Marcel Tolcea

Interviul de presă scrisă

Ghid practic

Editura Augusta
 Introducere

Într-o formă mult prescurtată şi într-o altă organizare didactică,

această lucrare dedicată interviului a apărut în primul volum al Manualului
de jurnalism, sub coordonarea Profesorului Mihai Coman, la Editura Polirom, în 1997,
cu titlul neutru Interviul. De asemenea, capitolul cu privire la redactarea
interviului preia o parte din secţiunea Principii de redactare a textului
jurnalistic din volumul al doilea al Manualului de jurnalism, apărut în 1999, tot
la Polirom. Şi la această secţiune au fost adăugate numeroase
elemente de practică şi teorie care au îmbogăţit şi nuanţat textul
iniţial.
Cartea de acum a cunoscut mai multe etape de concepţie şi de
redactare asupra cărora voi insista în cele ce urmează din raţiuni pur
didactice. Astfel, în al doilea an de predare la Secţia jurnalistică a
Facultăţii de Litere, Istorie şi Filosofie a Universităţii de Vest am început
să lucrez la o primă schiţă de curs. Accentul era pus mai ales pe partea
teoretică — pe concepte cum ar fi „dialogalul” sau „erotetica” — în
dauna practicii. După un semestru de teorie ce avea mai mult sau mai
puţin legătură cu meseria de jurnalist, am fost întrebat cum se face,
totuşi, un interviu. Acea întrebare — care era cea mai bună întrebare
ce mi se putea adresa ! — mi-a “revelat” rostul unei lucrări
universitare despre interviu adresate studenţilor : cel de vademecum,
adică de ghidare pas cu pas. Ceea ce înseamnă că mi-am asumat şi
pleonasmul din subtitlul cărţii, Ghid practic.
Parcurgerea primelor lucrări din bibliografia americană sau
engleză a însemnat o nouă lămurire în acelaşi registru al adecvării
didactice. Pradă unei prejudecăţi intelectualiste, la început nu am
înţeles de ce respectivele lucrări străine ofereau o serie de informaţii
care, pe de o parte, mi se păreau evidente iar, pe de altă parte, se
adresau unor persoane care nu aveau nici mai vagă idee despre
interviu. Apoi mi-am dat seama că, mai întâi, premisa actului educativ
este că toţi subiecţii pornesc de la acelaşi nivel şi că, în al doilea rând,
tocmai gesturile reportericeşti cele mai evidente sunt neglijate.
Ca să fiu mai explicit, nu se poate preda ceva clar dacă nu se
începe chiar cu... începutul, adică cu noţiunile cele mai simple, care
pot fi familiare unui anumit procent din studenţi, dar care pentru alt
segment sunt necunoscute. În “filosofia” pedagogică americană, chiar
dacă acest segment este reprezentat de un singur subiect,
covârşitoarea majoritate ar trebui “sacrificată” şi în numele egalităţii
şanselor.
Cât despre ignorarea gesturilor jurnalistice evidente, verificarea
corectitudinii numelor sau a unor sigle, concepte este cea mai
frecventă amnezie. Atunci când spui în faţa unui amfiteatru că felul în
care se scrie numele protagoniştilor trebuie verificat cu atenţie, observi
de îndată zâmbete îngăduitoare şi aproape că citeşti un scepticism
accentuat: “Pentru lucrurile astea evidente am venit noi aici?”
Al doilea lucru care ar trebui spus în aceste rânduri se referă la
apariţia — în intervalul care a trecut de la apariţia primului volum al
Manualului de jurnalism — a câtorva studii şi cărţi româneşti despre
interviu precum şi a unor traduceri. Este vorba, mai întâi, despre cartea lui
Tudor Vlad, Interviul. De la Platon la Playboy, apărută la editura Dacia,
aproape concomitent cu Manualul sus-citat. Apoi, la începutul anului
1997, editura “Augusta” tipărea Interviul, un dialog specializat, de Mariana
Cernicova, iar în 1998, aceeaşi editură Polirom oferea publicului
traducerea unui excelent ghid practic pentru presa scrisă, Jurnalistul
universal, de David Randall.
Cele trei cărţi — intrate în bibliografia obligatorie a examenului la
facultăţile unde predau — au însemnat nu numai noi unghiuri de
abordare a interviului în presa scrisă, dar şi unele adaosuri ori
reconsiderări teoretice. Care au fost, de altfel, şi rezultatul discuţiilor
de la orele de curs şi seminar unde am constatat că era nevoie de
unele precizări suplimentare şi, mai ales, de exemplificări.
Ca şi în cazul “scheletului” pe care a fost construit cursul, şi
aceste adăugiri au fost gândite ca un vademecum, ca un instrument
practic, având un rol mai degrabă de călăuză decât de reflecţie
teoretică.
Ceea ce nu înseamnă că autorul acestor rânduri nutreşte naiva
credinţă că, la finele unui semestru dedicat interviului, studentul va şti
să facă ireproşabil un interviu. Este evident că, acum, studenţii vor
învăţa mai întâi cum NU se face un interviu, ce întrebări NU se pun, ce
NU trebuie tăiat în procesul de editare etc. Anii de meserie şi
experienţa publicistică vor fi cei mai buni dascăli pentru desăvârşire.
Dar, la fel cum se întâmplă la şcoala de şoferi, mai întâi trebuie
învăţate regulile de circulaţie şi manevrele corecte.
Last but not least, ar trebui să spun că sunt oarecum disconfortat de
faptul că majoritatea greşelilor sau abaterilor de la normă au fost
preluate din presă (chiar de la jurnalişti cu experienţă) şi nu sunt
exemple construite ad-hoc. Nu am năzuit să le dau lecţii colegilor de
breaslă şi, după cum se va vedea, numele autorilor nici nu este
menţionat. Fără ipocrizie, aş vrea să scriu la finele acestei Introduceri,
că socotesc presa românească, la zece ani de libertate, încă în faza
puberă, iar pe autorii de interviuri îi văd — într-o proporţie
îngrijorătoare — doar colportori de şuete, conversaţii amabile sau chiar
banale trăncăneli. Consecinţele unei asemenea stări se răsfrâng de
îndată în social. Şi am să mă alătur unei observaţii pesimiste a lui Dan
Pavel ce observa că “într-o cultură politică în care ziariştii nu ştiu să
pună nici măcar cele şase întrebări elementare, iar politicienii nu ştiu şi
nu vor să, dar probabil că nici nu pot măcar să răspundă la întrebările
care li se pun, este greu de crezut că au rost interviurile şi talk-show-
urile”. (Cine, ce şi de ce? Interviuri despre politică şi alte
tabuuri, Polirom, Iaşi, 1998.)
Înainte de asta, politologul român a mai observat un fenomen
care subliniază cu precizie importanţa interviului şi, deci, a oricărui
demers ştiinţific cu acest subiect: prin omniprezenţa sa, interviul a
devenit în România o formă secundară de cultură (subl. m., M.T.), fiind,
în schimb, principala formă publicistică. O provocare căreia, împreună,
ne vom strădui să îi răspundem.
 Autorul

P.S. Doresc să îi mulţumesc Profesorului Mihai Coman pentru

sugestiile sale şi pentru a mă fi încurajat să scriu această carte.
Profesorului I. Funeriu — de a cărui protectoare prietenie mă bucur — îi
sunt profund recunoscător pentru acribia cu care a citit prima ediţie a
cărţii şi mi-a semnalat o mulţime de greşeli ori inadvertenţe stilistice.
De asemenea, ţin să precizez că unele exemple, mai ales din
presa locală, le datoresc studenţilor cărora le-am îndrumat, pe
parcursul anilor, lucrările de licenţă.
 Capitolul 1
De la conversaţie la demersul investigativ

Am să încep cu un loc comun : interviul este un gen proteic, greu

de definit!
Îndeobşte, aşa îşi cauţionează unii autori câteva neajunsuri : lipsa
de profunzime a demersului teoretic, fragilitatea bibliografiei,
incapacitatea de a sintetiza şi de a extrage semnificaţii, teama de a nu
propune un unghi exclusivist etc. Nu ştiu dacă mă fac vinovat de toate
acestea sau, mai precis, nu ştiu de câte din cele de mai sus mă fac
vinovat la rându-mi. Cert este că, la finele a câţiva ani în care m-am
ocupat îndeaproape de interviu şi am încercat să îl explicitez
studenţilor mei, nu mai sunt prea sigur în ceea ce priveşte o definire
exactă a domeniului. Cert e că am nostalgia unui anume exclusivism
cu privire la catagrafierea destul de riguroasă pe care, la un moment
dat, am crezut că o pot desena. De la acel moment s-au întâmplat
destule şi infailibilitatea epistemologică cu care mă înarmasem iniţial s-
a nuanţat până la un anume scepticism cu privire la „unitatea” genului.
Recunosc, unele „semnale” mi-au venit chiar de unde mă aşteptam cel
mai puţin, adică de la cercetătorii americani. Ca să nu citez decât două
exemple ilustre, Daniel Boorstin califică interviul drept un
„pseudoeveniment”, iar pentru George Garett interviul este „un semn
al tristeţii noastre”. Un „pseudoeveniment”, fiindcă în interviu lucrurile
se întâmplă aşa cum se întâmplă deoarece există o anume voinţă, iar
procesul de selecţie a interlocutorilor este complet aleatoriu. Un „semn
al tristeţii”, fiindcă prin interviu nu facem altceva decât încercăm să
atingem realul, adică autenticul, iar interlocutorii noştri nu sunt altfel
decât noi, ci doar poate puţin mai inteligenţi şi, desigur, mai norocoşi
(John Brady, 1977).
Şi ce să mai sper, de pildă, la capătul demersului meu, atunci
când citesc, într-o carte de interviuri cu Marin Preda, că „un bun
interviu e, într-un sens, o dovadă a neputinţei de a comunica”?! Poate
că ar trebui să reţin, în contrabalans, opinia aceluiaşi autor, Florin
Mugur, conform căruia interviul ar fi o „formă degradată a
spovedaniei” sau, aprecierea lui Nicolae Manolescu : „o spovedanie
provocată” (Florin Mugur, 1973).
Dar nu spre o perspectivă larg antropologică se vor îndrepta
rândurile de faţă, nu spre o abordare scrutătoare şi, în fond, cârtitoare
se va concentra cartea de faţă. Dimpotrivă, cred că alegerea unui
atare subiect trădează un optimism epistemologic incurabil fiindcă
interviul este genul — dacă îmi permiteţi această metaforă desuetă —
cel mai viu. Şi cel mai complex, aş adăuga imediat, de vreme ce
presupune, aşa cum se va vedea, în afara instrumentarului jurnalistic,
o serie de calităţi şi achiziţii ce-l apropie pe intervievator (scuzaţi
barbarismul!) de psiholog, actor, procuror, ofiţer de Poliţie, chiar de
preot.
Un gen proteic, spuneam, fiindcă putem sesiza de îndată ce
deosebire se cască, de pildă, între un interviu de presă scrisă şi un
talk-show! Ce deosebire între calităţile unui reporter de ziar şi, să
zicem, Larry King! Dacă primul are, exagerând uşor, eternitatea de
partea sa, al doilea evoluează în spaţiul unei miimi de secunde. Dacă
primul este omul din umbră, al doilea stă pe picior de egalitate cu
invitaţii săi. Şi ce invitaţi!
Sau ce deosebire între un interviu politic, să spunem, şi unul
sportiv sau cultural. Dacă în primul caz nu avem, niciunde în lume, un
public calificat să sancţioneze interlocutor şi jurnalist deopotrivă pentru
minciună sau fuga de la esenţă, în al doilea caz competenţa publicului
este extrem de apropiată — dacă nu chiar mai mare! — de cea a
reporterului.
Şi totuşi, există o mulţime de elemente comune interviului, fie ele
de presă scrisă, audio sau video, fie el cu tematica cea mai diversă.
Aceste elemente o să încercăm să le identificăm în cele de mai jos,
însă nu dinspre interviul profesionist, ci pornind la drum, pas cu pas,
dinspre ceea ce ar trebui să conştientizeze şi să facă un începător în
cele ale interviului de presă scrisă.
*
În 1990, la puţin timp după ce am obţinut banii necesari înfiinţării
unui săptămânal de informaţie, am organizat un concurs pentru
ocuparea posturilor de redactori. Au venit destui candidaţi cu care am
avut o discuţie înaintea probelor propriu-zise. Majoritatea, în clipa în
care li s-a comunicat că aveau de făcut un interviu şi un reportaj până
a doua zi, au întrebat : „Cu cine TREBUIE să facem interviul?”.
În această întrebare se află cel puţin două lucruri extrem de
importante pentru înţelegerea corectă a meseriei de jurnalist : un bun
reporter nu aşteaptă să i se spună pe cine are de intervievat şi, în al
doilea rând, un interviu NU ESTE rezultatul unui capriciu redacţional, ci
rezultanta mai multor condiţii, dintre care contextul este imperativ. Cu
alte cuvinte, în întrebare se află cuprinsă confuzia — abundent
ilustrată de presa românească — dintre „discuţie„ şi „interviu„, pe de o
parte, şi, pe de alta, dintre „interviul de documentare” şi „interviul
propriu-zis„.

„Este abuziv — scrie Michel Voirol — să numim <interviu> nişte

simple vorbe aruncate într-o doară, o declaraţie făcută undeva în pripă
chiar de o personalitate sau o discuţie chiar mai amănunţită cu un
specialist într-un domeniu de strictă specialitate. Primele sunt simple
conversaţii, apoi avem de-a face cu declaraţii şi, în fine, cu o
întrevedere documentară”. (1993)

Cel dintâi lucru important pe care un „ucenic” jurnalist este necesar

să îl înţeleagă este că
NU ORICE DISCUŢIE CU O PERSOANĂ PUBLICĂ SAU CHIAR O
PERSONALITATE A VIEŢII PUBLICE ESTE UN INTERVIU. ADICĂ NU ORICE
CONVERSAŢIE CU ASEMENEA INTERLOCUTORI ESTE SUSCEPTIBILĂ DE
A FI MEDIATIZATĂ NUMAI DATORITĂ IMPORTANŢEI INTERVIEVAŢILOR!

Dacă ar fi atât de simplu, rolul reporterului s-ar rezuma la cel de

simplu înregistrator, iar întrebările sale nu şi-ar mai avea rostul. În
acest sens, Ken Metzler dă o definiţie interviului a cărei ultimă parte
vorbeşte despre rolul decisiv al... cuplului pe care îl formează cei doi
protagonişti ai dialogului :
„Interviul este o conversaţie, de obicei dintre două persoane,
pentru a obţine informaţie în beneficiul unei audienţe nevăzute.
Interviul este adesea un schimb (subl. aut.) informaţional ce poate da
naştere unui nivel de înţelegere la care nici una dintre părţi în parte nu
ar avea acces” (Ken Metzler, 1986).

AŞADAR, PUTEM SPUNE CĂ INTERVIUL ESTE, ÎNAINTE DE TOATE, O

CONVERSAŢIE CU UN DEMERS INVESTIGATIV (Michel Voirol, 1993).

Alte definiţii minimale şi nuanţări :

Encyclopædia Britannica dă trei sensuri cuvântului interviu, primul
dintre ele, paradoxal, referindu-se la întrevederea pentru angajare. Al
doilea descrie discuţia dintre două sau mai multe persoane şi, în fine,
sensul publicistic, adică transcrierea unei asemenea discuţii.
 „Orice situaţie în care un reporter îi adresează cuiva întrebări
este, într-un anume fel, un interviu”, defineşte la modul general
George A. Hough, însă identifică cu exactitate cauza interesului pentru
acea categorie de interlocutori : ştiu lucruri aparte, sunt experţi şi au
influenţă”. (1995)

Primul dicţionar mediatic în limba română începe prin a defini

interviul ca fiind cea mai importantă tehnică prin care se culege
informaţia, pentru ca apoi să fixeze interviul ca gen : „Dialog în care în
mod ideal, jurnalistul pune întrebări iar interlocutorul său (sursa)
răspunde” (Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbâie, 1998).

Interviul este o formă organizată a dialogului, am putea formula ad-hoc o

definiţie generală. Dacă dialogul este o specie aparte a expresiei
filozofice şi, mai târziu, literare, vom fi uimiţi să constatăm că o
reflecţie asupra nuanţelor ce le presupune dialogul a existat încă din
debutul secolului trecut. Astfel, Joseph de Maistre1 face distincţia — în Les Soirées
de Saint-Pétersbourg — dintre conversaţie, dialog şi convorbire. Diferenţa
dintre convorbire şi conversaţie e ca şi aceea dintre ordine şi,
respectiv, dezordine : conversaţia presupune un subiect, grav de
preferinţă, subordonat regulilor artei dramatice ce nu admit deloc un al
patrulea interlocutor.

Unii cercetători americani au pus un accent care ni se pare că

lărgeşte aria de înţeles a interviului. Astfel, ei definesc interviul, mai
întâi, ca proces dialogal, de la persoană la persoană, cu scop
premeditat, având ca finalitate nu numai un schimb de opinii, de
păreri, ci şi de comportamente (Charles J. Stewart, Willliam B. Cash Jr., 1976).

Un sens al cuvântului interviu care apare destul de rar în lucrările

1 1753-1821, gânditor de dreapta, regalist, profet al Statelor Unite ale Europei.

de specialitate este cel de instrument de cercetare mai ales în câmpul
disciplinelor umaniste. Dan Pavel, de pildă, arată cum, în Statele Unite
ale Americii, „profesorii noştri ne-au încurajat să nu mai avem doar o
înţelegere livrescă a politicii, ci să realizăm interviuri cu policy-makers,
deci exact cu politicienii activ implicaţi în evenimente” (1998). Se
înţelege că nu avem de-a face aici cu chestionarele/interviurile de
sondare a opiniei publice, ci cu interviuri jurnalistice al căror demers
este unul mai accentuat lămuritor.

D. Ferguson şi J. Patten (1982) consideră că ziariştii sunt aceia

care determină tipul de interviu, în funcţie de ceea ce vor să afle : pot
dori să obţină informaţii pentru un interviu propriu-zis sau pot avea
nevoie de informaţii, fapte sau opinii, pentru a realiza un interviu-
portret al persoanei intervievate. De aceea, faptul că ziariştii conduc
interviul, prin păstrarea ritmului şi a temei acestuia, face ca interviul să
se diferenţieze de o relatare, o discuţie, o comunicare, o declaraţie sau
o conferinţă de presă.

Dacă definiţia de mai sus a lui Voirol ne scapă de o primă

„superstiţie„ a jurnalistului debutant, cea a PREZENŢEI DE
AUTORITATE, ea nu e de natură să ne arate OPORTUNITATEA luării unui
interviu sau cea a mediatizării unui dialog deja înregistrat.
 Capitolul 2
Etapele elaborării unui interviu

A. Primul pas. Ce alegem mai întâi : tema interviului sau persoana?

Pentru a răspunde la această întrebare, să încercăm să lămurim :

Care sunt criteriile ce determină ca unei persoane sau
personalităţi să i se ia un interviu într-un anume moment şi nu în altul?
Sau acest lucru se face la voia întâmplării?
De ce nu în orice moment opinia publică NU este interesată să
citească un interviu cu, să spunem, primarul?
De ce, adesea, este de ajuns ca ea să fie informată de ceea ce
face primarul prin intermediul unei ştiri sau al unui articol şi nu prin
intermediul unui interviu?

De regulă, publicaţiile care cultivă acest gen jurnalistic au grijă ca

interviurile ce apar în paginile lor să fie în legătură cu interesul cel mai
accentuat al opiniei publice faţă de un anume aspect al actualităţii. Asta
înseamnă că tema interviului precedă alegerea persoanei!
De pildă, în cazul unei epidemii, sunt solicitaţi fie ministrul
Sănătăţii, fie o autoritate în domeniu. În cazul urcării preţurilor —
ministrul Muncii şi al Protecţiei Sociale, în cazul unei recrudescenţe a
activităţii infracţionale — ministrul de Interne sau al Justiţiei ş.a.m.d.
 Sigur că jurnaliştii de la presa regională vor intervieva
reprezentanţii în teritoriu ai autorităţii centrale. După cum, un bun
jurnalist „local” va şti să determine interesul pentru un interviu cu
rudele sau prietenii din zonă ai unui personaj „la ordinea zilei” sau ale
unei vedete care tocmai este în centrul atenţiei.

„Orice interviu trebuie să-şi propună un scop clar şi cu specific

jurnalistic. El trebuie luat unui anumit interlocutor şi într-un anumit
moment. Trebuie acordată mare atenţie pentru a nu fi invitaţi oameni
doar pentru simplul fapt că sunt eroii principali într-o ştire curentă, fără
a avea o idee clară şi concludentă despre ceea ce vrem să aflăm de la
ei. În mod normal, un interviu trebuie să exploreze subiectul într-un
mod inedit” (Michael Cherkaland, 1994).

Există şi un „calendar” al interesului public pentru anumite teme :

toamna, când precipitaţiile sunt adesea excedentare iar pânza apei
freatice poate creşte alarmant, un interviu cu cei ce gestionează
asigurarea apei potabile va suscita un interes general.

În Franţa, de pildă, momentul stoarcerii strugurilor determină o

mare emotivitate printre ecologişti, şi nu numai, în ceea ce priveşte
ipoteticele deversări în apele naturale. Prezenţa susţinută a
specialiştilor de la protecţia mediului în faţa camerelor de filmat este,
în acele momente, pe deplin explicabilă.

Canicula verii cere sfaturile unui medic dermatolog, iar poleiul şi

gheţuşul hibernal aduc de regulă în prim-plan Poliţia rutieră.

Nu totdeauna însă tematica devansează opţiunea faţă de

persoană. De îndată ce o celebritate soseşte într-o localitate oarecare
sau chiar în capitală, de pildă, reporterii se vor îmbulzi să îi solicite
declaraţii, interviuri. De cele mai multe ori însă interlocutorul nu vă
spune decât amabilităţi ori banalităţi, poate şi pentru că întrebările
reporterului nu sunt cele mai potrivite. Este greu de răspuns la
întrebări cum ar fi „Cu ce sentimente / gânduri veniţi în România?”
sau — încă şi mai stângaci — „Sunteţi pentru prima oară în România?”

ESTE EVIDENT CĂ DATORIA REPORTERULUI ESTE DE A OBŢINE

INTERVIUL DORIT, ÎNSĂ ROLUL EDITORULUI CONSTĂ ŞI ÎN A NU
PROGRAMA INTERVIURILE NEREUŞITE, ADICĂ ACELE INTERVIURI DIN
CARE NU AFLĂM NIMIC NOU, INTERESANT, SEMNIFICATIV, LĂMURITOR!

UNEORI, ASEMENEA INTERVIURI SE POT TRANSFORMA ÎN ŞTIRI

DEZVOLTATE. ACEASTA POATE CONSTITUI ŞI UN TEST FOARTE BUN ÎN
LEGĂTURĂ CU EPUIZAREA ASPECTELOR ESENŢIALE : CINE, CE, UNDE,
CÂND, CUM, DE CE.

Excepţie fac vedetele hipermediatizate ale căror declaraţii, opinii

sunt aşteptate de public indiferent de banalitatea lor. Când Michael
Jackson declara la Bucureşti, pentru TVR1, „Publicul românesc este
extraordinar!”, această banalitate avea o însemnătate deosebită
fiindcă venea de la M. J.! În acel moment, nici un canal mediatic nu îşi
putea permite să dea publicităţii, în locul unui asemenea loc comun, un
interviu mult mai interesant cu oricare dintre vedetele show-business-
ului internaţional.

AŞADAR, CONTEXTUL SPAŢIO-TEMPORAL STABILEŞTE ÎN MOD

OBIECTIV TEMELE DESPRE CARE PERSOANELE CELE MAI COMPETENTE
VOR DA INFORMAŢII PE CARE LE DEŢIN NUMAI ELE.

Specialiştii americani dau un sfat extrem de util :

 „Înainte de a începe discuţia, asiguraţi-vă că interviul este cel mai
bun mijloc de a obţine ceea ce aveţi nevoie. Trebuie să decideţi CINE
este cel mai calificat interlocutor şi DE CE” (Shirley Biagy,1994).

Atenţie la factorul temporal atunci când, de pildă, luaţi un interviu

unui responsabil sau reprezentant al unui instituţii ce se înfiinţează
într-o comunitate. În acest caz apar trei riscuri : să faceţi publicitate
mascată, să nu puneţi în evidenţă informaţia importantă sau să nu
publicaţi interviul la momentul oportun. Ca în interviul de mai jos a
cărui ultimă întrebare sună aşa : „– Din câte am înţeles, veţi deschide o
sucursală la Timişoara. Până atunci, însă, care este adresa ARDAF-ului
din localitate? – Până la deschiderea sucursalei, care este prevăzută în
circa 2–3 săptămâni, ARDAF din Timişoara îşi are sediul în cadrul
sucursalei Băncii Dacia Felix, str. Goethe nr. 2. Mai putem fi contactaţi
şi cu ajutorul numerelor de telefon 192460 şi 192463 sau fax 190071”
(„Renaşterea bănăţeană”, aprilie 1995). Interviul este publicat prea
devreme, iar caracterul publicitar sare în ochi.

B. Cum alegem un anumit interlocutor într-un anumit moment?

În afara oportunităţilor spaţio-temporale, orice persoană care are

vreo legătură cu un eveniment-ştire este susceptibilă de a fi
intervievată.
Oamenii devin subiect de ştire şi de interviu din unul sau mai multe
motive :
1. Deţin funcţii importante : Oficialităţi, preşedinţi de firme şi
asociaţii , chiar capii crimei organizate sunt în centrul atenţiei datorită
poziţiei pe care o deţin. Funcţia pe care o au îi face purtătorii de cuvânt
ai profesiei şi ai problemelor care le afectează interesele.
2. Au realizat ceva important : Celebrităţile şi sportivii de
performanţă devin faimoşi fiindcă publicului îi place să ştie ceea ce fac,
ce li se întâmplă, ce gândesc.
3. Sunt acuzaţi de fărădelegi grave : Un criminal care recunoaşte
că a omorât mai mulţi oameni vă fi centrul atenţiei nu pentru ceea ce
este, ci pentru ceea ce a făcut.
4. Cunosc ceva sau pe cineva important : O secretară care deţine
documente incriminatorii despre primar e pentru moment subiectul
interesului general. O persoană din anturajul unei stele de cinema sau
al unui preşedinte vă fi de multe ori în atenţia presei datorită poziţiei
sale privilegiate.
5. Sunt martori ai unui eveniment important : Martorii unei crime sau ai unui
eveniment public special pot da detalii cu privire la ceea ce s-a petrecut.
6. Sunt persoane cărora li s-a întâmplat ceva important : Victima
unui accident, un supravieţuitor al unui accident aviatic sau un
câştigător la loterie devin subiectul ştirilor ori al interviului datorită
evenimentului.

*Adesea, studenţii care colaborează la presa locală îmi cer sfaturi

în legătură cu subiectele de abordat. Majoritatea redacţiilor ce au
apărut după 1989 nu dispun de un personal suficient numeric, iar
editorii profesionişti — care au şi responsabilitatea indicării temelor „la
zi” — sunt rari. Nu uitaţi un lucru extrem de simplu pentru „a fi pe
fază” : citiţi celelalte publicaţii şi intervievaţi protagoniştii ştirilor sau
reportajelor lor. Nu de puţine ori veţi avea surpriza de a descoperi
unele elemente ce pot schimba complet sensul evenimentului! Această
tehnică a follow-up-ului dă rezultate mai ales în cazurile în care
protagoniştii sunt puşi într-o lumină defavorabilă de către un anumit
canal mediatic. Dar nu numai. Astfel, Agenţia Mediafax a transmis
miercuri, 29 septembrie 1999, că Primăria Capitalei nu oferă terenuri
gratuite pentru Agenţia Naţională de Locuinţe. Joi seara, emisiunea lui
Marius Tucă l-a avut ca invitat pe Viorel Lis, primarul general al
Capitalei.

