Sunteți pe pagina 1din 7

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933,
Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a
fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă
scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de
frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste
sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă,
Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari,
precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion , un poet de o amplitudine, profunzime şi
intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi
poetici.

A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură


(1980).

Poetul, în propriile sale cuvinte

„Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală.”

„Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea,
mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.”

„Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic.”

„Este foarte greu să translezi în noţiune ceea ce nu are caracter noţional. Poezia nu are
caracter noţional, deşi foloseşte noţiunea ca şi cărămidă în construcţie. Sensul ei final este
un sens emoţional, metaforic şi vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului
este un lucru foarte la îndemână şi foarte păgubitor.”

Părinţii şi bunicii
Nichita, doar Nichita, cum este adesea pomenit de iubitorii şi admiratorii poemelor sale
— „Nichita, ce faci tu Nichita?”, m-a întrebat îngerul —

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, — „Ochiul ca o frunză de leuştean, a tatălui


meu ... ” — s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia acestuia genealogică are la origine ţărani
prahoveni veniţi la oraş, în Ploieşti, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foştii ţărani
prahoveni au devenit meşteşugari şi comercianţi ploieşteni, precum bunicul poetului,
Hristea Stănescu, specializat în producerea şi comercializarea unor ţesături grele de tipul
abalei.

Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, — „Mama mea, care m-a născut ... ” —, care era parte a
unei familii nobile din Rusia, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl
Tatianei, fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, a fost, printre altele, şi decanul
facultăţii de ştiinţe din cadrul Academiei Militare Imperiale Ruse.

Generalul Cereaciuchin, previzionând încă din 1915 „schimbarea lumii”, imensa


turbulenţă ce urma a fi provocată de bolşevici în Rusia, se refugiază discret şi rapid
împreună cu familia sa, formată din soţie şi două fete, în România, iniţial în Constanţa şi
ulterior la Ploieşti, unde se stabilesc.

Aici, în oraşul petroliştilor dar şi al geniului român al „răsului-plânsului”, Ion Luca


Caragiale, viitorii părinţi ai lui Nichita se vor întâlni şi căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician


rus şi al comerciantului român, Nichita (şi) Hristea Stănescu. Nimic, dar absolut nimic nu
este întâmplător.

Educaţie
În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Ion Luca Caragiale”
din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 - 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de
Filologie a Universităţii din Bucureşti.

Iubirile lui Nichita


În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar
cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea,
din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior,
fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie
şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .

Activitatea literară
1955 - Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte,
„fără mamă, fără tată”, într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare şi
publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doinea Ciurea
1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din
Cluj şi în „Gazeta literară” cu trei poezii.
1957-1958 - Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei
literare (director Zaharia Stancu).
1960 - La sfârşitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.
1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.
1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul
primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu, şi în
tensiunea relaţiei lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.
1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp.
1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor aparea integral însă
abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.
1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roşu vertical, antologia Alfa şi volumul de
poezii Oul şi sfera.
1969 - Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi
volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-şef adjunct al revistei
„Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
1970-1973 - Devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de
Nicolae Breban.
1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic şi a doua antologie din opera sa cu un titlu
neutru, Poezii. Susţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.
1971 - Apar în Iugoslavia două cărţi traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediţie bilingvă
de poezii inedite şi Nereci (Necuvintele).
1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni şi Măreţia frigului.
Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii
Scriitorilor.
1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.
1974 - În martie, de ziua lui, are o revelaţie a morţii sub forma unui îngrozitor tunel oranj.
1975 - Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul
internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder). Tipăreşte cea de-
a patra antologie a sa, Starea poeziei, în populara colecţie Biblioteca pentru toţi. Devine
publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa
Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.
1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae
Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă
o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după
vindecare.
1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul
„Mihai Eminescu” al Academiei Române
1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.
Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiţi,
traducător Ognean Stamboliev.
1980 - Propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru
literatură, alături de Elytis, Frisch, Senghor şi Borges. Premiul este acordat poetului grec
Odysseas Elytis. Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crişan in
colaborare cu Augustin Frăţilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord.
1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul
se internează la spitalul Fundeni.
1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri şi semne, subintitulat Recviem
pentru moartea tatălui este o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie
editorială.
În iulie se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora). Călătoreşte prin
Macedonia şi Iugoslavia, înainte să-şi fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în
Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de şase luni.
1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu solicită
directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării
Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu.
1983 - Ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se
declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50
de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.
Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul
unei călătorii în această ţară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia
medicilor.
Pe 12 decembrie, pe la miezul nopţii, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este
adus cu salvarea la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se
stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte sunt: „Respir,
doctore, respir”.
1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu
Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (iniţial Nichita Stănescu şi Aurelian Titu
Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii
Tineretului”, în 1983).
1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediţie
alcătuită, îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea, Bucureşti, Editura Românul, 1992.
2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare O viziune a sentimentelor,
traducător Ognean Stamboliev.

