiilor politice, observăm că aproape tot ce se referă la partide
politice, sistem de partide, cultură politică, sistem de guvernare, şi programe de partid poate
intra într-o formă sau alta sub termenul de ideologie. Dacă o ideologie politică este rezultatul
transformării şi simplificării uni sistem de idei în căutare de suport politic, aproape nimic din
ceea ce ţine de analiza sau practica sistemelor politice nu poate scăpa unei astfel de etichetări.
În funcție de instituția sau agentul care se legitimează pe piața politică, putem spune că avem
de-a face cu ideologii:
- de regim politic, ideologii de partid politic, ideologii sociale, ideologii ale guvernării,
complexe ideologice ale unei coaliții de guvernare, etc.
- Apelul la organizații și partide politice pe de o parte, apelul la tipuri de regimuri politice
Din această perspectivă, vom avea ideologii de partid şi ideologii de regimuri politice
democratice şi totalitare, partide politice ce pot fi intitulate de dreapta sau de stânga,
conservatoare sau progresiste, social-democrate sau creștin-democrate.
Tradiții ideologice

Ideologiile politice apar și se dezvoltă în momente de schimbare socială, în

timpul unor mari conflicte sau a unor evoluții extraordinare ale societății. În
literatura de specialitate, astfel de momente sunt considerate a fi fost
Revoluția Franceză de la 1789 sau Revoluția industrială din secolele XVIII-
XIX.
Toate ideologiile, fără excepție, pretind că luptă pentru fericirea individului
și că duc la dezvoltare – diferă, însă, metodele pe care le consideră a fi
adecvate pentru a ajunge la această ”fericire”.
Liberalismul

-Ideologia burgheziei
Liberalismul clasic este asociat scrierilor filosofului englez John Locke, care a pus accent
pe drepturile individuale, proprietate și rațiune.
Un alt autor al cărui nume este strâng legat de liberalismul clasic este Adam Smith, care în
lucrarea sa de referință ”Avuția națiunilor” a susținut că intervenția guvernului nu face
altceva decât să încetinească creșterea economică. Spre pildă, acordarea de monopol unei
firme risipește concurența și economia stagnează.
Ca atare, ideea pe care o susține liberalismul este aceea de ”piață liberă”, sau ”mână
invizibilă a pieței” – concept conform căreia piața se ”autoreglează” în baza cererii și a
ofertei, nefiind nevoie de intervenția statului.
La finalul secolului al XIX-lea apare liberalismul modern, care susține că, totuși, e nevoie
de o minimă intervenție a statului în economie, astfel încât să corecteze derapajele
economice.
Înțelegând această evoluție în logica universului ideologic , putem afirma că liberalismul
modern despre care se face vorbire a migrat către centru-dreapta, uneori chiar centru-stânga
(pe axa economică) și a urcat spre progresism (pe axa culturală), punând accent pe libera
exprimare, libertatea presei etc.

Elemetele ideolgiei liberale sunt:

1. Individualismul – principiul de construcţie ideologică ce se referă la importanța

indvidului în societate. Ca entitate, individudul este superior oricărei alte formule sociale de
organizare sau de grup. Acest lucru, ne spune A. Heywood, a dus la concluzia că
liberalismul este neutral din punct de vedere moral, pentru că el oferă aceleaşi şanse tuturor
membrilor societății, care pot intra în competiţie pentru aceleaşi bunuri, pe baza unor criterii
care se aplică tuturor în acelaşi fel.
2. Egalitatea. Ideologia liberală se autopropune ca formula ce mai bună de realizare a
egalității între oameni, pentru că ea face apel, în primul rând, la egalitatea naturală şi la
tipurile de egalitate compatibile cu aceasta. Oamenii se nasc egali, ne spune
contractualismul – doctrina ce a oferit primele elemente de construcție și întemeiere a
liberalismului.

Egalitatea în faţa legii și egalitatea în participarea la delegarea de reprezentanți care să

guverneze sunt alte tipuri de egalitate promovate de ideologia liberală. Fondată în
drepturile naturale, egalitatea de tip liberal tinde să construiască un sistem de libertății și
egalități care să ducă înspre o selecție meritocratică a indivizilor în competiția pentru
putere sau pentru diferite resurse sociale, funcții în stat, etc.
3. Libertatea. Ideolgia liberală propune libertatea ca o contrapondere a egalității. Egalitatea
liberalismului nu este posibilă decât acolo unde funcționează principiul libertăților
individuale. Libertatea are astfel preeminență în raport cu egalitatea în doctrina liberală,
pentru că aceasta poate întemeia sistemul de egalități ale dreptului natural, pe când
egalitatea nu poate susţine în mod necesar un sistem de libertăţi. Problema devine foarte
simplă atunci cînd ne întrebăm cine stabileşte limitele şi natura egalităţii. Dacă este o
putere care nu ţine cont de libertăţile indivizilor, orice şansă de realizare a liberăţii este
anulată.

4. Raţiunea. Lieberalii cred că lumea are o structură rațională şi că raţiunea umană poate
descoperi şi poate organiza lumea, în acord cu depturile indivizilor. Raţiunea poate stabili
şi regulile de interacţiune socială care să poată anula deosebirile naturale dintre individzi.
5. Toleranţa. Ideologia liberală acceptă ideea de competiţie a diferitelor forţe politice
pentru guvernare. Liberalii cred că este vorba despre o armonie naturală care reise din
acceptarea şi luarea în consideraţie a tuturor punctelor de vedere.

6. Consensul de tip liberal este întemeiat pe alegeri şi pe consimţământul populaţiei.

Ideolgia liberală încurajează reprezentativitatea şi democraţia competitivă.

7. Constituţionalismul este o altă caracterisitică a ideologiei liberale. Lipsită de o

Constituţie care să garanteze drepturile indivizilor, o guvernare poate deveni tiranică sau
totalitară.
Problemele liberalismului
-Ar fi ideologia trecutului, cele mai importante principii au fost puse în
practică, au fost integrate în alte ideologii- de ex. Conservatorismul liberal
sau social liberalismul
-Drepturi egale există dar libertatea proprietății private are ca urmare
inegalitate socială, averea se moștenește
Liberalismul românesc

- a evoluat în condițiile luptei de emancipare socială și națională din sec XIX (lupta
pentru autonomie, unire și independență a Principatelor).

- lipsa burgheziei

Liberalii reprezentau interesele burgheziei în formare (bancheri, comercianți, industriași,

meseriași) ale intelectualilor (avocați medici, funcționari, studenți, profesori, juriști).

-independența națională

-momentul 1848

- alternativă la vechiul sistem de gândire și acțiune social-politic feudal bazat pe puterea

absolută a domnitorului, pe categoriile privilegiate si pe conservatorism;ea cuprinde o
serie de principii pe plan social-politic, economic și national.
Principalele idei

- instaurarea unui regim parlamentar-constituțional bazat pe supremația legilor, separerea puterilor în stat, pe
pluralism politic si toleranță.

- libertatea economică

- principiul economic de bază (politica economică) era "prin noi înșine", mai precis adoptarea unei politici
protecționiste prin majorarea tarifelor vamale pentru a împiedica pătrunderea marfurilor străine in România

- în privința pătrunderii capitalului străin în economia românească (sub forma unor investitii (imprumuturi acordate
statului) pentru dezvoltarea unor ramuri industriale, utilaje, specialiști, dețineri de acțiuni la firme sau bănci), liberalii
acceptau cooperarea cu capitalul străin, dar doreau ca acest lucru să se facă sub formă de colaborare, nu de acaparere
(nu doreau instituirea unei dependențe a economiei românești de investitori occidentali).