C. În ce scop luăm interviul?

Chiar dacă intervievaţi o persoană publică sau una privată,

trebuie să să vă precizaţi foarte clar scopul interviului. Care este ţinta?
Ce doriţi?
a. să adunaţi fapte?
b. să strângeţi anecdotică?
c. să caracterizaţi o situaţie?
d. să confirmaţi ceea ce ştiţi?
e. să demonstraţi că aţi fost acolo?

a. Să adunaţi fapte

Pentru a realiza un interviu despre un fapt important, reporterul

trebuie să găsească o sursă credibilă şi verificabilă, cu informaţii
precise. Dacă cereţi opinia unui patron cu privire la starea economiei
poate veţi obţine un citat bun, dar nu veţi fi credibil. Un economist cu
siguranţă e mai credibil, chiar dacă economiştii vorbesc de obicei în
jargon pe care trebuie să-l traduceţi. Interlocutorul ideal pe teme
economice e cineva care e şi credibil, dar care poate fi şi citat, adică
un economist care poate vorbi într-un mod interesant despre un
subiect complex.

b. Să strângeţi anecdotică, mici istorioare

O prejudecată destul de des întâlnită în presa românească face

ca un bun interviu să fie considerat cel în care tonul general este foarte
sobru. De cele mai multe ori, interlocutorii, dar şi reporterii, se
concentrează asupra „inventarierii” evenimentelor şi a datelor, ratând
„culoarea” confesiunii. Astfel, după discursul fulminant al generalului
Mac Arthur în faţa camerelor reunite ale Congresului (1951), un
senator democrat a declarat : „Toţi ochii democraţilor erau umezi, iar
scaunele republicanilor, la fel!”
Adesea, o anecdotă, o vorbă de duh dau interviului un caracter
memorabil, chiar mai mult decât însuşi conţinutul ideatic al convorbirii.

Majoritatea interviurilor de profil pe care le fac studenţii sunt un

CV mai mult sau mai puţin plictisitor. O primă observaţie ar fi că, în
marea lor majoritate, interlocutorii nu îşi dau seama care ar fi
informaţiile cele mai interesante pentru cititori. Astfel că intervievaţii
înşiră tot felul de date, ca şi cum s-ar prezenta la o angajare : şcoala
generală, liceul, facultatea, repartiţia, căsătoria etc. La rândul lor,
jurnaliştii ştiu prea puţin să dea culoare, „carne” interviului şi nu îi
invită să fie mai confesivi, să rememoreze o întâmplare deosebită, să
povestească o cât de mică istorioară. A provoca anecdotica înseamnă,
de fapt, că reporterul se opune caracterului vag, general, lipsit de
culoare din relatarea interlocutorului.

Exemplu : În „Realitatea bănăţeană”, martie 1996, apare un

interviu cu următoarea titrare : „Portret de pensionar «Mesajul meu
este dragostea de frumos, de natură şi militez pentru înţelegerea între
semeni» Declară artistul plastic de renume mondial, Vasile Pintea”
Primele două întrebări sunt un exemplu de cum jurnalistul nu ştie
să îi ceară interlocutorului mai mult decât simpla înşiruire de date :
„– Stimate domnule Vasile Pintea, prezentaţi, vă rugăm, câteva
date biografice pentru cititorii ziarului nostru.
– M-am născut la Hodoşa, judeţul Harghita, la 20 iunie 1931 şi am
terminat Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti.
– Aţi ajuns în oraşul de pe Bega datorită împrejurărilor sau aţi
dorit, în mod special, acest lucru?
– Deşi sunt ardelean la origine, după ce am absolvit studiile
universitare în capitală am ales Timişoara şi mă consider asimilat,
integrat în viaţa culturală a Banatului. Cu toate că, fiind prezent pe
majoritatea continentelor globului pământesc cu lucrările mele, am
avut şansa să nu mă mai întorc, am considerat că locul meu este
alături de familia mea, de concetăţenii mei şi numai lângă ei pot să
creez. De altfel Timişoara este şi tema lucrării mele din mozaic, care se
află pe unul din pereţii interiori ai cofetăriei Violeta, iar o altă lucrare
monumentală, tot în mozaic, o am de la Biserica baptistă de lângă
Piaţa Traian. Cred că acestea sunt mărturii suficiente că, din toate
oraşele lumii, capitala Banatului îmi este cea mai dragă”.

Reporterul putea să îi ceară lui Vasile Pintea să povestească

cititorilor în ce împrejurări a ales Bucureştiul şi nu Clujul sau să
rememoreze prima lui zi din Timişoara. Astfel, într-un interviu din
„Timişoara” (mai 1993), cu arhitectul Puiu Rânja, o situaţie similară
este „rezolvată” adecvat de reporter : „Cum e să vii, tânăr absolvent,
cu o valiză în mână, într-un oraş străin, cum era Timişoara? Povestiţi-
ne prima zi de timişorean!”

c. Să caracterizaţi o situaţie

Fiecare zi înseamnă, pentru actualitatea mediatică, un noian de

evenimente dintre care cele mai multe rămân la stadiul de notificare.
Aflăm că s-a petrecut ceva însă nu avem aproape niciodată o
explicitare a fenomenului. De regulă, marile posturi de televiziune
invită în studiouri specialiştii cei mai cunoscuţi pentru a face acest
lucru, fiindcă poziţia unui reporter, fie ea exprimată într-o strălucită
analiză, nu are un impact atât de mare.

Exemplu : deşi PROTV-ul a transmis în direct alegerile prezidenţiale

din S.U.A., în 1996, sistemul de votare (este vorba despre marii
electori) a rămas un mister pentru imensa majoritate a românilor. Un
interviu cu ambasadorul american la Bucureşti ar fi simplificat mult
percepţia!

d. Să confirmaţi ceea ce ştiţi

Uneori aveţi nevoie să verificaţi sau să infirmaţi o acuzaţie sau

unele informaţii pe care le-aţi descoperit. Interviul pentru confirmare
înseamnă că dv. cunoaşteţi deja răspunsul la întrebare încă înainte de
a o pune şi că sunteţi pregătit să confruntaţi interlocutorul cu ceea ce
ştiţi şi chiar cu ceea ce opinia publică a aflat deja. Un asemenea
interviu i-a fost luat dlui Viorel Cataramă atunci când s-a aflat de
iminenta prăbuşire a Fondului SAFI.

e. Să demonstraţi că aţi fost acolo

Reporterii apar la un eveniment anunţat (conferinţă de presă,

vernisaj, lansare, congres, conferinţă) deoarece ziarul sau revista
doreşte ca materialul să fie relatat de propriul trimis. De obicei, se
cunoaşte deznodământul şi ceea ce se poate într-adevăr obţine în plus
sunt unul sau două declaraţii care vor adăuga culoare povestirii.
Serviciile de presă vor transmite materialul, dar reporterii vor încerca
să prezinte informaţiile dintr-un unghi diferit. Fiţi reporterul care
găseşte informaţiile ce pot face să merite deplasarea!
 *Una dintre cele mai frecvente stângăcii ale posturilor de
televiziune locale este mediatizarea acestor evenimente. Pe fondul
unor imagini convenţionale, reporterul prezintă din off evenimentul,
fără a face apel la citare. Pentru a preîntâmpina asemenea cazuri de
stereotipie jurnalistică, reporterul poate încerca să obţină opinii de la
cât mai multe persoane, după care va ilustra evenimentul cu
declaraţiile. De asemenea, protagoniştilor evenimentului li se va
solicita să fie incisivi şi polemici.

Privită din altă perspectivă, întrebarea de mai sus poate da

următoarele soluţii : Doriţi să faceţi un interviu în care accentul să
cadă pe informaţia obiectivă, factuală, livrată de interlocutor, pe
opiniile şi motivaţia interlocutorului, pe mărturiile interlocutorului sau
pe personalitatea interlocutorului?

D. Cum identificăm persoana cea mai potrivită?

După ce ştiţi de ce vreţi să intervievaţi pe cineva la modul

general, pasul următor constă în a alege — dintre cei ce pot oferi
informaţii utile — persoana respectivă. Oamenii sunt selectaţi ca
interlocutori pentru unul sau mai multe motive : accesibilitate,
încredere, responsabilitate sau posibilitatea de a-i cita.
E de cântărit foarte bine care sunt avantajele şi dezavantajele,
pentru că unele pot fi surmontate. Oamenii refuză rar, pe faţă, un
interviu. În schimb, nu vă spun nimic, nu răspund la telefon, nu vă sună
înapoi sau îi spun secretarei să vă evite. Daca aveţi de-a face cu un
interlocutor refractar, care e centrul articolului dv., puteţi să :
a. scrieţi articolul fără a apela la interviu.
b. scrieţi articolul, menţionând că, după repetate încercări,
interlocutorul nu a răspuns la telefonul/ scrisoarea/ telegrama dv. şi
nici la abordarea directă;
c. să vă convingeţi interlocutorul să vorbească (S. Biagi,
1992).

O persoană care nu vrea să fie intervievată poate să vă refuze din

mai multe motive :
– nu are timp;
– este foarte emotivă sau timidă;
– se simte vinovată;
– protejează pe cineva;
– nu se pricepe la subiectul în discuţie;
– îi este jenă;
– este foarte marcată de ceea ce i s-a întâmplat (Peter Gross,
1993).
Este bine să puteţi identifica motivul real al refuzului tocmai
pentru a acţiona în consecinţă.

E. Cum obţinem interviul în condiţii dificile?

a. Concentraţi-vă asupra ceea ce doresc oamenii să vorbească şi

nu asupra a ceea ce NU doresc.

Una dintre tacticele cele mai frecvent utilizate este să solicitaţi

unei persoane publice un interviu-portret şi să ajungeţi la aspectele
care vă interesează pe principiul paşilor mărunţi. Mulţi ziarişti însă
consideră stratagema ca având destule riscuri, în afară faptului că nu
respectă elementare norme deontologice.
În momentul în care sursa vorbeşte cu dv. trebuie să o faceţi să
înţeleagă cât de important este interviul pentru articol. Puneţi-vă mai
degrabă într-o postură dificilă, oricum nu încercaţi să obţineţi interviul
spunându-i că ceea ce veţi scrie vă fi de-a dreptul măgulitor pentru ea.
În această situaţie nu veţi mai putea pune nici o întrebare dificilă, ceea
ce va rata, din start, interviul.

Mai bine convingeţi persoana să vorbească apelând la :

1.Simţul mândriei şi al cinstei.

Explicaţi-i că oricum veţi scrie articolul, chiar dacă interlocutorul
vă va răspunde sau nu la întrebări. În caz că refuză să coopereze, veţi
fi forţat să folosiţi dovada contrară fără punctul de vedere al
intervievatului.

2. Nevoia de atenţie.
Asiguraţi-vă interlocutorul că publicul vrea să-i cunoască părerea
sau sentimentele cu privire la acest subiect important.

3. Capacitatea sa de a reprezenta un punct de vedere.

Subliniaţi faptul că interlocutorul e cea mai competentă persoană
pentru a face cea mai convingătoare şi complexă argumentaţie prin
punctul sau de vedere (S. Biagi, 1992).

b. O a doua stratagemă, în cazul unor persoane contestate sau care

sunt bănuite de anumite nereguli, este ca mesajul dv. să fie foarte
explicit : „Aveţi ocazia — e bine să transmiteţi — ca, prin acest
interviu, să eliminaţi o dată pentru totdeauna toate ambiguităţile ce vă
privesc!”. În acest fel, veţi fi perceput ca un aliat şi nu ca un inamic!

c. De ce ar vorbi oamenii cu dv.?

1. Fiindcă reprezentaţi un canal mediatic de mare audienţă.

 *În 1984, la Timişoara s-a desfăşurat amicalul România–URSS. Am
aşteptat la aeroport venirea naţionalei noastre în fruntea căreia se afla
Mircea Lucescu. La coborârea din avion cunoscutul om de fotbal a
refuzat orice declaraţii pentru presa locală. Repede am plecat spre
hotelul unde urmau să fie cazaţi şi, în hol, i-am spus că lucrez la ziarul
în limba germană cu vreo 2000 de abonamente în R.F. Germania. A
accepta imediat convorbirea. Desigur doar pentru cei 2000 de ipotetici
cititori din Vest. A doua zi dimineaţa, la antrenament, i-am adus
interviul şi i-am mărturisit ofsaidul meu deontologic. A zâmbit amuzat.
Acum NU aş sfătui nici un june jurnalist să facă aşa ceva.

2. Fiindcă au fost convinşi de rude, prieteni, apropiaţi.

3. Fiindcă le-aţi găsit punctele slabe.

Încercaţi, înainte de a lua contactul cu sursa să-i aflaţi pasiunile,
hobby-urile. Specialiştii în Relaţii Publice numesc această tactică „a
pune ceva în comun”. Când ai cu cineva o pasiune, un hobby, ceva în
comun, altfel eşti primit, altfel decurge interviul.

* În 1983, la Timişoara se desfăşura meciul de Cupă Davis

România–Chile. În prim-plan, desigur, Ilie Năstase. Înarmat cu o...
salatieră de tenacitate pentru a preîntâmpina un refuz anunţat cu
privire la interviuri, am încercat figura clasică cu datul afară în cazul
unui eşec. Nu-ul a fost categoric!
Am mai stat vreo jumătate de oră prin sala de antrenamente şi
am tras cu urechea. Cineva dintre apropiaţii campionului povestea de
năzdrăvăniile pe care le făcea Ilie cu Jimmy Connors la Santa Monica,
în California, sau de cum i-a deznodat şireturile unui arbitru şi cum
acesta era să se prăbuşească, la finele partidei, când a coborât de pe
scaun. Cum a fost amendat cu vreo 5 000 de dolari pentru asta.
Am mai făcut o încercare şi am zis : „Nici măcar cât costă o
pereche de şireturi nu vreţi să îmi spuneţi?” (Observaţi topica : m-am
grăbit să spun de şireturi din start!)
Interviul a fost câştigat! E drept, la tie-break!

4. Fiindcă nu vor ca altcineva (superiori sau colegi) să fie în

centrul atenţiei şi sunt convinşi că aceştia nu vor ezita să coopereze.

Carl Hausmann identifică următoarele motivaţii pentru cei

susceptibili de a da interviuri :

1. Obligaţia profesională.
Unele persoane sunt dornici să dea interviuri pentru că aceasta este
slujba lor. De exemplu : purtătorii de cuvânt, ofiţerii de relaţii publice.
Cu ofiţerii de relaţii publice jurnalistul trebuie să fie foarte atent,
deoarece aceştia pot prezenta informaţii incomplete sau
supradimensionate.

2. Câştigul personal sau profesional.

Unii vin în faţa camerelor sau microfoanelor spre a-şi promova
organizaţia, produsul sau propria persoană.

3. Intrarea întâmplătore în atenţia publicului.

Unele persoane sunt prinse în vâltoarea evenimentelor în mod
întâmplător. De exemplu, martorii unui accident tragic.

4. Dorinţa de a se confesa sau de a divulga informaţii.

Mulţi vin în faţa presei pentru că doresc să mărturisească ceva sau
simt că deţin informaţii despre o situaţie care ar putea fi adusă în
atenţia opiniei publice (1989).
 Alte elemente care pot determina obţinerea sau refuzul unui
interviu
Chiar vârsta şi caracteristicile fizice ale reporterului pot influenţa
interlocutorii. Cercetătorii au descoperit că persoanele în vârstă sunt
mai reticente faţă de ziariştii tineri, pe care îi consideră lipsiţi de
experienţă sau nedemni de încredere, în timp ce interlocutorii tineri
sunt mai comunicativi cu jurnaliştii de vârsta lor. Adulţii sunt mai
precauţi şi, pentru a evita situaţiile penibile, dau răspunsurile pe care
le consideră social acceptate. O sursă care, deşi nu cunoaşte faptele
pe care este rugată să le comenteze, dă anumite răspunsuri doar
pentru a nu părea neinformată.
David Randall subliniază că reporterul poate sugera sursei fie un
interviu prin telefon fie unul faţă în faţă, după cum s-ar simţi cel mai
confortat interlocutorul. După cum interlocutorul trebuie lăsat să
aleagă locul întâlnirii, în cazul unui interviu faţă în faţă, fiindcă el va
alege mediul în care se va simţi cel mai în largul său (1998).
Alţi jurnalişti atrag însă atenţia asupra unor riscuri în acest din
urmă caz şi dau câteva sfaturi care ar fi valabile mai ales în cazul
surselor fără probleme :
– alegeţi un loc confortabil pentru interviu, evitaţi locul unde
interlocutorul este şef şi, în consecinţă, vă poate face să vă simţiţi
vulnerabil;
– alegeţi un loc neutru pentru interviu, departe de secretară,
asistenţi, împrejurimi familiare;
– asiguraţi-vă să nu fie de faţă o a treia persoană prin preajmă
care să inhibe, să deranjeze (Evan Hill, John J. Been, 1987).
Ultimul sfat este neapărat de urmat fiindcă interviul se poate rata
din start!
 F. De ce este importantă documentarea?

a. Dacă nu este documentat, rolul reporterului într-un interviu va fi

de... secretar stenograf.

De fapt, într-o asemenea postură, jurnalistul se dovedeşte a fi nici

mai mult nici mai puţin de cât un ... deget. Un deget, fiindcă el apasă
cu degetul tasta de înregistrare a reportofonului, transcrie, din nou cu
ajutorul degetelor, banda cu convorbirea sau o culege pe computer,
ajutat de acelaşi deget. Acest lucru îl poate face oricine, fără nici o
pregătire de specialitate şi nu e nevoie de studii în jurnalism.

Unul dintre cele mai frecvente locuri comune este că jurnalistul

TREBUIE să fie documentat.
Jurnalistul NU TREBUIE, ci ESTE documentat în momentul
exercitării profesiunii sale, pentru că, altfel, ar fi un intrus, un oarecare
ins rătăcit şi cu acces ilicit la comunicarea mediatică.
Un jurnalist NU se diferenţiază de un nonjurnalist prin faptul că
are un reportofon, un microfon sau un carnet de notiţe cu care
înregistrează fidel spusele interlocutorului, fără să ştie nimic din ceea
ce acesta expune! Pentru o asemenea prestaţie a fost inventată
munca de secretar stenograf !
A fi documentat este o condiţie necesară (dar nu suficientă!)
pentru a lua un interviu, pentru a vă afla faţă în faţă cu un interlocutor
avizat.
A ignora subiectul înseamnă, pur şi simplu, a purta o discuţie
încâlcită care — ÎN CEL MAI BUN CAZ — ar trebui să fie o DISCUŢIE
PREGĂTITOARE tocmai pentru un asemenea interviu! Numai că nimeni
nu acceptă să îşi piardă atât de mult timp şi să suplinească pregătirea
pe care ar fi trebuit să o faceţi înainte de interviu (Jan Klosowski,
1995).
 Pe de altă parte, majoritatea intervievaţilor reacţionează pozitiv
la întrebările documentate (Manual pentru ziariştii din Europa
Centrală şi de Est, 1992).

Fred Fedler (1993) crede că oamenii de presă care nu au un plan

pregătit al interviului sunt incapabili să acopere subiecte întregi de
discuţie sau să descopere informaţii noi. Din cauza ignoranţei,
jurnaliştii sunt obligaţi să se bazeze doar pe sursele lor, neputând
detecta subiectivismul acestora. Fiindcă nu ştiu ce să întrebe sau care
sunt problemele de maximă importanţă, reporterii vor fi victimele
interlocutorilor, care vor ocoli chestiunile complexe. De aceea, cel mai
important pas în procesul unui interviu pare a fi pregătirea celor mai
bune întrebări. Subiecţii interviurilor redau informaţii noi, izbitoare,
destul de rar, fără promptitudine. Ei pot dori să nu discute anumite
probleme sau pot fi ezitanţi în a vorbi cu reporterii care nu sunt stăpâni
pe domeniul abordat.
Pregătirea preliminară unui interviu este analizată de Bruce
Garrison (1992), care consideră că în toţi reporterii există câte puţin
dintr-un sociolog, psiholog şi chiar antropolog. În definitiv, susţine B.
Garrison, jurnaliştii studiază natura umană. De obicei o studiază
referitor la o singură persoană, într-un anumit moment însă, în general,
studiază complexitatea naturii umane. Pentru a obţine informaţii,
ziariştii observă, intervievează. Studiază documente, asemenea
sociologilor, psihologilor şi antropologilor, totul pentru acelaşi scop :
de a şti ce s-a întâmplat şi, mai mult, pentru a şti de ce s-a întâmplat.
Un cunoscut jurnalist american afirma :” Toţi aceşti oameni (jurnalişti,
psihologi, antropologi, sociologi) caută descrieri cât mai precise şi
explicaţii ale comportării umane într-o comunitate. Jurnaliştii încep
această explorare prin tehnicile ştiinţelor sociale, pentru a săpa cât mai
adânc, şi mai ales pentru a-şi explica de ce „ (Garrison, 1992).
 Motivul pentru care reporterii apelează la interviuri, cât şi modul în
care aceştia pot comunica cu sursele sunt discutate şi analizate de
către Fred Fedler. El este de părere că reporterii intervievează
persoanele din jur pentru a afla opiniile acestora şi pentru a obţine
informaţii concrete despre ultimele evenimente. Reporterilor le plac
interviurile deoarece acestea constituie cea mai rapidă şi mai uşoară
modalitate de a afla noutăţi. Acest lucru se întâmplă deoarece, de
multe ori, jurnaliştii nu au altă posibilitate, ei neputând observa mereu
îndeaproape absolut tot ce se petrece în jurul lor. Se întâmplă prea
multe, iar evenimentele apar pe neaşteptate. Dar, în toate ocaziile,
jurnaliştii trebuie să fie familiarizaţi cu tema interviului fiindcă altfel
vor da greş” (1993)

Unii autori de interviuri atrag atenţia cu subtilitate asupra tentaţiei

de a fetişiza rolul documentării, punând accent pe rolul unei anumite
inocenţe :

„În dorinţa de a-l determina pe interlocutorul meu să explice un

fenomen sau altul şi în ultima instanţă să se explice pe sine, folosesc

două feluri de întrebări : unele adevărate, celelalte — nu am cum să le

spun altfel — false. Cele adevărate îmi aparţin întru totul : ele exprimă

curiozitatea unui scriitor care-şi cunoaşte bine confraţii şi e sincer

interesat nu numai de împlinirile, ci şi de contradicţiile lor, uneori de

simplele lor contraziceri, dorind să-i «stârnească», să-i oblige să se

dezvăluie, să le smulgă secretele. Întrebările false — să le numim mai

degrabă naive — sunt întrebările cititorului obişnuit, neprofesionist. Ele

au un rol extrem de important : de prezentare, de iniţiere [...]. În fond,

să nu uităm, interviurile nu sunt făcute pentru a fi citite de scriitori. De

altfel, apar şi surprize. Punându-i, de pildă, unui autor despre debutul

căruia ştiam totul, pentru că eu însumi îl publicasem prima dată,

întrebarea naivă (aşa credeam eu) «Când şi în împrejurări aţi

debutat?», mi-a fost dat să aflu lucruri despre care habar nu aveam,

surprinzătoare şi pasionante nu numai pentru mine ...” (Florin Mugur,1979)

La observaţia justă de mai sus ar trebui să mai spunem că un bun

jurnalist poate evita surprize neplăcute, în ceea ce priveşte

documentarea, verificând, înainte de începerea interviului, datele cele

mai importante. De asemenea, un interviu în care întrebările

documentate abundă — adică nu lasă loc întrebărilor de lămurire sau

de controversă — este un interviu care nu respectă o anume

alternanţă despre care vom vorbi la succesiunea întrebărilor.

b. Cum se foloseşte documentarea?

Mai întâi, documentarea este unul dintre motivele pentru care interviul va fi
acceptat.
Nici o personalitate nu va accepta vreodată să fie intervievată de
un ageamiu în domeniul ei! Încă înainte de a o întâlni, prin mesajul pe
care i-l transmiteţi de solicitare a unui interviu, trebuie să îi spuneţi,
implicit sau explicit, că sunteţi în cunoştinţă de cauză cu tema în
discuţie. Că sunteţi documentat!

Prin documentare se înţelege de fapt :

1. o abordare obiectivă sau factuală — date, cifre, nume, raporturi
etc. cu privire la temă ce se pot găsi în cărţi, reviste, baze de date.
2. o abordare „personalizată” — mărturii ale celor apropiaţi cu
privire la pasiunile, ticurile, reacţiile, micile „secrete” ale unei
personalităţi.
De regulă, accentul cade pe primul tip de documentare şi, uneori,
din exces de zel, rolul acestuia este aproape fetişizat.

NU TREBUIE UITAT că reporterul NU este şi nici nu are cum să fie

un specialist, că interviul NU este o discuţie între doi experţi. Jurnalistul
trebui, mai degrabă, să traducă pe înţelesul tuturor mesajul, să
lămurească. Nu de puţine ori el joacă rolul unei persoane obişnuite
căreia trebuie să i se explice foarte simplu şi clar ca şi cum nu ar şti
nimic. Selecţia întrebărilor şi claritatea ce se degajă din dialogul celor
doi sunt semnele, adesea discrete, ale unei documentări minuţioase.

c. Ce trebuie căutat în documentarea factuală?

Documentarea nu are un scop în sine. Reporterul nu se

documentează pentru ca opinia publică să remarce cât este el de
documentat. Aceasta pentru simplul motiv că opinia publică este
interesată mai ales de informaţia pe care o transmite interlocutorul, şi
nu reporterul. Cititorii, telespectatorii, ascultătorii se simt confortaţi şi îi
creditează NUMAI pe acei reporteri care sunt în temă şi ştiu să conducă
discuţia în aşa fel încât să reiasă din ea ceva nou, ceva care, în alte
condiţii, ar fi rămas necunoscut.

„În mod obişnuit, trebuie să aducem noi dovezi. Interviurile

considerate slabe nu fac decât să deruteze şi să consume inutil timpul
auditoriului, pentru că ele nu îl încurajează pe intervievat să adauge
lucruri noi şi interesante” (Recomandări pentru producătorii BBC).

Or, un asemenea rezultat presupune o scrutare atentă a faptelor

ce au legătură cu tema. Ele nu trebuie preluate sub formă de inventar,
ci trebuie comparate, interpretate, înţelese în context. Nu trebuie uitat
că un reporter lucrează cu INFORMAŢIA care nu este doar un dat ce
există ca atare, ci şi rezultanta acestor comparaţii, contextualizări sau
interpretări!

*Revista „Privirea”, nr. 38 din 1996, publică un interviu cu Teodor

Mohora, interviu judicios prefaţat de un curriculum vitae. Aflăm că T.M. a
absolvit facultatea în 1974, iar între 1978 şi 1989 a fost cadru didactic
universitar. În perioada 1974-1985 a fost lider al Organizaţiilor
Studenţilor Universităţii Bucureşti şi apoi secretar şi preşedinte al
Consiliului Naţional. Dacă vom compara datele de mai sus, rezultă că
în perioada 1974-1978 ocupaţia lui Mohora a fost cea de activist
remunerat al Uniunii Studenţilor! Este o informaţie importantă care nu
apare ca atare, fiind escamotată sub o cronologie neutră.

d. Unde se regăseşte documentarea în interviu?

Faptul că sunteţi documentat se vede în două locuri : mai întâi în

şapou, iar apoi în întrebare. Cum se face concret acest lucru, cum se
„ambalează” informaţia vom vedea atunci când vom vorbi despre
şapou şi despre întrebarea în doi timpi.

e. Ce facem, totuşi, când nu avem timp să ne documentăm ?

Există destule situaţii în care se iveşte imperativul realizării unui

interviu într-un interval de timp extrem de scurt, astfel încât nu mai
este posibilă documentarea. O soluţie ar fi recurgerea la întrebări tip
consemn de plecare, care sunt de fapt afirmaţii ce lasă în suspensie o
serie întreagă de întrebări
Exemplu : Aşadar, domnule rector X, Universitatea de Medicină
împlineşte 50 de ani...

Nici un consemn de plecare nu suplineşte însă documentarea dacă

el nu este precedat de o amănunţită pregătire a răspunsurilor cu
interlocutorul. Aceasta înseamnă că ziaristul îşi previne interlocutorul
că nu este documentat şi îi explică de ce, solicitându-i să se supună
unor exigenţe ce rezultă din planul de interviu. Şi mai înseamnă că
interviul nu poate fi realizat aleatoriu, la voia întâmplării, fără un plan
cât de puţin schiţat.
În momentul în care reporterul află că are de făcut un interviu
despre subiectul cuprins în exemplul de mai sus, elaborează un
inventar al temelor :
a) evoluţia în timp; cele mai importante momente (momente de
vârf, insuccese);
b) ce s-a petrecut acum 50 de ani (momentul înfiinţării — cine, ce,
când, în ce condiţii?);
c) figuri ilustre ale vieţii medicale;
d) prezentul; criza Universităţii de Medicină; concurenţă, admitere;
apariţia facultăţilor particulare;
e) perspectivele unui student ce termină facultatea.
Este o schemă de întrebări ce poate fi aplicată la orice aniversare.
 ATENŢIE : Nu toate aceste aspecte pot fi abordate. Un asemenea
interviu ar fi extrem de stufos şi greu de urmărit. Selecţia întrebărilor
se va face în funcţie de competenţa interlocutorului, de context şi,
desigur, de politica publicaţiei.

