Traditionalismul reprezinta o maniera de creatie prin care se ilustreaza valorile ce

intra in sfera specificului national, dezvaluind o viziune originala asupra

trecutului, asupra existentei, care este asezata sub semnul unor repere
autentice.
Poezia lui Vasile Voiculescu se impune in perioada interbalica printr-o traiectorie
spectaculoasa de la ecourile pasoptiste ale inceputurilor la traditionalism si la
modernism, cunoscand nuantari si redefiniri permanente. Debutand sub semnul
semanatorismului, tendinta ilustrata prin surprinderea universului rural sau a
eroismului primului razboi mondial, poetul se orienteaza spre formula
gandirismului in volumul Parga ce marcheaza o innoire a expresiei si o
spiritualizare a imaginarului/. Indepartarea de pastelul traditional si de alegoriile
facile determina interpretarea scenelor si a motivelor biblice ce devin pretexte
ale meditatiei lirice potentand zbuciumul omului aflat in cautarea divinitatii si a
cunoasterii.
Inclusa in acest volum, poezia In gradina Ghetsemani evidentiaza aceasta
tendinta a creatiei lui Vasile Voiculescu, tema religioasa a acesteia permitand
deschideri reflexive prin durprinderea dualitatii trup-suflet, material-spiritual.
Textul valorifica episodl biblic al rugaciunii lui Iisus din gradina Ghetsimani in
noaptea dinaintea crucificarii. Punctul de plecare pentru ilustrarea dualitatii lui
Hristos il constituie Evanghelia dupa Luca, in care se accentueaza suferinta
sufleteasca.
Titlul, ca element de paratextualitate, constituie o cheie in descifrarea mesajului
poetic. Acesta indica un topos biblic, Ghetsemani insemnand in limba ebraica
locul unde se strivesc maslinele. Substantivul gradina denumeste un spatiu
propice meditatiei, retragerii in sine, dar si al rugaciunii si al ispitei.
Poezia cuprinde patru catrene, iar structurarea imaginarului poetic reliefeaza
natura duala a lui Iisus, oscilatia intre ezitare, teama, indoiala, neliniste si
asumarea sacrificiului care presupune depasirea acestor stari. Viziunea lui Vasile
Voiculescu asupra suferintei fapturii christice se dezvaluie in trei secvente ce
marcheaza cresterea in intensitate a zbuciumului si potentarea acestuia prin
proiectarea in planul naturii.
Prima strofa reda imaginea lui Iisus a carui drama este proiectata intr-un timp
mitic prin verbele la imperfect nu primea, se-mpotrivea, curgeau, ce
ilustreaza latura umana marcata de lupta cu un destin inspaimantator. Epitetul
metaforic sudori de sange si comparatia chipu-i alb ca varul sugereaza
suferinta intensa asociata cu dimensiunea umana si puncteaza totodata latura
divina. Discursul compune imaginea iconica, prezentand drama interioara,
tragismul ilustrat de inchiderea spiritului divin in trupul limitat. Ultimul vers
proiecteaza suferinta in planul cosmic prin imaginea dezlantuirii stihiilo,
evidentiind reverberatiile disperarii.
Cea de-a doua secventa dezvolta semnificatiile zbuciumului, potentand drama
fiintei christice. Constructia o mana nendurata se constituie intr-o metonimie
ce sugereaza vointa divina neclintita ce a trasat un destin necrutator, care desi

este de exceptie, sta sub semnul unor obstacole si a suferintei. Semnificatia

paharului, simbol biblic preent in prima strofa se dezvolta prin termenii cupa si
bautura prin care se ilustreaza motivul jertfei ce are menirea de a aduce
izbavirea de pacate. Dramatismul conditiei christice este sugerat de valoarea
superlativa a epitetelor mana nendurata si grozava cupa. Hiperbola din
versul Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa exprima o constientizare a
propriului drum, necesitatea de a actiona conform celor stabilite, amplificand
astfel suerinta care ia nastere din conflictul dintre latura umana si latura divina.
A treia strofa surprinde o alta etapa a sublimarii fiintei prin asumarea
sacrificiului. Constructiile oximoronice redau imaginea infamei bauturi sub
forma unui jc dintre esenta si aparenta ce ilustreaza ideea ca bucuria mantuirii
se ascunde in realitatea cruda si nemiloasa. Versul final Batanduse cu Moartea,
uitase de Viata concentreaza sensul luptei christice, moartea trupului devenind
o conditie a dobandirii vietii de apoi.
In ultima secventa apar elemente expresioniste prin proiectarea suferintei in
cadrul natural. Efectele mortii sunt redate prin imagini apocaliptice ce
evidentiaza dezordinea (vraistea gradinii) si perturbarea echilibrului (se
framantau maslinii). In al treilea vers, metafora batai de aripi confera
ambiguitate discursului, putand face trimitere la ingerul mantuirii sau la ingerul
mortii. Sugestia thanatica este intarita prin imaginea ulii, a caror miscare
circulara pune in lumina ciclicitatea existentei.
In ceea ce priveste limbaul poetic, viziunea traditionalista este sustinuta prin
termeni regionali si arhaici: sterlici, vraistea, pe branci, tihna. Tragedia
omului aflat in lupta cu limitele se cu sinele este dezvoltata prin campul
semantic pahar-cupa-infama bautura prin care se contureaza motivul
jertfei. Imperfectul si gerunziile au valoare durativa, amplificand starile si trairile.
La nivel stilistic, se remarca prezenta unor imagini sugestive realizate prin
epitete (mana nendurata, grozava cupa), comparatii (chipu-i alb ca varul),
metafore (batai de aripi), oximoron (Si sub veninul groaznic simtea ca e
dulceata) si hiperbola (Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa). Textul respecta
canoanele prozodice, fiind structurat in patru catrene cu versuri de 14 silabe cu
rima incrucisata si ritm iambic.
Poemul lui Vasile Voiculescu redimensioneaza, in opinia mea, mitul biblic printr-o
viziune ce accentueaza tragismul suferintei fapturii christice, prin sublinierea
zbaterii permanente intre latura umana si latura divina.
In concluzie, poezia In Gradina Ghetsemani este traditionalista prin apelul la
sursa de inspiratie religioasa, coordonata a liricii gandiriste, prin lexicul poetic
marcat de numeroase arhaisme si regionalisme sugestive si prin versificatia
canonica. Opera se individualizeaza prin elemente de factura modernista,
reprezentate de accentele expresioniste din ultima strofa ce potenteaza prin
imagini apocaliptice drama fiintei christice.