- respectarea si consolidarea autonomiei

- unirea Principatelor (în alianță cu conservatorii), pentru aducerea prințului străin pe tronul României, pentru
consolidarea statului național român modern, pentru obținerea independenței, proclamarea Regatului si pentru
CONSERVATORISMUL: a apărut ca reacție la liberalism, necontestând ideea
competiției sau a pieței libere, dar considerând că aceasta nu se poate realiza prin sfidarea
tradițiilor și a ierarhiilor existente în societate.

Conservatorismul clasic al lui Edmund Burke consideră, așadar, că evoluția societății nu

se poate face altfel decât așezat și lent, societățile nu pot fi schimbate într-un termen scurt.
Ca atare, trebuie pus accent pe religie, tradiție și moralitate pentru a evita ca libertatea pe
care o propune liberalismul să se transforme în haos. Burke susținea că indivizii nu sunt
doar parțial raționali, ceea ce înseamnă că trebuie temperați recurgând la instituții și
standarde de moralitate impuse, apreciind ideea de autoritate înaintea libertății. Aceasta
este motivul pentru care partidele conservatoare care există astăzi pe scenele politice sunt
mai degrabă de centru-dreapta (pe axa economică) și coboară pe panta axei T.A.N. (axa
1. Tradiţia. Ideea de a “conserva” se referă la o anumită formulă de organizare, la o ordine
social-politică, la un sistem de valori, etc. În aceste condiţii, tradiţia şi păstrarea tradiţiei
trimite la nevoia de conservare a unor acumulări culturale şi politice, ale trecutului, care s-au
dovedit a fi utile şI viabile la nivel social. Conservarea tradiţiei este preferată schimbării
pentru că oferă stabilitate şI securitate, dînd indivizilor sensul propriei existenţe în cadrul
unei culturi şI ordini sociale create prin acumulări de tip istoric, fără salturi (revolte,
revoluţii etc.).

2. Pragmatismul ar fi o altă caracterisitcică a conservatorismului. Coservatorii subliniază

limitele raţiunii (A.Heywood), condamnînd ordonarea şi organizarea lumii şi a societăţii pe
baza unor principii abstracte. Raţiunea singură nu poate crea, în afara tradiţiei istorice,
sisteme sociale şI politice viabile. Conservatorii propun astfel propriile lor idei ca o
“atitudine a minţii”.
3. Imperfecţiunea umană duce la o dimensiune pesimistă a conservatorismului ideolgic
asupra naturii umane. Pentru corectarea acestor imperfecţiuni este nevoie de instituţii
puternice, de un stat puternic pentru că indivizii sunt coruptibili din punct de vedere
moral. Legi dure, pedepse aspre şI ordine asigurată de stat sunt elemente ale ideolgiei
conservatoare.

4. Organicismul se referă la dimensiunea istoricistă a ideologiei conservatoare.

Societatea umană are un ritm şI o ordine naturale de evoluţie, departe de a fi artefactul
uman pe care conservatorii îl văd în liberalism. Structurile sociale reprezintă astfel
instituţii necesare – familii, comunităţi de diferite tipuri, naţiunea. Conservarea acestor
forme de organizare comunitară înseamnă unor reguli naturale de evoluţie istorică.
5. Ierarhia ca parte a ideologie consevatoare fce trimitee la o ordoare naturlă a
competnţelor, a posibilităţilor fizice şI intelectuale, care trebuie păstrată. Inegalităţile şI
ierrhiile sociale sunt parte a unei armonii naturale care poate fi păstată doar în acastă
formulă.

6. Autoritatea este un element necesar ar oricărei guvernări. Ea aparţine doar celor

cunoscători şI este legată de o aristocraţie naturală. Această aristorcraţie este astăzi
construită pe ideea de educaţie şI practică (competenţă). Libertatea trebuie să coexiste
cu responsabilitatea, iar datoriile cu drepturile cetăţenilor.

7. Proprietatea este absolut necesară pentru ideolgia conservatoare, pentru că ea este

măsură a independenţei individuale.
Conservatorismul şi ideolgiile de tip conservator pot fi paternaliste sau “neo-conservatoriste”, ele
reprezentînd tot atîtea forme de reevaluare şi readaptare a tradiţilor conservatoare la imperativele societăţii
contemporane.

Conservatorimul de tip paternalist este întemeeiat pe principiul noblesse oblige, în care datoria este preţul
privilegiilor. Conservatorismul paternalist este rezultatul unei combinări între principii şI prudenţă, acest
tip de ideologie avîndu-şi originea în primele scrieri ale premierului britanic Disraeli (1804-1881).

În evoluţia sa istorică, ideologia conservatoare a trebuit să răspunsă politicii laissez-faire a liberalimului

tradiţional, pe de o parte, planificarii socialiste şi comuniste pe de altă parte. Propria viziune despre ordinea
economică era întemeiată pe combinarea ideilor de competiţie pe piaţă şI reglementările statale, relaţia
dintre indivizi şI stat putînd fi ajustată pragmatic în funcţie de ceea ce individul realizează: iniţiativă
privată, dar fără individualismul egoist, cum ar spune consevatori paternlişti.
Problemele conservatorismului
-Crezul în ierarhie și în valorile tradiționale, în status-quo poate însemna la un moment dat și un fel de
autolegitimare a unei elite
-Ce se întâmplă în societățile unde evoluția organică a societății este întreruptă de o intervenție straînă-
URSS în Europa de Este—politica în România după 1989 (PNL , PNȚ)

Noua dreaptă: varianta conservatoare şi varianta liberală

a. O construcţie contemporană în cadrul ideologiei conservatoare este ceea ce s-a numit Noua dreaptă.
Noua dreaptă apare în anii ’70 ai secolului nostru, cînd autoritatea statului era în declin, impactul doctrinei
şI măsurilor intervenţioniste keynesiene fiind din ce în ce mai potrivite pentru reglarea economică a
societăţii. SUA şI Marea Britanie au reuşit să transforme ideologia noii drepte în politici concrete.
Thatcherismul şI ale reganismului de la începutul anilor ’80 reprezintă formule politice ale ideolgiei
conservatoare Noua dreaptă.
b. Noua dreaptă poate fi definită, de asemenea, ca o revigorare a ideologiei liberale.
Neoliberalul clasic, spune Heywood, ar fi Hayek şI teoreticienii economiei de piaţă de după al
doilea război mondial, precum Milton Friedman şI Robert Nozick. Ideologia neoliberală se
construieşte pe ideea importanţei individului şI a pieţei în reglarea relaţiilor economice şI
sociale. Statul trebuie să fie unul minimal, funcţiile sale putînd fi, în anumite condiţii, în
totalitate preluate de instituţii pe care astăzi le-am numi “ale societăţii civile”.
. Neoconservatorismul se defineşte prin revigorarea principiilor conservatorismului de secol
c