Pentru a preîntâmpina o anumită reticenţă a interlocutorului, îi

vom prezenta acestuia lista întrebărilor, prevenindu-l că nu putem
epuiza întreaga problematică. Pentru ca mesajul să fie cât mai clar, e
necesar ca sursa să înţeleagă că problemele abordate trebuie să fie cât
mai puţine! E necesar să înţeleagă că rolul său nu constă în a
enumera sumedenie de date sau cifre, ci de a face cât mai atractivă,
memorabilă prezentarea instituţiei aniversate.

Consemnul de plecare este prin sine însuşi un prilej pentru

interlocutor de a nu fi foarte concis, de a enumera. De aceea, în timpul
derulării interviului, reporterul trebuie să îşi noteze atent aspectele
abordate pentru ca a doua întrebare să se refere fie la cel mai
important, fie la cel din urmă. În cazul interviului audio-vizual, se
recomandă ca reporterul să facă o sinteză, să recapituleze succint
ceea ce trebuie reţinut. Aceasta mai ales când interviul este în direct şi
procesul redactării nu poate „degresa” elementele de prisos.

G. Pregătirea întrebărilor

a. Înainte de interviu, gândiţi-vă la „preliminarii”.

Dumneavoastră decideţi turnura pe care o va lua interviul atunci

când pregătiţi prima listă de întrebări. Lista este o cale de urmat, dar
nu reprezintă şi „harta” acestei căi.
 De multe ori reporterii îşi întreabă prietenii şi colegii : „Dacă l-aţi
intervieva pe X, ce aţi vrea să ştiţi?”. Oamenii neimplicaţi pot oferi idei
foarte bune pentru întocmirea întrebărilor (S.Biagi).

Există mai multe feluri de a începe un interviu, dar o „reţetă”

sigură nimeni nu poate oferi. Un interviu poate începe ex abrupto, adică
intrând direct în temă, cu o întrebare de încălzire, sau chiar cu o
remarcă a interlocutorului dv. care spune ceva ce trebuie neapărat
citat (un refuz de a discuta, o impoliteţe, o ironie, un paradox etc.).
Oricum ar fi, vă adaptaţi la context, la situaţie şi mai ales la tipul
psihosomatic al interlocutorului.

NU UITAŢI CĂ NU TOT CEEA CE DISCUTAŢI CU INTERLOCUTORUL

DV. TREBUIE SĂ SE REGĂSEASCĂ ÎN INTERVIU! DE MULTE ORI
ÎNTREBĂRILE SAU REMARCELE PRELIMINARE, FĂRĂ NICI O VALOARE
PENTRU INTERVIUL PROPRIU-ZIS, POT FI CHEIA SUCCESULUI! DE
ACEEA, ŞI ELE TREBUIE PREGĂTITE CU MARE ATENŢIE, MAI ALES
ŢINÂND CONT DE FELUL DE A FI AL INTERLOCUTORULUI. ASTA
ÎNSEAMNĂ CĂ ŞI O GLUMĂ, UN JOC DE CUVINTE POT FI PREMEDITATE.

Cei mai buni reporteri îşi scriu întrebările înainte de întâlnirea cu

interlocutorii, apoi le verifică, în aşa fel încât să se asigure că nu vor
repeta vreo întrebare, sau că nu vor uita să abordeze anumite
chestiuni esenţiale. Întrebările trebuie aranjate într-o ordine logică,
astfel încât răspunsul sursei la o întrebare să conducă firesc la
următoarea.

b. Alegerea structurii interviului.

 Şcoala jurnalistică franceză identifică în aceste situări cinci funcţii
sau categorii ale interviului : interviul-relatare, interviul-mărturie,
interviul de opinie, interviul explicativ, interviul-portret (Yvan Charon,
1991). Tipologia cea mai amplă, în şcoala americană, o oferă Curtis D.
MacDougal care adaugă la cele de mai sus următoarele tipuri, după
tipurile de întrebare : explicative, justificative, directive, ipotetice,
alternative, coordinative (1982).

Înainte de alegerea întrebărilor trebuie mai întâi să decideţi care

va fi structura interviului, în aşa fel încât să vă atingeţi scopul.
Cercetătorii în domeniul comunicării clasifică interviurile în cinci
categorii :
– tip pâlnie;
– tip pâlnie inversată;
– tip tunel;
– cu ordine mascată;
– cu formă liberă.

Interviurile bune combină mai multe de tipuri de abordare.

Într-un interviu de tipul pâlnie documentarea porneşte de la ideea

generală şi se apropie treptat de detaliile şi observaţiile particulare.
Acest tip de interviu se aseamănă cu interogatoriile din sala de
tribunal, când un avocat încearcă să plaseze martorul în cadrul general
al unui anumit eveniment, după care particularizează foarte exact.
Această tactică limitează alternativele interlocutorului pentru ca el să
nu poată evita întrebările exacte. Reporterii care se ocupă de poliţie şi
politică folosesc des procedeul.

În interviurile de tip pâlnie inversată discuţia începe de la un

subiect bine determinat şi se lărgeşte către o temă mai generală.
Scopul unui asemenea interviu este să dea publicităţii o opinie clară,
bazată pe expansiunea gradată ce porneşte de la un incident anume.

Interviul de tip tunel adună laolaltă o serie de întrebări grupate în

jurul aceleiaşi teme, de obicei toate cu final închis sau cu final deschis
(cu final deschis : „Unde eraţi când aţi fost jefuit?”, „Ce-aţi spus?”, „Cât
de grav aţi fost rănit?” sau cu final închis : „Câţi hoţi erau acolo?”, „V-
au ameninţat ?”, „Erau înarmaţi?”). Acest interviu are rolul de a obţine
rapid comentarii pe marginea unui eveniment şi este recomandat
pentru relatare de la faţa locului, pentru că întrebările nu invită la
reflecţii îndelungate.

În interviurile cu ordine mascată reporterul încearcă să îşi

„trişeze” interlocutorul, alternând abil întrebările dificile cu cele
uşoare, cele cu final deschis cu cele cu final închis, întrebările
prietenoase cu cele polemice. În acest caz reporterul amestecă
întrebările importante cu cele neesenţiale într-o ordine ce pare
aleatorie.
Alternând tipuri de întrebări, reporterul speră să îşi surprindă
interlocutorul şi să obţină de la acesta un răspuns neaşteptat.
Persoana intervievată uită de obicei ce a spus la începutul discuţiei, iar
reporterul se foloseşte de acest lucru pentru a suprapune răspunsurile
de la început cu cele obţinute la întrebările ulterioare.

Interviurile cu formă liberă par a fi mai puţin „lucrate”. Acest tip

de interviu invită la răspunsuri deschise. Este folosit în cazul
interviurilor de profil sau atunci când nu există limită de timp.
Reporterul testează oarecum inteligenţa interlocutorului, îi înţelege
motivaţia şi judecă intensitatea opiniilor.
 Capitolul 3
Întrebarea

O secţiune dedicată tipologiei întrebării ar ocupa un loc destul de

consistent, la fel ca, de altfel, cea a tipologiei interviului. Cum lucrarea
de faţă năzuieşte să fie un ghid practic, nu vom intra, nici de astă dată,
în consideraţii teoretice. Semnalăm totuşi faptul că atât lucrarea lui
Tudor Vlad cât şi cea a Marianei Cernicova oferă — pe urmele autorilor
americani şi englezi — informaţii preţioase despre tipologia interviului
şi cea a întrebării.
În mod fundamental, există două tipuri de întrebări : euristice şi
retorice. Cele euristice conduc la adevăruri noi, iar cele retorice fac de
prisos răspunsul pe care, de altfel, îl conţin. De regulă, o întrebare
retorică nu îşi are locul într-un interviu, însă apar situaţii în care ele
joacă rolul unui catalizator al reacţiilor. Astfel, o întrebare adresată
prim-ministrului ca „Să fie oare corupţia stăpâna României?” poartă
două mesaje distincte : mai întâi disperarea reporterului, iar apoi o
acuză implicită la adresa premierului. Deşi este de presupus că
răspunsul va fi negativ, exagerarea retorică din întrebare poate fi
apreciată mai mult decât o întrebare euristică de tipul : „Care sunt
dimensiunile corupţiei în România ?”.

A. Există „cele mai bune întrebări”?

* „O întrebare bună este, mai întâi, cea care porneşte dintr-o

curiozitate naturală a reporterului” (Samuel H. Moses,1986).
*„O întrebare bună, spune un cunoscut jurnalist american, este
cea care are puterea de a-l face pe interlocutor să fie interesat de
răspunsul pe care îl va da” (S.Biagi, 1992).
*”Dacă un cititor sau un telespectator citeşte sau urmăreşte un
interviu şi are sentimentul că şi el ar fi pus aceeaşi întrebare, atunci
acea întrebare cu siguranţă că este bună” (I. McFinney, P. Shannen,
1994).
*”O întrebare bună este cea care nu pierde momentul unic în care
poate fi pusă.(A. J. Liebling, în A .L. Lorenz, J. Vivian, 1996).
* O întrebare bună este o întrebare adecvată tipului de interviu.
Astfel, e de la sine înţeles că într-un interviu informativ nu are ce căuta
o întrebare dificilă, agresivă, fiindcă accentul cade pe felul în care
interlocutorul transmite o informaţie instrumentală şi nu, de exemplu,
pe culpabilizarea acestuia.

Cel mai bun mod de a obţine un răspuns interesant este să-i

adresaţi interlocutorului întrebări care nu pot fi interpretate şi care
spun clar ce vreţi să aflaţi. Dacă interlocutorul se îndreaptă spre o
direcţie interesantă, urmăriţi-o .
Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să fiţi foarte bine pregătit, atât
din punctul de vedere al informaţiei, cât şi al reacţiei imediate.
Iată câteva „reţete” care vă pot ajuta să formulaţi cât mai eficient
întrebările:

a. Arătaţi, prin felul în care formulaţi întrebarea, că sunteţi

documentat.
Aspectul esenţial al topirii informaţiei în întrebare se referă la
folosirea informaţiei ca premisă. Întrebarea propriu-zisă se sprijină pe
informaţie pentru a determina o direcţie foarte precisă. Astfel se evită
întrebările prea generale, confuze care nasc răspunsuri de aceeaşi
natură.
Exemplu : Prima versiune a întrebării — „Ce credeţi despre
fecundarea in vitro care utilizează embrioni congelaţi ? Această metodă
comportă riscuri?”
A doua versiune : „Aţi realizat în 1985, la Spitalul Antoine-
Beclère, prima naştere în Franţa a unui bebe–eprubetă dintr-un
embrion congelat. Această metodă comportă riscuri?” (Yvan Charon,
1993).

Comentariu : Prima variantă a întrebării nu dovedeşte că reporterul

este documentat. Orice persoană dotată cu un coeficient mediu de
inteligentă ar fi putut formula o asemenea întrebare. A doua variantă
nu numai că arată competenţa informaţională a reporterului, dar şi
face răspunsul mai succint. În ce ne priveşte, socotim încă mai bună
varianta „Ce riscuri comportă această metodă?” pentru a evita un DA
sau un NU.

ATENŢIE : Una dintre „bolile” stilistice ale jurnalistului debutant

este folosirea gerunziilor în debutul enunţului. NU se recomandă
construcţii ca : „Fiind implicat în prima naştere de bebe-eprubetă..., vă
rugăm să arătaţi care sunt riscurile acestei metode”.
Tocmai pentru a spori claritatea percepţiei, formularea are doi
timpi, adică este construită în două fraze sau propoziţii despărţite de
punct.
Prima întrebare este şi un bun prilej de a-i transmite
interlocutorului şi, mai apoi, cititorului că sunteţi documentat. Cu riscul
de a fi mai lungă, această primă întrebare fixează, în cazul interviurilor
cu personalităţi, o minischiţă de biografie. Astfel, un interviu cu
academicianul Mircea Maliţa, preşedintele Fundaţiei Universitare a
Mării Negre, Doctor Honoris Causa al Universităţii "Politehnica" din
Timişoara, apărut în „Renaşterea bănăţeană” din 29 ianuarie 1996
debutează cu următoarea întrebare : "–Domnule academician, ştiu că
vă displace înşiruirea unor titluri, distincţii sau merite, dar amintirea lor
nu numai că este indisolubil legată de propria dumneavoastră
biografie, dar este absolut necesară pentru oricare dintre cititorii
neatenţi la valorile noastre dintotdeauna. Aşadar, aţi fost director al
Bibliotecii Academiei, consilier la Misiunea Permanentă a României la
ONU (New York), ministru al învăţământului, ambasador în Elveţia şi în
Statele Unite ale Americii, vicepreşedinte al Centrului European de
Cultură şi, în prezent, preşedinte al Fundaţiei Universitare a Mării
Negre. Evenimentele din decembrie 1989 cu ce preocupări v-au
surprins?"

b. Concentraţi-vă pe întrebările „Cum?” şi „De ce?”.

Asemenea întrebări cer răspunsuri-opinii, răspunsuri care vă vor
caracteriza interlocutorul, vă vor ajuta să evaluaţi punctul său de
vedere şi vă pot oferi informaţii pe care nu le puteţi anticipa. Ele sunt
întrebări deschise.

NU UITAŢI : O CAUZĂ SAU ÎMPREJURĂRILE ÎN CARE S-A PRODUS

UN EVENIMENT TREBUIE ÎNTOTDEAUNA EXPLICITATE!
 Din cele 11 întrebări ale interviului cu Augustin Buzura, Tudorel
Urian foloseşte de patru ori întrebarea „cum” pentru a-i cere
interlocutorului să explice ceea ce el doreşte („Cuvântul”, septembrie
1999).

Definiţi termenii, nu folosiţi formule ambigue sau metafore.

Siglele şi termenii tehnici sunt uşor de interpretat greşit.
Întrebările nu trebuie să conţină abrevieri sau termeni care aparţin
jargonului. Dacă interlocutorul dv. foloseşte un termen necunoscut,
aşteptaţi un moment prielnic pentru a-l lămuri. Nu vă jenaţi şi cereţi o
definire.

ATENŢIE : ADESEA, ÎN TIMPUL INTERVIULUI, REPORTERUL ESTE

ISPITIT SĂ ÎŞI ARATE COMPETENŢA SAU INTELIGENŢA ŞI FOLOSEŞTE
CUVINTE SAU SINTAGME NEOLOGISTICE, TEHNICE, DE JARGON. EL UITĂ
CĂ ESTE REPREZENTANTUL OPINIEI PUBLICE, EMISARUL EI ŞI NU
PROTAGONISTUL INTERVIULUI. DE ACEEA, PRIMA LUI GRIJĂ AR TREBUI
SĂ FIE ACCESIBILITATEA MAXIMĂ A MESAJULUI.
UN INTERVIU ESTE REUŞIT NU ATUNCI CÂND REPORTERUL
DOVEDEŞTE CÂT DE INTELIGENT ESTE EL, CI ÎN CAZUL ÎN CARE OBŢINE
INFORMAŢIA NECESARĂ ŞI CLARĂ!

Renunţaţi la metafore sau diverse figuri de stil pentru că există

riscul de a nu fi înţelese.

c. Puneţi întrebări la care interlocutorul este calificat şi

poate să răspundă.
Identificarea clară a domeniului de competenţă al interlocutorului
vă fereşte de surprize neplăcute, mai ales în interviurile în direct.

* În 1992 m-am aflat la Strasbourg, la Consiliul Europei, pentru a-i lua un interviu
secretarului general de atunci, doamna Catherine Lalumière. În discuţiile pregătitoare
cu domnul Roberto Jaccobo, şeful Departamentului de Presă, mi s-a
comunicat, între altele, că trebuie să fiu atent cum formulez întrebările
despre interesul aparte pe care C.E. îl are faţă de Timişoara. Orice
extrapolare a dimensiunii etnolingvistice şi referire la poziţia de oraş
opozant al regimului Iliescu ar fi putut conduce la anumite animozităţi
diplomatice. Nu avea importanţă că secretarul general nu ar fi răspuns
la întrebare, ci că, prin protocol, a fost acceptat ca întrebarea să fie
formulată!

De asemenea, în interviurile informative, profitaţi de prezenţa unui

specialist pentru a-i cere acestuia să „traducă” pe înţelesul tuturor
concepte, sintagme specializate. Aşa cum face Dumitru Oprişor într-un
interviu cu o specialistă în homeopatie : „Tot din lipsă de informaţie,
multora le este străin termenul. Vorbiţi, cât mai scurt şi pe înţelesul
tuturor, despre homeopatie. („Renaşterea bănăţeană”, 9 octombrie
1999).

d. Întrebaţi „De ce spuneţi asta?”.

Se spune că una dintre cele mai simple şi, în acelaşi timp, eficace
întrebări este „De ce spuneţi asta?”. Avantajul ei este şi că vă salvează
în cazul în care nu aţi auzit răspunsul.
Într-un interviu luat de Krisztina Koenen lui Goerge Soros,
filantropul miliardar american, afirma, la un moment dat, că „fără
unitatea Occidentului, Naţiunile Unite nu pot supravieţui”. „De ce
spuneţi asta”, a venit imediat întrebarea (1997).

e. Cereţi exemple, evaluări, comparaţii.

 Limba de lemn nu înseamnă doar o structură sintactică
rudimentară! Abstracţiunile, generalităţile, frazele goale şi fără
acoperire ţin şi ele de limba de lemn. Împiedicaţi-vă interlocutorul să
intre pe acest teren minat. Cereţi-i să fie concret, să dea exemple. Să
nu folosească identificări vagi cum fi „unii”, „mulţi”, „se zice”, iar dacă
le foloseşte, atrageţi-i atenţia şi solicitaţi concreteţe.

CIFRELE SAU DATELE ÎN ABSOLUT NU AU NICI O SEMNIFICAŢIE!

ELE POT MANIPULA ŞI DEZINFORMA!
ATUNCI CÂND INTERLOCUTORUL PRONUNŢĂ O CIFRĂ, UN
PROCENT, CEREŢI-I SĂ COMPARE FAŢĂ DE NECESITĂŢI, FAŢĂ DE ALTE
ORGANIZAŢII SAU ŢĂRI, FAŢĂ DE INFLAŢIE. NUMAI AŞA PUBLICUL ÎŞI
POATE FORMA O PĂRERE OBIECTIVĂ.

EXEMPLU : Într-un interviu în „Dimineaţa” din iunie 1994,

ministrul Sănătăţii vorbea despre bugetul alocat sănătăţii de către
guvernul Văcăroiu, subliniind că este mai mare cu câteva zeci de
milioane faţă de cel din anul anterior. Cifra, de ordinul miliardelor, era
impresionantă. Reporterul, în loc să ceară o comparaţie faţă de
necesităţi şi faţă de rata inflaţiei, i-a lăsat nesancţionată „ingenuitatea”
financiară, fiind pasibil de „complicitate la manipulare”. Un reporter
profesionist ar fi formulat nu numai asemenea exigenţe, ci ar fi
invocat, comparativ, procentele alocate sănătăţii din ţările vecine.
Aşadar, faptul de a nu contextualiza unele date concrete poate
conduce nu numai la sesizarea imediată a amatorismului, ci şi la acuze
mai grave...

Stabiliţi limite pentru definirea răspunsurilor! Dacă interlocutorul

vă dă un răspuns general, folosiţi limite restrictive pentru definirea
răspunsului (mai mult decât, mai puţin decât; înainte de luna..., după
luna...; mai mare decât..., mai mic decât...).
 f. Folosiţi formula „Asta înseamnă că...”
Lanţul arestărilor din ultima vreme în România, disfuncţionalităţile
dintre activitatea Poliţiei şi a magistraturii ajung la opinia publică, de
cele mai multe ori, în formule juridice din care cetăţeanul de rând nu
înţelege clar ce s-a întâmplat. De pildă, în cazul procesului
prezumtivului asasin al lui Gheorghe Ursu, propoziţia „Tribunalul
urmează a se pronunţa prin încheiere asupra excepţiei” („România
liberă”, nr. 2091, 1997) nu explicitează ceea ce va face tribunalul.
Cititorii se întreabă, desigur, „Asta înseamnă că...”, dar nu avut parte
de reporterul... adecvat.
Această întrebare ajutătoare este importantă şi în cazul
informaţiilor instrumentale, când într-un interviu se explică o
modalitate de a acţiona adecvat într-o anumită situaţie. Pentru a ieşi
din abstracţiuni sau principii, reporterul individualizează cu un caz
concret, chiar dacă explicaţia pare pleonastică. Astfel, într-un interviu
cu temă financiară, dacă se pomeneşte, să spunem, despre o dobândă
de 60 la sută pe an, nu este de prisos să insistaţi : „Asta înseamnă că,
dacă se depune un milion, peste un an suma va ajunge la 1 600 000 de
lei”.

NU UITAŢI : ATUNCI CÂND ESTE VORBA DESPRE ÎNŢELEGEREA

EXACTĂ A UNEI INFORMAŢII INSTRUMENTALE, NICI O PRECAUŢIE NU
ESTE DE PRISOS. MAI BINE SĂ EXPLICAŢI ÎN EXCES, ADICĂ SĂ FIŢI
REDUNDANT, DECÂT SĂ NU ÎNŢELEAGĂ FIE ŞI UN SINGUR CITITOR!

g. Separaţi-vă de criticii interlocutorului dv.

Când puneţi o întrebare delicată separaţi-vă de criticii
interlocutorului : „Unii critici spun că...” sau „Oponenţii dv. pretind
că...”. Identificarea precisă a acestora prezintă riscul focalizării
discursului asupra lor şi nu asupra conţinutului.

*”Într-o controversă, reporterii BBC de la programele imparţiale nu

trebuie să apară în faţa spectatorilor sau ascultătorilor ca simpatizând
cu o anumită poziţie. Ei trebuie să apară ca persoane integre,
pătrunzătoare, sceptice şi bine informate” (Recomandări pentru
producătorii BBC).

h. Puneţi întrebări cărora le ştiţi răspunsul, dar nu

întrebări care îşi conţin răspunsul.
Dacă aveţi de-a face cu o sursă evazivă, adresaţi-i câteva
întrebări pentru a-i verifica poziţia. De multe ori veţi afla şi lucruri noi.
În plus, informaţiile pot fi completate şi nuanţate de dv., ceea ce
constituie un serios semnal de alarmă pentru interlocutor că nu poate
eluda sau spune altceva decât adevărul.

i. Daţi alternative.
Altă tehnică cu final închis, mai puţin utilizată, dar uneori cu
rezultate, este să cereţi interlocutorului dv. să aleagă între două
posibilităţi.

j. Reluaţi răspunsul.
Dacă nu sunteţi pe deplin sigur despre ceea ce v-a spus
interlocutorul, clarificaţi-vă reluând răspunsul („Spuneţi că...?”). Acesta
va aprecia efortul făcut pentru înţelegerea completă a răspunsului.
Dacă nu aţi înţeles bine, este recomandabil să lămuriţi această
problema pe parcursul interviului!

ATENŢIE : TEAMA DE RIDICOL NU ARE CE CĂUTA LA UN

REPORTER! DACĂ NU AŢI ÎNŢELES CEVA SAU NU AŢI AUZIT BINE SE
IMPUNE SĂ VĂ ÎNTREBAŢI INTERLOCUTORUL. MAI BINE SĂ CREADĂ O
SINGURĂ PERSOANĂ CĂ NU SUNTEŢI ATENT DECÂT CEI CE VĂ CITESC,
VĂ PRIVESC SAU VĂ ASCULTĂ!

k. Faceţi în mod intenţionat o afirmaţie eronată.

Dacă interlocutorul este evaziv, faceţi-l să devină participativ cu o
greşeală intenţionată. Oamenii nu se pot abţine să nu corecteze o
greşeală, în special dacă este vorba despre ei înşişi.

l. Reveniţi la ceea ce nu s-a spus.

Un interlocutor inteligent poate evita răspunsurile la întrebările pe
care i le adresaţi vorbind despre lucruri din proximitate. Spre finalul
convorbirii, se poate folosi formula „Am remarcat că nu aţi menţionat
cutare sau cutare aspect”.

m. Întrebările recapitulative.
Dacă interviul a avut dimensiuni mai mari şi dacă aspectele
abordate au avut un grad mai mare de dificultate, se recomandă, la
final, o recapitulare a temelor discutate. Acest lucru îl poate face
reporterul, schiţând principalele teme discutate, dar este recomandabil
ca interlocutorul să fie el în prim-plan.
Exemplu : La finele unui interviu cu George Soros, Krisztina Koenen
îi adresează următoarea ultimă întrebare : „Puteţi să vă rezumaţi
opiniile despre situaţia politică internaţională?”(1997). Interlocutorul îşi
expune succint şi organizat, în şapte fraze numerotate, ceea ce arată
că, la pregătirea pentru tipar, redactorul a avut grijă să faciliteze
perceperea mai uşoară a mesajului.

n. „Ar mai fi ceva important de adăugat?”.

Finalul interviului e un bun prilej de a întreba „Ar mai fi ceva
important de adăugat la toate acestea?” E foarte posibil să aflaţi în
acel moment lucruri interesante.
Această posibilitate de a mai adăuga ceva la finalul interviului îi
poate încuraja pe interlocutori să vorbească mai degajat, dezvăluind
anumite chestiuni care, în timpul interviului, au fost omise.

o. Întrebările dificile.
Am lăsat intenţionat la urmă această categorie de întrebări asupra
cărora vom reveni şi la secţiunea dedicată comportării, atitudinii
reporterului în timpul interviului. Ceea ce ar trebui din start cu privire
la o asemenea categorie de întrebări este faptul că toate categoriile de
interviu nu îşi ating scopul dacă nu au şi întrebări dificile, incomode,
problematizante. Absenţa unor asemenea întrebări transformă discuţia
respectivă într-un interviu de valorizare.
O asemenea întrebare ar trebui să fie nelipsită. M. Mencher
(1981) o numeşte „tough question”, iar K. Metzler (1986), o întrebare
„bombă”, ce se materializează sub forma unei întrebări dure, chiar
stânjenitoare. Acest tip de întrebare nu înseamnă neapărat o
„explozie” interogativă. Ea trebuie pusă cu grijă, răbdare, dând
impresia de înţelegere.

Un sfat... psihologic : Experţii afirmă că, în timpul interviului,

reporterii ar trebui să analizeze mesajul non-verbal transmis de
interlocutori, care poate dezvălui starea lor de spirit : nervozitate sau
relaxare, înţelegere sau furie, dezamăgire sau încredere. S-a constatat
că oamenii vorbesc mai repede atunci când sunt neliniştiţi sau pur şi
simplu repetă anumite cuvinte, lasă propoziţiile neterminate sau nu-şi
privesc interlocutorul de dialog. Mai mult, reporterii experimentaţi
remarcă reacţiile fizice ale intervievaţilor puşi în faţa unor întrebări
dificile, putând astfel să-şi dea seama de modul în care trebuie să
continue interviul.
 La seminar, un student m-a întrebat dacă poate pune întrebări care
să-l enerveze pe interlocutor. Aici părerile specialiştilor sunt oarecum
împărţite. Unii cred că o întrebare bună declanşează reflecţii şi nu
reacţii. Reamintesc aici celebrele 12 „porunci” ale interviului :
sondează, nu interoga ; întreabă, nu provoca ; sugerează, nu cere
explicit ; descoperă, nu atrage în cursă ; trage de limbă, nu stoarce
informaţii ; îndrumă, nu domina (B.Balinsky, R. Berger, în T.Vlad,
1997). Alţii, dimpotrivă, socotesc că o asemenea întrebare îl scoate pe
intervievat din starea lui neutră şi îl poate determina să dea nişte
răspunsuri mult mai interesante decât cele provocate de o întrebare
„cuminte”. Părerea mea e că toată arta reporterului e să aleagă bine
momentul unei asemenea întrebări şi, mai ales, să fie sigur că interviul
nu va înceta în acel moment. Unii jurnalişti, de pildă, folosesc o
asemenea întrebare încă din debut, tocmai pentru a-şi scoate
interlocutorul din starea de inerţie. Alţii preferă să o formuleze spre
final, tocmai pentru a nu risca o reacţie violentă.
Într-un interviu cu scriitorul Titus Popovici, George Arion
formulează o asemenea întrebare încă din debut, iar T.P reacţionează
ca atare : „Întrebarea dvs. mă miră. Nu mă enervează, ceea ce ar fi
excelent, deoarece un intervievat enervat (deci scos din ale sale)
poate da un răspuns interesant” (Romanul românesc în interviuri).
În acelaşi registru cred că ar trebui citit şi răspunsul pe care Peter
Ross Range i-l dă lui Tudor Vlad cu privire la felul în care l-a scos din
fire pe Ted Turner, patronul CNN-ului, prin insistenţele sale : „Asta mi-e
meseria” (1997),

A formula o întrebare dificilă nu înseamnă a pune întrebări

insinuante, jignitoare.
Exemplu : Lui Mădălin Voicu, care răspunde unei întrebări despre
declararea etniei, i se insinuează o relaţie ce depăşeşte orice norme
deontologice : „Persoanele care fac parte din populaţii marginalizate
sau etnii hărţuite, desconsiderate de societate se feresc să-şi afirme
identitatea. (Ca seropozitivii?) Poate singura asemănare dintre SIDA şi
ţigănie e că amândouă nici nu se operează, nici nu se vindecă”
(„Adevărul”, 18 septembrie 1999).

