Curs 13

1. MEDICINA LEGALĂ CLINICĂ

Obiectul acestui sector de activitate practică medico-legală constă în examinarea

peaarsoanei (omul viu) şi/sau a documentelor medicale ce aparţin acesteia.
Examinarea se efectuează în cadrul instituţiei medi-co-legale abilitate, de către:
- un medic legist;
- o comisie medico-legală, formată din cel puţin 3 medici legişti;
- o comisie medico-legală interdisciplinară (numită şi comisie medico-legală extinsă
sau mixtă), alcătuită din minim 3 medici legişti şi alţi medici de diferite specialităţi:
cardiologi, neurologi, psihiatri etc.
Documentul medical ce va fi redactat (după finalizarea investigaţiilor necesare
stabilirii diagnosticului şi implicit a argumentării concluziilor medico-legale) trebuie semnat
de medicul legist/membrii comisiei care a efectuat examinarea şi de directorul/medicul şef al
instituţiei medico-legale respective.
Examinarea medico-legală poate fi solicitată de către: 1) organele de urmărire penală
sau instanţele de judecată, printr-o adresă/ordonanţă scrisă care trebuie să cuprindă:
• antetul unităţii emitente;
• numărul de înregistrare/numărul de dosar;
• data emiterii;
• identitatea persoanei ce trebuie examinată;
• obiectivele la care trebuie să se răspundă;
• numele şi gradul/calitatea celui care semnează ordonanţa respectivă;
• ştampila unităţii emitente.
Precizăm că în situaţia în care se solicită o examinare medico-legală după un act de
violenţă asupra persoanei (agresiune, accident, viol etc.) este obligatoriu ca în ordonanţă să se
specifice data şi circumstanţele la/în care s-au produs leziunile traumatice (spre exemplu: „X a
fost victima unei agresiuni, fiind lovit cu un ciomag în regiunea capului, la data de ...”, sau:
„X a fost victima unui accident de trafic rutier, fiind pieton, la data de ...”etc.)
În ordonanţă se poate dispune examinarea/evaluarea:
- traumatologică, pentru constatarea atât a leziunilor traumatice recente, cât şi a
consecinţelor acestora;
- genitală;
- psihiatrică;
- pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei pe motiv de boală;
- capacităţii de muncă, respectiv a stării de sănătate, în vederea posibilităţii exercitării
unei activităţi sau ocupării unei anumite funcţii;
- toxicologică (spre exemplu alcoolemia);
- antropologică: de stabilire a vârstei, a gradului de maturitate etc;
- paternităţii/filiaţiei. 2) orice persoană:
 fizică - personal, dacă a împlinit vârsta de 16 ani sau, dacă este minoră, de către
aparţinătorii legali ai acesteia;
 juridică
 în acest caz, examinarea se efectuează după completarea unui formular (cerere de
examinare) specific instituţiei medico-legale respective, în care se poate solicita
examinarea/evaluarea:
 traumatologică, numai pentru leziunile traumatice recente (de regulă pentru
leziunile traumatice elementare), obiectivate prin echimoze, excoriaţii etc;

1
  genitală;
 psihiatrică, numai pentru stabilirea capacităţii de exerciţiu necesară întocmirii unor
acte de dispoziţie;
 stării de sănătate, în vederea posibilităţii exercitării unei activităţi/profesii.

Documentele medico-legale ce pot fi emise după examinarea clinică medico-legală

sunt:

A. Certificatul medico-legal (C.M.L.)

- este redactat la solicitarea persoanelor;
- în cazul examinărilor postraumatice, prin certificatul medico-legal se poate susţine
existenţa doar a leziunilor traumatice recente, care pot fi observate de medicul
legist. In situaţia leziunilor traumatice vechi sau a consecinţelor postraumatice,
examinarea medico-legală poate fi efectuată numai la solicitarea organelor de an-
chetă, caz în care va fi redactat un raport de expertiză şi nu un certificat medico-
legal;
- este întocmit, de regulă, de către un singur medic legist; acesta poate consemna şi
diferite alte consulturi medicale de specialitate (neurologic, ortopedic, oftalmo-
logie etc), fără ca medicii respectivi să fie obligaţi să semneze certificatul medico-
legal;
- are aceeaşi valoare probatorie ca şi un raport de expertiză sau de constatare
medico-legală.

B. Raportul de constatare medico-legală (R.C.M.L.)

- este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanţelor de
judecată;
- este elaborat, de regulă, de către un singur medic legist;
- se poate dispune (conform art. 112 şi 114 C.p.p.):
 numai în faza de urmărire penală; în activitatea practică, constatarea medico-legală
se solicită, de regulă, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale (ce se
realizează „in personam"), deci imediat după începerea urmăririi penale (ce se
realizează „in rem");
 când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă (leziuni traumatice
recente) sau a schimbării unor situaţii de fapt (intoxicaţia etilică acută, starea
determinată de consumul de droguri, viol etc.).
- are (deci) caracter de urgenţă;
- se rezumă la consemnarea şi cercetarea mai puţin aprofundată a situaţiilor care fac
obiectul constatării.

C. Raportul de expertiză medico-legală (R.E.M.L.)

- este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată;
- este elaborat, de regulă, de către un singur medic legist; acesta poate consemna şi
diferite alte consulturi medicale de specialitate reclamate pentru precizarea diagnosticului,
fără ca medicii respectivi să fie obligaţi să semneze raportul de expertiză medico-legală;
- se poate dispune (conf. art. 116-125 C.p.p. şi 201 C.p.c):
 în oricare din fazele procesului penal sau civil când, pentru lămurirea unor fapte
sau împrejurări ale cauzei (în vederea aflării adevărului), sunt necesare
cunoştinţele unor experţi;
 indiferent de perioada de timp care a trecut de la producerea leziunilor traumatice,
deci:
- nu are caracter de urgenţă;
- se bazează pe o investigaţie amănunţită, axată pe toate aspectele cu caracter medical
ridicate în cauză; aşadar, este exhaustiv.
2
 Obiectivitatea şi corectitudinea concluziilor documentelor medico-legale este asigurată
printr-un dublu control:

a) din interiorul reţelei de medicină legală, prin:

- existenţa metodologiei unitare atât în ceea ce priveşte modul de examinare a
persoanelor şi/sau a documentelor medicale ce aparţin acestora cât şi de formulare a
concluziilor;
- verificarea documentelor medico-legale de către directorul/medicul şef al instituţiei
medico-legale respective; prin semnătură acesta îşi asumă responsabilitatea corectitudinii
actului emis.

b) din exteriorul reţelei de medicină legală, şi anume prin posibilitatea ca organele

abilitate care au dispus efectuarea examinării medico-legale să solicite:
- completarea sau refacerea raportului de constatare medico-legală (art.115 C.p.p.);
- efectuarea unui raport de expertiză medico-legală după întocmirea unui raport de
constatare medico-legală sau a unui certificat medico-legal; aceasta se solicită, de regulă,
atunci când au apărut elemente medicale noi care nu fuseseră consemnate în documentele
medico-legale deja emise;
- suplimentul de expertiză (conf. art. 124 C.p.p.), atunci când se constată că raportul de
expertiză medico-legală nu este complet;
- o nouă expertiză medico-legală (art. 125 C.p.p.), când există dubii legate de
corectitudinea, exactitatea raportului de expertiză. In această situaţie:
 Expertiza se efectuează de către o comisie medico-legală (3 medici legişti) sau de
către o comisie medico-legală interdisciplinară;
 Sunt reexaminate toate documentele medicale care au fost menţionate în actul
medico-legal redactat iniţial (care este contestat);
 În mod obişnuit se recurge la noi investigaţii medicale (clinice şi paraclinice) prin
care să se poată obiectiva diagnosticul şi să se poată susţine concluziile raportului
de nouă expertiză;
 Raportul de nouă expertiză medico-legală poate fi supus avizului Comisiei de
Control şi Avizare sau al Comisiei Superioare;
- avizul Comisiei de Control şi Avizare [C.C.A.m.L] a documentelor medico-legale:
 Comisia de Control şi Avizare medico-legală îşi desfăşoară activitatea numai în
cadrul institutelor de medicină legală (I.N.M.L. „Mina Minovici" -Bucureşti,
I.M.L. Craiova, I.M.L.Tg. Mureş, I.M.L.Cluj-Napoca, I.M.L. Timişoara şi I.M.L.
Iaşi);
 Comisia de Control şi Avizare medico-legală este formată din:
a) preşedinte - directorul institutului respectiv de medicină legală; în cadrul I.N.M.L.
„Mina Minovici" - Bucureşti, preşedintele C.C.A. este un profesor universitar de medicină
legală, altul decât directorul general;
b) membri - 4 medici legişti cu experienţă din acelaşi institut de medicină legală
(nominalizaţi de conducerea institutului respectiv şi prezentaţi spre validare Consiliului
Superior de medicină legală).