XIX. Este vorba depsre o restaurare şI o reîntemeiere a autorităţii în societate şI revigorare a

tradiţiei şI a valorilor tradiţionale, relative la familie, naţiune, religie. Fiecare dintre aceste
trei principii de definire a neoconsevatorismului este legat de o funcţie socială specifică.
Autoritatea garantează ordinea socială şI stabilitatea, prin reîntmeierea respectului şi
disciplinei. Valorile tradiţionale asigură în ideologia neoconservatore coeziunea socială şI
pot face existenţa civilizată posibilă.
Conservatorismul românesc
-Alecu Beldiman (1822) ori Mihail Sturdza (1824) condamnau vehement principiile
revoluţionare, ce subminau întocmirile social-politice tradiţionale, spiritul de ordine şi de
legalitate, împingând Principatele în anarhie. Desigur, în opinia acestor lideri, întocmirile
tradiţionale la care făceau referire, nu trebuiau să rămână imobile, ei sugerând îndepărtarea
aluviunilor corupţiei şi anacronismelor pe care epoca fanariotă le perpetuase.
-După 1848 separaţia în interiorul elitei politice între adepţii schimbărilor radicale şi cei ai
evoluţiei fireşti a societăţii a devenit mult mai precisă.
-conservatorismul îşi definea identitatea sa doctrinară, recuperând ideile de antirevoluţionarism,
de reformare prudentă a instituţiilor, de progres natural şi evoluţie organică, de respectare a
ordinii şi legalităţii, a tradiţiei libertăţii, proprietăţii, religiei etc.
- teoria maioresciană a „formelor fără fond” (1868), o critică a conservatorilor
junimişti (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti etc.) la adresa
imitaţiei fără măsură a unor instituţii occidentale, care nu erau potrivite cu
realitatea românească.
- Anglia-referință
Conservatorismul românesc
-susținerea marilor proprietari de pământ, burghezia, și a unor intelectuali.
- Politica economică se baza pe susținerea industriei ușoare, dar nu se împotriveau nici
investițiilor în industria grea.
-Răscoala țărănească din 1907- a demonstrat necesitatea efectuării unor reforme pe scena
politică și socială din România
-conservatorii au acceptat în 1913 o serie de reforme, cum ar fi votul universal, promovat
de liberali. După Marea Unire a Transilvaniei cu România, conservatorii nu au mai jucat
însă un rol importan
SOCIALISMUL: a apărut și el ca răspuns la liberalism, opunându-se ideii de
competiție și
piață liberă.
-revoluția industrială sec al XIX-lea-apariția clasei muncitoare (Emile Zola, M Twain,
Charles Dickens)

Din perspectiva socialismului, piața liberă nu face altceva decât să alieneze individul,
construind discrepanțe injuste între cei care câștigă foarte mult și cei care rămân la marginea
societății.
Thomas Morus, filosof asociat ideologiei socialiste, afirma că nu poate exista prosperitate
într-o societate în care ”banul este măsura oricărui lucru”.
Socialiștii consideră că proprietatea privată este, de fapt, sursa diferențelor deloc de neglijat
care există între indivizi, iar aceste diviziuni formează clasele sociale – unele persoane sunt
în poziții de putere și se bucură de privilegii, în timp ce alții sunt condamnați la sărăcie și
neputință.
Ca atare, socialiștii susțin o intervenție mai puternică a statului în economie, cu
precădere în ceea ce privește deținerea în proprietatea statului a mijloacelor de producție
și a industriilor strategice. Pentru că, în viziunea socialismului, nu indivizii, ci societatea
în ansamblul său trebuie să controleze proprietatea, stopând astfel eventualele abuzuri ale
marilor proprietari. Socialismul a fost perceput de Karl Marx (al cărui nume este asociat
ideologiei comuniste) ca fiind o etapă de trecere dintre capitalism și comunism. În
viziunea lui Karl Marx, prăbușirea capitalismului e iminentă, însă trecerea spre
comunism se va face prin acest pas intermediar al socialismului.
-Experiențele lui Robert Owen

Deşi doctrinarii şI ideologii socialişti încearcă să identifice originile socialismului chiar

în Republica lui Platon, în Utopia lui Thomas Morus sau în ideologia
mişcării diggerilor de la mijlocul secolului al XVII-lea din Anglia, socialismul a apărut
abia în secolul al XIX-lea, în calitata sa de ideologie politică.
În cadrul ideologiei socialiste există, de asemenea, mai multe curente şi tendinţe specifice de
tip revizionist, extremele fiind ideologia comunistă şi ideologia social-democrată. Ca extremă
pe această axă a socialismului, ideolgia comunistă este una de tip revoluţionar. Ea ţinteşte la
dislocarea sistemului social-politic existent: ordinea politico-socială de tip capitalist treebuie
înlocuită în mod revoluţionar de una de tip socialist.

La cealaltă extremă se situează ideolgia social-democrată. Aceasta devine, în special după cel
de-al doilea război mondial, o combinaţie a ideilor de libertate şI egalitate, în condiţiile în
care se acceptă parlamentarismul, votul universal, egalitatea tuturor în faţa legii, drepturile
naturale, etc. adică majoritatea elementelor ideologiei liberal-democrate.
Social-democraţia respinge revoluţia proletară. Pornind în a doua jumătate a secolului trecut
ca ideologie a transformării graduale, prin majorităţi parlamentare, ea a renunţat în cele din
urmă la ideea de transformare a strucutrii socio-politice. Elementele noi pe care social-
democraţia le-a promovat şi prin care s-a acreditat la nivel mondial sunt protecţionismul
social, intervenţia limitată a statului în economie şi crearea unei ierarhii nelimitate în
venituri, pornind de la un minimum “decent” al nivelului de trai – welfare state. O astfel de
ideologie de tip social-democrat a ajuns să domine Europa sfîrşitului de secol XX, cu
excepţia Spaniei şi României, unde guvernele nu aveau o strucutră politică şi ideologică
social-democrată. Sau cel puţin nu una expres formulată şi asumată. În realitate, principiile
social-democraţiei, combinate cu idei conservatoare sau creştin-democrate, precum alianţa
cu Biserica, de exemplu, tind să devină axe ideologice pentru guvernări europene.
Elemente ale socialismului

1. Comunitatea este o idee fundamentală în construcţie ideologică socialistă, omul

fiind văzut a o fiinţă socială ce trăieşte în interiorul unei comunităţi, ce îi conferă
identitatea socială. Ideologia socialistă pare înclinată să explice acţiunile umane
în termeni de determinări sociale, mai degrabă, decît în termenii liberali de alegeri
raţionale de tip individual.

2. Fraternitatea este parte a lozincii revoluţionare franceze, alături de libertate şI

egalitate. Deşi în credoul liberal fraternitatea nu a putu fi admisă, aşa cum nici
egalitatea în formula ei fundaţionistă, idelogia socialistă acceptă ideea de
cooperaţie în detrimentul celei de competiţie, a celei de colectivitate în defavoarea
celei de individ.
3. Egalitatea socială este un alt element al ideologiei socialiste. Ca axă a ideologiei
socialiste, ea se referă la o egalitate a rezulatelor în defavoarea unei egalităţi a
oportunităţilor, aşa cum se prezintă aceeaşi idee în ideologia liberală. Exerciţiul
drepturilor şI obligaţiilor legale se întemeiază pe principiul egalităţii, iar nu pe cel al
libertăţii.