2.Ce întrebări NU trebuie puse?

a. Întrebări care dovedesc absenţa ori carenţe ale

documentării.
Aceste întrebări sunt, mai ales, cele ale debutului de interviu : „Vă
rugăm să vă prezentaţi cititorilor noştri”, „Cu ce prilej aţi venit în... ?”
„Cine sunteţi dvs.,... ?”, „Cititorii noştri ar dori să vă cunoască!” Dacă
interlocutorul va începe să se prezinte pe sine însuşi, s-ar putea să o
facă mult mai temeinic decât crede reporterul şi interviul să ia sfârşit
după prima întrebare. Dacă nu ştie cu ce prilej se află interlocutorul în
locul respectiv, atunci de ce îi solicită acest interviu? E de prisos să
mai spunem că asemenea întrebări le poate pune oricine, fără nici o
pregătire jurnalistică.

Exemple : Un interviu („Renaşterea bănăţeană, 25 ianuarie 1996)

luat doamnei Carmen Gurban, soprană la Opera Română din Cluj-
Napoca, începe astfel : "Cât de sărace, cât de palide pot fi uneori
cuvintele cuprinse într-o scurtă cronică muzicală, faţă de tensiunea
artistică mai rar întâlnită la un spectacol, ca cel cu "Traviata", susţinut
de curând. Vă rog, deci, stimată Carmen Gurban, o succintă
autoprezentare."
Chiar dacă dă o pată de culoare, prima parte a întrebării nu are
nici o legătură cu cea de-a doua parte. Iar riscul unui asemenea mod
de abordare se vede imediat, fiindcă răspunsul este mai scurt decât
întrebarea : "Sunt arădeană de origine, absolventă a Conservatorului
din Cluj, şi în prezent, activez în cadrul Operei Române din oraşul de
pe Someş". Prezentarea interlocutoarei trebuia făcută de reporter fie
într-un mic şapou, fie chiar în prima parte a întrebării. Astfel acest
răspuns putea fi transformat în : "Carmen Gurban este soprană la
Opera Română din Cluj-Napoca. Arădeană de origine, ea a absolvit
Conservatorul din Cluj şi, în prezent activează în cadrul Operei Române
din oraşul de pe Someş."
Uneori, răspunsul poate fi sub forma unui CV în care datele fără
relevanţă stau alături de informaţii interesante. Ca în acest exemplu :
„– Cine sunteţi, dle Cristian Moisescu? — M-am născut în Arad
(1946) şi, firesc, aici mi-am început şcolile. Numai că, în ’58, datorită
convingerilor sale politice şi religioase, tatăl meu a fost condamnat la
25 de ani de temniţă grea. Aşa că n-am mai putut urma la liceu şi,
împreună cu fratele meu (azi cercetător la NASA), m-am înscris la o
şcoală profesională; liceul l-am făcut la seral, timp în care am lucrat la
«Tricoul Roşu». În fond, n-a fost o «pedeapsă», aşa cum s-ar fi dorit, ci
o experienţă fundamentală de viaţă. Mai târziu, la facultate, şi mai ales
în cariera-mi de dascăl, am putut astfel aprecia valoarea omului. Din
1972 sunt profesor titular în Arad, având catedră (filologie-engleză) la
Liceul Elena Ghiba Birta şi la Universitatea Vasile Goldiş. Sunt căsătorit,
soţia, Liliana, e tot profesor, avem două gemene, Alciona şi Ariana,
eleve. Îmi fac meseria din iubire faţă de ea şi cu mare bucurie. În
decembrie ‘89 am participat la evenimente încă din prima zi, intrând în
Frontul Democratic, ca independent; păstrându-mi acest statut, am
răspuns o vreme de învăţământul arădean („Timişoara”, 23
ianuarie1992).
În cazul unui interviu de dimensiuni mici, o asemenea întrebare este foarte riscantă
fiindcă poate genera un răspuns in extenso. Dacă jurnalistul ţine
neapărat ca interlocutorul să se prezinte, o poate face sub o formă mai
adecvată : „Dacă ar fi să alegeţi trei-patru momente cruciale ale
biografiei dvs., care ar fi ele?”
 La întrebarea autoprezentare, să mai cităm şi o întrebare dintr-un
interviu asupra căruia vom reveni : „– Pentru început, vă rog să faceţi o
scurtă radiografie a ceea ce este şi reprezintă ARDAF... ”
Oare care e diferenţă dintre „ceea ce este” şi „ce reprezintă” în
cazul unei asemenea instituţii?!

b. Întrebări vagi, generale.

Dacă o întrebare cum ar fi „Ce mai e nou?” nu prea apare în presa
noastră, în schimb difuzele „Cu ce sentimente / Cu ce gânduri veniţi,
întâmpinaţi, păşiţi... ?” aproape că abundă. Într-o întrebare bună,
emotivitatea este recreată interlocutorului pentru a reînvia o
întâmplare anume de mare tensiune sufletească şi nu în cazuri fără
relevanţă.

c. Mai multe întrebări într-o singură formulare.

Nu înşiruiţi mai multe întrebări într-o singură formulare.
Interlocutorul se va concentra să nu uite succesiunea lor în loc să se
concentreze pe răspunsuri.

Exemplu: „Cum s-a produs pasajul dv. de la cariera universitară la

cea administrativă? Cum aţi fost primit în minister? Recent, o persoană
care a fost solicitată să lucreze în MAE, a venit aici pentru a lua
informaţii. La un moment dat, a vorbit cu un domn care, nu fără un
anume cinism, a spus <eu sunt un dinozaur reşapat> şi a continuat să-
i dea informaţii în aşa fel încât persoana s-a speriat şi a plecat.
Dumneavoastră cum lucraţi cu aceşti <dinozauri reşapaţi>? Cum v-au
primit? Vreau să ştiu nu atât cât vă ajută, ci cât vă boicotează”
(Convorbire cu Mihai Răzvan Ungureanu, secretar de stat, Ministerul
Afacerilor Externe, în „22”, nr. 35 (497), 1999).
 Comentariu : Întrebarea ar fi trebuit, în procesul de redactare a
interviului, să fie redusă la forma următoare : „Recent, o persoană care
a fost solicitată să lucreze în MAE, a venit aici pentru a lua informaţii.
La un moment dat, a vorbit cu un domn care, nu fără un anume cinism,
a spus «eu sunt un dinozaur reşapat» şi a continuat să-i dea informaţii
în aşa fel încât persoana s-a speriat şi a plecat. Dumneavoastră cum
lucraţi cu aceşti «dinozauri reşapaţi»? Cum v-au primit?”. Cele două
întrebări din final sunt apropiate, chiar dacă ordinea lor nu este
cronologică.

Dacă formulaţi două întrebări în acelaşi „pachet”, este

recomandabil ca a doua să fie o particularizare a celei dintâi.

d. Întrebările lungi.
Întrebările nu sunt eseuri! Un reporter nu dovedeşte cât este de
bine documentat dacă face digresiuni docte şi interminabile în
domeniu. Formula ideală este alcătuită din două propoziţii separate de
punct. Publicul nu este interesat să îl citească, să îl asculte pe el! O
întrebare poate fi mai lungă atunci când reporterul polemizează cu
interlocutorul sau când citează informaţii ce contrazic spusele acestuia.
Vezi şi exemplul de mai sus.
În interviul cultural există şi aici o excepţie. Spre deosebire de
celelalte tipuri de interviu, jurnalistul poate fi, adesea, pe picior de
egalitate cu intervievatul. O întrebare lungă este deci semnul acestei
„democraţii”, imposibil de imaginat în alte condiţii. În plus, o întrebare
mai amplă creează atmosferă, readuce în amintire. Ca în exemplul de
mai jos în care Mihaela Cristea conversează cu Henriette Yvonne
Stahl :
”Pătrăşcanu, fost coleg de facultate al fratelui dumneavoastră.
Poate ar fi bine să precizăm personalitatea lui Belu Zilber, a acestui om
care şi-a riscat viaţa pentru convingerile lui politice şi de care lumea
ştie extrem de puţin. Belu Zilber a fost unul dintre acei martiri care şi-
au dedicat viaţa, într-un anonimat desăvârşit, binelui omenirii şi care a
făcut puşcărie politică şi pe vremea capitaliştilor, şi pe vremea
comuniştilor.
L-am văzut cu puţin timp înaintea morţii sale. Era în ianuarie, de
ziua dumneavoastră. Printre invitaţii din salon mi-a atras atenţia, de
cum am intrat pe uşă, un om mic de statură, foarte vesel, îmbrăcat şic,
cu un papion cu buline poate prea mari pentru statura lui, dar în tonul
cămăşii şi al costumului. Avea ceva deosebit în felul de a privi oamenii.
Îi studia, le întindea jovial mâna, chiar dacă-i vedea pentru prima dată
în viaţa lui. Avea o poftă de viaţă pe care închisoarea îndelungată nu i-
o strivise de tot. Inima, pe care reuşise să o îmbolnăvească bine în anii
de închisoare, l-a făcut să plece mai devreme decât am fi vrut de la
petrecere, vă amintiţi ? Povestiţi-mi despre Herbert Zilber, ceea ce n-
am reuşit eu în seara aceea să aflu de la el” (1996).

e. Întrebările care se explicitează, se justifică.

Dacă o întrebare nu se impune de la sine, atunci ea nu poate fi
ajutată de nimic! Justificările sau explicitările vă pun într-o poziţie
inferioară şi interlocutorul se va purta ca atare.

f. Întrebările la care se poate răspunde cu DA sau NU, însă

reporterul nu doreşte acest lucru.
Exemplu : o întrebare ca „Au fost arestaţi terorişti în decembrie
1989?” poate primi un NU care va fi imposibil de modificat. De fapt,
sensul întrebării este „Câţi terorişti au fost arestaţi în decembrie 1989?”

g. Întrebările ipotetice.
Majoritatea interlocutorilor refuză să răspundă la întrebări
ipotetice de felul „Ce s-ar fi întâmplat dacă...”. Este vorba, mai ales, de
imaginarea unor situaţii ficţionale, imposibil de fapt de apreciat, de
lansarea unor ipoteze fără acoperire. Din politeţe, în cel mai bun caz,
se dau răspunsuri de circumstanţă, banale, aşa cum face şi Elizabeth
Mann Borgese, fiica celebrului scriitor Thomas Mann, la următoarea
întrebare :
„– Dacă Thomas Mann ar debuta acum, când suntem atât
de aproape de mileniul III, credeţi că ar avea acelaşi succes?
– Probabil că da. A fost o minte extraordinară, rămâne la fel,
indiferent de vremuri. Asta nu se schimbă. Reacţiile oamenilor se
schimbă, în timp, însă cred că el s-ar fi descurcat şi acum” („Adevărul”,
nr. 2883, 13 septembrie 1999).

h. Întrebări cu răspuns conţinut.

Când un interviu cu un candidat la preşedinţie debutează cu
întrebarea „Domnule Emil Constantinescu, chiar doriţi să câştigaţi
alegerile” („Privirea”, mai 1996), reporterul se poate aştepta la o
surpriză de mari proporţii. S-ar putea ca interlocutorul să întrebe la
rândul său : „Dumneavoastră ce credeţi? Sau aveţi impresia că mă aflu
în treabă?”
Sigur că întrebarea reporterului vrea să determine o reacţie, să îl
pună în priză, dar nici riscul de mai sus nu trebuie să fie subestimat.

Evitaţi, de asemenea, formule cum ar fi „Nu credeţi că... ”, „Nu vi

se pare că... ”. Datorită persuasiunii incluse, ele induc răspunsul sau o
anumită atitudine.

i. Întrebări–clişeu.
Şi David Randall (1998) analizează acest gen de întrebare
nerecomandată. Ea se dovedeşte de fiecare dată total nepotrivită,
pentru că sugerează un răspuns–clişeu, sau chiar refuzul de a mai
răspunde la alte întrebări. Întrebarea–clişeu nu poate oferi nici o
informaţie, deoarece răspunsul este unul previzibil, monoton, chiar
plictisitor (ex. : „Cum vă simţiţi după ce aţi câştigat la loterie ?”, la
care răspunsul este : „Minunat!”). Aşa se întâmplă şi în cazul
întrebărilor ce nu se axează pe nici o temă — „Ce s-a întâmplat nou în
ultimele 24 de ore?”, sau „Povestiţi-mi ceva amuzant” — care vor primi
un răspuns adecvat : „Nimic interesant”.

Excepţie : Marile vedete ale lumii show-ului sau sportivii sunt

deseori întrebaţi, în primele momente de după o premieră sau victorie,
„Cum vă simţiţi după un asemenea succes?” Chiar dacă avem de-a
face cu o întrebare-clişeu, ce altceva ar putea să întrebe reporterul?!

j. Întrebări la care interlocutorul nu are competenţa să

răspundă.
O asemenea întrebare îi poate crea surprize jurnalistului fiindcă
interlocutorul îi poate răspunde, pur şi simplu, „De unde vreţi să ştiu
asta?!”. În majoritatea cazurilor însă răspunsurile sunt circumstanţiale,
vagi, neinteresante.

Exemplu : Un interviu din „Renaşterea bănăţeană”, din 22 ianuarie

1996, cu Niko Nikolla, aromân, scriitor şi publicist din Albania,
debutează cu următoarea întrebare-îndemn : "Aş vrea să începem
acest interviu rugându-vă să ne spuneţi câteva cuvinte despre
Timişoara”. Este evident că opinia sa în legătură cu Timişoara nu este
relevantă şi nu poate determina apariţia interviului pe prima pagină a
ziarului. Cu atât mai mult cu cât cel intervievat nu se află la prima sa
vizită în Timişoara, iar reporterul ar fi trebuit să cunoască acest lucru.
De altfel, nici răspunsul nu conţine nimic interesant : "Am fost de două
ori în Timişoara şi pot să vă mărturisesc că, în primul rând, mie îmi
place Timişoara, pentru că este un oraş cu o accentuată individualitate
de profil european. Îmi place şi înfăţişarea acestei metropole şi oamenii
săi şi spiritul lor. Ăsta nu este un compliment din partea mea, ci purul
adevăr”.

Capitolul 4
Cum ne comportăm în timpul interviului

a. Una din primele griji ale reporterului este să fie sigur că

numele şi prenumele interlocutorului sunt corect pronunţate şi
transcrise.
Un interviu se poate rata din cauza unei gafe de această natură
(Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est). Sigur că
această problemă nu apare în cazul personalităţilor, dar în cazul
interviului informativ riscul există. Aţi citit şi dv. erate de felul : „Din
cauza unei erori de corectură, prenumele dlui director Popescu a
apărut Ion în loc de Narcis. Facem cuvenita rectificare.”! Mai trebuie să
spunem că nu avea cum greşi corectorul, ci că a fost o gafă a
reporterului?

b. Asiguraţi-vă că interlocutorul nu a uitat negocierea

timpului interviului.
Altfel, veţi avea surprize greu de surmontat, cum ar fi o propoziţie
adresată secretarei : „Să nu ne deranjeze nimeni o oră!”. În cazul în
care aţi venit pentru un interviu de 15 minute, vă aşteaptă momente
grele. Dacă simţiţi că nu veţi putea repara nimic, aveţi imediat grijă să
îi comunicaţi interlocutorului că veţi selecta ceea ce este mai
important.

c. După un schimb de amabilităţi, nu uitaţi să vă întrebaţi

interlocutorul dacă vă permite să folosiţi reportofonul.
Puteţi adăuga, pentru a micşora inhibiţia, că înregistraţi discuţia
pentru o cât mai mare fidelitate faţă de vorbele sale.

NU UITAŢI : CHIAR DACĂ FOLOSIŢI REPORTOFONUL, TREBUIE SĂ

LUAŢI NOTIŢE. NU NUMAI PENTRU A VĂ ASIGURA ÎN CAZUL UNUI
INCIDENT TEHNIC, CI ŞI PENTRU A AVEA O MAI CLARĂ VIZIUNE ASUPRA
DISCUŢIEI. ÎN ACELAŞI TIMP, PRIN ACEST GEST ARĂTAŢI CĂ SUNTEŢI
INTERESAT DE CEEA CE SE SPUNE, IAR INTERLOCUTORUL VA FI MAI
COOPERANT.

Bunii reporteri ştiu să fie şi buni ascultători, afirmă F. Fedler

(1993). Ei trebuie să-i asculte cu atenţie pe interlocutori pentru a fi
siguri că li s-a răspuns la întrebare şi că au înţeles răspunsul primit. Din
această cauză, ziariştii sunt datori să ceară explicaţii în cazul unor
neclarităţi. Dacă interlocutorul ridică problema unui subiect neaşteptat
pentru reporter sau unul pentru care reporterul este insuficient
pregătit, acesta trebuie să ceară detalii, fără a se îndepărta însă de
întrebările sale. Persoanelor intervievate trebuie să li ceară să repete
nume sau date importante, pe care jurnalistul are apoi datoria să le
verifice.

d. Începeţi cu întrebările mai uşoare sau mai puţin

controversate.
Întrebările cărora le cunoaşteţi răspunsul vă ajută să testaţi
bunacredinţă a interlocutorului. Dacă interlocutorul preia el iniţiativa,
lăsaţi-l să vorbească.
Dacă motivul interviului este unul prea delicat pentru a mai fi
nevoie să-l explicităm, nu e nevoie să formulăm nici o întrebare, ci
doar să îi arătăm interlocutorului că suntem gata să îl ascultăm (B.D.
Itule, D.A. Anderson, 1994).

e. Îndemnaţi-vă interlocutorul să nu acorde prea mare

atenţie formulărilor sale, ci conţinutului acestora. Asiguraţi-l că,
în procesul redactării, veţi elimina EVENTUALELE stângăcii, repetiţii sau
incorectitudini.
Observaţi că am accentuat eventualele şi că am folosit
incorectitudini în loc de greşeli!

f. Fiţi un mediator neutru, dar exigent, adesea implacabil.

Din această poziţie, reporterul nu are voie să manifeste nici o
atitudine valorizatoare faţă de interlocutor sau faţă de faptele
prezentate de acesta : nici ostil, dar nici complezent. Formule ca „Sigur
că aveţi dreptate...”, „Nimeni nu vă pune la îndoială bunacredinţă...”
nu îşi au locul. După cum orice neadevăr, orice contradicţie, afirmaţie
hazardată sau disimulare trebuie să fie subliniată cu grijă. Atenţie
însă : în locul întrebărilor dubitative sunt de preferat
contraargumentele concrete (Y. Charon, 1991).
 g. Fiţi mai degrabă ofensiv şi impertinent decât
complezent.
Una dintre cele mai grave „boli profesionale” ale ziaristului
român se numeşte „interviul de valorizare”. Cu aproape oricine s-ar
afla în faţă, reporterul se comportă ca şi cum interlocutorul îi face cea
mai mare favoare acordându-i respectivul interviu. RAPORTUL ESTE
EXACT INVERS! Reporterul este şi un diseminator de imagine publică
pentru orice interlocutor, dar, înainte de toate, opinia publică ARE
DREPTUL să ştie cum ne administrează cei aleşi şi/sau funcţionarii
publici.

ATENŢIE : LA FINELE INTERVIULUI NU SE UREAZĂ SUCCES,

ÎMPLINIRI, NOROC ETC. FAPTUL CĂ ÎI MULŢUMIŢI INTERLOCUTORULUI —
DINTR-UN REFLEX CÂT SE POATE DE FIRESC — NU TREBUIE NEAPĂRAT
SĂ APARĂ ŞI ÎN TRANSCRIEREA INTERVIULUI. O ASEMENEA UZANŢĂ
ESTE REZERVATĂ, ÎNDEOBŞTE, PERSONALITĂŢILOR!

Contrariul „interviului de valorizare” este „interviul critic” în care

întrebările inconfortabile, critice, chiar jenante excelează. Numai cu
asemenea întrebări va reuşi reporterul să fie emisarul, ambasadorul
interesului public. Numai aşa se poate produce empatia, adică
identificarea cititorului, telespectatorilor sau ascultătorului cu
reporterul -condiţie a unui bun interviu (Y. Charon, 1991).
Pentru a nu risca acuza de complezenţă, este important ca
reporterul să urmărească cu atenţie răspunsurile, să fie atent la
nuanţe, la consecinţe, la eventuale contraziceri.

Exemplu : Într-un interviu luat lui George Constantin Păunescu de

către Mihai Tatulici, cunoscutul om de afaceri spune la un moment
dat : „După 1990, multă lume s-a luat de fraţii Păunescu, că ar fi
beneficiat de ajutorul familiei Ceauşescu. N-am beneficiat de nimic, d-
le Tatulici. Poate de ceva respect, căci pe mine m-a respectat
Ceauşescu. Am fost la numeroase şedinţe, analize, a respectat punctul
meu de vedere de profesionist. Apropo de aceasta, dacă în martie
1988 l-ar fi ascultat pe Ştefan Andrei, am fi salvat economia României.
Păcat mare! Tot oamenii de rând suferă acum”. După care M.T.
continuă : „Nu păreţi — şi cred că nici nu sunteţi un sentimental ...”
Desigur că o ipoteză cum este cea a salvării economiei socialiste
româneşti prin măsuri dirijiste este cel puţin ciudată în gura unui
capitalist cum este dl Păunescu. Rămase nesancţionate, consecinţele
afirmaţiei pot crea impresia de obedienţă.

h. Arătaţi-vă interesat de ceea ce vă spune interlocutorul.

Urmăriţi-l cu atenţie, încurajaţi-l cu mici gesturi, cu vorba („Foarte
interesant”, „Nu ştiam acest lucru” etc.)
Formulaţi întrebările cu aerul că aşteptaţi neapărat răspunsul. Nu
întrebuinţaţi „Vreţi să comentaţi...”, ci chiar „Comentaţi...”.
Un interviu este reuşit atunci când intervievatul se simte liber să
spună ceea ce gândeşte şi simte cu adevărat (Ken Metzler, 1986).

i. Stăpâniţi-i pe palavragii şi faceţi-i să vorbească pe

taciturni.
Unul dintre riscurile ce trebuie preîntâmpinate se referă la
interlocutorii prea vorbăreţi. În cazurile interviurilor în direct ei pot
strica totul. De aceea se recomadă să stabiliţi anumite consemne de
întrerupere : un deget sau un creion ridicat etc.
Mai greu este cu taciturnii. Ei trebuie provocaţi, iritaţi, hăituiţi
până ce pornesc să vorbească. Uneori tăcerea dv. poate fi o armă
psihologică foarte eficace. Priviţi-vă interlocutorul, căutaţi-i privirea
atunci când spune ceva important.
 NU UITAŢI : NU VĂ ÎNTRERUPEŢI INTERLOCUTORUL! LĂSAŢI
ÎNTOTDEAUNA O PAUZĂ DE 3–4 SECUNDE DUPĂ FIECARE RĂSPUNS ŞI
NU VĂ GRĂBIŢI SĂ PUNEŢI ÎNTREBAREA URMĂTOARE! S-AR PUTEA CA
ÎN ACEST INTERVAL INTERLOCUTORUL SĂ ÎŞI AMINTEASCĂ CEVA
FOARTE IMPORTANT.

i. Adoptaţi „tactica ingenuităţii”.

Spuneam, mai sus, că reporterul nu este un specialist şi că unul
dintre rolurile sale fundamentale este şi acela de a „traduce”
informaţia pentru publicul larg.
În interviurile dedicate unor aspecte controversate, reporterul poate
mima „ignoranţa”. Astfel, el îi dă impresia interlocutorului că poate să
prezinte faptele aşa cum doreşte, neavând cum fi controlat. Acceptă
tot ce i se „serveşte” şi nu îl pune în dificultate pe intervievat decât
după ce problema este descrisă în amănunţime, epuizată. Doar în acea
clipă, reporterul începe să arate cât este de documentat şi îl pune în
dificultate pe interlocutor. Va arăta unde acesta s-a contrazis, va
scoate documentele care lămuresc sau contrazic informaţiile
interlocutorului.
ATENŢIE : Rolul unui bun reporter nu este de a culpabiliza , ci de a
oferi o perspectivă completă , neutră şi exactă!
Reporterul nu este un procuror, ci un investigator!

j. Evitaţi ca vreo întrebare să rămână fără răspuns.

Mai ales la întrebările dificile vă puteţi aştepta la un refuz. Jurnaliştii
cu experienţă arată că există câteva „tactici” care merită încercate.
Soluţia cea mai evidentă este să insistaţi. Mai întâi interlocutorul, iar
apoi publicul vor observa că nu sunteţi timorat, că nu cedaţi atât de
uşor. A doua soluţie ar fi ca la întrebările dificile să aveţi pregătite mai
multe variante. Poate că modul mai puţin tranşant al formulării va
declanşa un răspuns adecvat. Alţi jurnalişti folosesc următoarea
stratagemă la capătul formulării unei întrebări dificile : „Aş vrea să vă
ofer şansa de a răspunde acum zvonurilor privitoare la acest aspect”.
În fine, în cazul în care interlocutorul nu oferă ceea ce aşteaptă
reporterul, acesta va transcrie cu fidelitate răspunsul, opinia publică
înţelegând ceea ce este de înţeles dintr-o asemenea atitudine (Mayrick
E. Land, 1993). Important este faptul că cititorii au remarcat
insistenţele reporterului, au observat că acesta nu s-a ferit să
formuleze întrebări dificile şi că, ipso facto, nu şi-a menajat interlocutorul.

UN COMENTARIU DIDACTIC : Majoritatea interviurilor pe care le

fac studenţii nu conţin întrebări dificile. Ei au o anumită sfială faţa de
interlocutori, mai ales dacă aceştia sunt personalităţi din comunitate.
Atunci când sunt îndemnaţi să formuleze întrebări dificile şi, după o
nouă întâlnire, revin cu interviul scris, de prea puţine apar asemenea
întrebări. Intrigat, întreb dacă au uitat de întrebarea dificilă. Nu, mi se
răspunde, nu au uitat, ci doar nu le-au transcris fiindcă interlocutorul a
refuzat să răspundă. Ei înţeleg de ce trebuie transcris un asemenea
dialog aparent ratat abia atunci când îi întreb dacă le-ar plăcea ca unii
dintre cititori să îi considere lipsiţi de curaj. Şi, mai grav, ca aceiaşi
cititori să se simtă frustraţi de o întrebare neformulată. Poate cea mai
importantă!

k. Nu vă lăsaţi chestionaţi şi nu vă angrenaţi în valorizări

ale interlocutorului.
Atunci când un interlocutor vrea să evite un răspuns clar şi îl
întreabă pe reporter „Dv. ce credeţi?”, reporterul îi va atrage atenţia
că publicul vrea cunoască opinia sa şi nu a jurnalistului.

Exemple : Într-un interviu cu Lucian Pintilie, Adrian Păunescu îl

întreabă :” –Consideri Reconstituirea un film tragic?” Lucian Pintilie :” – Dar
după părerea ta, ce e?” A.P. :” – E un film tragic, dar nu de un tragism pur, ci de
un tragism izvorât din grotesc” (1979). Reacţia cititorului e firească : dacă
ştie atât de bine, de ce îl mai întreabă?
În nr. din 24 aprilie 1999 al ziarului „Adevărul”, Domokos Geza
este întreabat: „Cum aţi defini condiţia scriitorului minoritar? Are
el un statut aparte faţă de creatorul…majoritar?”. Interlocutorul
întrebă la rândul său : „Ce înţelegeţi prin statut? Ce-i aia statut?”. Şi
reporterul cade în capcana unui răspuns care, e evident, nu îl va
mulţumi pe intervievat : „Chiar modul în care îţi conştientizezi
locul şi rolul în cultura acestei ţări, nu credeţi? Relaţia cu
breasla, cu ceilalţi creatori… ?!”