Componenţa Comisiei de Control şi Avizare medico-legală este aprobată prin ordin

comun al Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi Ministerului Justiţiei, la propunerea Consiliului
Superior de medicină legală;

Avizul Comisiei de Control şi Avizare medico-legală trebuie redactat în cel mult 30

de zile;

3
 În urma evaluării, Comisia de Control şi Avizare medico-legală poate aviza
documentul medico-legal respectiv, ceea ce înseamnă că acesta este corect redactat şi în
consecinţă poate fi administrat ca probă în justiţie sau poate recomanda refacerea (totală sau
parţială) a documentului în cauză sau efectuarea unei noi expertize medico-legale, ceea ce
semnifică faptul că acel document medico-legal nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea fi
administrat ca probă în justiţie;

Avizul Comisiei Superioare medico-legale [C.S.m.l.]:

Comisia Superioară medico-legală îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul I.N.M.L. „Mina
Minovici”- Bucureşti;
 Comisia Superioară medico-legală este alcătuită din:
- directorul general al I.N.M.L. „Mina Minovici” -Bucureşti şi totodată preşedintele
comisiei;
- directorul adjunct medical al I.N.M.L. „Mina Minovici” - Bucureşti;
- directorii celorlalte institute de medicină legală;
- şeful disciplinei de anatomie patologică din cadrul U.M.F. „Carol Davila” Bucureşti;
- şefii disciplinelor de profil (cardiologie, ortopedie, chirurgie etc. - în funcţie de
patologia consemnată în documentul medico-legal supus examinării) din cadrul U.M.F.
„Carol Davila” sau din alte Facultăţi de Medicină (acreditate) din alte centre universitare;
- 4 medici legişti cu experienţă din cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici” (nominalizaţi de
conducerea institutului şi prezentaţi spre validare Consiliului Superior de medicină legală).
 Componenţa Comisiei Superioare medico-legale este aprobată prin ordin comun al
Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi Ministerului Justiţiei, la propunerea
Consiliului Superior de medicină legală;
 avizul Comisiei Superioare medico-legale trebuie redactat în cel mult 40 de zile;
 Comisia Superioară medico-legală examinează numai documentele medico-legale
care au avizul unei Comisii de Control şi Avizare sau rapoartele de nouă expertiză
medico-legală.
 În urma evaluării, Comisia Superioară medico-legală poate:
a) avizează documentul medico-legal respectiv, ceea ce înseamnă că acesta este
corect redactat şi în consecinţă poate fi administrat ca probă în justiţie; avizul
Comisiei Superioare medico-legale nu mai poate fi combătut de nici o altă
instituţie sau for ierarhic medical;
b) formulează concluzii proprii care anulează orice altă concluzie rezultată din
documentele medico-legale anterior întocmite; numai aceste noi concluzii (ale Comisiei
Superioare medico-legale) pot fi administrate ca probă în justiţie;
c) recomandă refacerea documentului medico-legal (date obiective insuficiente în
susţinerea concluziilor: investigaţii medicale superficiale sau incorect interpretate, acte
medicale ilizibile etc); după ce va fi refăcut, documentul medico-legal va trebui avizat de
Comisia Superioară medico-legală pentru a putea fi administrat ca probă în justiţie.

Criteriologii medico-legale de probaţiune

Probaţiunea medico-legală a omorului deosebit de grav

Elementele constitutive ale omorului deosebit de grav, pe lângă obiect, latură
obiectivă, subiect şi latură subiectivă, implică şi probaţiunea circumstanţelor legale ce
definesc această instituţie penală:
a) cruzimea ca element conex al laturii obiective obligă la rezolvarea cu acurateţe
ştiinţifică a următoarelor probleme:
- gravitatea suferinţei ca depăşind un omor simplu;
- gravitatea leziunilor, decurgând din multitudine, şi întinderea lor, din organele
interne, îndeosebi vitale afectate, din caracterul lor sigur şi direct letal, fără
interpunerea unor condiţii;

4
 - succesiunea temporală (în timp) a leziunilor care nu permit victimei să recurgă la
acte de apărare;
- modul de comitere a leziunilor ce rezultă din mecanismul lor de producere, din
instrumentul utilizat şi din capacitatea sa de a vătăma;
- imposibilitatea victimei de a recurge la acte supravitale;
- circumstanţele concrete ale relaţiei victimă-agresor ce induc o moarte lentă;
- starea mentală a autorului.
b) omorul a două sau mai multe persoane ce caracterizează, de asemenea, omorul
deosebit de grav, se va deduce medico-legal din:
- identitatea leziunilor la victime ;
- data leziunilor ce evocă producerea lor în aceleaşi împrejurări, nu în timp,
succesiunea lor imediată, în acelaşi timp, de regulă fără interval liber (deci printr-o
singură acţiune, şi nu prin acţiuni diferite);
- identitatea obiectului vulnerant reflectată în identitatea leziunilor, în cele mai
frecvente cazuri;
- identitatea dintre actul comis {actus reus) şi starea psihică a autorului imens rea).
c) omorul recidivat implică rezolvarea următoarelor probleme:
- stabilirea cauzei şi a datei morţii, mai ales în omuciderile în serie ;
- deducerea mobilului faptei din caracterul leziunilor de violenţă (motivaţii sexuale,
omucidere în urma unui jaf, tâlhărie etc.;
- stabilirea discernământului faţă de fapta imputabilă, deseori omorul deosebit de
grav fiind şi expresia unui omor patologic comis de bolnavii mintal;
- evaluarea stării de periculozitate a infractorului în vederea unor măsuri de
siguranţă,
d) omorul asupra unei femei gravide solicită stabilirea:
- diagnosticului de sarcină, indiferent de vârsta ei;
- stabilirea vârstei sarcinii din care rezultă posibilitatea autorului de a şti sau nu că
femeia este însărcinată;
- cauza reală a morţii femeii;
- cauza morţii fătului etc.
În funcţie de agenţii vulneranţi utilizaţi într-un omor deosebit de grav (agenţi meca-
nici, fizici, chimici, biologici sau chiar psihici, cum ar fi, de exemplu, agresiunea copilului în
faţa mamei sau trauma psihică gravă produsă unui bolnav), se vor rezolva probleme specifice
fiecărui agent vulnerant.
Probaţiunea medico-legală a leziunilor cauzatoare de moarte
Deşi există multiple opinii privind încadrarea acestor leziuni cauzatoare de moarte,
indiferent dacă este vorba despre o infracţiune contra integrităţii corporale ce are ca element
doar intenţia de a lovi sau despre o infracţiune contra vieţii, având în vedere rezultatul final,
deci o infracţiune preterintenţională distinctă sau o ucidere din culpă, unde preterintenţia ar fi
o formă a culpei, probaţiunea medico-legală poate aduce o contribuţie univocă, în funcţie de
evaluarea adecvată a legăturii de cauzalitate.
Dacă în omorul intenţionat cauza ce duce la moarte este directă, sigură, necondiţionată
şi necesară, în lovirile cauzatoare de moarte preterintenţia, ca realitate şi doctrină judiciară
unanim acceptată, obligă la o evaluare ştiinţifică a raportului de cauzalitate, în care se va ţine
cont de următoarele elemente specifice:
- lovitura cauzatoare de moarte se poate produce prin factori declanşatori anteriori
ce privesc vârsta, premorbiditatea, ebrietatea etc.;
- lovitura cauzatoare de moarte se poate produce şi prin factori cauzali concomitenţi
ce ţin de complicaţiile şi accidentele neprevăzute şi suprapuse, de refuzul
tratamentului, de culpa medicului, când atare factori devin fie prilej favorizant
(levissima), fie condiţie (levis) sau cauză (lata);
- condiţia devine cauză, fiind condiţia fără de care (sine qua nori) rezultatul nu s-ar
fi produs (condiţia urcă la rang de cauză);

5
 - intenţia de a lovi este absorbită sau nu de culpa producerii morţii, în funcţie de
faptul dacă a cunoscut sau nu condiţiile premorbide, dacă putea sau nu să prevadă
moartea, în raport cu care se admite sau se exclude culpa pentru rezultatul mai
grav;
- faptul că rezultatul este determinat de condiţii preexistente, concomitente sau sub-
secvente, în funcţie de intensitatea lor, face ca aceste condiţii să aibă sau nu
relevanţă judiciară.
Având în vedere elementele menţionate, în leziunile (lovirea) cauzatoare de moarte,
condiţia declanşatoare primară sau condiţia declanşatoare secundară devine cauză, de regulă,
decesul implicând o legătură de cauzalitate secundară şi determinată de atare condiţii.
Nici chiar lovirea într-o regiune vitală, dar fără intenţia de a lovi nu este un element
determinant pentru a deduce intenţia de a ucide.
Lovirea sau alte violenţe, vătămările corporale (art. 181, Cp.) şi vătămările grave (art.
182, Cp.), urmate de moarte, în condiţiile în care actul de vătămare este cauza directă a morţii,
dacă autorul nu a prevăzut şi nu a acceptat decesul, vor fi calificate ca loviri cauzatoare de
moarte.
Distincţia dintre omor şi lovirile cauzatoare de moarte devine, astfel, poziţia subiectivă
a autorului prin prezenţa sau absenţa reprezentării morţii, dar criteriul obiectiv al distincţiei
lor rezidă în stabilirea medico-legală a regiunii lovite, a intensităţii loviturii, a instrumentului
utilizat şi a capacităţii sale de a produce sau nu moartea, a timpului scurs între lovire şi
moarte, în lovirea cauzatoare de moarte având prevalentă pericolul iminent faţă de gravitatea
leziunilor rezultată din criteriile expuse mai sus.
Situaţiile de speţă determinate de starea premorbidă (boli prealabile lovirii), de vârstă
sau de starea de ebrietate, de rix, de refuzul tratamentului sau de tratament greşit al leziunii
etc., care în calitate de condiţii devin cauză a morţii, nu pot fi rezolvate fără aportul ştiinţific
al medicinei legale, ce aduce date pertinente şi concludente în sprijinul adevărului judiciar.
în concluzie, leziunea cauzatoare de moarte ca omor preterintenţionat reprezintă o
formă calificată a vătămărilor corporale când cauza morţii devine o faptă antisocială chiar în
prezenţa şi deci indiferent de condiţiile producerii sale (ebrietate, refuzul tratamentului,
infecţii etc).
Probaţiunea medico-legală a legitimei apărări
între cauzele ce înlătură vinovăţia, legea include iresponsabilitatea şi minoritatea,
cazul fortuit, constrângerea fizică şi morală, legitima apărare, starea de necesitate şi eroarea
de fapt.
Probaţiunea directă sau indirectă a legitimei apărări trebuie să se raporteze la
elementele sale penale ce o caracterizează.
Sensul general al instituţiei este legitimat prin reacţia de răspuns la o agresiune sub
formă de atac ce pune în pericol grav, în speţă, viaţa şi sănătatea celui atacat, care, în atare
împrejurări, nu acţionează din liberă voinţă, ci este constrâns de împrejurările situaţionale ale
atacului, precum şi de tulburarea psihică produsă să se apere şi, astfel, uneori, să se apere
disproporţionat faţă de atac.
Problema probaţiunii legitimei apărări şi, cu atât mai mult, probaţiunea depăşirii
legitimei apărări (excesul justificat, vis compulsiva sau riposta ce depăşeşte intensitatea
atacului) impun o fundamentare în conformitate şi cu noua reglementare a art. 44, al. 21, C
.p., ca fiind în legitimă apărare şi acela ce săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără
drept, prin mijloace de violenţă, viclenie, efracţiune sau alte astfel de mijloace, într-o locuinţă,
încăpere etc. Noul text poate interfera cu ceea ce G. Antoniu numeşte „legitimă apărare
putativă” sau cu depăşirea clasică a limitelor apărării din cauza emoţiei, fricii, panicii etc.,
motiv pentru care considerăm că datele actuale privind trauma psihică în relaţie pot oferi un
fundament ştiinţific unor circumstanţe ca acelea prevăzute şi în noua reglementare.