4. Nevoile umane trebuie să fie factor de stabilire a formulei de redistribuţie a

resurselor sociale. Pornind de la extremismul comunist al repartiţiei după nevoi,
există un întreg evantai de formule socialiste, potrivit cărora redistribuirea resurselor
şI a veniturilor sociale rezultate din impozite şi taxe încasate la bugetul de stat trebuie
să se facă în funcţie de politici pentru diferite categorii sociale considerate
dezavantajate. Ideolgia socialistă în această formulă se regăseşte în acel stat al
bunăstării, statul social care stabilieşte un minimum de venituri pentru satisfacerea
5. Clasele sociale sunt un alt element al ideologiei socialiste. Ideologia
socialistă a fost la începuturi o ideologie de clasă, care a apărut o dată cu
fenomenul industrializării. Industrializarea a dus la apariţia unei clase
muncitoare ce a început să se organizeze în sindicate şI partide politice în
cadrul unei logici a reprezentativităţii pe care o oferea sistemul democratic
întemeiat pe valorile liberale. Ideologia socialistă urmăreşte dispariţia
diferenţelor de clasă, cuantificate în elemente de prestigiu şI oportunităţi
sociale, a diferenţelor de venituri realizate în funcţie de munca depusă etc.
6 . Proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie este un element prin excelenţă
marxist în ideologia socialistă. Preluată de partidele comuniste în formula naţionalizării
principaleleor mijloace de producţie, apoi de către mişcări socialiste precum mişcarea
laburistă din Marea Britanie prin naţionalizarea unora dintre industriile şI serviciile
importante ale societăţii, acest element de doctrină socialistă se întemeiază pe ideea unei
proprietăţi comune, o proprietate a poporulului muncitor sau a clasei muncitoare asupra
mijloceclor care produc profit în societate. Văzută fie ca scop al socialismului, fie ca mijloc,
proprietatea comună a căpătat forme diferite în cadrul unor ideologii diferite ale partidelor
politice dintr-o ţară sau alta, în funcţie de epoca istorică.
Stilul sovietic este astfel diferit de stilul britanic sau stilul socialismului francez în ceea
ce priveşte naţionalizarea şi limitele naţionalizării. Partidele şI ideologiile social-
democrate se deosebesc de ideologiile socialiste sau comuniste, acestea din urmă
neacceptînd ideea de proprietate privată sau de piaţă liberă. De altfel, nu întîmplător,
începînd cu perioda interbelică, partidele social-democrate au refuzat contactul cu
partidele comuniste organizate după ideologia lui Big Brother de la Răsărit – Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice.
Social democraţia propune o construcţie ideologică ce diferă fundamental de cea marxistă.
Înainte de toate, social-democrţaia elimină ideea de revoluţie socială care să ducă la
schimbarea sistemuli politic şI a ordinii sociale. Admiţînd sau nu ideea de societate
socialistă ca societate a viitorului, ideologia social-democrată acceptă transformările lente,
democratice în cadrul unor formule parlamentare. Dacă în perioda interbelică social-
democraţia mai era încă o doctrină de clasă, după cel de-al doilea război mondial, partidele
social-democrate s-au transformat din partide ale “gulerelor albastre” (partide cu un electorat
muncitoresc) în partide care au un electorat compus în egală măsură din “gulere albe”
(electorat ce provine din zona serviciilor, intelectuali, etc.) şI “gulere albastre”.
Singurul partid social-democrat care a păstrat în ideologia sa ideea de naţionalizare a
principalelor mijloace de producţie după al doilea război mondial a fost Partidul
Laburist al Marii Britanaii, care a eliminat principiul de provenienţă marxistă abia în
1994. În rest, partidele europene social-democrate s-au construit pe ideologii care au
asimilat valorile liberale şI democratice, deosebindu-se de partidele liberale sau
democrat-creştine la nivelul limitelor de intervenţie a statului în economiei şI în
stabilirea protecţiei sociale. De altfel, în acestă perioadă partidele politice şI
ideologiile de partid încep să evolueze tot spre ceea ce s-ar putea numi catch-all
parties – partide care se adresează tuturor segmentelor electorale.
Problemele socialismului
-Din varianta inițială n-a rămas aproape nimic dar este o ideologie de succes în Europa-
social-democrația, există elite de stânga
-Se poate depăși vreodată egalitatea în drepturi?
-Orice tentativă de a depăși acest tip de egalitate ar avea drept urmare constrângeri de la
diferite tipuri de libertăți (autoritar)
-Nu s-a reușit niciodată -doar schimbări de elite
-Scopul inițial a însemnat lupta împotriva oricărei inegalități- în EU acest lucru
înseamnă de multe ori lupta pentru drepturi pentru grupuri marginale
Socialismul românesc

-lispa modernizării și a clasei muncitorești

-chestiunea țărănească era mai importantă

-Cele două mari curente de idei care militau pentru emanciparea ţărănimii au fost:

marxismul (C D Gherea-Solomon Kattz)

- poporanismul (Constanin Stere-Rusia)-narodnicism, alegerea celei de-a treia căi de dezvoltare

economică, nici cea capitalistă, nici cea marxistă. Relaţia dintre intelectual şi masa ţărănească era
esenţială, raportarea la Occident, cel mai avansat economic, şi depăşirea contradicţiilor dintre
progres şi tradiţie erau punctele cele mai importante de urmat.

-
1893 a fost fondat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR): instituirea
votului universal, adoptarea unei legislații a muncii și reforma radicală a sistemului agrar în
favoarea țărănimii, organizarea învățământului gratuit obligatoriu, garantarea dreptului la
întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea și autonomia comunală.

-1910 a fost înființat Partidul Social Democrat Român (PSDR)-devine P Socialist-1927 PSD

-social-democrația după 1918-centre mai puterbnice în Transilvania

Ideologia regimurilor politice de tip totalitar

Caracteristica fundamentală a ideologiilor totalitare este aceea că ele pot explica totul prin
inducţii succesive de la o singură premisă considerată a fi adevărată, observa H.Arendt
în Originile toaitarismului. Ideologiile totalitare îşi asumă astfel o dimensiune ştiinţifică.

Ideologia de tip totalitar se poate defini prin intermediul a trei caracteristici.

1.Centrarea pe dinamica istoriei, căreia îi găsește o ultimă etapă de evoluție

Ideologiile au pretenţia de a fi explicaţii totale în raport cu istoria şi devenirea acesteia.

Ideologiile totalitare explică istoria trecută, istoria prezentă şi nevoia de evoluţie istorică pe o
anumită cale configurată de partidul politic sau de liderul care propune această ideologie. În
cadrul ideologiilor de tip totalitar orice altă pretenție explicativă este respinsă ca fiind
neadevărată şi condamnabilă în egală măsură.
2. Independența în raport cu orice experiență reală, care ar putea-o infirma

Pretenția de a rupe legătura cu orice experienţă, pretinzând că există o realitate dincolo de

ceea ce se poate observa, o realitate pe care doar prin intermediul construcțiilor explicative
o putem percepe.

Ideologia politică pretinde astfel un “al şaselea simţ”, cum observă H.Arendt, ce poate fi
oferit doar de propria logică interpretativ-explicativă ce integrează tot ceea ce se întâmplă
în istorie şi în societate.

Orice conflict este interpretat prin ideea de conspirație la adevărata ordine a lucrurilor,
investind cu semnificații diferite şi negative orice relație socială ce tinde să iasă de sub
propria interpretare.
3. Ordonarea faptelor pe o propoziție axiomatic adevărată

Gândirea ideologică organizează şi ordonează faptele istorice într-o demonstrație proprie,

independentă de faptele realității. Construcția ideologică se pretinde ca fiind singura formă
de explicare a realului social-politic căreia i se poate atribui caracteristica
științificității (Arendt, op.cit. pp. 610-611). Ideologia marxistă nu are nici cea mai mică
îndoială că epoca socialistă şi apoi cea comunistă vor urma capitalismului prin revoluția
proletară.