Excepţie : În cartea sa de interviuri, de fapt doar într-o convorbire cu Nichita

Stănescu, Florin Mugur acceptă ca rolurile să se inverseze : „Dacă-mi
îngăduiţi, lăsaţi-mă să pun şi eu două sau trei întrebări. Sunteţi de
acord?” F.M. este de acord şi sfârşitul dialogului cuprinde răspunsurile
acestuia la întrebările poetului. Avem de-a face cu o situaţie în care
reporterul acceptă acest jos pentru a provoca o şi mai mare curiozitate
a cititorului (1979).

Niciodată jurnaliştii nu trebuie să caracterizeze răspunsurile

primite ca fiind interesante, logice, neinformate, ei pur şi simplu trebuie să
redea discuţia, lăsând cititorii să decidă pentru ei înşişi reacţiile
persoanelor intervievate. De asemenea, reporterii trebuie să evite a
comenta maniera în care li s-a răspuns (ex. „X părea sincer”, sau „X
părea apatic”), încercând totuşi să renunţe la generalităţi banale (Fred
Adler, 1993).

l. Puneţi în evidenţă informaţia de bază.

Nu vă lăsaţi tentaţi de multitudinea faptelor oferite de interlocutor.
Înspre orice direcţie vrea să vă conducă acesta, nu uitaţi că există o
informaţie de bază care trebuie să se distingă cu claritate în corpul
interviului. Atrageţi-i mereu atenţia interlocutorului asupra acestui
lucru.
În cazul interviurilor informative, informaţia de bază se află de la
început în centrul atenţiei.
Interviurile informative nu se construiesc cu suspans! Din prima
întrebare trebuie să aflăm CE, iar apoi, CUM să reacţionăm sau CUM să
acţionăm.

m. Observaţi cu atenţie ambientul interlocutorului.

Urmăriţi gesturile şi reacţiile sale. Puteţi afla multe despre el din
lucrurile ce îl înconjoară. Uneori, un obiect din ambient — tablou,
fotografie, obiect de artă — poate constitui un bun început de discuţie
pentru a-l dezinhiba (John Wilson, 1996).
A observa cu atenţie toate aceste lucruri este important, în
procesul redactării interviului, pentru compoziţia şapoului.

Capitolul 5
Redactarea interviului
 Prin procesul de redactare sau de editare a interviului se înţelege
procesul prin care discuţia înregistrată sau transcrisă este adecvată
publicării în funcţie de mai multe criterii :
– politica şi strategia canalului mediatic;
– oportunitatea;
– spaţiul tipografic;
– gradul de interes;
– adecvarea stilistică etc.
„Articolul publicat plecând de la interviu nu va putea fi o relatare a
tot ceea ce a fost spus, cuvânt cu cuvânt : un interviu de o oră ar
reprezenta două pagini ale unui cotidian de format mare. Interviul este
deci o selecţie, o ierarhizare şi o reconstrucţie a răspunsurilor date de
intervievat” (Marc Capelle, 1996).
În mod obişnuit, prin redactare este înţeles mai ales procesul de
ameliorare stilistico-gramaticală. Procesul redactării este însă mult mai
amplu şi începe chiar cu selecţia şi redactarea informaţiei, continuă cu
„îmbrăcarea” editorială (titrare, şapou, intertitluri) şi abia la sfârşit vin
intervenţiile stilistico-gramaticale. Aşadar, vom parcurge etapele
redactării interviului în ordine cronologică, de la selecţia şi redactarea
informaţiei, la editarea stilistico-gramaticală şi, în fine, la „îmbrăcarea”
editorială.

1. Selecţia şi redactarea informaţiei.

Să presupunem că textul de mai jos reprezintă documentarea pe
care va trebui să o transformaţi într-un articol. Pentru jurnalişti, să
presupunem că textul de mai jos ajunge pe masa dv. de editor şi că,
fiind vorba despre interviul unui debutant, va trebui să aveţi mai multă
răbdare cu el. Adică să îl rescrieţi.

„Fondul mutual ARDAF

Cel mai tânăr şi, în acelaşi timp, cel mai dinamic fond
 Motivul pentru care i-am solicitat o întrevedere doamnei Steluţa
Racolţa, membră în Consiliul de conducere al Fondului Mutual ARDAF,
a fost, iniţial, aflarea veştii despre înfiinţarea Asociaţiei Naţionale a
Organismelor Colective de Investiţii în Valori Mobiliare şi a Societăţilor
de Administrare din România–ANOCISAR, înfiinţare care a avut la bază
iniţiativa Fondului Mutual ARDAF–FMA.

Discuţia a debutat, însă, cu o veste bună : Fondul Mutual ARDAF

a primit vineri, 3 noiembrie a.c., autorizaţia definitivă de funcţionare

din partea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare–CNVM, autorizaţie

cu numărul D.242/3.11.1995. «Până acum am avut autorizaţia

prealabilă nr. D.160/15.09.1995, acordată pe baza celor patru

contracte ferme ale Fondului : de constituire, de depozitare, de

administrare şi de distribuire», ne spunea doamna Steluţa Racolţa.

«Faţă de aceste documente, după o lună de funcţionare, conform

cerinţelor CNVM, am depus liste cu primii 50 de investitori, contractele

de plasamente şi calculul preţului de emisiune al titlurilor de investiţie

ARDAF–T.I.A. Acestea au fost validate, având în vedere că erau

conforme cu Ordonanţa nr. 24/1993, şi am primit astfel autorizaţia

definitivă. Şi pentru că o avem, ne permitem să vă prezentăm ultimele

date despre evoluţia Fondului Mutual ARDAF, după două luni de

funcţionare : data începerii activităţii — 4.09.1995; numărul de

localităţi din ţară unde se efectuează operaţiuni la Fondul Mutual

ARDAF — 56; numărul de investitori care au subscris la Fondul Mutual

ARDAF — 19848 persoane fizice, 39 persoane juridice; numărul de

titluri de investiţie ARDAF vândute în perioada de funcţionare — 4 842

810; valoarea activelor nete la 31.10.1995 — 53 367 672 084 lei;

preţul titlurilor de investiţie ARDAF la data de 31.10.1995 — 11 200 lei;

preţul titlurilor de investiţie ARDAF la data de 9.11.1995 — 11 450 lei;

evoluţia rentabilităţii titlurilor de investiţie ARDAF în perioada

menţionată : rentabilitatea lunii septembrie — 6%; rentabilitatea lunii

octombrie — 5,66%; rentabilitatea totală, calculată prin raportarea la

valoarea nominală, este de 14,5%; rentabilitatea calculată corespunde

unei dobânzi bancare anuale de 72%»”.

Prima observaţie este că jurnalistul nu este hotărât ce vrea şi că

derutează cititorii. Aceştia, deja pregătiţi să afle informaţii despre
ANOCISAR, citesc cu un paragraf mai jos că va fi vorba despre altceva.
Apoi ar mai trebui spus că „vestea bună” e pentru ARDAF, dar pentru
aceiaşi cititori este cam indiferentă. Asta în ceea ce priveşte atitudinea
jurnalistului. Cât despre celelalte lucruri, mai întâi ar trebui să ne
hotărâm

Ce dăm afară? Care sunt detaliile de prisos?

Primul lucru important pe care orice jurnalist trebuie să îl ştie se
referă la faptul că datele de uz intern — tipuri şi numere de
documente, numere de înregistrare etc. — nu au nici o
relevanţă pentru cititori. Ele se invocă doar atunci când avem de-a
face cu un litigiu sau dovedesc ceva important. Aşadar, în textul de
mai sus următoarele informaţii nu prezintă nici un interes pentru
cititori : numărul autorizaţiei, cele patru tipuri de contracte, cerinţele
CNVM, numărul Ordonanţei.

Cum adecvăm cifrele ?

Dar avalanşa de date nu se opreşte la datele de uz intern. Cifrele
invocate au o precizie care nu aduce nici un plus de informaţie : „19
848 persoane fizice” (prepoziţia „de” este aici obligatorie!) se
redactează „circa 20 000 de persoane”; după cum şi cifra 53 367 672
084 este greu de urmărit, drept pentru care ar trebui scris „peste 53
de miliarde”.
Un caz mai aparte este cel al celor „56 de localităţi din ţară”.
Avem două soluţii. Prima, şi cea mai la îndemână, ar fi să redactăm
„aproape 60 de localităţi” sau „aproximativ 60 de localităţi”. A doua —
„peste 50 de localităţi”. Deşi, la o privire superficială, prima variantă ar
părea mai adecvată, a doua variantă are un avantaj definit de psihologi
drept „accent ascendent” : prepoziţia „peste” are o mai mare putere,
este pozitivă, urcătoare, în timp ce adverbele „aproape” şi
„aproximativ” sunt descrescătoare.

Atenţie : NORMA GRAMATICALĂ CERE SĂ SE SCRIE ÎN LITERE

NUMERALELE PĂNĂ LA ZECE. DUPĂ MODELUL ANGLO-SAXON, ÎN PRESA
ROMANEASCĂ APAR TOT MAI FRECVENT GRAFII DE TIPUL „6 HOŢI AU
FOST ARESTAŢI”. DEOARECE FACE MAI RAPIDĂ PERCEPEREA
INFORMAŢIEI, CONSIDERĂM CĂ O ASEMENEA GRAFIE ESTE ADECVATĂ
ÎN TITLURI. PENTRU CORPUL ARTICOLULUI AM FI DE PĂRERE CĂ ESTE
MAI POTRIVITĂ SCRIEREA NUMERALELOR RESPECTIVE ÎN LITERE.
 Excepţie : „5 000 000 $ pentru Hagi” pe manşeta unei publicaţii
sportive este un titlu mai de efect decât „5 milioane de dolari pentru
Hagi”. Aceasta înseamnă că, atunci când este vorba despre o sumă
apreciabilă de bani, cititorul are curiozitatea şi răbdarea de a
„descifra” (sic!) cifra.

O problemă serioasă pentru lizibilitatea textului, adică pentru

perceperea şi înţelegerea lui dintr-o dată, este aglomerarea cifrelor.
Suntem bombardaţi cu cifre atât de minuţios detaliate cu referire la
activităţile fondului, iar reperele cronologice apar, la rândul lor, ca o
înşiruire ceva mai greu de decriptat : 3.11.1995, 4.09.1995, 9.11.1995.
Fiindcă se ştie că este vorba de anul 1995, anul poate dispărea după
prima menţionare. Apoi, în loc de cifrele corespunzătoare lunilor, mult
mai firesc ar fi fost să apară numele acestora. Cine are vreme, cine
poate, atunci când citeşte o astfel de exprimare a datei, să „traducă”
simultan informaţia astfel camuflată?!
Stângace, din punctul de vedere al eficienţei mesajului, este şi
ultima parte a articolului, referitoare la evoluţia rentabilităţii. De fapt,
cititorul nu ştie ce înseamnă „evoluţia rentabilităţii”, procentele
calculate de la lună la lună sunt prea abstracte, iar sintagma „calculată
prin raportare la valoarea nominală” nu are nici un sens pentru el.
Ceea ce îl interesează este cât câştigă dacă va cumpăra titluri de
investiţie la ARDAF. Deci, propoziţia „rentabilitatea calculată
corespunzătoare unei dobânzi bancare anuale de 72 %” spune tot ce
ar fi vrut să spună de la „evoluţia rentabilităţii…”
Este prima comparaţie lămuritoare, prima contextualizare a
cifrelor cu care autorul ne-a intoxicat. Ironia face că această ultimă
propoziţie să fie, de fapt, motivul pentru care cineva ar citi acest
„articol”. Este o informaţie instrumentală — care arată ce folos are
cititorul de pe urma ei - pe care jurnalistul sau editorul ar trebui să o
facă încă mai clară : „Asta înseamnă că, după un an, o investiţie la
ARDAF, spre exemplu de 1 milion, creşte la 1 720 000 de lei”.
Desigur că ceea ce este mai important nu se aşază la finele
articolului, pentru că există riscul ca articolul să nu fie parcurs până la
sfârşit. În titrarea aleasă, subtitlul ar putea fi „O dobândă anuală de 72
%”. Fiindcă — dacă îmi permiteţi o mică răutate — ARDAF nu este nici
peţit pentru a i se lăuda tinereţea, nici nu participă la vreun concurs
sportiv pentru a însemna ceva dinamismul său!

Cele de mai sus s-ar putea oferi câteva concluzii :

O MARE CANTITATE DE INFORMAŢII NU ÎNSEAMNĂ, AUTOMAT,

MULTĂ INFORMAŢIE. DIMPOTRIVĂ, PREA MULTE INFORMAŢII POT
SUFOCA PERCEPŢIA. TOCMAI DE ACEEA, INFORMAŢIA TREBUIE
CERNUTĂ, TREBUIE REDUSĂ LA ESENŢIAL.

Astfel, pentru a demonstra cât de bogat este un anume om de afaceri străin,

nu este nevoie să spunem că are limuzine, elicoptere sau avioane, zeci
de vile cu piscină fiecare, atâtea fabrici sau o cifră de afaceri
exprimată în sute de milioane de dolari ori că beneficiul a fost de atâta
sau atâta, de pildă. Este de ajuns o comparaţie mai palpabilă : „Din
beneficiile obţinute în 1997, X ar putea plăti pensiile TUTUROR
românilor pe un an!” Sau : „O cifră de afaceri cât jumătate din bugetul
pentru Sănătate al României”

PREA PUŢINĂ INFORMAŢIE NAŞTE FRUSTRĂRI, DĂ SENZAŢIA DE

INSUFICIENTĂ DOCUMENTARE, CEEA CE ÎNSEAMNĂ AMATORISM.

LIMBAJUL MULTOR DOMENII — ECONOMIE, FINANŢE, MEDICINĂ —

ESTE DE NEÎNŢELES PENTRU MAREA MASĂ A CITITORILOR. TRADUCEŢI
ACEŞTI TERMENI DIN LIMBA ROMANĂ ÎN LIMBA ROMANĂ.
 2. Editarea stilistico-gramaticală

A. Eliminarea cuvintelor, propoziţiilor şi a frazelor de

prisos
Sigur că acest „periaj” anunţat în subtitlul de mai sus nu se poate
efectua într-un interviu de profil în care discursul persoanei
intervievate este unul fluent, expresiv, chiar personal. Prea puţine
cuvinte se pot tăia dintr-un interviu cu un bun vorbitor, orator. Norocul
— sau, mai bine spus, ghinionul — jurnaliştilor este că majoritatea
protagoniştilor interviurilor nu intră în excepţia de mai sus, ceea ce
înseamnă că ei fac o mare risipă de cuvinte pe care jurnalistul are
datoria să nu o aducă în faţa cititorilor. De fapt, presa românească în
ansamblul ei suferă de această inflaţie şi se pare că „boala” bântuie
peste tot.
Sir Winston Churchill a făcut nemuritor acest principiu al
comunicării jurnalistice — în esenţă al comunicării în general —
caracterizând cu ironie şfichiuitoare un adversar din Parlament :
„Concentrează minimum de informaţie în maximum de cuvinte”.
Deci maximum de informaţie în minimum de cuvinte, iată una
dintre primele porunci ale decalogului2 jurnalistic.
Drept pentru care să ne fixăm ca obiectiv eliminarea a cât mai
multor cuvinte. Ceea ce vom şi face cu fragmentul de mai jos, ţinând
cont de o ameninţare a editorului : vom fi amendaţi dacă îi „cheltuim”
spaţiul tipografic.
„Fiindcă au fost chemaţi să depună mărturie în anul 1990 la
Tribunalul din Timişoara, toţi martorii pe care i-a citat apărarea s-au
deplasat în acel loc şi şi-au îndeplinit datoria faţă de stat”, spune într-
un interviu un om politic timişorean („Timişoara”, 11 aprilie 1991)

2 Decalog, în sensul religios al cuvântului, înseamnă cele zece porunci

religioase şi morale ale Vechiului Testament transmise lui Moise pe Muntele
Sinai. În sens metaforic, înseamnă un cod de norme obligatorii.
 Aşadar, 32 de cuvinte în care intră şi formele compuse, din care
vom încerca să reducem cât mai mult fără să sacrificăm nimic din
înţelesul frazei. Şi iată cum :
Fiindcă au fost chemaţi = chemaţi
anul 1990 = 1990
la Tribunalul din Timişoara = la Timişoara
toţi martorii = martorii
pe care i-a citat apărarea = apărării
s-au deplasat în acel loc şi şi-au îndeplinit datoria faţă de stat = şi-
au îndeplinit datoria.
Au rămas 13 cuvinte, adică sub o treime din textul iniţial :
„Chemaţi să depună mărturie în 1990 la Timişoara, martorii apărării şi-
au îndeplinit datoria”. La o singură frază, a economisi 19 cuvinte este
ENORM!
Şi oare ar mai trebui să spunem că un bun editor are ca un reflex
condiţionat un asemenea mod de lectură ?! Ar mai trebui oare spus că
în spaţiul tipografic câştigat în acest fel intră alte şi alte informaţii ?! Că
o bună publicaţie este definită tocmai de densitatea informaţiei pe
centimetru pătrat?
Evident, cele trei întrebări sunt retorice nu vor decât să o pună
încă mai în evidenţă concizia stilului jurnalistic.
Dar există oare anumite reguli, „reţete” pentru a scăpa de aceşti
„paraziţi”?
O primă regulă generală şi chiar infailibilă o putem deja formula :
TOT CE SE POATE TĂIA FĂRĂ CA INFORMAŢIA SĂ SUFERE TREBUIE
TĂIAT! ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ POT FI TĂIATE CUVINTE, PROPOZIŢII,
FRAZE.

Iată şi câteva sfaturi practice :

Contrageţi propoziţiile secundare în părţile de propoziţie
corespunzătoare.
 Exemplu : „Miniştrii pe care i-a ales Radu Vasile au arătat că…”
devine „Miniştrii aleşi de R.V…”
Comentariu : Acest fel de economisire a cuvintelor se aplică mai
ales în cazul frazelor mai lungi şi are avantajul că micşorează şi
numărul propoziţiilor. În cazul de mai sus avem de-a face cu o
atributivă izolată sau explicativă, un tip de propoziţie pe care
jurnalismul audio-vizual ar trebui să o evite fiindcă îngreunează
percepţia sensului. Astfel, o frază cum ar fi „Criminalul J.P., care a mai
suferit o condamnare pentru viol în toamna anului 1992 şi a petrecut
patru ani în închisoare, a fost prins ieri în jurul orei 9,00 la intrarea în
staţia de metrou Aviatorilor” („Evenimentul zilei”) este cvasicorectă
pentru presa scrisă. În presa vizuală, redactorul, editorul ar trebui să
facă din frază două propoziţii, redactându-l cum se cuvine : „Criminalul
J. P. a fost prins ieri în jurul orei 9,00 la intrarea în staţia de metrou
Aviatorilor. El a mai fost condamnat în 1992 pentru viol şi a ispăşit o
pedeapsă de patru ani”.
Şi propoziţiile circumstanţiale se pot contrage cu succes, aşa cum
arată şi contragerea din pasajul analizat de noi. „Fiindcă a fost forţat”
devine „forţat”, „chiar dacă a fost bolnav” — „chiar bolnav” etc.

Eliminaţi acele cuvinte a căror prezenţă nu e necesară fiindcă se

ştie că despre ele, despre realitatea exprimată de ele este vorba.
Avem de-a face cu aşa-numitele sensuri implicite sau obligatorii.
În textul analizat de noi şi redus la 13 cuvinte, de pildă, 1990 ar
putea fi numai şi numai an, martorii ar putea depune mărturie doar la
Tribunal şi ar putea face acest gest doar după ce s-ar deplasa la
Timişoara. De asemenea, „toţi martorii” a fost înlocuit cu „martorii”,
articolul hotărât însemnând „toţi”.
Să luam un exemplu pentru cuvinte, propoziţii care exprimă
sensuri obligatorii :
„La Timişoara în apropierea Hotelului „Continental” s-a produs un
accident de tramvai, care i-a stupefiat pe toţi cei care au fost martori
oculari la această scenă de coşmar. Deşi vatmanul claxona repetat,
tramvaiul a lovit un tânăr care parcă era surd şi n-avea de gând să se
retragă din calea acestui mijloc de transport în comun”. („România
liberă”, 24 ianuarie 1998)

Comentariu : Accidentul nu îi putea stupefia decât pe martorii

oculari prezenţi, fiindcă absenţii n-ar avea cum să fie nici martori, nici
oculari. În a doua frază, după cuvântul „surd”, ar fi trebuit pus punct şi
economisite 15 cuvinte. Cu cele cinci din prima propoziţie,
corespondentul local a „furat” ziarului un anunţ de mică publicitate.

În altă ordine de idei, un articol care tratează problema reformei în

România nu va folosi adjectivul „românesc” decât la început pentru
că, în continuare, este clar că nu la altă economie se referă autorul.

Comentariu : Când o ştire începe cu 1998, de pildă, şi este vorba

aici de anul 1998, se recomandă sintagma „anul 1998” pentru a evita
orice ambiguităţi. Un caz aparte este şi formula „un an de zile” care
are justificarea ei atunci când accentul cade pe faptul că acest interval
de timp a fost unul mai mult decât suficient.

Renunţaţi la detaliile, nuanţările, precizările care nu aduc

nici un spor de informaţie.
Nu are nici o relevanţă faptul că J.P., criminalul ceva mai sus
menţionat, a fost condamnat la închisoare în toamna lui 1992. Nu are
nici o relevanţă — de exemplu — că un criminal este tatăl unei fetiţe,
că în autocarul ce a intrat în coliziune au fost 16 femei şi 9 bărbaţi etc.
Nu are vreo relevanţă vârsta unor infractori mai ales când aceasta este
lipită anapoda într-o frază sau propoziţie mai lungă. Ca în acest text
plin de elemente în plus :
 „Aceiaşi lucrători de poliţie au început urmărirea penală şi
împotriva tinerei Sidor Adelina, de 26 de ani, din Timişoara, care, fiind
proprietara unui apartament situat în imobilul de pe str. 1 Decembrie
nr. 90, din Timişoara, l-a închiriat unei familii, pe o perioadă de cinci
luni”.

Comentariu : Uneori, unele detalii pot face sarea şi piperul unei

secvenţe, cum este şi în această citare a victimei unei agresiuni. „Am
luat o vază mică şi i-am spart-o agresorului în cap, dar n-a căzut. Am
luat-o pe a doua, una chinezească, roşie şi am făcut la fel. Tot n-a
căzut. Am fugit după alta mare, de cristal, şi i-am spart-o şi pe aceasta
în cap. Cu toate acestea, agresorul nu cădea. Numai în filme pică de la
prima lovitură”, le-a spus doamna Pia Oancea ziariştilor după ce un hoţ
a încercat să îi agreseze în propria lor casă. („Renaşterea bănăţeană”,
1998)

Despre un panaceu3 jurnalistic de mărimea unui punct

Numărul cuvintelor dintr-o propoziţie sau frază poate fi redus nu
doar prin eliminare. Există şi o altă metodă! Despre ea am vorbit şi
atunci când am remarcat că publicistica audio-vizuală evită atributivele
explicative. Aceasta înseamnă că o frază se poate transforma în două
sau mai multe propoziţii. Cu ajutorul unui punct sau al unui semn de
sfârşit al comunicării!
Vreţi un exemplu apropiat? Să vedem cum ar fi „sunat” două fraze
de mai sus dacă nu ar fi fost despărţite :
„Există şi o altă metodă despre care am vorbit atunci când am
remarcat că publicistica audio-vizuală evită atributivele explicative”.
Procedeul se poate aplica cu mare succes şi în cazul unei fraze
lungi alcătuite din mai multe regente despărţite prin virgulă :
„G.M. a stat o lună la Paris, apoi a petrecut o vară în Germania

3 Leac, medicament ce vindecă toate bolile.

unde l-a întâlnit pe F.W., s-a întors din nou în Franţa şi, înainte de Anul
Nou, a venit acasă, în România”. („Naţional”, februarie 1998)
Să observăm o altă dinamică a textului dacă punem încă două-trei
puncte :
„A stat o lună la Paris. A petrecut apoi o vară în Germania. Acolo l-
a întâlnit pe F.W. Din nou în Franţa. Înainte de Anul Nou, acasă, în
România”.
Ca o regulă generală, majoritatea propoziţiilor coordonate cu
ajutorul conjuncţiilor pot forma o propoziţie independentă :
„Teoretic, acest lucru este valabil însă, practic, lucrurile se pot
complica”
„Teoretic, acest lucru este valabil. Practic însă, lucrurile se pot
complica”.
Procedeul se recomandă în presa audio-vizuală mai ales atunci
când sunt explicate cauzele, circumstanţele unui eveniment :
„După toate probabilităţile, cauza accidentului ar fi o defecţiune la
sistemul electric, ceea ce explică, de altfel, şi fumul înecăcios din
cabina piloţilor”. („Evenimentul zilei”, septembrie 1998)
„După toate probabilităţile, cauza accidentului ar fi o defecţiune la
sistemul electric. Astfel se explică şi fumul înecăcios din cabina
piloţilor”.

UN TEST FOARTE SIMPLU : Când aveţi o frază mai lungă şi

întortocheată şi nu ştiţi cum să o faceţi mai clară, nu va complicaţi mai
tare! Gândiţi-vă cum ar suna ea dacă ar trebui să o comunicaţi cuiva
prin viu grai!
 Alte elemente ale redactării
Nu uitaţi, din nou, să daţi atenţie sporită numelui interlocutorului :
ORDINEA ESTE PRENUME, NUME DE FAMILIE ŞI NU INVERS! Vă
închipuiţi ce iese dacă unei persoane cu numele de familie Ioana şi
prenumele Nicolae (cum este, de altfel, cazul poetului din generaţia
‘70!) îi apare numele întreg Ioana Nicolae!

Verificaţi încă o dată cifrele comunicate de interlocutor. Dacă nu

aveţi prilejul de a-i da interviul la verificat, faceţi acest lucru la telefon!
În momentul în care ele sunt încă o dată comunicate, nu uitaţi să le
repetaţi după interlocutor pentru a vă lua toate precauţiile!

Procesul redactării constă şi în lămurirea eventualelor nume

necunoscute. Nu trebuie să presupunem că o anume persoană este
cunoscută de toată lumea. De aceea, este bine să o identificăm fie într-
o paranteză, fie într-o notă de subsol.

Exemplu : În debutul unui interviu cu Alin Teodorescu, primul

preşedinte al Fundaţiei Soros din România, apare următoarea frază a
interlocutorului : „George Soros a venit la Bucureşti cu un om pe care
eu îl admiram fără să îl cunosc, Miklos Vasarhely, Preşedintele
Fundaţiei din Ungaria, fostul secretar personal al lui Imre Nagy din
1956”. Deoarece Imre Nagy nu este un nume atât de cunoscut,
redactorul ar fi trebui pur şi simplu să adauge o apoziţie : ”liderul
mişcării anticomuniste din Ungaria din 1956”.

B. Editarea gramaticală
Încă din momentul pregătirii interviului cu interlocutorul
reporterul trebuie să îi explice acestuia că, datorită unor probleme de
spaţiu tipografic, interviul poate suferi unele modificări. Dacă îi vom
spune interlocutorului că ne luăm libertatea de a modifica cele spuse
de el, suntem în pericol de a rata interviul. De aceea îi vom cere
permisiunea şi îi vom atrage atenţia asupra faptului că vom elimina
doar repetiţiile şi eventualele scăpări stilistice. Şi din această cauză, în
timpul derulării interviului, se recomandă ca reporterul să noteze
aspectele cele mai importante ale răspunsurilor pentru a propune, la
sfârşit fie o variantă de titlu, fie să indice pasajele susceptibile de a fi
sacrificate.

„Există cazuri, mai ales în interviuri, când anumite greşeli

gramaticale minore trebuie corectate; aproape toată lumea face astfel
de greşeli când vorbeşte liber. Scopul corectării nu este de îmbunătăţi
imaginea cuiva, ci de a face declaraţiile respective mai uşor de citit”
(René Jack Cappon, 1994).

După ce a apărut volumul al doilea al Manualului de jurnalism, un

student m-a întrebat dacă nu cumva efortul meu de hipercorectitudine

gramaticală este de prisos. Computerele sunt dotate cu programe de

autocorectură şi, în fond — spunea el —, cine spune „cearşaf”,

„magaziner” sau „coperte”? Întrebarea este, într-un anume fel,

legitimă, mai ales că, din ce în ce mai mult, uzanţa majoritară se

impune în faţa normei. Mai mult, ce ne facem în cazul interviului unde,

în anumite cazuri, cuvintele interlocutorilor trebuie transcrise cu mare

atenţie fiindcă anumite incorectitudini pot fi considerate mărci de stil.