Condiţiile cerute actului de atac

6
 De asemenea, art. 73, Cp., privind circumstanţele atenuante ale unei fapte include
depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate şi săvârşirea infracţiunii sub
stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei
vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă
acţiune ilicită gravă.
Atacul trebuie să fie injust şi să lezeze drepturile legale, să fie realizat de o persoană
fizică sau un animal incitat, prin acţiune sau inacţiune, cu caracter violent sau de ameninţare
ori insultă (G. Antoniu), să lezeze un interes legitim, bunurile persoanei sau chiar normele
morale, şi să fie actual (iminent sau în curs de desfăşurare), neexistând legitimă apărare
preventivă. în noua reglementare devine discutabilă aşa-numita dublă legitimă apărare, când,
dacă agresorul vede că i se răspunde cu mijloace disproporţionate, în apărare, are, la rândul
său, dreptul la ripostă în scop de apărare.
Actul de agresiune fizică trebuie deci să îndeplinească următoarele condiţii suscepti-
bile a face obiectul probaţiunii medico-legale:

1. Atacul material trebuie să prezinte un risc vital sau să provoace vătămări ale
integrităţii fizice, atac comis cu un instrument capabil să creeze un atare risc. Tipul de
vătămare corporală produsă victimei şi, ca răspuns, agresorului rezidă în evaluarea leziunilor
corporale şi, mai ales, a pericolului lor pentru viaţă şi sănătate, ceea ce atestă
proporţionalitatea dintre atac şi apărare. Acest fapt va fi, evident, apreciat în privinţa gravităţii
leziunilor în funcţie de timpul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare. Realitatea
(existenţa) sau lipsa existenţei unor atare leziuni la agresor sau la victimă constituie un
element contributiv esenţial sub aspectul materialităţii actului agresiv.
În situaţia disproporţiei dintre leziunile agresorului şi ale victimei, anchetatorul va
avea posibilitatea evaluării şi a altor factori conecşi ce pot interveni în legitimitatea
răspunsului (atac fără răspuns sau răspuns fără leziuni de atac), situaţii explicate prin
tulburarea psihică produsă de atac. Starea de corespondenţă lezională constituie deci un
element esenţial în aprecierea caracterului material al atacului. La această apreciere va
contribui şi concordanţa dintre instrumentele agresive care vor releva capacitatea lor de a crea
un risc pentru viaţă sau sănătate, ca şi răspunsul la atac cu un acelaşi tip de instrument sau cu
un instrument de alt tip, fiecare cu posibilităţi diferite de a produce un atare risc.
Condiţia identităţii de instrumente nu constituie un element întotdeauna probator, spre
deosebire de efectul lezional, indiferent de tipul de instrument agresiv. Atacul cu o armă de
foc care, din eroare, nu nimereşte ţinta (victima) sau, printr-o reprezentare greşită a
recunoaşterii ei, produce efecte asupra unei alte persoane decât victima urmărită justifică
răspunsul în apărare cu un alt tip de obiect vulnerant (de exemplu, un obiect tăios), tot aşa
cum victima, căzută împreună cu agresorul cu un cuţit în mână deasupra sa, justifică reacţia
de apărare prin starea de ameninţare psihică, din cauza unei reprezentări greşite a
materialităţii atacului, a simulării sale sau chiar a unei boli mintale a victimei. Prin urmare,
periculozitatea pentru viaţă şi/sau sănătate a atacului, materializat în leziuni, devine mai
importantă în atac şi apărare decât identitatea obiectelor agresive. Oricum, un astfel de obiect
trebuie să aibă capacitatea de a crea riscuri pentru victimă.

2. Caracterul direct al atacului, în funcţie de spaţiu, constituie o altă condiţie

susceptibilă de o probaţiune medico-legală. în spaţiu, atacul cu caracter direct constituie o
problemă de anchetă, dar condiţia de spaţiu pentru evaluarea caracterului direct poate decurge
şi din datele expertale : astfel, invocarea răspunsului la atac cu o armă albă în condiţiile în
care împuşcarea cu o armă de vânătoare, prin dispersia lezională a alicelor, atestă „apărarea"
de la 30 m exclude condiţia de atac direct sub aspectul de spaţiu al legitimei apărări. De
asemenea, trebuie luată sub rezervă riposta la ameninţare sub aspect de spaţiu dacă, de
exemplu, uşa unei case în care se afla victima era închisă sau deschisă. Nu este suficientă
reacţia victimei la spargerea uşii sau a ferestrelor cu obiecte contondente, chiar şi fără
producerea unei tulburări psihice, ca fiind aptă să determine un răspuns.

7
 3. Condiţia de imediat care invocă relaţia de timp dintre atac şi apărare obligă, sub
aspect penal, ca atacul să creeze un pericol actual sau pe cale să se producă (iminent), ceea ce
se demonstrează medico-legal prin concordanţa constatărilor privind data leziunilor (data
morţii sau data lovirii) la victimă şi la agresor. Condiţia de imediat obligă şi la constatarea
caracterului real al traumatismului (realitatea traumatismului) ca şi a caracterului său obiectiv
prin realitatea leziunilor la cele două părţi angajate în atac şi apărare.

4. Elementul dezincriminator de atac injust ne trimite, sub aspect medico-legal, la

capacitatea victimei de a înţelege caracterul just sau injust al atacului faţă de care a acţionat.
Dacă, de exemplu, atacul vine din partea unui bolnav mintal despre care victima ştia că este
bolnav şi deci iresponsabil, în condiţiile în care nu a avut capacitatea de a fi putut înlătura un
astfel de pericol, legitima apărare se va putea intrica şi cu starea de necesitate. Se va solicita o
evaluare psihiatrico-legală. Dacă victima nu a avut percepţia stării mintale a agresorului,
starea de legitimă apărare îl obligă pe jurist să evalueze caracterul just sau injust al atacului.

5. Atacul trebuie îndreptat asupra persoanei, a vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii şi

libertăţii sale. Toate aceste circumstanţe penale se pot soluţiona prin existenţa variatelor
leziuni asupra victimei, dar pentru a justifica un răspuns în apărare, se vor referi şi asupra
periculozităţii lor pentru viaţa şi integritatea psihică ale unei persoane (care, de altfel, se ia în
considerare între condiţiile apărării). Se pune însă întrebarea, de lege ferenda: de ce atacul nu
poate fi îndreptat şi asupra bunurilor persoanei care, pentru a fi protejate, fac parte din
libertatea sa?

6. Condiţia ca atacul să producă un pericol grav pentru persoană rezultă, cu pertinenţă

medico-legală, din intensitatea atacului, evidenţiată de gravitatea leziunilor, de multitudinea şi
topografia lor, precum şi de consecinţele lor fizice şi psihice, deseori ireparabile, în funcţie de
această gravitate se va aprecia şi riposta lezională care poate duce la pierderea vieţii sau la
vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii agresorului.