Naţional-socialismul pleacă de la propoziția axiomatic adevărată că rasa ariană este

superioară şi că are dreptul la această poziție, după cum ideologia fascistă este convinsă că
tot ceea ce există, material şi spiritual, trebuie să se supună statului.
În aceste condiţii, idelogiile de tip totalitar se pot transforma în arme cu care liderii politici
stăpânesc şi stabilesc regulile de interacțiune, într-un cuvânt, structura ordinii social-politice.
În momentul în care ideologiile de tip totalitar sunt însoțite de monopolizarea aparatului de
propagandă şi de al aparatului de represiune, opțiunea pentru o altă ideologie, un alt punct de
vedere, diferit de cel asumat de ideologia dominantă este o revoltă împotriva ordinii “reale”,
“adevărate”, care își asumă acum dreptul şi mjloacele de a pedepsi “conspiraţiile”, “duşmanii
de clasă”, “duşmanii de rasă”,” inamicii poporului” etc.

Regimurile politice organizate totalitar sunt definibile în raport cu cele de tip autoritar, în
mod fundamental prin existenţa unei ideologii transformatoare şi explicative fără rival în
societate.

Ideologia oficială se propune în regimurile politice de tip totalitar ca adevărul unic asupra
Propaganda totalitară ca formă a terorii

Conceptul de propagandă este unul aplicabil atât regimurilor politice de tip totalitar, cît
şi regimurilor politice de tip democratic. Putem, de exemplu, vorbi în cazul acestora din
urmă despre propaganda de partid, care urmărește maximizarea impactului social al
partidului aflat în competiția pentru putere, într-un cadru politic organizat pe principii de
tip pluralist. Toţi agenții şi competitorii politici au dreptul la aceeași propagandă, prin
care să atragă electorat şi susținere socială pentru ideile sau instituţiile pe care le
reprezintă.
În cazul ideologiilor de tip totalitar, spune H. Arendt, propaganda este înlocuită cu îndoctrinarea. Care este
diferenţa dintre cele două concepte şi realităţile politico-sociale la care se referă acestea?

“Oriunde totalitarismul stăpânește controlul absolut, el înlocuiește propaganda cu îndoctrinarea şi foloseşte

violenţa nu atât pentru a-i speria pe oameni (lucrul acesta se face doar în fazele iniţiale, cînd mai există încă
opoziţia politică), cât pentru a realiza constant doctrinele sale ideologice şI minciunile sale practice.” (pp. 448-
449)

Propaganda are rolul de a crea suportul social pentru a ajunge la putere. O dată ajunşi la putere, liderii partidelor
unice şi ideologii de partid transformă propaganda într-o îndoctrinare, în sensul că prin intermediul propagandei
se urmărește schimbarea sistemului de aspirații sociale şi crearea Omului nou, propovăduit de ideologia de
partid. În realitate, este vorba despre un model de individ care să fie incapabil să se revolte împotriva
principiilor şi acțiunilor partidului unic şi ale liderului său.
Ideologii totalitare ca fenomene de masă

Masele sunt subiectul central al ideologiilor totalitare, pentru că acestea se adresează unor
indivizi ce trebuie să iasă de sub controlul propriilor sisteme axiologice, altele decât cele ale
ideologiei oficiale.

Ideologiile de tip totalitar au avantaje evidente pentru o societate ce se urmărește a fi transformată

în societate de masă. Masele nu au nevoie de construcții argumentative complicate. Or, în acest
caz, simplitatea de construcție a ideologiilor totalitare, care pot să explice totul în termeni simpli,
este o condiție fundamentală a controlului pe care acestea îl pot obține asupra socialului.

Gândirea de masă face posibil impactul pozitiv al ideologiilor totalitare. Acest tip de gândire
colectivă se definește în afara contingentului şi a realității imediate. Aceasta din urmă este
explicată nu pornind de la fapte reale sau de la principii verificabile, ci de la axiome.
Ideologia de tip totalitar este deci construită pe negarea oricărei posibilități de explicare a lumii,
alta decât cea acceptată de propriile principii. Ea stabilește legi ale istoriei pe care încearcă să le
demonstreze prin apelul la “știința” ce oferă premisele de construcție.

Darwinismul social, întemeiat pe selecția speciilor şi pe eliminarea speciilor sau a indivizilor mai
puțin dotați de la natură, alături de materialismul dialectic şi istoric nu lasă loc nici unei alte
posibilități de interpretare a istoriei sau a sensului acesteia.

Alt tip de explicație este deviaționistă şi trebuie eliminată. Or, eliminarea ei nu poate fi făcută
decât prin eliminarea fizică a autorilor. De aici nevoia de control social şi de teroare poliţienească
pentru asigurarea monopolului absolut asupra viziunii despre lume şi despre ordinea socială.

Ideologiile totalitare trimit la controlul total al societății. Această nevoie de control este realizată
prin mecanisme de persuasiune, propagandă şi îndoctrinare.
Fascismul ca ideologie corporatistă

Ideologia politică de tip fascist este întemeiată pe un corp de idei în care statul şi corporaţiile (asociaţii
profesionale) sunt termeni fundamentali. Fascismul este ideologia totalizantă – acel Stato totalitario al lui
Mussolini fiind în fapt elementul de construţcie care trimite această ideologie în categoria construcţiilor
totalitare, care nu acceptă un competitor pe piaţa politică şI socială.

Fascismul are o întemeire economică şi socială pe organizarea în corporaţii – asociaţii profesionale ale
diferitelor tipuri de muncitori, care sunt controlate de către stat. Acesta este motivul pentru care nu trebuie să
asociem idelogia fascistă de tip corporatist cu ideolgia corporatistă a lui Mihail Manoilescu.

Aşa cum îl prezintă doctrinarul român, corporatismul trebuie să fie integral şI pur: statul are rolul de arbitru al
interacţiunii dintre corporații, fără să dețină controlul asupra politicilor fiecăreia dintre acestea. Astfel,
corporaţia devine singurul izvor al legitimităţii actelor normative şi acţiunilor economice sau politice
întreprinse în societate (corporatismul pur). Prin extinderea corporaţiilor şI la nivelul funcţionarilor şI al
armatei, al sănătății etc. corporatismul capătă atributul de integral.
Fascismul are şi el idealul omului nou, iar tendinţele expansioniste ale lui Il Duce sunt un
alt argment de trimitere a ideologiei fasciste în categoria idelogiilor totalitare. “Nimic din
ce e omenesc, fie material, fie spiritual nu există în afara statului. Totul în şI prin stat” –
acestea sunt principii fondatoare ale idelogiei totaitare de tip fascist. Fascismul este o formă
de anticapitalism, antiliberalim, antiindividualism, anticomunism. Identitatea individuală
este absorbită în identitatea colectivă, fie că este cea a corporaţiilor, fie că este cea a
comunităţilor familiale, orăşeneşti, de meserii sau a comunităţii naţionale.

Expresia ultimă pe care o capătă aceasă identifiacre a indvidului cu comunitatea este cea a
naţional-socialismului german, care stabileşte rasa şi apartennţa la o rasă declarată de el
superioară, drept principiu fondator de calităţi individuale şi sociale.
Nazismul german, Hitler-Mein Kampf
-

-rasa este în centru nu individul

-rasism: irearhia raselor

-omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor, viața nu reprezintă
nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili.