Astfel, e greu de răspuns dacă înlocuim forma greşită de „coperţi” cu

cea corectă, „coperte”, în cazul unui redactor de editură ori o

personalitate a lumii culturale. Sau ce facem în cazul unui interviu cu

Andrei Pleşu sau Alexandru Paleologu, de pildă, ale căror vocabule

interbelice au un aparte parfum lexical?! La această din urmă

întrebare vom răspunde atunci când încerca să vedem ce se poate

schimba şi ce nu în procesul editare a interviului.

Revenind însă la esenţa întrebării, e bine să reamintim că presa

are şi o funcţie normativă. Se presupune că limba presei este un

model de corectitudine, de expresivitate şi sintaxă. De aceea,

aproximările lingvistice nu au ce căuta în mesajele mediatice fiindcă

opinia publică are, constant, un asemenea model.

Editarea gramaticală înseamnă, mai întâi, folosirea corectă a

semnelor de punctuaţie iar apoi corectarea eventualelor greşeli morfo-

sintactice.

Semnele de punctuaţie.
 Virgula

Regulile cu privire la folosirea imperativă a virgulei sunt, în

general, ignorate de gazetarii români. Îndeobşte, virgula este pusă mai

ales după intonaţia frazei, după „cum sună”. În cele ce urmează am

selectat câteva dintre cele mai frecvente greşeli cu privire la folosirea

virgulei pe care le-am comentat în contextul normei gramaticale, dar şi

al circumstanţelor jurnalistice.

Virgula este obligatorie în următoarele cazuri :

a. Substantivele în cazul vocativ :

Cel mai cunoscut exemplu este titlul imnului naţional,
„Deşteaptă-te, române”, în care virgula apare arareori! Din păcate,
cazul vocativ neurmat de virgulă este o constantă şi în transcrierea
interviurilor. Dintre multele exemple de transcriere brută, neredactată
gramatical, am ales un fragment în care este redat dialogul deloc
amabil al unui lider politic cu numeroase procese la activ :
„Păi de ce nu mă lăsaţi[] doamnă[] să vorbesc? [... ] Aşa se
întâmpla pe timpul lui Stalin [] dom’ne... ” („Adevărul”, nr. 2888, 19
septembrie 1999).
Atunci când substantivul în Vocativ este urmat de mai multe
atribute, virgula se află din nou în pericol : „Domnule ministru secretar
de stat [ ] prezenţa dv. la lucrările... ”

b. Apoziţiile :
Absenţa virgulei în cazul apoziţiilor se poate constata începând
cu stilul administrativ unde, după „Subsemnatul”, virgula lipseşte în
marea majoritate a cazurilor. Ca şi în exemplul de mai sus, apoziţiile
dezvoltate produc o mai mare bătaie de cap decât cele simple : „ Miron
Cosma, liderul minerilor din Valea Jiului şi preşedintele Clubului Jiul
Petroşani, a compărut ieri în faţa Tribunalului Bucureşti.”
Dificultăţile apar la apoziţiile de tipul „Preşedintele României,
Emil Constantinescu, a început ieri o vizită în China”, faţă de
„Preşedintele Emil Constantinescu a început ieri o vizită în China”.

c. Interjecţiile :
De regulă, interjecţiile se despart de restul propoziţiei. Când sunt
urmate de un substantiv sau un echivalent în vocativ, cu care
formează o unitate, interjecţia nu se desparte prin virgulă (S. Drincu,
1983, p. 31) :
Exemplu :”„Măi [ ] animalule” a fost o gafă de zile mari a lui Ion
Iliescu”.
Interjecţia ia nu se desparte de verbul următor, cu care formează
o unitate.

d. Cuvintele şi construcţiile incidente :

Atenţie la adverbele predicative desigur, poate, fireşte, aşa,
bine, sigur când sunt propoziţii regente ale unei subiective introduse prin că
NU SE FOLOSEŞTE VIRGULA!

e. Construcţiile gerunziale şi participiale cu sau fără

determinări :
Se despart prin virgulă în toate cazurile. Dificultăţile se ivesc
atunci când aceste construcţii sunt mai ample. Aşadar, virgula este
obligatorie după construcţia gerunzială redată, mai jos, în italice :
„Aşezând factorii tentanţi şi mai puţin tentanţi în balanţă, am
analizat ceea ce văd eu viitorul meu la Universitatea Maryland... ”
( Vladimir Tismăneanu, 1996).
 La fel cum este despărţită şi seria de trei construcţii participiale
din şapoul unui interviu al lui Dan Pavel cu Gabriel Liiceanu :
„Practicant al exerciţiului benedictin al culturii, obişnuit să scrie
cărti ale interpretării şi onestităţii pentru un public restrâns şi exigent,
să traducă din marile surse ale istoriei filosofiei, marginalizat în vechiul
regim dictatorial, Gabriel Liiceanu poate avea un rol benefic în cultura
prezentului” (Dan Pavel, 1998).

f. Propoziţii eliptice de predicat sau verb copulativ.

Exemple : Emil Constantinescu [,] în Canada.
Regula nu este întotdeauna respectată. Cum sunt şi cele două
titluri din revista „22”, nr.37, 1998 : „Emil Constantinescu [ ] în
Azerbaidjan” şi „Preşedintele peruan [ ] la Bucureşti”.
Excepţie : Tipografii spun că, în titlu, dacă virgula este ultimul
semn al rândului, nu se pune din raţiuni estetice!
Uneori, virgula poate chiar înlocui un grup de cuvinte :
„Lui Pavel Abraham i s-a oferit funcţia de adjunct, iar lui
Constantin Zaharia [,] cea de comandant al trupelor de jandarmi”.

ATENŢIE : când sunt prea multe virgule, se poate apela la linia

orizontală —.
Exemplu : ”Autorul a mulţumit editorului pentru colaborare,
patroanei firmei X — pentru generoasa sponsorizare, Fundaţiei Y —
pentru asigurarea transportului.”
Sau : „Berisha poate pierde imunitatea, iar Nano — puterea” („Cotidianul”).

g. Virgula este obligatorie la finele unei citări urmate de

atribuire :
„«Preşedinţia va analiza cu atenţie posibilele implicaţii politice
ale acestui scandal», a concluzionat dna Zoe Petre („22”).
 O regulă unanim acceptată în jurnalistică spune că, dacă nu este
cerută de aceste norme imperative, virgula poate lipsi tocmai pentru a
înlesni lizibilitatea textului. Un exemplu îl constituie teletextul unor
importante posturi anglofone unde, între altele, apoziţia nu este
marcată prin virgulă.

NU se pune virgula în următoarele cazuri :

a. Nu se despart prin virgulă părţile de propoziţie
coordonate prin următoarele conjuncţii şi locuţiuni
conjuncţionale : şi, şi cu, împreună cu, sau, ori.

Atenţie : „Şi” poate fi şi adverb, având înţelesul de „încă”. În

acest caz, înainte de „şi” se pune virgula :
„Colegul meu Petre Gheorghiu-Dolj, de la Teatrul din Craiova,
ajuns în Australia, mi-a făcut o prezentare succintă şi în limba română,
şi în limba engleză” (Elena Ştefănescu, 1999).

b. Complementul direct aşezat imediat după predicat.

Când stă înainte predicatului regent, complementul direct se poate
despărţi prin virgulă în funcţie de intensitatea gradului de legătură.
Atenţie : Subordonata completivă directă aşezată înaintea
regentei se desparte obligatoriu prin virgulă!
„Numai şi numai ce trebuie [,] a făcut timp de 24 de ani”.

c. Complementul indirect aşezat imediat după predicat

sau verbul regent nu se desparte prin virgulă. Când stă înainte
predicatului regent, complementul direct se poate despărţi prin virgulă
în funcţie de intensitatea gradului de legătură.

d. Subordonata subiectivă nu se desparte de regentă prin

virgulă, indiferent dacă este antepusă sau postpusă!
 Excepţia se referă doar la cazul în care subiectiva este reluată
printr-un pronume demonstrativ.
Exemplu : „Cine nu respectă pe alţii [,] acela nu merită să fie
respectat”, faţa de „Cine nu respectă pe alţii [ ] nu merită respectat”.

Atunci când puneţi virgula, nu vă lăsaţi călăuziţi de intonaţia

frazei! În fraza „Cine cunoaşte Israelul[,] câştigă!” („Adevărul”, nr.
2896, 28 septembrie 1999), virgula apare greşit fiindcă desparte
propoziţia principală regentă (predicatul „câştigă”), de subiectiva
„Cine nu respectă pe alţii”. La fel, intonaţia ne poate juca feste şi în
cazul relaţiei Subiectului cu Predicatului. Astfel, în fraza „Mihai stătu o
clipă, apoi vorbi încet”, între Subiectul Mihai şi predicat poate fi o
pauză mai mare, ceea ce nu înseamnă că trebuie pusă virgula!

e. Nu se desparte de regentă subordonata predicativă,

indiferent dacă este postpusă ori antepusă.

f. Subordonata atributivă neizolată (determinativă).

Întrebarea cea mai frecventă aici este dacă se pune virgulă
înainte de „care”. Pentru a nu complica inutil lucrurile, în stilul
jurnalistic se recomandă ca înainte de care să se pună virgulă doar
când introduce o propoziţie atributivă izolată, adică o propoziţie inclusă
în corpul altei propoziţii.

g. Subordonata circumstanţială de loc postpusă.

Antepusă, circumstanţiala de loc se poate despărţi prin virgulă,
ca şi circumstanţiala de timp.

h. Subordonata circumstanţială de timp aşezată după

regentă.
Exemplu : „Va fi mare [ ] când îi va veni vremea revanşei.”
 Excepţie : Dacă regenta cuprinde un element circumstanţial sau
o altă propoziţie circumstanţială, se desparte prin virgulă. Ex. : „Nu ştie
ce va face atunci [,] când îi va veni vremea revanşei.”

i. Subordonata circumstanţială consecutivă nu se

desparte prin virgulă dacă este aşezată imediat după
predicatul regentei şi este introdusă prin conjuncţia de :
„Mă doare capul [ ] de nu mai văd.”

j. Completiva indirectă aşezată după regentă :

„Nu s-a ruşinat [ ] să vină la şedinţă.”

Punctul şi virgula
În stilul jurnalistic, folosirea acestui semn de punctuaţie este
recomandabilă în cazul unei enumerări ample pentru a delimita mai
clar elementele enumerării, mai ales când textul abundă de virgule :
„Lui R.V. i s-au reţinut mai multe capete de acuzare, dintre care :
fals în acte şi fals intelectual, în două dosare; evaziune fiscală în trei
dosare; mituire şi încercare de mituire, într-un dosar; gestiune
frauduloasă, în trei dosare.”
Comentariu : Dacă jurnalistul nu ar fi pus punct şi virgulă între
„capetele de acuzare”, fraza ar fi fost mai greu de înţeles de la prima
lectură.

Punctele de suspensie
De regulă, punctele de suspensie se folosesc şi pentru a atrage
atenţia cititorului. Ele sunt semnul unei surprize, al unei perplexităţi,
ciudăţenii :
„După ce Miron Cosma s-a înscris în… Asociaţia Victimelor
Mineriadei, totul este posibil în România” („România liberă”).
„Elena Ciută, ucisă de… cerb” („Evenimentul zilei”).
 Semnul exclamării şi semnul întrebării
Presa noastră cam face abuz de aceste semne. Pentru a marca
senzaţionalul unui eveniment, caracterul lui aparte, stupefacţia, revolta
nu sunt necesare mai mult de trei semne de exclamare.
Pe de altă parte, la finele editării unui text jurnalistic, rămân
destule propoziţii al căror sens, cu toate că este exclamativ, nu apare
marcat de semnul respectiv. O absenţă care diminuează „tăria”
mesajului.
Exemplu : „Într-un text recent, Timothy Garton Ash spunea : „A nu
transforma memorii şi tradiţii culturale în argumente politice [!]. Nimic
nu ar fi mai grav [!]”” (Vladimir Tismăneanu, în „22”, nr. 35 (497), 1999).

Semnul exclamării se poate pune după interjecţii în locul virgulei.

În acest caz, virgula nu mai este necesară :
„Domnul Ciumara nu poate spune aşa, pac! se închid minele”
(„Cronica română”, 4 martie 1997).
Semnul exclamării — uneori, împreună cu cel al întrebării — în
paranteză, marchează fie o greşeală a unui interlocutor citat, fie faptul
că autorul nu împărtăşeşte opiniile acestuia :
„Petre Roman, considerând că reacţiile membrilor PD au fost
dintotdeauna constructive (!), a lansat ideea unui pact de neagresiune
pe timpul campaniei electorale” („România liberă”).

O observaţie de natură stilistică : Propoziţiile interogative, de

fapt întrebările retorice au un impact mai puternic decât propoziţiile
cele enunţiative. Să comparăm :
„Lupta împotriva corupţiei nu mai are nici o şansă în România.
Poliţia s-a resemnat, Preşedinţia se mulţumeşte cu timide atenţionări”
(„România liberă”).
„Să nu mai aibă nici o şansă lupta împotriva corupţiei în România?
Să se fi resemnat şi Poliţia? Să se mulţumească oare Preşedinţia cu
timide atenţionări?”

Ghilimelele
Se ştie că ghilimelele sau semnele citării sunt folosite atunci când
este reprodus un enunţ ce aparţine unei alte persoane. Atunci când
într-un citat apare un alt citat, se folosesc semnele [«…»], numite şi
ghilimele franceze.
Când un cuvânt nu este folosit în sensul lui uzual, ci metaforic,
ghilimelele trebuie puse fiindcă altfel se pot produce confuzii :
„Miniştrii Sănătăţii şi ai Culturii au fost «bătuţi» de finanţistul
Guvernului” („Naţional).
De asemenea, când unele cuvinte sunt folosite exact în sensul lor opus, sunt
recomandate ghilimelele. În supratitlul Un nou succes al Justiţiei Române
urmat de titlul Miron Cozma a fost achitat în procesul de la Tg. Jiu („Adevărul”,
16 septembrie 1998), nu ne dăm seama că este o ironie decât după
citirea articolului. Aşadar, cuvântul „succes” ar fi trebuit pus între
ghilimele tocmai pentru a marca antifraza.
Semnele citării mai servesc şi pentru a marca distanţarea pe care
autorul articolului o ia faţă de un concept, de o idee. Astfel, în aceeaşi
ediţie a „Adevărului” găsim supratitlul „Discriminarea maghiarilor”
faţa de cifre. Fără ghilimele, ar însemna că autorul îmbrăţişează
ideea unei discriminări a maghiarilor în România.

Atenţie : Atunci când avem un citat ce se termină cu punct,

ultimul semn ortografic este punctul şi nu ghilimelele.

Greşeli morfo-sintactice
Secţiunea de faţă îşi propune să ofere un fel de ghid al celor mai
frecvente greşeli ortografice şi gramaticale din presa românească.
Aceasta nu înseamnă că un asemenea instrument ar putea să
înlocuiască cel mai firesc gest al jurnalistului, acela de a consulta
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române
unde pot fi identificate formele corecte ale cuvintelor.

Derivarea cuvintelor
1. Primele probleme se ivesc la scrierea corectă a cuvintelor
derivate cu ajutorul sufixelor. Gramatica Academiei — adică norma —
spune că, de regulă, prefixele nu se despart de cuvânt. Aşadar, este
corectă grafia nonviolent şi nu non-violent sau non violent. Există totuşi patru
cazuri în care prefixele se despart de cuvânt prin cratimă (linioară) :
a. prefixul „ex-”care se desparte întotdeauna prin cratimă —
„Liviu Maior, ex-ministru în guvernul Văcăroiu, sprijină
demonstraţiile elevilor”.
b. prefixele superlative (hiper-, ultra-, extra-) pot fi scrise şi împreună
cu cuvântul pe care îl însoţesc, şi separate prin cratimă.
Aşadar, este corect să scriem şi ultraprogresist, şi ultra-
progresist.
c. când ultima consoană a prefixului corespunde cu prima
consoană a cuvântului prefixat : răs-străbun.
d. când cuvântul rezultat prin derivarea cu ajutorul sufixului
riscă să se confunde omonimic : a re-crea, adică „a crea încă
o dată”, nu este acelaşi lucru cu verbul a (se) recrea. La fel
este şi cazul lui pre-text, omonim cu pretext.

2. Compunerea oferă şi ea câteva ezitări, pentru a nu le spune

nesiguranţe. Aşa este în cazul substantivelor bunăvoinţă, clarvăzător,
bunăcreştere care se scriu întotdeauna împreună. Ezitări oferă şi grafia
substantivului/adjectivului compus binecunoscut. Când sensul este de „celebru,
faimos”, se scrie într-un singur cuvânt.
La substantivele compuse care se scriu cu cratimă, probleme
apar la prim-ministru, redactor-şef, bun-gust, bun-simţ, nou-născut.
Norma acceptă formele prim-ministrul şi primul-ministru, dar nu şi cea
primul ministru, fiindcă în acest ultim caz primul devine adjectiv din punct
de vedere morfologic şi, sintactic, atribut. Din păcate, întâlnim prea
des asemenea grafii :
„Preşedintele a mai precizat că, dacă până la acea dată liderii
partidelor ce formează actuala coaliţie guvernamentală nu vor ajunge
la o înţelegere, primul ministru Victor Ciorbea va fi mandatat să
opereze singur remanierea fără a se mai consulta cu liderii PNŢCD, PD,
PNL şi UDMR”. („România liberă”, 27 noiembrie 1997)
Cât priveşte substantivul compus redactor-şef, dacă avem
curiozitatea să vedem cum este el scris, vom observa că nici
„Caţavencu”, nici „România liberă”, nici „Naţional”, nici „Ziua” nu se
află în concordanţă cu norma! Astfel, „Ziua” scrie Redactor Şef şi,
parcă pentru a spori nedumerirea cu privire la majuscule, Primi-
Redactori Şefi adjuncţi. Din caseta redacţională a „Academiei
Caţavencu” aflăm că Liviu Mihaiu este redactor şef adj.-politic, iar Sorin
Vulpe, redactor şef.

Morfologia
a. Prima observaţie în legătură cu morfologia se referă la unele
grafii de substantive care, pur şi simplu, nu există în limba română.
Dintre acestea, enumerăm piaptăn, cearceaf, magazioner, juristconsult,
dizident, patrat, salar, servici, intreprindere. Formele corecte sunt pieptene, cearşaf,
magaziner, jurisconsult, disident, pătrat, salariu, serviciu,
întreprindere.

Atenţie la numele proprii : ordinea este prenume, nume. Deci, corect

este Mihai Popescu, şi nu Popescu Mihai! Altfel, am avea nume şi …
postnume.
 Exemplu : la redactarea interviului, ar fi trebuit ca numele şi
prenumele din următoare propoziţie ar fi trebuit fi aşezate corect :
„Textul despre Noica a fost tăiat de un anume Munteanu Eugen, un
cenzor zelos şi inflexibil”. (Dan Pavel, 1998)
La acelaşi capitol al numelor de persoane, este un semn de
impoliteţe să vă referiţi la cineva doar cu numele de familie fără
apelativul domnul sau doamna. Chiar şi în situaţia în care tonul
articolului este critic, acuzator :
„Dacă ar fi avut onoare, Ciorbea ar fi trebuit să îşi dea demisia
încă din prima săptămână a crizei”. („Naţional”)
Observaţi de mai sus nu este valabilă în cazul unor personalităţi
ale lumii artistice unde folosirea doar a numelui de familie nu este
peiorativă.
Dificultăţi apar şi la unele substantive în cazul Genitiv. Astfel, o
greşeală destul de frecventă este forma de Timişorii, în loc de Timişoarei.
Dintre substantivele comune, forme incorecte pot oferi cele terminate în -că :
logodnică — logodnicii. Ezitări apar şi la substantivul ordine care este
flexionat la Genitiv în forma ordinei, în loc de ordinii.
„Forţele ONU pentru restabilirea ordinei în Timor au plecat din Australia”
(TVR2, 20 septembrie 1999)
Dintre formele de plural, cea mai „nărăvaşă” este cea a
substantivului „ministru”. Citim în „Adevărul” din 11 noiembrie 1997 :
„Adică, noii miniştrii să fie audiaţi în comisii şi apoi, în bloc, supuşi
votului.” Să înlocuim „miniştrii” cu „băieţi” şi să scriem „Adică noii
băieţii…”Testul, aşa rudimentar, dă roade!
La fel este şi cazul adjectivului „propriu” care, în forma articulatã,
se scrie corect „propriii”, cel de-al treilea „i” fiind articolul hotărât.
Şi substantivul „copertă” are, la plural, o formă greşit folosită :
„coperţi”. DOOM dă forma corectă de plural „coperte”.
Pluralul de substantivul „remarcă” este „remarce”, şi nu
„remărci”, cum apare adesea.
Abrevieri : se abreviază corect d. — pentru domnul şi dna — pentru
doamna şi nu dl, d-nul, d-l, dl., d-na, iar formele flexionare se supun
aceleiaşi norme, adică nu se foloseşte punctul sau cratima : dlui şi nu d-
lui sau dlui., dnei şi nu d-nei. Abrevierea D-lui se referă la Domniei lui, iar D-sa este
abrevierea pentru Domnia sa. În cazul lui dumneavoastră, se acceptă trei forme
: dv., dvs. şi d-voastră.

Atenţie la unităţile de măsură ale căror abrevieri se scriu fără

punct. Deci, nu kg., km., m., ci kg, km, m, toate fără punct!

b. La articol, greşeli frecvente se strecoară la acordul cu genitivul

al articolului demonstrativ cel, cea, cei, cele.
În propoziţia „Sancţionarea echipelor cele mai slabe cu două
puncte nu este o măsură inspirată” („Fotbal Vest”, aprilie 1998), forma
corectă a articolului demonstrativ este „celor”. Pentru a se evita astfel
de dezacorduri recomandăm antepunerea articolului demonstrativ
fiindcă auzul cere imediat acordul : „Sancţionarea celor mai slabe
echipe…”

c. Dintre problemele ce apar la adjectiv/participiu cea mai des

întâlnită se referă la acordul cu genitivul şi dativul.
Exemplu : „În cadrul acestei manifestări atât de necesară şi
reuşită s-a reuşit conştientizarea factorilor locali.”
Cele două adjective subliniate ar fi trebuit să aibă formele
necesare şi reuşite, ele acordându-se şi în cazul genitiv în care se află
substantivul manifestări.
Mult mai frecventă este lipsa acordului cu participiile, mai ales
când acestea sunt despărţite de substantivul determinat de alte
cuvinte :
„În faimosul său volum „O minciună groasă cât secolul”, apărută
în 1990 la Albin Michel, Michel Castex, conducătorul echipei de
jurnalişti de la Agenţia France Presse, venită la Bucureşti pentru a
reflecta Revoluţia română..”4 (Ion Cristoiu, „Naţional”, nr. 162, 1997).
„Din cauza grevei muncitorilor din sectorul minier declanşată acum o
săptămână.”. Poate că dacă între grevei şi declanşată nu s-ar fi aflat
cuvintele „muncitorilor din sectorul minier”, acordul ar fi mai uşor
perceptibil.
Atenţie : forma corectă a adjectivului derivat de la miner este
minieresc şi nu mineresc5.

CA O REGULĂ GENERALĂ DE STILISTICĂ : ATENŢIE MARE LA

FOLOSIREA ADJECTIVELOR. ORICE ADJECTIV POATE DISTORSIONA,
INDUCE ELEMENTE SUBIECTIVE, CHIAR AMBIGUE!
Chiar şi atunci când adjectivul nu este unul calificativ.

Exemplu : „Pe birou existau şase-şapte coli scrise de mână şi o

altă coală scrisă încă un sfert, semn că preşedintele băncii lucra în
momentul în care a primit vizita unei persoane necunoscute”.
Necunoscute cui? Preşedintelui, anchetatorilor?
Unele adjective pun probleme la forma feminină. Astfel, „livresc”
are forma corectă de feminin „livrescă”, nu „livrească”, la fel ca
„grotesc” — „grotescă”, nu „grotească”.
„Atitudinea lui Nicolae Văcăroiu mi s-a părut grotească”, spune
un deputat de Timi într-un interviu publicat de „Timişoara” (4 mai
1996)

d. Pronumele. O greşeală destul de frecventă, nu numai în presă ci şi

în vorbirea curentă, este folosirea pronumelui personal dânsul, dânsa ca

4 Două observaţii ar mai trebui făcute aici : traducerea titlului, în duhul

limbii române, ar fi „O minciună mare cât veacul”, iar participiul „venită” s-ar
cuveni scris „venite”.
5 Speranţa autorului este că presa va folosi cât mai rar acest adjectiv.
pronume de politeţe.

Exemplu : „Preşedintele Emil Constantinescu a rostit o alocuţiune

în faţa profesorilor şi studenţilor despre rolul cercetării şi a vizitat

câteva laboratoare. Cu acest prilej dânsul a mai spus că „fuga

creierelor” este un fenomen extrem de păgubos pentru economia

românească” („Ziua”, septembrie 1997).

Comentariu : În locul pronumelui personal dânsul mai nimerită ar fi fost

sintagma „şeful statului” sau chiar pronumele personal el. Într-o
democraţie, personalităţile vieţii social-politice nu se bucură de un
tratament privilegiat atunci când sunt subiecte de presă. Evident că în
cazul unui interviu sau talk-show, formula de adresare sau de referire
va fi una adecvată, adică Domnia voastră, Domnia sa. Nu însă şi în
articolul de presă! De acest privilegiu beneficiază doar personalităţile
vieţii artistice şi ştiinţifice.

Atenţie : Sintagma „domnul preşedinte Emil Constantinescu”

este şi ea greşită. Fie „preşedintele Emil Constantinescu”, fie, pur şi
simplu, „Emil Constantinescu”. Varianta „domnul Emil Constantinescu”
are un cu totul alt tâlc fiindcă subliniază ipostaza de persoană privată a
preşedintelui ţării. Astfel, în 1995, când preşedintele de atunci al
României, Ion Iliescu, a fost primit de şeful executivului american la un
hotel din New York, comunicatul Casei Albe a scris despre întâlnirea
dintre „Preşedintele Clinton şi d. Ion Iliescu”. Dacă în loc de „d. Ion
Iliescu” ar fi apărut „preşedintele Ion Iliescu”, semnificaţia vizitei ar fi
fost una oficială, ceea ce administraţia americană a dorit să evite.

e. La numeral, dificultăţi întâlnim la acordul în gen al numeralului

cardinal doisprezece. Corect este deci „douăsprezece camioane”, „ora
douăsprezece” etc. Corect este şi „paisprezece” şi nu „patrusprezece”,
„optsprezece” şi nu „optusprezece”.
Ezitări apar şi la numeralul ordinal „a cincea” care apare scris şi
sub forma incorectă de „a cincia”.

f. Destule confuzii găsim la folosirea corectă a adverbului. Clasicul

exemplu este adverbul „demult”, confundat cu „de mult” (prepoziţie +
adverb). „Demult” se scrie într-un cuvânt când înseamnă „cândva”,
„odinioară”, adică atunci când răspunde la întrebarea „de când?”.
O grafie destul de des întâlnită pentru adverbul „întruna” este
„într-una” :
„Plângea într-una şi se observa clar că locul ei nu era acolo…”
(România liberă, 6 ianuarie 1998)
„Întruna” înseamnă „continuu”, „mereu”.
La fel, publicaţiile abundă de exemple în care adverbul
„maximum” este confundat cu adjectivul „maxim”. Corect este deci „În
maximum o săptămână guvernul Vasile îşi va prezenta programul de
guvernare”, şi nu „în maxim o săptămână…” Ca o marcă de
recunoaştere a adjectivului „maxim” este prezenţa lui imediat lângă
substantiv şi postpus.
Confundat — prea frecvent! — cu conjuncţia „ori” este adverbul
„or”. Adverbul „or” înseamnă „adică” şi este urmat, invariabil, de
virgulă.
Astfel, într-un interviu cu Vlaicu Ionescu, adverbul nu este urmat de virgulă :
„Or [ ] acesta este un nume dat în catrene Angliei” („Jurnalul naţional”,
nr.1934).

g. La verb, am semnala câteva forme mai puţin cunoscute : la

persoana întâi singular a verbului „a continua” este corectă forma „eu
continuu”; formele de persoana a treia singular a verbelor „a aşeza” şi
„a înşela” sunt „ea/el aşază”, „ea/el înşală”. Un fenomen, o cauză „se
datoresc”, iar o persoană „datorează o sumă de bani”.
Verbul „a (se) dumeri” este scris adesea „dumiri” şi flexionat ca
atare. Corect este, deci, „mă dumeresc”, „s-au dumerit” etc.
Verbul „a preceda” are forma corectă, la indicativ prezent,
persoana a treia, „precedă” şi „precede”!
Un participiu greşit este şi „aciuit”. Corect este deci „s-a aciuat”,
fiindcă infinitivul este „a se aciua” şi nu „a se aciui”.
Atenţie la unele forma de conjunctiv resimţite mai îngrijite :
corectă este forma „să aibă” şi nu „să aibe”.
Greşeli apar frecvent şi la imperativul negativ al persoanei a doua
singular care se construieşte cu negaţia şi infinitivul verbului. Corect
este „nu fi încrezător”, „nu face o asemenea prostie”. La pozitiv, se
scrie corect : „fii încrezător”, „fă prostia asta” (Valeria Guţu Romalo,
2000).