Condiţiile penale cerute actului de apărare

Actul de apărare trebuie să îndeplinească anumite condiţii de legitimitate: să fie o
ripostă împotriva unei fapte penale (care priveşte orice persoană ce se apără împotriva unui
atac injust), să se exercite asupra agresorului (în situaţia lovirii unei terţe persoane fiind vorba
despre noţiunea de stare de necesitate), apărarea să fie necesară în scopul respingerii atacului
(echivalenţa ripostei cu intensitatea actului), cu mijloace de ripostă de aceeaşi categorie,
ultimele două condiţii implicând o evaluare în funcţie de noua situaţie inclusă în lege (art. 44,
al. 21). Astfel, dacă cel în legitimă apărare nu poate evalua corect pericolul, apare justificat să
riposteze cu orice are la îndemână, fiind însă discutabile, în lumina acestui nou text, riposta,
condiţionată de forţa agresorului, intensitatea atacului, mijloacele de atac (legitimă apărare
limitată şi discutabilă în raport cu intensitatea atacului). In acest sens este discutabilă simetria
valorilor negative din conflict, când se va aplica depăşirea legitimei apărări prin tulburarea
psihică provocată de atac:
1. Apărarea se cere a fi îndreptată asupra unei fapte penale, calificarea actului ca fiind
de natură penală fiind de competenţa juristului. Dar conţinutul de faptă penală al răspunsului
trebuie, de lege ferenda, să fie lărgit, cât timp violenţa în creştere prezintă forme foarte
variate.

2. Apărarea trebuie precedată de atac, fapt ce devine demonstrabil expertal prin analiza
succesiunii leziunilor în timp la cei doi parteneri (data producerii şi deci vechimea lor,
intensitatea reacţiilor vitale şi evoluţia lor, relaţia dintre reacţiile vitale şi manifestările
supravitale etc).

8
 3. Apărarea se cere să fie îndreptată contra vieţii şi integrităţii corporale a autorului,
eroarea asupra persoanei intricându-se, în cumul, şi cu starea de necesitate. Este legitimă,
astfel, apărarea exercitată de un terţ (de exemplu, un poliţist) în favoarea victimei, în
condiţiile de conştiinţă a pericolului, şi nu din răzbunare. Aşa, de exemplu, o intervenţie
chirurgicală justificată pentru o sarcină extrauterină ce confundă o anexită cu sarcina şi duce
la o nouă intervenţie, de această dată pentru căutarea locului de implantare a sarcinii reale, şi
soldată cu moartea exprimă o reprezentare greşită, un răspuns la un act care, deşi neviolent şi
neculpabil, s-a intricat cu o eroare de fapt.

4. Reacţia de apărare trebuie să apară ca necesară, victima neavând altă posibilitate de

evitare a atacului decât producerea unor leziuni letale sau non-letale agresorului. Necesitatea
apărării va rezulta din necesitatea atacului, dar şi din constrângerea victimei de a acţiona
numai în acest mod. Expertiza poate interveni în probaţiunea acestui element prin cercetarea
capacităţii non-volitive a victimei de a evita atacul, precum şi prin reacţia sa de teamă acută
ori, de ce nu, şi de furie acută, determinate de o ameninţare, în funcţie de circumstanţele
atacului. în acest mod, analiza posibilităţii de a evita atacul merge până la a avea sau nu
relevanţă penală (de exemplu, posibilitatea de a fugi).

5. Caracterul de proporţionalitate a apărării în raport cu gravitatea atacului obligă la

cercetarea corespondenţei sub aspectul gravităţii, al leziunilor la cei doi parteneri, deşi, în
realitate, în funcţie de circumstanţe, gradul lor de gravitate nu poate fi mereu identic, mai ales
că nu întotdeauna se relevă şi o echivalenţă (identitate) a mijloacelor agresive, în atare cazuri
de neconcordanţe lezionale, afortiori, se va pune în discuţie problema depăşirii limitelor
legitimei apărări pe care legea o recunoaşte şi care face ca nu întotdeauna la vătămarea prin
atac să se răspundă prin depăşirea atacului. Legitima apărare putativă exprimă considerarea
eronată a victimei ca agresor şi interpretarea greşită a faptelor sale. Cum legitima apărare
înlătură vinovăţia şi priveşte atât subiectul, cât şi latura subiectivă a instituţiei, o expertiză
psihiatrico-legală va evidenţia starea de stres psihic, realitatea sa, rezultată din circumstanţele
concrete ale actului de atac relevate de anchetă. O atare situaţie, de asemenea, poate implica o
constrângere psihică ori de câte ori agresorul va determina, prin intensitatea psihică a forţei de
constrângere, un răspuns depăşit (simpla cădere pe victimă după ameninţarea cu moartea,
prezenţa cunoscută a unui atacator agresiv etc).

6. Depăşirea legitimei apărări (excesul justificat, vis compulsiva) a fost explicată prin
teoria constrângerii fizice şi morale a victimei ce îi paralizează liberul arbitru şi prin teoria
ripostei faţă de o acţiune ilicită. La depăşirea limitelor legitimei apărări prin mijloace
inadecvate agresiunii sau printr-o tulburare psihică provocată de atac, în mod clasic, în acest
ultim caz se invocă doar „emoţiile astenice, ca frica sau teroarea, şi nu emoţiile stenice, ca ura
şi mânia” (G. Antoniu) - ceea ce rămâne discutabil prin prisma noilor date ştiinţifice privind
reacţia de tulburare psihică posttraumatică ca reacţie intempestivă, inconştientă, deseori
automată, de zdruncinare afectivă acută şi de scurtcircuitare a răspunsului relaţional.
În ceea ce priveşte depăşirea limitelor atacului, excesul justificat ţine de o tulburare
sau o temere faţă de atac, ceea ce, în termeni ştiinţifici, s-ar putea încadra în „trauma psihică
de relaţie”, reprezentând un sindrom de suprasarcină psihotraumatică, o reacţie la o experienţă
de violenţă, reacţie tradusă printr-o stare clinică, de la şocul psihic (stres psihotraumatic) până
la descărcarea automată. Asistăm, în atare circumstanţe, pe care le vom expune mai jos, la o
stare de eliberare, conştientă sau inconştientă, a reacţiei psihice generate de starea de şoc
psihic şi de tensiunea psihică exagerată. Chiar dacă, în general, autoreproducerea stării
generatoare de răspuns este dependentă de intensitatea stimulului (de factorii situaţionali),
reacţia de răspuns nu e întotdeauna elaborată, ci, dimpotrivă, mai frecvent este spontană, ceea
ce duce la depăşirea unei scheme personale de răspuns faţă de o situaţie obişnuită, asistând la
o reacţie catastrofică de frică, cu supraîncărcarea psihică şi paralizia posibilităţii de a prelua
informaţia traumatică.

9
 Se poate defini o atare stare de traumatizare psihică drept „o trăire vitală a discrepanţei
dintre factorii situaţionali ameninţători şi posibilităţile individuale de stăpânire, trăire ce
produce o zdruncinare acută afectivă, cognitivă şi volitivă, o scurtcircuitare a unui răspuns
relaţional” deplin analizat şi reflectat. Din definiţie rezultă că trauma psihică e un element
declanşator al comportamentului depăşit, element în care trauma produsă de atac este
esenţială şi determinantă cauzal faţă de simptomele (răspunsul psihic) produs.
Răspunsul prin traumă psihică la atac constituie astfel, o experienţă vitală de
discrepanţă între factorii de mediu (situaţionali) ameninţători şi posibilităţile psiho-organice
de stăpânire a lor, de unde un răspuns de efect psihotraumatic exploziv, cunoscut ştiinţific sub
numele de reacţie agresivă sau de ripostă.
Factorii situaţionali generatori pot fi ameninţările asupra vieţii sau integrităţii corpo-
rale, intenţionate sau neintenţionate, ameninţarea vieţii în general, aproape întotdeauna
imprevizibile în ceea ce priveşte situaţia de răspuns, caracterizată prin surprindere, nepregătire
şi instantaneitate.
Răspunsul de traumă psihică versus factorul situaţional instantaneu şi neprevăzut
declanşează trăiri psihice acute de răspuns reactiv nereflectat, de apărare primară cu caracter
etologic primitiv, de teamă şi frică situaţională, de suprasolicitare emoţională etc, manifestate
printr-o simptomatologie acută polimorfă (cognitiv-afectiv-volitivă) care frecvent depăşeşte
stimulul ca răspuns de intensitate.
Sub aspect cognitiv, subiectul percepe deformat atacul, evaluează dificil situaţia
agresivă, din cauza stărilor confuzionale, care, deseori, generează o stare de derealizare a
situaţiei create, cu anularea, prin aceasta, a unor posibilităţi alternative de răspuns. în realitate,
se produce o stare de deprivare psihică ce anulează reacţia de reprezentare corectă a
conţinutului şi a consecinţelor faptei declanşate de agentul provocator. Drept urmare, ulterior,
se vor produce şi tulburări de evocare mnezică, implicând fragmentări mnezice până la
amnezia condiţiilor reacţiei de răspuns (tulburări de memorie „la cald”). Din fragmentarea
cognitivă a situaţiei create între agresor şi victimă sub aspectul perceperii şi evaluării sale
decurg deci şi tulburările de memorie situativă ce scapă conştientei răspunsului. Din cauza
acestui teren de „acţiune minimă şi necontrolată”, victima (ca orice om, în general) acţionează
cum îi spune inima, şi nu cum îi spune raţiunea.
Tulburările afective, ca în orice act uman, stau însă masiv la originea unui atare
răspuns depăşit. Se produce o inundare şi o copleşire cu emoţii negative ce generează o stare
de anestezie sau amorţire (numbing) emoţională ce se află la originea incapacităţii de
percepere realistă a situaţiei şi a posibilităţii de a lua unele măsuri de protecţie. Anestezia
emoţională este starea ce determină reacţia de urgenţă cu rolul de a evita această copleşire
emoţională, apărând, astfel, un clivaj între reprezentarea corectă a realităţii şi afectai ce o
depăşeşte. Asistăm deci la o depăşire a anticipării şi reglării afectelor, în funcţie de situaţia
creată.
Răspunsul psihic depăşit evoluează, astfel, într-o fază de şoc, de stupor, cu alterarea
percepţiei de timp şi spaţiu, şi o fază de acţiune, de descărcare volitivă necritică. Cu cât vor fi
mai puternici factorii situaţionali, cu atât va fi mai mare posibilitatea reacţiilor acute,
automate, deoarece evenimentul agresiv cu caracter de surpriză nu lasă timp de informare şi
acţiune adecvate. Surprinderea victimei în somn, noaptea etc. o pune în postura de a nu se
putea opune traumatizării psihice (agresiunii) decât prin răspunsul instinctual de rapt volitiv
de conservare a vieţii.
In analiza unui atare răspuns psihic de reacţie acută relaţională este deci obligatorie
analiza expertală a factorilor de vulnerabilitate ce ţin atât de caracteristicile traumatizării
unice sau cumulative (de exemplu, agresiune nocturnă, cu mulţi agresori, în condiţii de
zgomot, ameninţare etc), cât şi de factorii de răspuns psihic ce merg până la furie şi rapt,
determinate de atac.
În esenţă, criteriologia medico-legală este în măsură, în sprijinul dovedirii legitimei
apărări, să-i confere un conţinut epistemic de adevăr judiciar, în condiţiile în care se va
solicita analiza concretă a relaţiilor victimă-agresor. Problema are şi un aspect criminologie,