- „darwinismul social” se extinde la lupta între rase, și întocmai cum animalele se luptă
pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei puternici înlătură sângele
(caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni” („Herrenvolk”) era de
"rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La baza piramidei rasiale Hitler
îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru aceștia din urmă având sentimente
de ură exacerbată.
Marxismul construieşte o exlicaţie a istoriei şi o formulă de rezolvare a problemelor
social-politice pe ideile de luptă de clasă şi de evoluţie inevitabilă către societatea
socialistă şi societatea comunistă, prin intermediul revoluţiei proletare. Înstrăinarea
muncitorului de munca sa, pe care Marx o defineşte ca o simplă marfă scosă pe piaţă,
condiţiile sociale şi politice mizere create de clasa burgheză prin monopolul proprietăţii
asupra mijloacelor de producţie, precum şI absorbţia privată a plus-valorii (profitului) sunt
toate elemente ale unui proces istoric ce va duce către revoluţia proletară.

Revoluţia proletară va elimina toate aceste monopoluri prin crearea proprietăţii comune
asupra mijloacelor de producţie iar munca va fi răsplătită la adevrata ei valoare.
Socialismul nu este însă decît o etapă tranzitorie în evoluţia societăţii umane. Etapa finală a evoluţiei istorice
este societatea comunistă, în care chiar statul va dispărea, pentru că acesta îşi încheie misiunea istorică prin
apariţia unui om nou. Societatea comunistă va fi întemeiată pe principiul repartiţiei după nevoi şI al obligaţiei
asumate de a munci la maxima capacitate de care dispune fiecare.

Comunismul românesc

1921-din PSDR s-a desprins aripa radicală (CD Gherea, Boris Ștefanov)-Partidul Comunist din România

-era profund atașat principiilor fundamentale ale Internaționalei a treia.

-de preferat modelul sovietic

-și-a însușit teza Cominformului în problema națională și a dreptului la autodeterminare

-interzis-perioada de ilegalitate

-activittate politică Blocul Muncitoresc-Țărănesc

-
Anarhismul ca ideologie antistatală

Anarhismul este o ideologie care nu a reuşit să se construiască la nivel concret în nici-o societate.
Departe de a fi egală cu dezordinea pur şi simplu sau cu haosul social, anarhismul este o ideolgie care
apărut la mijlocul secolului XIX. şi a ţintit la distrugerea mitului statului ca instanţă de tip natural şi
deci cu rol necesar în evoluţia omenirii.

Nu dezorganizarea este deci principiul întemeietor al ideologiei anarhiste, după cum suntem tentaţi să
definim termenul “anarhism” la nivelul simţului comun.

Idelogia anarhistă este o ideologie a organizării, dar este vorba despre o organizare construită în afara
statului.

Rolul statului este luat de instituţii sociale stabilite prin acordul indivizilor şi al comunităţilor.
Anarhismul, la nivel de ideologie, se referă la un ideal de organizare niciodată atins. Din această
perspectivă, ideologia anarhistă este o formă extremă a liberalismului antietatist, aşa cum a fost el
Anarhismul (Nozick, Goodwin) ţintesc la maximizarea libertăţii şI a posibilitiţii de alegere raţională a
individului într-o societate de piaţă în care fiecare individ este răsplătit în funcţie de propriile capacităţi şI
intiţiative. Participarea la un buget de asigurări sociale sau de politici sociale este parte a iniţiativei individului,
care nu este dator să plătescă impozit pentru redistribuirea acestei părţi din cîştigul personal în alte scopuri decît
doreşte el însuşi, ca proprietarul real al veniturilor obţinute.

Acest anarhism individualist este completat de anarhismul colectivist al lui Proudhon, de exemplu, care ne
vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea despre calitatea socială a fiinţei umane în organizări comunitare care să
se substituie organizării şi instituţiilor statale. Comunităţile umane şI profesionale de agricultori, muncitori,
meşteşugari, etc. pot dezvolta un sistem de intercţiuni sociale în afara statului pe principiul solidariăţii şI al
cooperării, care este principiu de construcţie al colectivităţilor umane. Anarhismul colectivist este astfel denumit
un anarhism al reciprocităţii: mutualimul.
Naționalismul
-Termenul de națiune în feudalism -cele trei națiuni din Transilvania
-Ideologia procesului de formare a națiunilor sec. al XIX-lea
-Națiunea: un concept de identificare comună pentru un grup de oameni
-Efectele romantismului : tercutul comun, rădăcinile comune
-Conceptul de națiune:
-Modelul francez: națiune însemnaă cetățean al statului
-Modelul german: națiunea culturală
- Naționalis stat= națiune
- Identitate națională este primordială
- Comunitate versus individ
- Individul are și obligațiuni-valorile națiunii
- Fiecare națiune are dreptul de a forma un stat național
- Distanțare de celălat (națiune)
- Caractereologie națională
- Suntem mai buni sau doar suntem diferiți
Ideologia feministă

Feminismul este o ideologie politică ce a căpătat semnificaţie socială reală şi mobilizatoare abia în a
treia treime a secolului nostru. Ese vorba aici despre un val ultim al feminsmului precdat de valuri
succesive, care încep cu obţinerea dreptului de vot în anii ’40 ai secolulu trecut. Aces prim val
feminist se încheie o dată cu dispariţia obiectului central de construcţie ideologică – dreptul la vot.

În anii ’60 însă a început să se construiască ideologia feministă pe alte valuri care deveiseră parte a
conşieinei sociale şI culturii politice a societăţilor occidentale. Principiile de construcţie ideolgică
sunt acum cele referitoare la egalitatea de şanse într-o societate alcătuită pe principii sexiste, în care
cultura şI sistemele de interacţiune, de selecţie, etc. nu oferă femeilor posibilitatea de a participa cu
şanse egale în competiţia pentru putere, în ulitmă instanţă. Pricipiul organizării sexiste a societăţii
este acompaniat de cel al posibilităţii de a răsturna o astfel de formulă soială creatoare de inegalităţi
de şanse pentru femei.
Feminismul liberal se centrează pe diferenţa de drepturi şI oportunităţi egale pentru femei şI pentru
bărbaţi. Reforma propusă de feminsmul liberal ţinteşte reorganizarea sferei publice şI oferirea de
şanse şi oportunităţi egale femeilor în interacţiunea lor cu bărbaţii în sfera publică.

Feminismul socialist este centrat pe ideea de subordonare socială a femeilor în cadrul unui mod de
organizare socială de tip capitalist. Femeile sunt acum privite din perspectiva funcţiei pe care o au
la nivel economic – aceea de a asigura viaţa de familie, munca domstică şi educaţia unei generaţii
viitoare muncitori capitalişi.

Feminismul radical se distinge prin identificarea unui clivaj fundamental în societate, care este cel
bărbaţi-femei. Societăţile, indiferent de epocă, sunt organizate pe principii patriarhale, în care o
jumătate a populaţiei – femeile, este controlată de cealaltă jumătate – populaţia de de bărbaţi.
Feminismul radical este, de aceea, pentru o revoluţie sexuală – o restructurare fundamentală a
rolurilor femeilor şi bărbaţilor în societate, a vieţii publice şI a vieţii private.
Ecologismul. Asimilarea ecologismului de către diferite doctrine politice

Ideologia politică de tip ecologist este o reacţie socială împotriva industrializării şI a poluării industriale, a
distrugerii spaţiilor verzi din raţiuni de producţie şI de politici economice ale statului şI ale agenţilor individuali
în egală măsură. Ideologia verde a apărut cam în aceeaşi perioadă cu ideologia feministă şI a devenit ideologie
politică în momentul în care primele partide ecologiste au căpătat reprezentanţă parlamentară.