Critici despre Nichita Stănescu

Alexandru Condeescu
„ Între ctitorii unei culturi sînt descoperitori, inventatori şi exploratori. Nichita Stănescu
este un inventator, tip artistic la fel de rar ca întemeietorul. Experimentînd asupra lui
însuşi, el creează un cu totul alt spaţiu al sentimentelor decît cel îndeobşte cunoscut,
spaţiu al aventurii poetice unde limba se naşte din nou recreîndu-şi la rîndu-i vorbitorii. ”

Ştefan Augustin Doinaş


„ Nichita Stănescu se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv
artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea ştia ce
înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin
prea ... doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor,
pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de
flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de
sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al
spiritului.

Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război
mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei. ”

Eugen Simion
„ Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu
continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi
că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui
a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca
totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut ...”
NICHITA STANESCU - Universul poetic

Nichita Stănescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi creatori
de poezie modernă; ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la
Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.
Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment.
Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale
spiritului, spre geometrie şi fizică. Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia
românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui
Nichita Stănescu.
Poetul s-a situat într-o ascendenţă “nobilă”: prin tendinţa de a ajunge până la
esenţa liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelului
limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în
formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.
Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”.
Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul
vieţii”. De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre
cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia
poetului cu cuvântul. Poezii pe această temă: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta
poetică”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea
tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”.
Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine
proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine
proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba
verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.

Prima etapă - Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurile


romantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală.
În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”),
majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământatele
întâmplări alre fiinţei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiţiei fizice date.
Iubirea produce o senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană a
infinitului între pământ şi cer.
În poezia “Cântec”: “Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi / Tâmpla de stele, până
când / Lumea mea prelungă şi în nesfârşire / Se face coloană sau altceva / Mult mai înalt
şi mult mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de
izbândă a sunetului şi a luminii”. Iubirea este o stare lirică complexă, este o ieşire din
somn, motivul fundamental fiind cel al răsăritului: “Soarele saltă din lucruri strigând /
Clatină muchiile surde şi grave.” (“O călătorie în zori”).

A doua etapă - Lirica necuvintelor, maturităţii creatoare începe cu volumul


“Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stănescu se abstractizează, viziunea asupra
spaţiului şi timpului se schimbă.
Poemul “Enghidu” este un poem despre moarte. Pierzându-şi prietenul Enghidu,
uriaşul Ghilgameş descoperă sentimentul morţii, necunoscut până atunci. Poetul, din
perspectiva abstractă a durerii dă o definiţie afectivă a timpului: “trecerea durerii în
trecerile timpului”. Timpul este o absenţă care crează şi o creaţie care nu se poate numi:
“Ceea ce nu e, fără de margini este / Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind /
Cărora Timp le spun / [...] / Ceea ce nu e, fără Timp este, ca amintirea / E asemenea
văzului mâinilor / Asemenea / Auzului ochilor”.
Miturile nu apar doar cu sensurile lor iniţiale, cu sunt un pretext pentru a
transmite o stare lirică complexă. În poemul “Enghidu” este un pretext pentru a comunica
durerea generată de scurgerea ireversibilă a timpului, scurgere care înseamnă moarte.
În poemul “Către Galateea”, poetul reînvie mitul Galateei, care este atât opera cât
şi femeia neîndurătoare. Creatorul modern cere îndurarea de a fi de la cea creată de el.

Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu.
Poetul dezvoltă un număr de raporturi care delimitează poezia şi existenţa poetului.
Punctul de plecare este criza de natură existenţială pe care poetul încearcă să o
depăşească prin meditaţie. Stilul acestor poezii este solemn şi ermetic, ex. “Elegia
întâia”: “Totul este inversul totului / Spune Nu doar acela / Care îl ştie pe Da / Însă el
care ştie totul / La Nu şi la Da are foile rupte” (Nu poţi nega ceva ce nu cunoşti; pe
măsură ce cunoşti mai mult eşti mai conştient de relativitatea lucrurilor sale).
De fapt, elegiile sunt “definiţii” filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale
ale existenţei poetului. În elegii tema este suferinţa de diviziune, tânjirea după unitate:
“Durere a ruperii în două a lumii / Ca să-mi pătrundă prin ochii, doi / Durere a ruperii
în două a sunetelor / Lumii, / Ca să-mi lovească timpanele, două” (“Elegia 4”).
Refacerea unităţii primordiale nu este posibilă până când poetul nu va şti limba ierbii, a
sâmburilor, a stelelor.
În “Elegia a 10-a”, poetul îşi exprimă dorinţa de a atinge prin intermediul gândirii
poetice neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, deci de a exprima inexprimabilul. Spiritul
suferă de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul: “Dar
eu nu sunt bolnav. Sunt bolnav / De ceva între auz şi vedere / De un fel de ochi, un fel de
ureche / Neinventată de ere.”. Această aventură spirituală se încheie prin acceptarea
realului, prin întoarcerea la lumea fenomenală.
În ultima elegie, poetul exprimă întoarcerea propriul pământ: “A fi în lăuntrul
fenomenelor, mereu / În lăuntrul fenomenelor / A fi sămânţă şi a te sprijini / De propriul
tău pământ”. Poetul reia această temă în volumele următoare, “Alfa” şi “Oul şi sfera”.

În volumul “Laus Ptolemei”, cele două căi de cunoaştere poezia şi matematica,


care apar şi în lirica lui Barbu tind să fie reduse la limbajul unic iniţial şi iniţiatic.
Principala temă a acestui volum este refacerea simbolurilor.
În volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor şi
anume privirea din afară într-o intenţie nouă de stăpânire a universului. Poezia este
“ochiul care plânge, lacrima celui care trebuie să fie fericit”.

În ultima etapă, numită lirica frigului, tema fundamentală este moartea. Volumele
de poezii din această etapă sunt “Măreţia frigului”, “Noduri şi semne”, “Epica Magna”,
“Operele imperfecte”. Moartea este o experienţă limită, însemnând întoarcerea în mit, în
necuvânt. Moartea este o încheiere metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în
spaţiul cunoaşterii.
Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu
este “o pădure de simboluri”. Ca toţi marii poeţi, Nichita Stănescu a fost fascinat de
esenţe, de ceea ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat să pătrundă
dincolo de lumita cunoaşterii, descoperind că tainele nu se lasă învinse, nu-şi divulgă
nucleul intim.
Poetul a avut însă vocaţia de a pătrunde impenetrabilul, de a-şi închipui realităţi
indefinibile. De aici frecvenţa în vocabularul său a cuvintelor construite cu prefixul ne,
acestea valorificând simultan o afirmaţie şi o negaţie.
Întreaga sa lirică pendulează între polii centralizatori, între da şi nu, între lumină
şi întuneric, între iluzie şi real, între stare de veghe şi stare de vis. Modernitatea şi
valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic. Poetul
conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: “Numai cuventele
zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să
privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Limbajul său poetic este abstract, bazat
pe metaforă şi parabolă.
În volumul “Cartea de recitire”, poetul distinge trei moduri de a crea poezia:
• fonetic - bazat pe sonoritatea sunetelor, pe aliteraţie
• morfologic - bazat pe mobilitatea cuvântului, la fel ca la Arghezi
• sintactic - bazat pe construcţiile sintetice ca în cazul lui Barbu.
Nichita Stănescu experimentează un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor
existenţiale. El realizează mutaţii de sens prin consstrucţii sintactice aparent absurde, prin
schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (văzul mâinilor).
La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stănescu este o ţesătură de noduri
şi semne. Semnul este sensul convenţional al cuvântului, iar nodul este nucleul semantic
al cuvântului poetic.