10
cât timp, deseori, conduita victimei este cuprinsă până la totalitate în comportamentul
agresorului, conduită ce a determinat un răspuns agresiv din partea victimei. Criteriile privind
realitatea traumatismelor şi a leziunilor, intensitatea lor, filiaţia lor în timp şi concordanţa lor
la agresor şi victimă vor fi elemente peremptorii în evaluarea stării penale de legitimă apărare.
în completarea acestor criterii se vor afla datele de anchetă privind circumstanţele agresiunii şi
ale răspunsului şi, consecutiv, concluzia finală de existenţă sau nonexistenţă a instituţiei
legitimei apărări.

Expertiza medico-legală a vătămărilor corporale

Prin art. 180-182, Codul penal incriminează vătămările corporale ce se delimitează în

gravitatea lor după un criteriu medical. în art. 180 se incriminează lovirea sau alte violenţe
(lovirea simplă) ce au o formă agravată dacă vătămarea corporală necesită până la 20 de zile
de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Vătămările corporale ce necesită între 20 şi 60 de zile de îngrijiri medicale pentru
vindecare caracterizează vătămarea propriu-zisă.
Vătămările ce necesită drept circumstanţe peste 60 de zile de îngrijiri medicale pentru
vindecare sau produc pierderea unui simţ ori a unui organ, pierderea funcţiei lor, o infirmitate
fizică ori psihică permanentă, un avort (care în situaţia declanşării unei naşteri premature va fi
calificat drept o punere în primejdie a vieţii), sluţirea ori pun în primejdie viaţa caracterizează
vătămarea corporală gravă.
Prin infirmitate fizică sau psihică se va înţelege o modificare corporală raportată la
normalitatea celorlalţi oameni, dar şi la persoana proprie, şi care este permanentă.
Sluţirea implică, de asemenea, caracterul său permanent, definitiv (nu se regenerează
ţesutul sau organul), indiferent ce parte corporală priveşte (faţă ori picioare), şi implică chiar
şi o proteză corporală care nu disculpă, deoarece nici aceasta nu reprezintă o regenerare pe
cale naturală.
Menţionăm că punerea în primejdie a vieţii este, în realitate, o preterintenţie, ca şi în
celelalte circumstanţe, deci o intenţie depăşită în care se incriminează intenţia de a lovi şi
punerea în primejdie a vieţii, dacă autorul nu a acceptat şi nu a urmărit acest rezultat. Practica
judiciară incriminează crearea unui pericol grav şi imediat pentru viaţă, care, fără o intervenţie
medicală promptă, ar fi dus la moarte. Prin urmare, această infracţiune nu se identifică
automat cu tentativa de omor, cât timp autorul nu a avut intenţia de a omorî. Aşadar, numai
latura obiectivă delimitează aceste două infracţiuni. Cu alte cuvinte, punerea în primejdie a
vieţii se referă la crearea posibilităţilor reale şi concrete ale riscului morţii, pentru că, altfel,
dacă autorul a urmărit şi a acceptat rezultatul, va fi un omor. Sub alt aspect al incriminării,
dacă lovirea a dus la moarte, se incriminează leziunea cauzatoare de moarte (art. 183, Cp.) ca
preterintenţie, ori de câte ori autorul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a crezut uşuratic că nu
se va produce (uşurinţa) sau nu a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă. De
asemenea, situaţia este similară înlesnirii sinuciderii şi determinării la suicid (art. 179, Cp.),
când, deşi sinuciderea e rezultatul acţiunii sinucigaşului, dacă ea a avut loc, se pedepseşte
doar înlesnirea, chiar dacă această infracţiune este mai gravă când înlesnirea sau determinarea
priveşte un copil sau o persoană bolnavă. în cazul în care autorul, prin leziunile produse, a
avut intenţia de a ucide, dar victima supravieţuieşte va fi o tentativă de omor.
Vătămarea corporală din culpă se întâlneşte în diferite profesiuni şi se pedepseşte prin
imprudenţa profesională suplimentară pe care o implică o profesiune. Această infracţiune se
referă doar la prevederile art. 180-182, când ea devine o agravantă a lor, aşa cum şi leziunea
cauzatoare de moarte se limitează doar la faptele din art. 180-182 ce au dus la moarte (de
exemplu, lovirea urmată de cădere ce învederează legătura cauzală dintre ele).
Legea incriminează şi punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji,
precum şi lăsarea fără ajutor sau neanunţarea unei autorităţi competente pentru a salva o
persoană ce este găsită într-o stare ce-i pune în primejdie viaţa ori sănătatea, şi nu se poate
salva.

11
 Legea incriminează, separat de vătămările corporale, încăierarea (rixul) ca act per se,
alături de consecinţele sale (vătămări corporale sau chiar omor). Incriminarea per se este
justificată de riscul mai mare de agresiune în atare circumstanţe, precum şi de dificultatea
judiciară de a identifica autorii. în cadrul aceloraşi infracţiuni ce ating convieţuirea socială,
alături de rix sau încăierare se mai incriminează profanarea de cadavre şi morminte,
răspândirea unor materiale obscene (confecţionarea sau deţinerea în vederea răspândirii lor),
vagabondajul (în condiţiile în care autorul e capabil de muncă), cerşetoria şi prostituţia
(întreţinerea de relaţii sexuale în scopul procurării mijloacelor de existenţă) şi proxenetismul
(obţinerea de foloase de pe urma prostituţiei sau a recrutării de prostituate).
Legea incriminează şi unele infracţiuni ce aduc atingere sănătăţii publice, cum ar fi
nerespectarea măsurilor privind bolile contagioase, contaminarea venerică şi, recent,
contaminarea cu virusul HIV/SIDA (când obligaţia de tratament operează ca o măsură de
siguranţă), infectarea apei, traficul de stupefiante şi falsificarea de alimente.
Punerea în primejdie a dezvoltării fizice, mintale sau morale a copiilor de către părinţi
constituie o infracţiune contra vieţii de familie, dar când se soldează cu leziuni corporale, ca
în cazul sindromului Tardieu-Silverman (Tardieu a fost medic legist şi a cerut pentru prima
dată în Franţa incriminarea separată a acestui sindrom), va constitui şi o vătămare corporală,
deci un cumul de infracţiuni.
Este de reţinut tendinţa legislaţiei din dreptul comparat ca abandonarea unui minor sau
a unei persoane incapabile, a unui nou-născut, precum şi neacordarea ajutorului unei persoane
în pericol să fie mcriminate ca răspundere obiectivă în care se exclude dovedirea culpei.
Obiectul infracţiunilor de vătămare corporală implică rezolvarea următoarelor aspecte:
1. Stabilirea realităţii vătămării (diagnosticul pozitiv), care clasifică aceste infracţiuni
în funcţie de gravitatea lor, după un criteriu exclusiv medical: timpul de îngrijire medicală
pentru vindecare - nu se poate stabili un barem al leziunilor corporale ce intră în cele trei
tipuri de vătămări corporale, deoarece acestea se evaluează după criterii strict medicale - de
exemplu, o leziune ce ar necesita şase-şapte zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, la un
diabetic, poate ajunge la 25-30 de zile, iar alteori o leziune banală se poate infecta şi complica
şi, astfel, creşte durata de îngrijiri medicale. Atare leziuni se produc prin toţi agenţii vulneranţi
analizaţi anterior (mecanici, fizici, chimici, biologici şi chiar şi psihici, ca, de exemplu,
spaima produsă unui bolnav de inimă sau fugărirea unui bolnav ce cade). Oricum, în loviri se
încadrează, de regulă, atare leziuni cutanate benigne (excoriaţii, echimoze, plăgi), în vătămări
se vor încadra leziunile organelor interne necomplicate, iar în vătămările grave, leziunile
organelor interne complicate. Menţionăm că o astfel de enumerare are o valoare cu totul
relativă. Mai importante sub aspect practic sunt regulile de urmat pentru a stabili diagnosticul
de leziune corporală heteroagresivă, ce implică:
- o descriere minuţioasă a tuturor particularităţilor leziunii (după semiologia
medico--legală, şi anume, margini, dimensiuni, formă etc), din care se va deduce
obiectul ce le-a produs (care trebuie să fie concordant cu datele anamnestice
declarate de victimă sau martori). La bolnavul internat în prealabil în spital, în caz
de agresiuni corporale, această descriere amănunţită îi revine medicului curant;
- investigaţii complementare, ce trebuie de la început să arate că sub o leziune
cutanată nu se află, de exemplu, o fractură (acest examen neglijat poate creşte
durata de vindecare, dar din vina expertului);
- urmărirea bolnavului pentru a surprinde la timp eventualele complicaţii, fapt ce
trebuie să se reflecte în tipul de certificat medico-legal eliberat: certificat iniţial (de
evaluare ideală şi iniţială a timpului de îngrijire medicală), certificat de urmărire
(ce va duce la prelungirea timpului de îngrijiri medicale în caz că vor apărea
complicaţii) şi certificat final (când leziunea s-a vindecat, cu sau fără sechele).
Diagnosticul pozitiv de leziune nu se poate definitiva fără a face un diagnostic
diferenţial cu:

12
 - agravarea unor stări premorbide şi a unor boli (de exemplu, producerea infarctului
miocardic la un coronarian, perforarea unui ulcer la un bolnav cu ulcer gastric sau
duodenal);
- crearea unor boli prin traumatisme (boli ex novo) care până atunci nu existau (de
exemplu, o epilepsie, o boală de tiroidă, o pneumonie, un diabet zaharat sau un
diabet insipid, chiar şi un cancer etc), care implică, pentru certitudine expertală,
întrunirea a şase criterii: inexistenţa bolii înainte de traumatism, realitatea
traumatismului, intensitatea traumatismului, concordanţa de sediu a
traumatismului cu organul afectat, filiaţia de simptome şi, în final, şi din toate
acestea, realitatea bolii posttraumatice;
- simularea ca situaţie de creare a unor leziuni sau simptome, într-un scop conştient
de a induce în eroare şi, astfel, urmărind un avantaj material, care se diferenţiază
de simulările inconştiente din cadrul diferitelor boli psihice sau chiar organice
(pato-mimie). Simulările pot lua forma automutilărilor caracterizate, pe lângă
criteriile sus-menţionate, şi de accesibilitatea subiectului la leziune, multitudinea
leziunilor (ca orice leziune autoprovocată) şi apariţia lor în microgrupuri de
subiecţi (contagiunea psihică pentru ele). Pot lua şi forma simulării unei boli sau
tulburări morbide (de exemplu, de comă-like, un mutism psihogenetic şi achinezic,
un diabet, o boală de rinichi, un icter, un ulcer etc.) şi, de asemenea, pot lua forma
exagerării unei leziuni existente sau a perseverării într-o suferinţă la care, după
vindecare, subiectul nu mai avea dreptul (metasimulare);
- disimularea este ascunderea unei leziuni sau boli, în mod conştient, în scopul de a
induce în eroare şi a obţine un avantaj pe care boala îl contraindica. în dovedirea
acestor simulări sunt important de respectat două reguli: a considera acuza reală şi
a căuta să o confirme ca pe orice suferinţă sau boală şi numai în cazul
neconfirmării sale să se procedeze la afirmarea simulării. Prin urmare, până să fie
considerat bolnavul de rea-credinţă, el trebuie considerat de bună-credinţă.
- simularea bolilor psihice ridică probleme dificile de expertiză pentru cei neavizaţi,
deoarece unele stări psihice se simulează cu dificultate şi, ca atare, se descoperă
numai cu competenţă expertală, deşi, uneori, simularea a ceea ce deja există se
face mult mai uşor (de exemplu, oligofrenia). Se pot însă simula cu uşurinţă falsele
atentate la pudoare (ca, de exemplu, simularea unui viol) sau sindromul
Munchausen (simularea unor boli pentru a induce intervenţii chirurgicale repetate,
care, uneori, pot merge până la simularea unei morţi aparente - ca aceea a morţii
prin înec a lui Tom Sawer din romanul lui Mark Twain).

2. Felul (tipul) vătămării implică evaluarea medico-legală de completare legală a

semnificaţiei penale a leziunilor precis enunţate de art. 182. Astfel:
- pierderea unui organ sau a funcţiei unui organ obligă la definirea organului ca
deţinând o funcţie vitală sau utilă vieţii, chiar dacă este vorba despre un organ înlocuibil
printr-o proteză sau prin transplant (ochi, rinichi). Pierderea funcţiei nu echivalează şi cu
pierderea anatomică a organului;
- infirmitatea este inferioritatea fizică ori psihică, în urma unui traumatism, cum ar fi
pierderea unui membru, ochi, segment de calotă craniană, producerea unei boli traumatice
etc.;
- sluţirea constituie o schimbare a înfăţişării native a persoanei, indiferent dacă este la
faţă sau la un alt segment corporal (de exemplu, cicatricele după arsura membrelor inferioare
la o persoană de sex feminin.
- punerea în primejdie a vieţii constituie un pericol creat pentru viaţă la data agresiunii
şi prin ea însăşi, şi nu prin durata complicaţiilor, prin rezultatul tratamentului etc.;
- avortul posttraumatic se va rezolva în evaluarea certitudinii gravităţii sale prin şase
criterii cunoscute (realitatea sarcinii, realitatea avortului, realitatea traumatismului,
intensitatea sa, concordanţa de sediu şi filiaţia de simptome).

13
 3. Data leziunilor (data producerii lor obligă la diferenţierea leziunilor recente de cele
vechi, existând tendinţa ca unele leziuni vechi să fie puse pe seama unor leziuni recente sau
invers, unele leziuni noi pe seama unor traumatisme vechi), aşa cum există tendinţa de a pune
unele leziuni patologice (de exemplu, o fractură patologică) pe seama unui traumatism.

4. Gravitatea leziunilor decurge din numărul de zile de îngrijiri medicale pentru

vindecare impus de leziune, din complicaţiile eventuale, din agravarea unor boli preexistente
sau din crearea unor boli organice. Gravitatea leziunilor obligă la respectarea câtorva reguli de
evaluare a timpului de îngrijiri medicale, ideal în certificatul iniţial şi real în certificatul final.
Pentru a avea un caracter exclusiv obiectiv de evaluare, aceasta se va baza pe criterii
morfologice (tipul, localizarea, gravitatea leziunilor etc), pe criterii funcţionale (gradul de
afectare a funcţiei unui ţesut sau organ) şi, evident, pe criterii terapeutice (numărul real de zile
de tratament indicat de medic, indiferent de tipul tratamentului, până la vindecarea cu sau fără
sechele). Expertul are în vedere faptul că timpul de îngrijire medicală se poate prelungi atât
din vina victimei (nu se prezintă la timp pentru efectuarea tratamentului, nu respectă
tratamentul etc.), cât şi din cauza erorilor de tratament, când va evalua, în final, timpul ideal
de tratament (dacă nu s-ar fi interpus aceste situaţii) şi timpul real de tratament (impus de
respectivele situaţii). Tot astfel, dacă leziunea traumatică se va suprapune unui fond patologic,
se va evalua timpul ideal dacă leziunea s-ar fi produs pe un organ sănătos şi'timpul real dat de
suprapunerea leziunii cu un organ bolnav, diferenţa de zile dintre ele reprezentând ponderea
organului bolnav în prelungirea timpului de îngrijire medicală pentru vindecare. Gravitatea
leziunii decurge şi din alte prejudicii civile sau morale create de faptul penal, cum ar fi
incapacităţile de muncă temporare (totale sau parţiale) şi definitive (parţiale sau totale), ca şi
prejudiciile de agrement, relaxare, depresiune morală şi suicid, care, prin ricoşeu, se pot
întoarce asupra autorului faptei.

Latura obiectivă a infracţiunilor de vătămare corporală implică rezolvarea urmă-

toarelor probleme:
1. Obiectul ce a produs leziunea (cauza sau etiologia leziunilor) se stabileşte conform
regulilor deja cunoscute: tipul de leziune în funcţie de agentul vulnerant, cu evidenţierea
leziunilor de tip marker în raport cu caracteristicile unui obiect vulnerant (mecanic, electric
etc.) sau ale unui mijloc contondent (plagă muşcată).
2. Numărul leziunilor evaluate ca fiind produse cu acelaşi obiect sau cu obiecte
diferite obligă la o evaluare a timpului de îngrijire pentru fiecare în parte (dacă sunt produse
de mai mulţi autori) şi a timpului de îngrijire impus de toate la un loc (dacă este vorba despre
un singur autor).
3. Succesiunea leziunilor în timp se rezolvă după regulile generale cunoscute.
4. Mecanismul de producere a leziunilor (patogenia leziunilor) implică deosebirea
leziunilor active de cele pasive (a celor produse prin lovire de cele produse prin cădere) după
regulile generale: de exemplu, o fractură de cubitus la un capăt al osului şi de radius la celălalt
capăt evocă producerea fracturii prin cădere, ca şi o fractură de formă spiroidă a femurului.
Au importanţă şi topografia leziunilor, cauzele interne ori externe de cădere etc.
5. Legătura cauzală dintre traumatism şi leziune rezultă din criteriile medico-legale de
evaluare (ele devin nexul cauzalităţii în atare leziuni) şi implică:
- realitatea traumatismului evaluat ca rezultând din circumstanţele de timp ale
producerii leziunii, de intensitatea şi forma morfologică a leziunii (cum s-a spus,
de exemplu, o fractură spiroidă exclude lovirea);
- natura leziunii (de exemplu, un hematom trebuie să fie traumatic, şi nu patologic);
- concordanţa topografică (localizarea) a traumatismului cu leziunea, excluzând,
prin aceasta leziunile de contralovitură, emboliile grase, infiltratele hemoragice la
distanţă de locul impactului traumatic, fracturile la distanţă de locul impactului);