Atenţie : Forma negativă a conjunctivului nu ascultă de această

regulă! Corect este „să nu fii încrezător”.

Tot la forma negativă, apar probleme la formele cu ne+mai : se

scrie corect nemaivorbind, nemaiavând etc. fiindcă particula „ne” nu
există ca entitate independentă.

Sfat practic : Feriţi-vă de gerunzii! Feriţi-vă mai ales de propoziţiile

sau frazele ce încep cu gerunzii. Nu este întotdeauna prea clar ce
relaţie exprimă gerunziile : de cauzalitate, de temporalitate, de
consecuţie.
În general, feriţi-vă de frazele ce încep cu propoziţii subordonate
fiindcă îngreunaţi lizibilitatea textului.
 Sintaxa

1. Acordul subiectului cu predicatul pune deseori probleme. Există

cel puţin trei cazuri în care acordul este o problemă.

a. Când subiectul este multiplu şi ele se află la o mai mare

distanţă :
„Grija exagerată a unor mame pentru copiii din clasele mici şi
nerespectarea unei discipline sociale face ca frecvenţa să fie slabă”
(„Cotidianul”, august 1998).

b. Confundarea complementului sociativ cu subiectul :

„Inspectoratul Sanitar-Veterinar, împreună cu Oficiul Pentru
Protecţia Consumatorului, au efectuat în acest an peste 60 de controale
în pieţele Timişoarei.”
Pentru a vedea cum facem acordul, modificăm topica : „I.S.V. a
efectuat peste 60 de controale împreună cu OPPC.”
c. Siglele ascund deseori un subiect la plural. Este şi cazul „S.U.A”. Corect
este deci „S.U.A. au considerat oportună intervenţia în Golf” şi nu
„S.U.A. a considerat…”
Observaţie : uzul impune tot mai mult folosirea siglelor fără
punctele despărţitoare.
2. Anticiparea şi reluarea complementelor direct şi
indirect.
Propoziţia „Vartan Arachelian a invitat în studio pe d. colonel Pavel
Abraham” (TVR1, 28 februarie 1997) este corectă în forma „Vartan
Arachelian l-a invitat în studio pe d. colonel Pavel Abraham”.

C. Editarea stilistică a textului

O primă regulă : Oricât de dotat ar fi, nimeni nu îşi poate citi textul
cu acea detaşare necesară pentru o observa cât mai multe din
nesiguranţele lui.
Ce înseamnă editarea stilistică? Asemenea unui instrument, cum
ar fi vioara, de pildă, un text jurnalistic trebuie „acordat”. Un bun
editor încearcă să vadă :
.
a. repetiţiile.
Nu folosiţi în exces apelativul „Domnule/Doamnă X”. O dată, la
început, este de ajuns.
Unele dintre cele mai repetitive cuvinte din limba română sunt
pronumele şi adjectivele demonstrative aceasta, acesta.
Pentru a evita repetiţiile, este bine să aveţi la îndemână un
dicţionar de sinonime sau să folosiţi perifraze.
Atenţie : uneori, repetarea unui cuvânt-cheie are o funcţionalitate
clară. Astfel, într-un interviu cu un reprezentant al unei firme, acesta —
dacă este conştient de mecanismele persuasive — va repeta mereu
numele firmei şi nu va spune „firma noastră sau „noi” etc. Din
considerente stilistice, jurnalistul va sinonimiza ori, pur şi simplu, va
renunţa la numele firmei pentru că este de la sine înţeles că despre
acea firmă este vorba în interviu.

b. cuvintele nepotrivite : inadecvate, prea slabe, prea tari.

Eliminaţi ticurile verbale : „fără doar şi poate”, „care va să zică”
etc.
Ar fi extrem de greu, de exemplu, ca un jurnalist să redea toate ticurile
„Nu-i aşa?” ale lui Silviu Brucan, de pildă.
Printre cuvintele neadecvate se află şi mărcile oralităţii familiare,
cum ar fi interjecţiile. Astfel, chiar dacă reporterul formulează
întrebarea „Păi, ce sunt acelea «bune moravuri»?” („Jurnal Naţional”, 7
aprilie 1998), în procesul de redactare interjecţia ar fi trebui eliminată.
Cu atât mai mult este deplasat un asemenea mod de adresare cu cât
interlocutorul este un ministru!
Frecvent, în interviuri apare cuvântul „oameni” care ar trebui să identifice
cu mult mai multă precizie segmentul la care se referă. Astfel, citim
într-un interviu cu un candidat la alegerile locale „Oamenii cărora mă
adresez prin acest ziar ştiu cât am făcut pentru oraşul nostru”. De fapt,
„oamenii” aceştia sunt alegătorii.

Exemplu : Într-un interviu cu directorul RAT Iaşi, reporterul găseşte

sinonim la cuvântul „oameni”, alături de previzibilele ”ieşeni”,
„locatari”, şi unul aparte — „suflete”. Este evident că nu interlocutorul
a folosit acest ultim cuvânt însă tensiunea stilistică este mult mai mare
atunci când titrezi „O sută de mii de suflete vor îngheţa chiar în „iarna
mileniului”!” decât „O sută de mii de locatari vor îngheţa chiar în
„iarna mileniului”!”
La fel de vag este şi cuvântul „lucrare”. În interviurile culturale
„lucrare” înseamnă, deopotrivă, roman, nuvelă, dramă, comedie,
sculptură, pictură în ulei, gravură, basorelief, după caz. „Morala”
acestui pomelnic este că identificarea se face nu cu ajutorul cuvintelor
vagi , ci cu cele exacte semantic.

La capitolul „cuvinte prea tari”, o problemă pun epitetele şi

caracterizările interlocutorilor la adresa unor terţi. Redactorul trebuie
să atragă atenţia printr-un Post scriptum sau o notă că publicaţia nu
împărtăşeşte opiniile celui intervievat.
Cuvintele obscene se marchează prin [...] sau iniţiala şi puncte de
suspensie.
Excepţie : Eugen Istodor transcrie cu exactitate toate înjurăturile
şi tot limbajul suburban al interlocutorilor săi. Gestul e unul igienic,
fiindcă aceştia sunt personalităţi ale vieţii publice româneşti. Dintre
multele exemple, am ales unul mai puţin agresiv : „În momentul ăsta
ar trebui să-ţi cârpesc două perechi de palme şi să-ţi trag şi-un şut în
cur”.

c. concordanţa timpurilor.
Dacă acţiunea la care se referă interlocutorul este la timpul trecut,
atunci toate verbele ar trebui puse la timpul trecut, cu nuanţele de
imperfect, perfect compus şi mai mult ca perfect, în funcţie de
plasarea acţiunilor.
În fragmentul de mai jos dintr-un şapou al unei convorbiri cu Ana
Blandiana, predicatul „e nemulţumit” ar fi trebuit pus la imperfect,
fiindcă aşa se înţelege că mai e nemulţumit şi acum :
„O rog să numească, dacă poate, etapele ei de «dizidentă». Îmi
spune că e imposibil. N-au existat etape; a scris mereu aşa cum a
crezut ea de cuviinţă. George Ivănescu îi spunea că Bujor Sion, de
pildă, e nemulţumit de tabletele ei. Când o să scrie Ana Blandiana aşa
cum trebuie, se întreba Bujor Sion” („Orizont”, 30 martie 1990).

d. topica.
Acurateţea unui enunţ se poate ameliora şi prin modificarea
topicii. În loc de „una dintre condiţiile de bază pentru a obţine
angajarea la firma noastră este trecerea, pe bază de test, a unei probe
din limbile engleză şi germană”, este mult mai clar enunţul următor :
„Cunoaşterea limbilor engleză şi germană este una dintre condiţiile de
bază ale angajării. Proba se face pe bază de test.”
O topică greşită poate duce la ambiguităţi şi chiar la sensuri
nedorite. Să ne oprim la un exemplu cules de la emisiunea Actualităţi a
TVR1, 19 septembrie 1999 :
„V.B. a ajuns la spital din cauza rănilor cauzate de tatăl său,
nemâncat şi deshidratat”.
La audiţie, putem uşor înţelege că „nemâncat şi deshidratat” este
tatăl, şi nu copilul, ceea ce înseamnă că trebuie să schimbăm topica :
Din cauza rănilor cauzate de tatăl său, V.B. a ajuns la spital nemâncat
şi deshidratat”.
În cazul adjectivelor şi al adverbelor, redactorul sau editorul
trebuie să aibă o atenţie aparte. Astfel, pentru a sublinia încărcătura
semantică a adjectivului şi a adverbului, ele se pot antepune : „modest
îmbrăcat” nu este acelaşi lucru cu „îmbrăcat modest”, după cum nici
„a susţinut practic întreaga deplasare” nu e acelaşi lucru cu „practic, a
susţinut întreaga deplasare”.
Mare atenţie la topica adverbului „nu”. Nu e totuna unde se află
negaţia, după cum arată şi exemplul ales de mai sus : „Este evident că
nu interlocutorul a folosit acest ultim cuvânt... ”, faţă de „Este evident
că interlocutorul nu a folosit acest ultim cuvânt... ”

3. „Îmbrăcarea” articolului
Titrarea
Titrarea înseamnă stabilirea titlului, a subtitlului şi, în unele cazuri,
a supratitlului. De regulă, titlul constă din citarea afirmaţiei celei mai
importante sau şocante a interlocutorului. Dacă textul este prea lung,
ea se poate parafraza. Atunci când nu găsiţi ceva potrivit de citat,
puteţi formula un titlu rezumativ care poate fi, la rândul său, incitativ
sau neutru, în funcţie de situaţie.
ATENŢIE: Uneori, o sintagmă, un grup de cuvinte, o propoziţie sau
frază scoase din context şi alese ca titlu pot aduce prejudicii
intervievatului. Astfel, un interviu cu Horia Brenciu apărut în presa
centrală are ca titlu „Fac parte din tagma clienţilor Spitalului nr. 9”
(„Naţional”, nr. 800, 22-23 ianuarie 2000). Propoziţia, culeasă cu litere
mari pe prima pagină, conduce evident la concluzia că protagonistul
are serioase probleme cu sănătatea mintală. Nu este aşa! Horia
Brenciu se defineşte metaforic, în contrast cu alţi populari animatori
cum ar fi Mihai Călin şi Andi Moisescu: „Uitaţi-vă la Mihai Călin sau Andi
Moisescu, sunt blânzi, cu tentă simpatică. Eu cred că fac parte din
tagma clienţilor de la Spitalul nr. 9”. E lesne de observat cum
jurnalistul a modificat complet sensul aserţiunii: în loc de „Eu cred că
fac parte... „, „Fac parte... „, ceea ce modifică substanţial atât sensul
cât şi finalitatea frazei. Evident, este vorba aici despre un
senzaţionalism ieftin la care presa noastră, din păcate, este prea
adesea... abonată.

Nu numai în cazul interviurilor au trecere titlurile ce bazează pe

jocuri de cuvinte, parafraze sau aluzii la titluri celebre, personaje mitologice ori vedete
ale clipei.

*Când am de titrat un articol sau un interviu cultural, reflectez la

contextul în care poate fi încadrată situaţia sau interlocutorul şi la
modelele culturale posibile. Astfel, la finele unui interviu cu dl Coriolan
Babeţi, coorganizatorul pavilionului românesc de artă la Bienala de la
Veneţia 1995, m-am gândit că cea mai celebră şi mai potrivită
referinţa livrescă este titlul nuvelei lui Thomas Mann, Moartea la
Veneţia. Am observat imediat că în cuvântul „moarte” este cuprins
cuvântul „arte”, ceea ce făcea verosimilă trimiterea. Apoi trebuia să
implic şi faptul că este vorba despre sărbătorirea a 100 de ani de la
prima ediţie — Un veac de... singurătate al lui Marquez. Aşa că am
făcut un altoi din cele două titluri, cam în genul lui Şerban Foarţă : Un
veac de (mo)arte la Veneţia, urmat de subtitlul informativ Cu criticul de
artă Coriolan Babeţi despre Bienala centenară. Evident că acest
titlu este adecvat numai în cazul unei publicaţii culturale, o publicaţie
de mare tiraj neputându-şi permite „luxul” unei asemenea aluzii
culturale!
 Un detaliu adesea ignorat de jurnalist sunt intertitlurile. De regulă,
interviurile lungi sunt parcelate de intertitluri care au un dublu rol : mai
întâi, de a face pagina de ziar sau revistă uşor suportată de ochi şi,
apoi, de a incita la lectură. Ochiul nu primeşte o pagină saturată de
„zaţ” — în vechiul vocabular al tipografilor —, adică o pagină plină cu
scris nu este deloc îmbietoare la lectură. Intertitlurile aerisesc pagina şi
fac, din această cauză, lectura mai uşoară. La fel ca şi literele
„îngropate” sau letrinele.

Exemplu : Un amplu interviu al lui Cristian Bădiliţă cu Paul

Barbăneagră are următoarele intertitluri incitante : Optimismul tragic al
lui Mircea Eliade, Păcatul de a avea opinii personale, Am avut
impresia că vorbea de dincolo de moarte, Doamna Eliade a
reuşit să-i dea lui Eliade sentimentul că el continua să trăiască
în România, Domnule Profesor, daţi-i dracului pe ăia, Analogul
lui Platon, Stareţ de lamaserie, Un cal troian în Universitate,
Balzacul lui Eliade, Eliberatoare este numai dogma (1996).

Câteva sfaturi practice pentru editori

Drumul oricărui articol spre publicare trece prin filtrul editorului

sau al secretarului de redacţie. Privirea editorului este mai scrutătoare,
cu o atenţie distributivă, la nivelul stilistic, dar, mai ales, la felul în care
este pusă informaţia în evidenţă. Sau dacă există deficienţe în
informaţii.
Iată, mai jos, câteva sfaturi practice pentru editori :
Zilnic, aveţi de-a face cu zeci, poate sute de nume de persoane,
de organizaţii, cu cifre, cu tot felul de informaţii din varii domenii ce îl
„bombardează” pe cititor. Acesta nu are nici timpul, nici răbdarea de a
le înţelege, pune într-un anumit context, adică de a le înţelege. De
aceea, nu uitaţi câteva „reţete” care vă pot fi de folos :
a. Încercuiţi următoarele cuvinte şi scrieţi mare, deasupra lor,
CINE? sau MAI PRECIS! : „unii”, „alţii”, „uneori”, „adesea”, „de
multe ori”, „se spune”.
b. Când este oferită o cifră, scrieţi pe margine : „Faţă de
necesităţi?”, „Comparativ cu anul/luna/săptămâna trecută?”,
„Faţă de alte ţări?”
c. Eliminaţi documentele, actele normative de uz intern atunci
când ele nu au nici o relevanţă pentru opinia publică.
d. Când este invocat un nume mai puţin cunoscut, lămuriţi cine
este persoana printr-o paranteză sau o notă.
e. Când apare o siglă, „traduceţi-o” sau folosiţi, la prima apariţie
în text, numele întreg.
f. Când apare un termen tehnic, de jargon, nu eliminaţi
neapărat cuvântul. Explicaţi-l printr-o apoziţie. Nu uitaţi că
presă şi educă, nu numai informează (Cf. David Randall,
1998).

Câteva exemplificări :
Atenţie la medici, jurişti, economişti şi poliţişti! Cazul lor
este simptomatic, adică semnificativ în acest sens. Dacă limbajul
medicilor nu este reluat ca atare de jurnalişti, în cazul limbajului, al
formulelor juriştilor şi poliţiştilor întâlnim destule situaţii de preluare
mecanică a unor formule de uz intern :
„Tribunalul urmează a se pronunţa prin încheiere asupra
excepţiei”, citim în „România liberă” nr. 2091, 1997. Sau : „Fostul
colonel de armată Gheorghe Marinescu a fost condamnat ieri de
Tribunalul Militar Teritorial la 8 ani închisoare pentru «omor deosebit
de grav sub forma participaţiei improprii”, încercăm să înţelegem din
„Adevărul”, 16 septembrie 1998.
„La Urziceni-Ialomiţa au fost reţinuţi C.D. şi C.F.A., ambii de 27 de
ani, din municipiul Piteşti, fără ocupaţie şi cunoscuţi cu antecedente
penale”, scrie „Adevărul”, nr. 2578.
Ce se întâmplă cu procesul respectiv nu înţelegem din frază finală
a articolului, după cum cuvântul „cunoscuţi” din exemplul al doilea nu
are nici un rost. Expresia „cunoscut cu antecedente penale” face parte
din limbajul juridico-poliţienesc şi este aproape un automatism de care
editorul ar trebui să se debaraseze.

Mai grav este cazul în care specialistul uită că se adresează

publicului larg — sau ar trebui! — şi foloseşte un limbaj ultraspecializat
în care excesul de date şi trimiteri legislative face mesajul ilizibil. Ca în
interviul de mai jos :
„— Care sunt precizările date de Ministerul Finanţelor
în aplicarea hotărârii amintite? — Agenţii economici vor calcula şi
reflecta amortizarea în cheltuielile de producţie sau circulaţie ale
anului 1993, conform metodologiei aprobate de Legea nr. 62/1968,
republicată, privind amortizarea fondurilor fixe reevaluate conform
H.G. nr. 62/1992 (500, 510 etc. = 110 şi 477 =716). Cei care în cursul
anului 1993 au calculat şi înregistrat amortizare — în cheltuielile de
producţie sau circulaţie — la valoarea fondurilor fixe reevaluate,
conform H.G. 26/1992, vor menţine în cheltuieli sumele înregistrate.
Cei care în cursul lui 1993 au calculat şi înregistrat amortizarea
aferentă fondurilor fixe la valorile reevaluate şi au înregistrat
diferenţele de amortizare în debitul conturilor 703 fond de rezerve,
530.10 cheltuieli anticipate aferente din reevaluare, conform H.G.
26/1992, vor efectua următoarele înregistrări : conturi de cheltuieli
(500, 501, 510, 520, 521 etc.) = 530.10 — cu suma reprezentând
diferenţa de amortizare pe 1993 la cei care nu aveau constituit fondul
de rezervă la nivelul sumelor respective; înregistrarea privind
constituirea fondului de dezvoltare : 477 decontări privind amortizarea
= 716 fond de dezvoltare — cu suma reprezentând diferenţa de
amortizare pe 1993”. („Renaşterea bănăţeană”, 10 martie1994)

Este clar că avalanşa de H.G.-uri şi de cifre

îngreunează mult percepţia şi că, din această cauză, lectura interviului
este mult îngreunată. Deci, editorul va face cuvenita simplificare, în
locuind, de pildă, „H.G. 26/1992” cu „normativele din 1992” sau chiar
prin „normativele în vigoare”. Apoi va desluşi ce e cu parantezele
extrem de misterioase : (500, 510 etc. = 110 şi 477 =716) etc.
Ceva mai greu îi va fi editorului să rezolve această „bijuterie” de
limbaj tehnic cu care ne serveşte dl ing. I. I., director al SA
„SERVCOM” : „Dispunem în prezent de întreaga gamă de utilaje de
mică şi medie mecanizare, care se foloseşte în tehnologia actuală de
confecţii, precum şi utilaje speciale : instalaţii de torcreliftare castele
apă, grisafiltre aciculare etc.” („Renaşterea bănăţeană”, 14 aprilie
1994). Ceva mai greu, fiindcă îl va cere jurnalistului să ia legătura cu dl
director pentru a-i „traduce” termenii tehnici.
Dar asta nu înseamnă totul, deoarece, aşa cum spuneam, un
interviu profesionist presupune mai multe etape ale convorbirii şi, dacă
pot folosi aici o metaforă, în anumite cazuri un interviu bun este ca vinul.
Este vorba de interviurile de stand by, adică acele interviuri a căror informaţie
nu se perimează şi care se pretează unei tratări laborioase. Dar chiar şi
în cazul interviurilor cu valoare de ştire redactorul poate contacta
telefonic sau personal sursa pentru a-i cere unele nuanţări, informaţii
în plus.
Să vedem cum ar putea să citească un editor interviul de
mai jos, unde intervine editorul şi ce reveniri ale reporterului
ar fi necesare pentru a ameliora calitatea interviului :

„Săptămâna aceasta nu vor fi remanieri guvernamentale”

Ne-a declarat domnul Viorel Hrebenciuc, secretar general al Guvernului României
 — Mai mulţi lideri ai PDSR, printre care şi domnul Adrian
Năstase, au adus, în ultimul timp, acuze Guvernului Văcăroiu.
Credeţi că este posibilă o remaniere guvernamentală în prag
de alegeri?
— Guvernul a fost criticat pentru faptul că nu a luat măsuri
suficiente pe linia acordării titlurilor de proprietate. Până acum s-au
acordat în jur de 60% din titluri. Ne-am propus ca până la sfârşitul
acestui an să atingem un prag de 80-85%, în contextul în care
diferenţa s-ar localiza pe cauzele care sunt pe rol, în momentul de faţă,
în Justiţie. Deci, în jurul acestei probleme au fost discuţii la Guvern ,
dar s-a mai făcut o analiză foarte concretă asupra modului de aplicare
a Legii 20, pentru acordarea creditelor campaniei agricole de
primăvară, în valoare de 1.100 de miliarde de lei. Şi aici s-au făcut
aprecieri favorabile şi nefavorabile.
— Aceste discuţii nu pot determina o schimbare în Guvern?
— Cine ştie treaba asta? Oricum, nu săptămâna asta.
— Sunteţi directorul campaniei electorale a PDSR-ului. Ce
procentaj credeţi că va avea partidul dumneavoastră la
alegerile locale?
— Ce pot să vă spun cu certitudine este faptul că nu ne-am propus
să câştigăm sută la sută.
— În ce oraşe mari mizează PDSR că electoratul va fi de
partea sa?
— Începând cu capitala, mizăm pe toate oraşele mari, cu şanse
mai mari sau mai mici.
— Sunt localităţi unde credeţi că veţi câştiga din primul tur
de scrutin?
— E mai puţin important a câştiga din primul tur sau din al doilea,
important este să câştigăm. În general, din primul tur se va câştiga mai
greu pentru că este un număr foarte mare de candidaţi.
 — Veţi face alianţe cu alte partide în turul doi?
— Organizaţiile locale au libertate deplină. În nici un caz nu va
semăna alianţa de la Timişoara cu cea de la Botoşani, spre exemplu.
Totuşi, sunt anumite restricţii la acest capitol, impuse de Delegaţia
Permanentă a partidului, restricţii care vizează partidele extremiste.
— Campania electorală pe care o coordonaţi a demarat
într-un stil agresiv. Chiar în Timişoara, ea a început înainte de
termenul stabilit de lege.
— Nu am început campania, am făcut un antrenament pentru
campania electorală.
— S-a vehiculat, în mediile politice şi în presă, cum că ar
exista o înţelegere între arabi şi PDSR, în ceea ce priveşte
finanţarea campaniei.
— Există o înţelegere între arabi şi PDSR, la fel cum există o
înţelegere între arabi şi PNŢCD, între arabi şi PL, care vreţi
dumneavoastră. Nu există nici un fel de înţelegere specială. În plus,
sponsorizarea trebuie să fie, conform legii, publică. Am şi stabilit, în
Delegaţia Permanentă a partidului, mandatarul financiar în persoana
domnului subprefect de Bucureşti, Lucian Dumitriu.
— Credeţi că domnul Ion Iliescu poate să ofere o surpriză şi
să nu candideze la prezidenţiale pe lista PDSR-ului?
— Aşteptăm să treacă alegerile locale, după cum a spus domnul
preşedinte Iliescu.
(„Renaşterea bănăţeană”,
septembrie 1996)

Prima observaţie este că, deşi reporterul insistă să primească un

răspuns la întrebarea de deschidere, în faţa refuzului de a face o
estimare cu privire la procentajul în alegerile următoare, se
mulţumeşte cu un răspuns ironic — „Ce pot să vă spun cu certitudine
este faptul că nu ne-am propus să câştigăm sută la sută”. (În treacăt
fie spus, PDSR-ul — FSN-ul, în 1990 — a obţinut şi în 1990, şi în 1992,
în destule localităţi rurale, peste 100 % !, ceea ce mai atenuează din
dorita ironie a dlui Hrebenciuc.)
Un al doilea răspuns rămas nesancţionat de reporter este „Cine
ştie treaba asta? oricum, nu săptămâna asta”. Astfel că următoarea
intervenţie a reporterului ar fi putut să sune astfel : „Cine altcineva să
ştie decât dvs., adică secretarul general al Guvernului... ”
Cât priveşte întrebarea cu privire la alianţele din turul doi (al
doilea!), poate că mai specifică ar fi fost formularea „Cu cine veţi face
alianţe în turul al doilea?”. Şi răspunsul probează că acesta este sensul
întrebării. Dar această nuanţă poate fi discutabilă. Ceea ce lasă însă să
scape reporterul la finele răspunsului este impardonabil. Imediat, el ar
fi trebuit să întrebe „Ce înţelege PDSR-ul prin „partide extremiste”?” O
asemenea întrebare îl punea V.H. într-o situaţie delicată fiindcă
nominalizarea PRM.-ului, de pildă, ar fi declanşat o reacţie din partea
electoratului acestuia din urmă, apropiat mult de poziţiile PDSR-ului. Şi
ar fi fost foarte probabilă o asemenea nominalizare fiindcă atacurile din
„România Mare” împotriva preşedintelui Iliescu au condus la ridicarea
imunităţii lui C.V. Tudor. Deci editorul ar fi trebuit să-i ceară
redactorului să îl contacteze pe V.H. pentru o primă carenţă a
interviului.
Un cititor atent resimte ca o frustrare că o asemenea întrebare nu a fost
formulată, după cum tot o frustrare se chemă faptul că V.H. nu este
întrebat care este diferenţa, în viziunea sa, dintre campania electorală
şi un „antrenament pentru campania electorală”.
La nivel stilistic, un bun editor observă că verbul „credeţi” apare în
patru întrebări. La întrebarea a treia şi a cincea, „estimaţi”, în loc de
„credeţi”, este mai potrivit.
Aceste observaţii ale editorului sunt fezabile. Întrebările trădează
însă o pregătire superficială a interviului. Astfel, reporterul ar fi putut
să abordeze aceleaşi probleme din perspectiva alegerilor anterioare şi
a sondajelor de opinie. Astfel, întrebarea cu privire la estimarea
procentajului ar fi putut fi formulată astfel : „La alegerile locale din
1992, PDSR-ul a obţinut x %. Cele mai recente sondaje estimează circa
y %. Care sunt speranţele/estimările partidului dv. acum?” La fel, în
ceea ce priveşte oraşele mari : „La alegerile locale anterioare, PDSR-ul
nu a câştigat decât în X oraşe mari. Unde aveţi cei mai buni candidaţi
şi speraţi acum să câştigaţi?”