Eco-socialismul este o ideolgie creată prin asimilarea valorilor socialiste, în sensul construirii unui duşman în
capitalism.

Eco-feminismul caută originile actualei crize ecosistemice în puterea bărbaţilor.

Eco-conservatorismul aplică ideea de conservare şI de păstrare a tradiţiei la valorile sistemului biologic.

Orgaizîndu-se grupuri de presiune care pot crea demonstraţii de stradă, ecologiştii au deveit în Germania, de
exemplu, un partid politic cu reprezentanţi în Bundestag.

Ideolgia ecologistă are drept ultim scop mobilizarea maselor şI influenţarea deciziei politice în direcţii
conservării biosistemului, ceea ce înseamnă că orice decizie politică de amploare trebuie să ţină seama de
Fundamentalismul religios

Ideologiile religioase fundamentaliste sunt prezente în toate societăţile în care

fenomenele de birocratizare şi instituţionalizare care au creat statul modern nu au
reuşit să cuprindă şI secularizarea. Altfel spus, ideologiile fundamentaliste cu
importanţă reală în politică există în toate societăţile în care valorile religioase au
rămas parte a comportamentului cotidian, relaţia cu Dumnezeu sau Allah fiind
acreditată şi practicată sistematic prin intermediul unui comportament ritualizat
cotidian.
Tradiţiile religoase cele mai puternice în sensul întemeierii şi orientării comportamentului
guvernanţilor sunt în Palestina şi în lumea islamică. Fundamentalismul islamic a început
să se propage ca ideolgie politică extrem de influentă în lumea contemporană o dată cu
revoluţia iraniană în 1979, cînd şeful religios Khomeini creează primul stat islamic.
Ideologia islamică fundamentalistă va deveni purtătoarea valorilor tradiţionale şI
religioase, care vor refuza sincronizarea cu modelul occidental. Ideologiile islamiste au
devenit, conchide A.Heywood, o formă de canalizare a aspiraţiilor socialiste în lumea
Orientului Mjlociu, Africii de Nord şI a unei părţi din Asia, articulînd astfel aspiraţiile
sociale ale sărăcimii oraşelor care era pînă în anii ’70 deschisă ideologiilor marxiste şI
socialiste.
Între ideologie și comunicare politică: Populismul

1. Populismul ca supra-strategie de comunicare politică

Plasarea populismului în rândul ideologiilor politice ar fi probabil la fel de incorectă
precum abandonarea conceptului, fără nicio altă nuanțare, strict în zona strategiilor
politice. Iar asta se datorează faptului că populismul, prin complexitatea sa, este mai
mult decât o simplă strategie politică, fiind mai degrabă rezultatul unui melanj între
mai multe strategii care fac apel la manipulare.