14
 - relaţia funcţională a sechelelor cu leziunea şi traumatismul ce se va deduce şi din
succesiunea lor în timp etc, ca în cazul comei, avortului posttraumatic etc, când se
vor lua în considerare simptomele-punte între leziune şi sechele (de exemplu,
accidentele neurologice după intoxicaţia cu CO, ulcerul gastro-intestinal după un
stres etc.);
- relaţia temporală cu traumatismul (cronologia evolutivă de la leziune la sechelă),
ca în cazul unei necroze aseptice de cap femural după o luxaţie traumatică a
femurului, al osteomielitei după traumatism, al anevrismului aortic după un
traumatism toracic etc. care obligă la o interpretare adecvat ştiinţifică a intervalului
liber dintre traumatism şi sechelă;
- excluderea unui proces patologic sau traumatic anterior şi evaluarea adecvată a
factorilor predispozanţi, a stării anterioare (de exemplu, evoluţia aterosclerozei pe
fond diabetic, a osteoporozei la distanţă pe o fragilitate osoasă etc.);
- excluderea unor cauze străine ce se pot interpune între agentul traumatic etiologic
şi consecinţele finale, cum ar fi, de exemplu, interpunerea unei boli intercurente, a
unor erori de conduită medicală, a promptitudinii solicitării asistenţei medicale
etc.; se cere însă ca aceste cauze să fie necesare şi suficiente pentru a determina o
prezumţie medico-legală de legătură cauzală grea, precisă şi concordantă ce va
ajuta juristul la stabilirea legăturii cauzale de imputabilitate a faptei antisociale în
faptul produs.
Subiectul infracţiunii implică:
1. Identificarea autorului după leziunile lăsate pe el de victimă sau după un portret
vorbit.
2. Relaţia victimă-agresor prin direcţia de producere a leziunilor.
3. Răspunderea faţă de fapta comisă prin analiza poziţiei subiective a autorului faţă de
fapta imputabilă în cadrul expertizei psihiatrico-legale.

În cadrul laturii subiective, este util să se ofere justiţiei elemente privind:

1. Mobilul faptei (de exemplu, producerea lor în cazul conflictelor conjugale, în
încăierări etc).
2. Diferenţierea leziunilor ca fiind heteroprovocate, autoprovocate sau accidentale,
după criteriile incluse în tabelele-anexă.

Valoarea şi limitele probaţiunii medico-legale

într-o epocă a spiritului ştiinţific ce domină gândirea contemporană, ştiinţa ajută

dreptul în realizarea sa prin „gradul său de ştiinţificitate" crescut şi ea nu poate fi ignorată
pentru acest aport. Medicina legală, în raport cu cerinţele dreptului, se impune prin excelenţă
ca o medicină a adevărului ştiinţific.
Valoarea de adevăr a expertizei medico-legale
Dacă dreptul, prin definiţie, se bazează pe adevăr, expertizele - şi, în special,
expertizele ştiinţifice medico-legale -, prin excelenţă, slujesc acest adevăr. Adevărul ştiinţific
expertal are un rol deosebit în incriminarea şi dezincriminarea unor fapte cu pericol social şi
în formarea convingerii intime a juristului despre adevăr.
Indiferent de natura şi condiţiile aplicării sale, adevărul este unic, scopul oricărei
cercetări ştiinţifice, inclusiv judiciare, fiind „lumina cu care se poate vedea în întuneric", mai
ales în practica judiciară, unde trebuie să plecăm de la efecte pentru a stabili cauzele
(principiul epistemologic al corespondenţei dintre judecăţile cercetătorului şi realitatea
faptelor petrecute, acel adequatio rei intellectus sau principiul concordanţei tezelor elaborate
sub raportul acordului său cognitiv).
Epistemologia judiciară şi medico-legală utilizează, în scopul stabilirii adevărului fără
echivoc, o multitudine de criterii: realitatea faptei comise, realitatea efectelor sale, realitatea

15
cauzei ce a produs rezultatul, a intensităţii şi concordanţei sale, precum şi a legăturii de filiaţie
între cauză şi efect.
Argumentarea adevărului medico-legal
În trecerea epistemică de la ipoteze la teze, de la versiuni de anchetă la adevărul uneia
dintre ele, pentru a da suport ştiinţific îndoielii rezonabile şi de apropiere în grad maxim de
adevăr prin calculul probabilităţii, adevărul ştiinţific medico-legal trebuie testat şi verificat,
pentru că nici cel mai doct expert nu este scutit de erori. Argumentarea adevărului trebuie să
convingă de faptul că a fost lipsit de erori şi greşeli şi numai argumentarea, şi nu postura
expertului defineşte fiabilitatea sa. Sub acest aspect, orice tip de expertiză trebuie să răspundă
cerinţelor unei lucrări ştiinţifice privind scopul său, materialul analizat, metodele tehnice
utilizate, rezultatele obţinute, argumentarea şi discuţia rezultatelor ce pledează pentru o
versiune şi o exclude pe alta şi, în final, concluziile cercetării ca fiind certe, probabile sau
improbabile. în lumina acestor cerinţe epistemologice, raportul medico-legal clasic apare
depăşit, mai ales în condiţiile de liberalizare a practicii sociale şi a dreptului de acces al
persoanei la concluziile ce îl privesc (principiul contradictorialităţii judiciare). Un astfel de act
argumentat ştiinţific exprimă neutralitatea specifică a omului de ştiinţă şi, implicit, a
independenţei expertului. Aceasta cu atât mai mult cu cât dreptatea este şi un sentiment şi cu
cât, în condiţiile de anomie macrosocială, microsocială şi instituţională, rata inadaptărilor
comportamentale creşte, şi la fel şi cea a infracţionalităţii.

Nevoia de concludenţă a actului medico-legal

A da soluţia unei cauze prin posibilităţile ştiinţei înseamnă a afirma concludenta unei
probe judiciare. Riscul de nonconcludenţă obligă la eliminarea discordanţelor dintre
judecăţile, raţionamentele cercetătorului şi realitatea petrecută, ceea ce reprezintă o abatare de
la adevăr (eroare de fapt), şi la eliminarea riscului greşelii prin încălcarea normelor ştiinţifice
de aflare a adevărului (eroare de normă). Sub acest aspect al riscului de nonconcludenţă,
adevărul trebuie să fie unic (chiar dacă eroarea e multiplă) şi finalitatea sa trebuie să fie
identică, prin eliminarea erorilor şi a greşelilor ce ţin de obiect, de subiect, de metode sau de
lipsa interdisciplinarităţii necesare.
Cercetările superficiale sau incomplete, lipsa de experienţă, raţionamentele greşite,
încrederea exagerată în fler şi intuiţie, ideile preconcepute, lipsa îndoielii, orgoliul sau
seducerea de către alte versiuni şi teze reprezintă totalitatea cauzelor erorilor şi greşelilor, în
final, ale nonconcludenţei judiciare.
Dar nonconcludenţă poate rezulta şi din informarea insuficientă a juristului privind
obiectivele cercetării medico-legale, nesesizarea valorii şi a limitelor unei expertize ştiinţifice,
a urgenţei sale, neexplorarea completă a versiunilor de anchetă.
Pentru expert, nonconcludenţă rezidă, alături de eroare şi greşeală, în lipsa de epuizare
a tuturor aspectelor speţei, luarea tale quale a datelor de anchetă, neepuizarea tuturor
tehnicilor de explorare, precum şi neglijarea datelor anamnestice ale părţilor, neargumentarea
ştiinţifică a tezei (versiunii) pe care a elaborat-o, elaborarea unor concluzii catagorice în loc
de concluzii probabile şi, invers, a unor concluzii probabile în loc de concluzii certe,
neformularea ştiinţifică a legăturii cauzale etc.

Consecinţe
Fără ca expertizele ştiinţifice să fie reconsiderate, valoarea de adevăr a probelor rezidă
în caracterul lor ştiinţific intrinsec şi în argumentarea ştiinţifică pendinte.
Independenţa şi autonomia expertului se vor exprima doar prin calitatea muncii sale,
motiv pentru care experienţa profesională este un corectiv al nonconcludenţei, conform
adevărului că „cine face greşeşte, iar cine nu face greşeşte şi mai rău".
La competenţa necesară a expertului se va adăuga şi onestitatea sa, dedusă din faptul
că „înainte de a trece pe sub arcul de triumf al profesionalismului, a trecut şi pe sub jugul lui".

16
 Dreptul justiţiei şi al părţilor la adevăr ştiinţific face expertiza deschisă opiniilor
ştiinţifice şi judiciare, confruntării cu alte probe, după ce ea s-a consumat în sensul
infailibilităţii sale prin „bătălia experţilor" în cadrul unui adevărat tribunal ştiinţific.
În final, se reţine şi faptul că antrenarea unei erori judiciare printr-o eroare expertală
implică şi repararea prejudiciilor, în conformitate cu Convenţia europeană privind apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor sale şi cu legile actuale.
În concluzie, de la raportul medicină/lege se impune extinderea preocupărilor la un
nou raport, ştiinţă (cunoaştere)/lege, fapt ce implică recunoaşterea funcţiei ştiinţei într-un
sistem de legi (Foucault) în care consumul de cunoaştere devine fundamental.
În contextul unui astfel de demers şi al unei atare metadeschideri ştiinţifice, medicina
legală încetează să mai fie auxiliară justiţiei şi capătă un statut ştiinţific propriu ce contribuie
la afirmarea adevărului judiciar.

Medicina legală, ştiinţă independentă, nu auxiliară justiţiei

Ştiinţa domină gândirea contemporană şi condiţionează major progresul social,
inclusiv cel judiciar. Se trăieşte într-un secol al ştiinţei şi logicii cercetării ştiinţifice (episte-
mologia) care ajută în lupta cu delincventa prin scăderea ratei sale (în urma descoperirii şi
soluţionării la timp a infracţiunilor) şi la elaborarea unor soluţii de lege ferenda (prin
incriminarea şi dezincriminarea faptelor antisociale consecutiv pericolului lor).
Caracterul de necesitate, universalitate şi certitudine caracteristic ştiinţei şi de impar-
ţialitate autocritică şi evitare a prejudiciilor caracteristic omului de ştiinţă (expertului)
influenţează procesul de scientizare a dreptului penal şi procesual penal prin puterea
(coeficientul) de adevăr (de ştiinţificitate) a faptului ştiinţific.

Epistemologia medico-legală şi epistemologia juridică

Puterea de adevăr a unei teze ştiinţifice o dă epistemologia (logica cercetării
ştiinţifice) şi ea se obiectivează în fiabilitatea adevărului judiciar. Pentru a convinge despre
această putere, proba ştiinţifică trebuie să se bazeze pe argumentare (demonstrare) şi pe logica
ştiinţifică (criteriologie). Prin epistemologia ştiinţei şi, inclusiv, epistemologia judiciară, se
ajunge la adevăr judiciar, care se caracterizează prin obiectivitate (lipsirea sa de subiectivism),
stabilit în condiţiile legii şi cu caracter de certitudine, în sensul concordanţei judecăţilor a
posteriori cu realitatea faptelor petrecute anterior. Mai mult, se cere ca acest adevăr să
satisfacă conştiinţa etico-profesională a expertului şi convingerea intimă a juristului.
Specificul cercetării rnedico-legale şi criminalistice rezidă în stabilirea adevărului
judiciar plecând de la efecte spre cauză, motiv pentru care, în teoria epistemologică a
corespondenţei, logica judecăţilor despre o faptă trebuie să fie concordantă (identică cu modul
cum s-a petrecut). Principiul adequatio rei intellectus obligă deci să se recurgă la metodele de
lucru specifice epistemologiei juridice, care se bazează pe următoarele paradigme:
- obţinerea unor evidenţe obiective prin criteriograme ştiinţifice din care rezultă
adevărul (de exemplu, certitudinea unui avort ca fiind posttraumatic o dau şase criterii, şi
anume existenţa sarcinii, existenţa avortului, realitatea traumatismului, intensitatea sa,
concordanţa de sediu şi filiaţia de simptome. Atitudinea psihică faţă de o faptă imputabilă se
deduce din criterii psihologice (discernământul şi reprezentarea consecinţelor faptei),
axiologice (starea sentimentelor morale), juridice (modul de comitere a faptei) etc. Atare
situaţii confirmă că adevărul corespondenţei faptă-judecăţi este singurul element ce atestă
adevărul judiciar. La această corespondenţă se va adăuga şi coerenţa ideilor (teoriilor)
elaborate cu alte idei (teorii) etc. ;
- evaluarea şi afirmarea adevărului judiciar obligă la testarea opiniilor prin conştiinţa
riscului de eroare, până la argumentarea îndoielii, prin probe cu martori, explorări încrucişate
de dublu control etc. ;
- expertul trebuie să aibă ca metodă de lucru necesitatea evitării erorilor fals pozitive
sau fals negative (curăţarea adevărului de erori) în vederea elaborării unui adevăr juridic
fiabil. Afirmarea adevărului obiectiv prin desubiectivarea sa, prin degrevarea sa de fapte

17
empirice, de factori de nonconcludenţă (necunoaşterea informaţiei juridice, neglijarea
interdisciplinarităţii etc.) nu trebuie să ignore nici atracţia expertului (cercetătorului) către
intuiţie şi fler, în locul cercetării epistemice. Neglijarea unor atare riscuri poate duce la supra-
sau subevaluarea tezelor afirmate, generalizări de fapte şi idei în diverse situaţii de fapt. Nu se
va neglija faptul că, în probleme juridice privind viaţa şi sănătatea omului, adevărul judiciar
este condiţionat în mod major de adevărul expertului (de exemplu, pruncucidere, vătămări
corporale, punerea în primejdie a vieţii, agresiuni sexuale etc.);
- logica cercetării ştiinţifice obligă ca în orice domeniu de activitate umană să se facă
numai afirmaţii ce pot fi dovedite ştiinţific, să se accepte o afirmaţie (concluzie, teză, teorie)
numai în baza puterii sale de argumentare, sub acest aspect orice cercetător fiind expus
riscului de failibilitate a concluziilor sale (Popper). Ca atare, nu există cercetători mari sau
mici, ci cercetători ce argumentează sau nu argumentează ştiinţific tezele elaborate. Să avem
în vedere faptul că valoarea unei probe ştiinţifice („puterea sa") rezidă în capacitatea ei de a
discrimina faţă de alte probe, fiind preferabil, sub aspect ştiinţific, să se ofere teze probabile
decât teze categorice şi neargumentate;
- concludenta şi pertinenţa probei, fiabilitatea sa constituie elemente esenţiale ale
formării convingerii intime a juristului, criterii de evaluare a probelor prin logica juridică
bazată pe informaţii primare suficiente, pe verificarea completitudinii lor şi deci pe valoarea
lor de adevăr. Sub acest aspect, probele ştiinţifice nu au o valoare ex ante, ci numai după
verificarea lor (expost).

Cerinţele probei ştiinţifice

Pentru formarea convingerii intime, o probă ştiinţifică trebuie, în spirit epistemologic,
să se desfăşoare şi să se realizeze ca o adevărată lucrare de cercetare ştiinţifică.
Există multiple situaţii procesuale în care expertizele ştiinţifice, deşi facultative, se
impun, în practică, drept obligatorii tocmai prin aptitudinea lor de a convinge despre adevăr
(numai în practica medico-legală, Ordonanţa nr. 1/2000 include 12 tipuri de expertize).
Din caracterul de universalitate, certitudine şi necesitate al ştiinţei, din caracterul său
de neutralitate decurg atribuţiile de lucru ale cercetătorilor (experţilor), precum independenţa,
imparţialitatea, lipsa prejudecăţilor, spiritul critic faţă de cercetările efectuate şi respectul
contradictorialităţii muncii (consimţământ la examinare, informare a părţilor despre rezultat,
dreptul experţilor propuşi de părţi de a asista la desfăşurarea cercetărilor etc).
Racordarea permanentă a logicii cercetării ştiinţifice la principiile şi spiritul de lucru
judiciar constituie elemente ce dau un plus de eficacitate concluziilor unor probe. Imun la
orice spirit de tarifare medievală a probelor, expertul, mai ales în condiţiile actuale, în care
ştiinţa aduce bioputere, nu trebuie să supraevalueze, dar nici să subevalueze rezultatul
cercetărilor sale. în acest demers, recurgerea la expertize complexe (mixte), formarea unor
experţi consilieri pe lângă marile instanţe judiciare etc. se vor impune cu beneficii în protecţia
justiţiabilului (a nu fi transformat din obiect de comunicare în obiect de informare).
În concluzie, un silogism actual ne obligă să considerăm că, dacă justiţia se bazează pe
adevăr şi adevărul cu coeficient maxim de validitate este adevărul ştiinţific, atunci justiţia
trebuie să se bazeze pe ştiinţă, pe probe ştiinţifice. Expertologia medico-legală se impune,
astfel, ca o ştiinţă a adevărului, ce contribuie la şi ajută justiţia în stabilirea adevărului
obiectiv, judiciar, excedând considerarea ei ca auxiliară justiţiei.
Faptul că medicina legală prin probe ştiinţifice este în măsură să ofere elemente de
adevăr pentru probarea elementelor infracţiunii (obiect, subiect, latură obiectivă şi latură
subiectivă) până la probarea unor situaţii particulare, cum ar fi legitima apărare, omorul
deosebit de grav etc., constituie încă un argument pentru rolul său în stabilirea adevărului
judiciar, adevăr care intră în sarcina juristului în evaluarea fiabilităţii sale finale.

(Bbliografie – Dr.Valentin Iftenie, dr.in stiinte medicale in Medicina Legala pentru Facultatile
de Drept, ed. Stiintelor Medicale)

18
(Bibliografie: Medicină Legală pentru Jurişti – Ghe. Scripcaru; Cătălin Scripcaru; Vasile
Astărăstoaie)
(Bibliografie – prof. Univ. Dr. Vladimir Belis – Medicina legala – Curs pentru Facultatile de
Stiinte Juridice, ed. Odeon, Bucuresti 1999)

19