Cele mai importante strategii de comunicare ce intră sub umbrella largă a populismului
sunt: media-centrismul/imaginea liderului, discursul religios, conspiraționismul/anti-
elitismul, reducționismul politic, stigmatizarea și apelul la democrația directă
absolută.
Media-centrismul și supra-expunerea comunicării politice a liderului
Există studii care au demonstrat faptul că gradul de aderență la ideile populismului se
află în strânsă legătură cu vizibilitatea în mass-media a colportorilor săi. Media-
centrismul, specific acestor formațiuni, le propulsează într-un interval de timp scurt la
nivelul de notorietate al actorilor politici care și-au construit notorietatea de-alungul unei
perioade mai îndelungate de timp. Nevoia de atenție din partea mass-media, de multe ori
atrasă prin manifestări exagerate, se explică prin faptul că, în lipsa unui instrumentar
ideologic robust și a unui aparat logistic bine conturat, partidele populiste se bazează în
primul rând pe imaginea liderului (uneori, a liderilor) mai mult decât partidele
mainstream.
Nevoia lor de a afișa, nu de puține ori, un comportament extravagant și ostentativ la adresa
”elitelor” nu este deloc surprinzător. Între gesturile relative recente de sfidare a autorității
la nivel european se numără și acțiunea din 30 iunie 2014, când europarlamentarii britanici
ai UKIP au întors spatele prezidiului din legislativul european de la Strasbourg, în
momentul intonării imnului Europei la începutul celei de-a opta legislaturi a
Parlamentului.
-exemple România, Ungaria
Gradul ridicat de consum mass-media în Europa este un adjuvant al populismului în acest
sens, contribuind sau, de multe ori, fiind chiar fără voia lor parte integrantă a strategiei
acestor actori politici. Faptul că mass-media tradițională (mai cu seamă televiziunea)
reprezintă mijloacele preferate de aceste formațiuni pentru diseminarea mesajului politic
rămâne un avantaj, în ciuda popularității crescânde a new media.
Aproape 9 din 10 europeni urmăresc zilnic, preț de mai multe ore, canalele de televiziune,
indiferent care ar fi suportul tehnic: aparatul TV sau internetul prin livestream. Iar dintre
aceștia, consumul cel mai ridicat se înregistrează în rândul celor cu un nivel de educație mai
degrabă precar.
Media-centrismul nu este, însă, o strategie specifică doar populiștilor. Partidele au căutat
dintotdeauna să-și facă ideile cât mai cunoscute în rândul alegătorilor, apelând în acest sens
la metodele de diseminare considerate a fi cele mai eficiente. Dată fiind importanța pe care
au avuto
întotdeauna mijloacele de informare în masă, este absolut normal ca formațiunile politice să
încerce să utilizeze în scopuri proprii aceste instrumente. De altfel, numeroase studii
demonstrează faptul că mass-media și, mai nou, social media, au un rol important în
angajarea politică a telespectatorilor, cititorilor și utilizatorilor (după caz). Acesta este
motivul pentru care media-centrismul a devenit o strategie de care partidele și politicienii
sunt nevoiți să facă uz pentru a-și disemina mesajele.
Clericalismul sau apelul disproporționat la discursul religios
Clericalismul este o strategie politică regăsită mai puțin uniform în comunicarea politică a
populiștilor, utilizarea acesteia fiind influențată cu precădere de factorul istoric al spațiului în
care se manifestă populismul. În statele europene profund secularizate, clericalismul este o
trăsătură rareori întâlnită. În schimb, în statele în care religia încă joacă un rol important,
clericalismul și apelul la religie sunt strategii de care populiștii nu se feresc să facă uz; am aici
în vedere cazurile României, Bulgariei, Poloniei, Ungariei, state est-europene unde partidele
populiste de dreapta radicală, care au înregistrat scoruri electorale semnificative de-alungul
timpului, fac apel la elemente de religiozitate, conștiente fiind de faptul că cea mai mare parte
a electoratului lor consideră religia a fi un element de o importanță deosebită. Semiotica
logourilor pe care partidele din țările menționate mai sus le folosesc e, și aceasta, grăitoare în
acest sens.
Clericalismul sau apelul la religie sunt strategii regăsite în special în cazul populismului de
dreapta radicală. Populismul de stânga și cel de stânga radicală folosesc strategia anti-
clericalistă, deși această observație nu poate fi întotdeauna folosită ca linie de demarcație între
populismul dreptei radicale și cel al stângii radicale.
Reducționismul politic
O altă caracteristică pe care o considerăm importantă în înțelegerea modului
de manifestare a populismului este strategia reducționismului politic, adică o
ultrasimplificare a soluțiilor pentru problemele majore cu care se confruntă
societatea. Adesea, însă, în competiția electorală, partidele politice sunt
nevoite să facă apel la instrumente care să reducă nivelul de complexitate a
programului lor politic. Deși este una din strategiile pe care le considerăm a
fi esențiale în a caracteriza populismul, reducționismul politic nu este, însă,
specific doar acestui tip de manifestare politică, fiind o strategie pe care o
regăsim în tehnicile de comunicare politică utilizate de mai toate partidele,
de-o parte și de alta a spectrului politic.
Anti-elitismul și conspiraționismul
Înclinația spre (sau fascinația față de) teoriile conspirației este identificată de literature
de specialitate ca fiind una din caracteristicile de bază ale populismului. În retorica pe
care o utilizează populiștii, status-quo-ul, atât de blamat de către ei, nu este rezultatul
unui process societal complex, ci este rezultatul direct al unor acțiuni intenționate și
bine plănuite în avans, ticluite așadar cu rea-credință și (foarte important!) dirijate din
umbră de elite.
De altfel, elitele sunt, în retorica populistă, cele ce se fac vinovate de actuala stare a
lucrurilor. Acestea formează establishmentul și, ca atare, sunt cele ce poartă culpa
exclusivă a devierii istoriei de la cursul său firesc. Din punctul de vedere al
populiștilor, elitele politice reflectă imaginea corupției generalizate, lipsită de o
anumită culoare politică și preocupată doar de interesele personale sau restrânse, de
grup.
Realitatea văzută prin ochii populiștilor este tocmai pe dos în raport cu descrierile despre ei înșiși:
adevărații demagogi sunt elitele politice, care declară una și fac alta, uitând motivele pentru care au
fost alese în pozițiile de conducere și folosind funcția obținută în urma procesului electoral în
scopuri proprii, cu totul străine celor legitime.
Așadar, democrația devine nereprezentativă tocmai datorită elitelor (cu precădere a celor politice),
care și-au construit, în viziunea populiștilor, un sistem discreționar, opac, de folosire a pârghiilor
puse la dispoziție de funcțiile pe care le ocupă. Acesta este motivul pentru care populiștii luptă, cel
puțin declarativ, pentru înlăturarea structurilor intermediare dintre Popor și liderul legitim, pe care
le consideră a fi o construcții artificiale, balast politic menit să îngreuneze comunicarea dintre cele
două componente esențiale ale unei democrații.
Populiști înțeleg, probabil cel mai bine dintre toți actorii politici, faptul că lipsa reprezentativității
în democrație generează o criză a comunicării între reprezentați și reprezentanți. Iar retorica lor nu
se limitează la a arăta cu degetul doar înspre elitele politice.
Sunt culpabilizate elitele din mai multe domenii, cu precădere din universități, presă, mediul de
afaceri, diplomație și servicii de securitate. Toți aceștia au construit și fac parte din sistemul care
ține departe cetățeanul de rând, Poporul, de procesul decizional, dând naștere unei birocrații
ineficiente, marcate de nepotism și conduse oligarhic.
Stigmatizarea sau ”găsirea țapului ispășitor”
Stigmatizarea este cunoscută în literatura străină sub denumirea de scapegoating și are în
vedere culpabilizarea ”celuilalt”. Plasarea responsabilității asupra unui terț este folosită
pregnant, fiind una dintre strategiile preferate ale populiștilor. Identificarea unui
”celuilalt”, îmbrăcând de multe ori forma unei abstracțiuni care poartă resposabilitatea
pentru situația actuală – întotodeauna defavorabilă Poporului – este o strategie folosită în
termeni convingători de către populiști. Acesta este, de fapt, unul dintre principalele
motive pentru care populismul se asociază ușor euroscepticismului (cu care adesea chiar
se confundă). În cadrul strategiei retorice de stigmatizare sunt folosite, ca element
central, stereotipurile, cu precădere în caracterizarea celor ce reprezintă ”corpuri
străine”: imigranți, refugiați, minorități etnice, culturale, sexuale etc.
Strategia stigmatizării funcționează de cele mai multe ori mână în mână cu anti-elitismul,
făcând referire la grupuri pe care le asociază elitelor. Adesea, acestea din urmă sunt
portretizate a oferi sprijin, din motive ascunse publicului larg, diferitelor grupuri minoritare;
elitele mai sunt, uneori, descrise ca folosindu-se de aceste grupuri pentru a-și atinge
scopurile imediate, decuplate de la interesul public.
Pentru populiștii vest-europeni, subiecte ale stigmatizării sunt adesea imigranții, cu
precădere cei de confesiune musulmană. Acesta este motivul pentru care partidele populiste
de dreapta radicală sunt cunoscute ca partide anti-imigrație. Odată cu valul migraționist
dinspre estul Europei spre vest, ca urmare a integrării tot mai multor foste state comuniste
în Uniunea Europeană, mesajele anti-imigraționiste s-au îndreptat și împotriva românilor,
bulgarilor, polonezilor etc.
Apelul la democrația directă absolută
În strânsă legătură cu strategia anti-elitistă și ca răspuns la mult-clamatul deficit al
reprezentativității în actualele sisteme politice, apelul la democrația directă este o strategie
care apare în mod firesc la îndemâna populiștilor. De fapt, am putea considera că este cheia
de boltă a comunicării politice a populiștilor. Cum altfel ar putea fi dărâmate barierele care
stau în calea dialogului cu decidenții dacă nu prin permiterea exprimării opiniilor în mod
direct de către Popor? Populiștii propun, astfel, înlăturarea sistemelor birocratice, pe care
oricum le acuză de nepotism, mult prea complexe și stufoase, construite ca atare în mod
intenționat cu menirea de a îngreuna procesul decizional, îndepărtând astfel democrația de
adevăratele doleanțe ale cetățenilor.
Având în vedere aceste aspecte, mulți cercetători consideră că populiștii nu propun o
regândire din punct de vedere filosofic a democrației, pe care o acceptă ca fiind cel mai bun
regim politic, ci au în vedere o reorganizare a modului în care aceasta funcționează.
Deși pozează în susținătorii de neclintit ai posibilității ca Poporul să-și exprime punctul de
vedere asupra diferitelor subiecte, aceștia nu precizează care sunt temele asupra cărora
electoratul își poate exprima opțiunile.
Apelurile la democrație directă, deși aparent bine-intenționate, demască elementul asupra
căruia mulți autori au atras atenția: caracterul iliberal al populismului. Iar asta întrucât
Poporul rămâne a fi condus, în lipsa structurilor intermediare, de un singur individ sau de un
grup foarte restrâns de persoane, cărora îi/le revine misiunea de a stabili temele asupra cărora
electoratul poate să decidă. Înțelegem astfel că, în viziunea populiștilor, Poporul nu poate, de
fapt, să decidă totul șică trebuie ca, în cele din urmă, să-și împartă puterea cu liderul, dacă nu
chiar să i-o cedeze în totalitate. Dusă până la capăt, ideea conform căreia Poporul poate
decide asupra tuturor chestiunilor duce populismul în vecinătatea anarhismului. Existența
unui lider puternic, însă, face ca populismul să se apropie periculos de mult de
autoritarianism sau chiar de totalitarism. Iată, deci, încă o dată, duplicitatea populismului.