Ce interviuri ar putea respinge un editor

În presa românească există o specie de interviu
necunoscută, absentă în toate tratatele dedicate interviului din
literatura de specialitate occidentală. Această specie aparte s-
ar putea numi interviul—pliant. În presa occidentală nu există
un asemenea interviu fiindcă relaţia reporter—interlocutor nu
stă sub umbra vreunei prezumţii de disfuncţionalitate. Adică
nimeni nu se îndoieşte că jurnalistul a stat de vorbă cu
respectivul interlocutor şi nimănui nu i-ar trece prin minte că,
de fapt, interlocutorul nu a răspuns întrebărilor, ci i-a oferit
jurnalistului o documentaţie, să spunem un pliant, din care
acesta din urmă a preluat enunţurile importante. Sau, în cel
mai bun caz, interlocutorul nu se mai oboseşte să expliciteze,
să lămurească cititorul, ci doar citeşte din diverse documente.
Să analizăm un model aproape infailibil al ceea ce am
numit interviu-pliant :

„FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU...

d-ra Adriana Iuoraş, reprezentant al ARDAF S.C. Asigurare —
Reasigurare „Dacia Felix” S.A., Filiala Timişoara

– Pentru început, vă rog să faceţi o scurtă radiografie a

ceea ce este şi reprezintă ARDAF...
 – ARDAF — Societatea de Asigurare-Reasigurare „Dacia Felix” S.A. este una
dintre cele mai mari societăţi de asigurări cu capital privat din
România. Capitalul social subscris este de 5 miliarde lei şi vărsat până
la 31 decembrie 1993 de 3 miliarde lei. Sediul central al societăţii este
la Cluj Napoca, având sucursale şi filiale şi în alte oraşe din ţară. De
curând, ARDAF şi-a deschis reprezentanţe şi la Dijon (Franţa), Atena
(Grecia) şi Caracas (Venezuela), urmând să-şi extindă activitatea în
continuare în ţară şi străinătate.
– Ce forme de asigurări practică, în prezent, societatea dvs.?
– Asigurarea de autovehicule (CASCO), în ţară şi străinătate;
asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri, asigurări maritime şi de
transport; asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse la
bunuri şi persoane, cu autovehiculele în afara teritoriului României
(Carte Verde), asigurarea autostrăzilor, aeroporturilor, centralelor
nucleare etc., asigurarea mărfurilor livrate în străinătate, până la
încasarea lor, asigurarea animalelor; asigurări de aviaţie; asigurarea
colectivă sau individuală a salariaţilor pentru riscurile de accidente,
asigurarea de accidente a persoanelor transportate; asigurarea
investitorilor străini în România.
– Care sunt particularităţile societăţii ARDAF în comparaţie
cu celelalte societăţi de asigurare din România?
— În general, primele de asigurare la ARDAF sunt mai mici decât
la celelalte societăţi. Dacă cererea este serioasă, toate primele sunt
negociabile, iar, la unele forme de asigurare, plata poate fi în funcţie
de dorinţa clientului, în lei sau în valută. Despăgubirile se fac la
valoarea reală a pagubei, dar nu mai mult decât suma asigurată. Dacă
prima de asigurare este în valută, şi despăgubirea se face tot în valută.
Totodată, faţă de alte societăţi de asigurare, la ARDAF nu se pune
problema continuităţii în cazul Cărţii Verzi. În curând, ARDAF va încheia
şi asigurări de sănătate pentru călătoriile în străinătate.
– Din câte am înţeles, veţi deschide o sucursală la
Timişoara. Până atunci, însă, care este adresa ARDAF-ului din
localitate?
– Până la deschiderea sucursalei, care este prevăzută în circa 2-3
săptămâni, ARDAF din Timişoara îşi are sediul în cadrul sucursalei
Băncii Dacia Felix, str.Goethe nr.2. Mai putem fi contactaţi şi cu
ajutorul numerelor de telefon 192460 şi 192463, sau fax 190071
(„Renaşterea bănăţeană”, aprilie 1995).

Primul semn al „impersonalităţii” interlocutorului este că nici un

verb nu este la persoana I singular sau plural, toate enunţurile părând
copiate din documentele de uz intern sau din pliantul instituţiei. Apar
informaţii de uz intern care chiar pot produce neîncredere. Astfel,
cititorul nu ştie de ce, din capitalul total de 5 miliarde, s-au vărsat doar
3 miliarde. De asemenea, editorul va observa de îndată că nu aflăm în
câte oraşe din ţară are sucursale şi filiale, drept pentru care — aşa cum
am arătat mai sus — va încercui „alte oraşe” şi va scrie „care”, „câte”.
De asemenea, dacă reporterul ar fi stat de vorbă cu o persoană
calificată, adică un ofiţer de Relaţii Publice, faptul că ARDAF are
reprezentanţe şi în străinătate ar fi fost pus în valoare cu mult mai
multă percutanţă. Sună altfel „reprezentanţe în Franţa, Grecia şi
America Latină”.
Principiul organizării răspunsurilor — de fapt, al lipsei de
organizare — este al enumerării fără nici o logică. Un bun editor poate
transforma al doilea răspuns astfel : „Pentru persoanele juridice
încheiem toate tipurile de asigurări obişnuite, iar pentru persoanele
fizice, dintre formele de asigurare aparte, aş enumera asigurarea
autostrăzilor, a aeroporturilor şi a centralelor nucleare”.
Al treilea răspuns va da şi el de furcă editorului. Ce înseamnă „în
general”, „dacă cererea este serioasă”, „la unele forme de asigurare”?
Reporterul va fi invitat să lămurească urgent toate aceste enunţuri
vagi. După cum va clarifica şi enunţul : „Totodată, faţă de alte societăţi
de asigurare, la ARDAF nu se pune problema continuităţii în cazul Cărţii
Verzi”. Dar nu va face acest lucru pentru a ameliora interviul, ci pentru
a-l transforma într-o ştire. Din care, evident că adresa şi numerele de
telefon vor absenta!

Iată şi cum putem transforma un acelaşi tip de interviu

într-un articol-ştire.

„Faţă în faţă cu…

… dl Aurel Bobu, şef serviciu impozite şi taxe persoane fizice la
Primăria municipiului Timişoara

– Care este modul de stabilire a impozitului pe veniturile

obţinute din închirieri?
– În baza Decretului 394/73 şi a Precizărilor Ministerului Finanţelor
115324/20.03.90, veniturile din închirieri şi subînchirieri de imobile
(clădiri, terenuri, camere mobilate şi nemobilate) se impun unui
impozit anual (calculatorul nr. 6), cotele de impozit nu pot depăşi 40%
din venitul impozabil în cazul persoanelor fizice, şi 50% în cazul
persoanelor juridice. Impozitul astfel stabilit, în conformitate cu
Ordonanţa Guvernului 15/19.08.1992 şi Hotărârea Comisiei Locale a
Municipiului Timişoara nr. 43/24.11.92, se majorează cu 30%.
– Există un plafon minimal al valorii contractului de
închiriere?
– În baza Legii 5/73 şi a HCM 860/73, contractele de închiriere şi
subînchiriere se înregistrează la organul fiscal teritorial în vederea
impozitării veniturilor din închirieri. Organul fiscal verifică datele din
contracte, realitatea acestora, ţinând cont de nivelul chiriilor practicate
în economia de piaţă, cât şi de numărul chiriilor minim stabilite pentru
spaţiile locative cu altă destinaţie decât locuinţe, prin Decizia
Consiliului Judeţean Timiş, nr. 3/10.01.94, corelate cu chiriile minime
practicate de societăţile cu capital de stat şi instituţiile bugetare, apoi
le înregistrează în evidenţele fiscale, stabilind şi impozitul aferent de
plată pentru venitul efectiv realizat.
– Ce amenzi se aplică în cazul constatării unor nereguli?
– Conform HCM 68/70, Legii 5/73 şi OG nr. 17/20.08.93, neregulile
constatate de organele fiscale, pe linia veniturilor din închirieri, se
sancţionează cu amenzi contravenţionale între 1.000 şi 2.000.000 lei”.
(„Renaşterea bănăţeană”, 20 aprilie 1994)

Anunţul-ştire :
În baza Decretului 394/73, conform recentelor precizări ale
Ministerului finanţelor, veniturile obţinute din închirieri şi subînchiriere
de imobile (clădiri, terenuri, camere mobilate şi nemobilate) se vor
supune unui impozit anual, ne-a informat dl Aurel Bobu, şef serviciu
impozite şi taxe persoane fizice la Primăria municipiului Timişoara.
Cotele acestui impozit nu pot depăşi 40 % din venitul impozabil, în
cazul persoanelor fizice, şi 50% în cazul persoanelor juridice. Impozitul
astfel stabilit, în conformitate cu legislaţia în vigoare, se majorează cu
30 %.
În baza Legii 5/73 şi a HCM 860/73, contractele de închiriere şi
subînchiriere se înregistrează la organul fiscal teritorial în vederea
impozitării veniturilor provenind din închirieri. Prin Decizia Consiliului
Judeţului Timiş nr. 3/1994, organul teritorial verifică datele
contractelor, ţinând cont de nivelul chiriilor şi de numărul chiriilor
minimum stabilite pentru spaţiile locative cu altă destinaţie decât
locuinţa, corelate cu chiriile minime practicate de societăţile cu capital
de stat şi de instituţiile bugetare. Neregulile constatate de organele
fiscale se sancţionează cu amenzi contravenţionale între 1.000 şi
2.000.000 de lei.

Vom observa că interviul nu este cerut cu stringenţă şi că articolul

—ştire informează în aceeaşi măsură.

O a doua categorie de interviuri ce se cuvin respinse de editor sunt cele de

publicitate mascată. Iată un exemplu de asemenea „interviu” care, de
fapt, este un text publicitar cu... dialoguri :
Faţă în faţă cu…
… dl Teodor Crăciun, director al SC „SIBCO - AGROVET”
SRL

– Ce ne puteţi spune despre identitatea firmei

dumneavoastră?
– Este unul dintre agenţii economici ai marelui concern „AGREVO”,
format din mai multe firme de renume, axate pe producţia de erbicide,
pesticide, insecticide, fungicide şi acaricide. Majoritatea acestor
produse le procurăm din import, dar şi din ţară.
– Ce oferă depozitele dv. producătorilor agricoli?
– În ce priveşte tratarea seminţelor împotriva bolilor şi
dăunătorilor, avem : Prelude SP, Tirametox şi Faradon. Pe lângă proprietăţile
pe care le-am spus, aceste substanţe mai au rolul de a proteja
seminţele în sol până când planta ajunge la înălţimea de 5–6 cm. […]
– Pentru igiena şi sănătatea publică, ce produse puteţi
oferi cetăţenilor?
– Avem substanţe pentru combaterea gândacilor, ţânţarilor,
muştelor, ploşniţelor, furnicilor, moliilor etc. Sunt sub formă de pulbere
şi nu sunt toxice. Deci nu influenţează cu nimic sănătatea omului. Nu
au miros şi se pot aplica în apartament, pe diferite suporturi. Mai
dispunem de produse pentru deratizări şi dezinsecţii împotriva
gărgăriţelor din depozitele de cereale.
– Seminţe de legume aveţi?
– Da, de varză albă, salată verde, pepene galben şi verde,
castraveţi cornişon şi ridichi rotunde. Doresc să precizez că produsele
noastre se găsesc la toate centrele de protecţia plantelor din judeţ
(Renaşterea bănăţeană, 15 aprilie 1994).

Texte publicitar

S.C. "SIBCO-AGROVET" S.R.L., agent economic al marelui concern

"AGREVO", comercializează erbicide, pesticide, insecticide, fungicide şi
acaricide, produse în ţară sau importate.
Firma oferă preparate eficiente pentru tratarea seminţelor
împotriva bolilor şi a dăunătorilor, care asigură şi protecţia seminţelor
în sol : Prelude S.P., Tirametox, Tirament şi Faradon. Propune o serie
largă de erbicide : Triflan, Grodyl, Aliroze, Oltisar, Afalon 50, Betanal
AM 11, Betanal Progress AM, folosit cu secces în cultura sfeclei de
zahăr.
Din grupa insecticidelor, firma poate oferi : Decis 2,5, Butox 50,
Thiedon 35, Hosquick şi Phostexim, iar dintre fungicide : Derosal 50,
Afugan 50, Anvill 6X-5C, Rubigan 12.
Comercializează produse cu eficienţă în combaterea gândacilor,
ţânţarilor, muştelor, ploşniţelor, furnicilor, moliilor. Nu sunt toxice, nu
au miros şi pot fi aplicate în apartament, în case, pe diferite suporturi.
Produsele firmei S :C "SIBCO-AGROVET" S.R.L. pot fi găsite la toate
centrele de protecţia plantelor din judeţ.

Ce nu este voie să se modifice.

La finalul acestui capitol despre redactarea interviului apare fireasca întrebare de
mai sus. Atunci când interlocutorul nostru este implicat într-o problemă de
importanţă majoră, se recomandă să operăm cât mai puţine modificări,
evident la pasajele ce conţin informaţiile respective.
Un bun jurnalist este conştient că :
Modificarea sensului nu se face doar direct, ci şi prin eludare, prin
renunţarea la nişte informaţii în mod intenţionat.
În cazul în care schimbăm topica, vom fi atenţi să nu
producem modificări de sens.
Aşa cum am arătat şi în cazul redactării „cuvintelor tari”, atunci
când interlocutorul îşi exprimă o atitudine virulentă faţă de anumite
persoane avem grijă printr-o notă la finalul interviului să atenţionăm că
acelea sunt opiniile persoanei respective şi că publicaţia nu şi le asumă
(de multe ori redactorul-şef uită că există această modalitate
publicistică şi, pentru a nu fi acuzat, elimină din interviu pasajele
respective).
 Capitolul 6
Şapoul şi rolul lui în interviu

„Între titlu şi articol este uneori eficace prezenţa unei etape

intermediare: şapoul. Acesta are o funcţie dublă: informativă şi
incitativă.
Şapoul nu este primul paragraf al articolului. Este un text
autonom, specific, redactat în anumite limite, uneori prezentat pe un
alt format de culegere pentru a echilibra vizual pagina. Nu este nici un
simplu rezumat“ (M. Capelle, 1996).

ROLUL ESENŢIAL AL ŞAPOULUI ESTE DE A SPUNE CITITORULUI DE

CE ACEST INTERVIU CU ACEASTĂ PERSOANĂ ACUM.

Jurnaliştii români folosesc destul de parcimonios şapoul ca

„deschidere“ a interviului, preferându-l ca procedură rezumativă şi de
captatio mai degrabă pentru articole de presă, anchete, reportaje etc.
Ca tipuri fundamentale de şapou, există şapoul informativ,
şapoul incitativ şi, desigur, cel mixt. M.Capelle distinge şi şapoul de
actualizare şi cel de rememorare. În ce ne priveşte am adăuga şi şapoul de
justificare, cel în care reporterul îşi ia precauţia de a nu dori să pară
specialist într-o anumită problemă.
Asupra şapoului justificativ, dar nu numai, vezi Addenda, capitolul
Şapoul în interviul cultural.
Exemplu: Dan Pavel alternează, în deschiderea interviurilor sale,
şapourile rezumative şi de captatio cu cele de prezentare a
interlocutorilor. Iată cum, de pildă, stârneşte apetitul de lectură printr-
un şapou de captatio la un interviu cu ÎPS Antonie Plămădeală,
Mitropolitul Ardealului:
“Din nou despre Constantin Noica • Fiul dictatorului a evitat să se
amestece în mod direct • Departamentul Cultelor – un organ
specializat al departamentului Securităţii Statului • Cenzura
incompetenţilor • Trădătorii dintre noi • Manipularea clerului •
Telegrame şi cuvinte, ameninţări şi teroare • Rotaţia Mitropoliţilor •
Dărâmarea bisrecilor • Dialogul cu birocraţia de partid era imposibil •
Forma fundamentală de rezistenţă a bisericii • Despre Judecata de
Apoi a fiecăruia dintre noi • O biografie necunoscută • Spirit frăţesc, de
iertare creştină în relaţia cu emigraţia ortodoxă română • Situaţia
uniţilor, a greco-catolicilor” (1998).

Gazetarii numesc “bumb” semnul care separă enunţurile şi acest

fel de prezentare, “bumbistică”.

Oriana Fallaci, de pildă, îşi deschide dialogurile sale cu câte un

portret al intervievatului, unde îşi mărturiseşte propriul punct de
vedere. Aceste portrete, din care nu lipsesc afirmaţiile adesea
paradoxale, atrag atenţia publicului şi fac lectura mai interesantă. Se
poate spune că acesta este un fel de joc, un mod de a provoca reacţia
cititorului. Oriana Fallaci nu-i menajează pe cei intervievaţi. Uneori, ea
îşi permite o atitudine de etichetare, de anticipare şi de emitere a unor
judecăţi de valoare în portretele pe care le realizează, asumându-şi
toate riscurile. Ca în şapoul-portret pe care i-l face lui Henry Kissinger
în care ar fi interesant de urmărit câteva aspecte ale măiestriei
reportericeşti: rolul primului paragraf, „atacul“, în caracterizarea
personajului, cum sunt „topite“ în text datele biografice, tropii
(comparaţia, paradoxul, hiperbola) şi — poate înainte de toate —
absenţa oricărei timorări în faţa unuia dintre cei mai puternici oameni
ai planetei la acel moment:
„Acest prea cunoscut, prea important, prea norocos om căruia i se spune
Superman, Superstar, Superkraut, şi care înnoadă alianţe paradoxale,
ajunge la înţelegeri imposibile, ţine o întreagă lume cu respiraţia
întretăiată de parcă lumea ar fi o studentă de-a lui de la Harvard. Acest
personaj incredibil, inexplicabil, insuportabil, se întâlneşte cu Mao Tse-
Dun când vrea, intră în Kremlin când are chef, îl trezeşte pe
preşedintele Statelor Unite şi intră în dormitorul lui când i se pare lui că
este potrivit. Acest personaj absurd cu ochelari cu ramă din fildeş,
alături de care James Bond devine o creaţie lipsită de culoare, nu trage
cu pistolul, nu îşi foloseşte pumnii, nu sare din maşini în plină viteză ca
James Bond, dar dă sfaturi despre războaie, sfârşeşte războaie,
pretinde că ne schimbă destinul, şi chiar o face. Cu toate acestea, cine
este totuşi Henry Kissinger?
Despre el sunt scrise cărţi ca despre acele personaje pe
care istoria le-a digerat deja. Cărţi ca şi cele care lămuresc asupra
pregătirii lui politice şi culturale, scrise de colegi admiratori de la
universitate, sau ca cea care îi laudă talentul de seducător, scrisă de o
jurnalistă franceză, cu o pasiune neîmpărtăşită. Cu colegii lui din
universitate nu şi-a dat niciodată silinţa să vorbească. Cu jurnalista
franceză nu s-a ostenit niciodată să facă dragoste. Face aluzie la ei cu
o grimasă iritată şi îi concediază cu un gest arogant al mâinii lui
dolofane. <Ei nu înţeleg nimic>, <Nimic din ce a spus ea nu este
adevărat>.
Povestea vieţii lui este obiectul unei cercetări de cult, în acelaşi
timp paradoxală şi grotescă, aşa încât, toată lumea ştie că este născut
în Furth, Germania, în 1923, fiu al lui Louis Kissinger, un profesor de
liceu, şi al Paulei Kissinger, casnică. Toţi ştiu că ai lui sunt evrei, că
paisprezece din rudele sale au murit în lagăre de concentrare, că
împreuna cu tata, mama şi fratele său, Walter, a fugit în 1938 la
Londra şi apoi la New York, că pe vremea aceea avea cincisprezece ani
şi i se spunea Heinz, nu Henry, şi că nu ştia o boabă de engleză. Dar a
învăţat-o foarte repede şi, în timp ce tatăl său muncea ca angajat la
postă şi mama sa deschisese o brutărie, el a învăţat atât de bine încât
a fost admis la Harvard unde avea să-şi încheie studiile cu o teză
despre Spengler, Toynbee şi Kant, iar mai târziu avea chiar să devină
profesor.
Toată lumea ştie că la douăzeci şi unu de ani el a fost soldat în
Germania, unde făcea parte dintr-o grupă de GI, care erau aleşi pe
bază de test şi erau consideraţi ca având un IQ aproape de cel al unui
geniu, drept care a şi fost însărcinat să se ocupe de organizarea
conducerii din Krefeld, un orăşel german rămas fără conducere. Într-
adevăr, aici în Krefeld a izbucnit pasiunea lui pentru politică, o pasiune
ce avea să fie satisfăcută o dată cu numirea lui în postul de consilier al
lui Kennedy şi Johnson, apoi consilierul prezindenţial al lui Nixon şi, în
final, secretarul lui de stat, ajungând să fie considerat al doilea cel mai
puternic om din America. Şi încă deja pe atunci unii susţineau că era
mai mult decât atât, după cum reflectă şi gluma care circulase ani de
zile pe la Washington. <Închipuieşte-ţi ce s-ar întâmpla dacă Kissinger
ar muri. Richard Nixon ar ajunge preşedintele Statelor Unite!>
I se spunea dădaca mentală a lui Nixon. Găsiseră chiar o poreclă
răutăcioasă şi grăitoare pentru el şi Nixon : Nixinger. Spuneau că Nixon
nu ar putea trăi fără el; că dorea întotdeauna să îl aibă alături în orice
vizită, orice ceremonie, orice dineu oficial, orice vacanţă. Şi, în primul
rând, în orice decizie. Dacă Nixon hotăra să meargă la Pekin, uluind
prin asta atât stânga cât şi dreapta politică, Kissinger era cel care îi
băgase ideea în cap. Dacă Nixon decidea să meargă la Moscova,
încurcând Estul şi Vestul, Kissinger era cel care îi sugerase aceasta.
Dacă Nixon anunţa că va ajunge la o înţelegere cu Hanoi-ul care îl va
abandona pe Thieu, Kissinger era cel care îl convinsese să facă acest
pas. Astfel, Kissinger juca rolul de ambasador, agent secret,
negociator, Mazarin, Maetternich, un adevărat preşedinte care folosea
Casa Albă ca pe casa lui“ (1976).
 Şapoul informativ se poate substitui lead-ului, răspunzând la
întrebările cine, ce, unde, când, urmând ca în interviul propriu-zis
interlocutorul să arate de ce, cum , în ce circumstanţe s-a petrecut
evenimentul.

Atenţie: Absenţa coordonatelor spaţio–temporale lasă impresia

de interviu ce se desfăşoară undeva într-un no man’s land, adică oriunde.

Şapoul incitativ foloseşte retorica „atacului“ sau chiar i se poate

substitui.

Şapoul este al doilea loc în care se găseşte informaţia după

titrare. În şapoul informativ sunt oferite aşa-numitele informaţii „de
pliant“, adică datele din curriculum, factologice:
a. numele şi calitatea persoanei intervievate.
b. numele şi funcţionalitatea instituţiei pe care o reprezintă, cu
câteva detalii minime pentru a situa această instituţie în context.

Atenţie: În loc să vă întrebaţi interlocutorul când s-a născut şi

unde, ce a mai făcut prin viaţă, este mult mai uşor să plasaţi aceste
date în şapou!

În cazul interviului de profil în care avem ca interlocutor o personalitate, o

vedetă, un star, rolul informativ minimal al şapoului şi configuraţia lui
sunt neschimbate faţă de cel din interviul informativ. Ceea ce este în
plus se referă la transformarea reporterului într-o cameră de filmat
care înregistrează cu toate simţurile circumstanţele în care are loc
interviul. Aceasta înseamnă că se realizează o descriere de tip
balzacian, de natură să caracterizeze persoana în cauză, să vorbească
direct despre ea. Reporterul trebuie să fie extrem de atent la:
– înfăţişarea fizică a interlocutorului;
 – felul în care este îmbrăcat;
– ticuri;
– persoanele cu care vine în contact;

Nu numai în cazul acestor interviuri, ci şi în cele informative

descrierea unui detaliu poate avea o încărcătură aparte.

Exemplu: conferinţa de presă economică din 17 februarie 1997 a

cabinetului Ciorbea cu privire la politica de restructurare economică a
fost mediatizată in extenso de toate marile cotidiene. Şapouri analitice,
detalii de ambianţă, vizualizări ale unui fast în contradicţie flagrantă cu
mesajul acelei seri. Niciunde nu am văzut semnalată agresiv eleganta
cămaşă Hugo Boss a dlui Popescu Tericeanu. Nimeni să nu o fi
remarcat?

În interviurile de profil, descrierea circumstanţelor la capătul

cărora ziaristul a ajuns să obţină întrevederea poate constitui un
punct de interes aparte.

Rolul şapoului de acest tip este de a transforma cititorul în insider,

de partener la tot ceea ce reporterul sesizează: el îl face pe cititor să
vadă, să audă, să simtă ambianţa în care se mişcă. În aceste cazuri e
posibil şapoul să fie mai interesant chiar decât interviul însuşi.

Detaliile de context se pot disimula şi în afară de şapou.

Reporterul notează un gest al interlocutorului, că fumează o ţigară, că
sună telefonul, că evită privirea.
Sunteţi la hotarele reportajului, dar nu trebuie să uitaţi că fiecare
semn al realităţii poate avea o semnificaţie, adică poate fi o informaţie
importantă pentru cititorii dv.
 Uneori o primă întrebare poate avea rol de şapou, fiindcă oferă
coordonatele spaţio-temporale:
“– Domnule Paleologu, îmi aduc aminte că ieri, când v-am dat un
telefon spre a stabili întâlnirea, cred că nici nu aţi terminat bine de
spus <Sărut mâinile, stimată doamnă> şi aţi exclamat: <Iată, chiar în
această clipă intră pe uşă nepotul meu!> şi aţi vorbit minute în şir
despre <nepotul dumneavoastră>. Azi, când am revenit, în salonul din
Armenească 34, până să nu începem interviul am tot vorbit de noua
dumneavoastră ipostază, cea de bunic, printre chiotele şi
giumbuşlucurile lui Mihalache, unicul Paleolog, de un an şi câteva luni.
Spuneaţi atunci că a fi bunic e o instituţie cum?” (Adriana Babeţi,
“Orizont”, 21 octombrie 1995).
 Addenda6
Funcţiile insolitării în interviu

“Într-o zi, Soshi umbla pe malul unui râu cu un prieten.

– Ce minunat îşi petrec în apă peştii! strigă Soshi.
– Tu nu eşti peşte; de unde ştii că peştii petrec?
– Tu nu eşti eu, i-o întoarse Soshi; de unde ştii că eu nu ştiu că
peştii petrec?”
Dialogul de mai sus, o superbă parabolă a relativismului şi a
individualismului din budismul zen, este luat din Cartea ceaiului a lui
Okakura Kakuzo, în tălmăcirea lui Emanoil Bucuţa şi Modest Morariu la
Editura Meridiane, retipărită în 1983. L-am ales ca un fel de moto al
demersului nostru pentru că tipul de interviu pe care încercăm să-l
analizăm pune între paranteze iluzia oricărei comunicabilităţi. Drept
pentru care dinamitează toate convenţiile dintre reporter şi intervievat,
în aparenţă deconstruind şi plasându-şi interlocutorul (plus cititorul!) în
plin hazard al abordării, în plin absurd, bizar, insolit, fără necesarele
repere ale interviului clasic.
Dar să o luăm metodic şi să începem cu relaţia reporter–
intervievat. Unul dintre cele mai frecvente locuri comune ale
specialiştilor în mass-media este acela că reporterul va reuşi un bun
interviu doar în cazul în care se va insinua în cele mai ascunse unghere
ale intimităţii interlocutorului său. De altfel, unul dintre cei mai

6 Tematica celor două ministudii din Addenda completează într-un mod mai puţin
didactic reflecţia despre interviu.
redutabili ziarişti ai României postbelice, Tudor Vornicu, titra în revista
“Flacăra” din 19 martie 1981: “A lua un interviu înseamnă a intra în
sufletul unui om”, pentru a concluziona: “Aceasta presupune atenţie,
discreţie şi un mare respect pentru persoana intervievată”. Evident,
teoretizarea celebrului teleast are un haz abia înăbuşit de îndată ce îţi
imaginezi reporterul în postura unui spărgător plin de politeţuri şi
discreţie pătrunzând în proprietatea (sufletească) a altcuiva. Întrebarea
e : dar dacă găseşte el acolo ceva susceptibil de a interesa opinia
publică?
În fine, cred că nu e nevoie să apăsăm prea mult pedala aceasta,
mai ales că problema a fost lămurită încă din anii `60 de
psihosociologul american Ivory Minkovski care a atras atenţia asupra
“colonialismului psihologic” practicat atât de psihanaliştii americani cât
şi de unii dintre marii jurnalişti TV ai epocii, în speţă Dan Rostenberg (I.
Minkovski, The Columbus complex in the American interview, apud
Communication and culture, 1979, pp. 238–249). Acelaşi cercetător glosa
şi în jurul unei relaţii mai puţin preluate de colegii de breaslă: cea
dintre psihanalist şi intervievator, pe de o parte, şi confesor sau
duhovnic, pe de altă parte. Numai că disocierile lui Minkovski merg
dincolo de observaţia devenită de mult timp un bun comun în ceea ce
priveşte desacralizarea ori laicizarea societăţii. El observă că psihiatrii
folosesc, alături de metodele clasice de introspecţie, numeroase
procedee ale insolitării şi tautologia, umorul absurd, paradoxul, non-
sensul chiar. Şi, pe jumătate serios, se întreabă dacă nu cumva toate
acestea pot translata în strategiile interviului. Răspunsul este foarte
simplu: interviul clasic respinge astfel de întrebări pentru că, la nivelul
reacţiei psihologice, ele declanşează reflexe şi nu reflecţii.
Ceea ce poate că ignora cercetătorul american este faptul că
aceste procedee, la urma urmelor retorice, nu au o istorie atât de
recentă cum s-ar părea — literatura absurdului, dadaismul,
suprarealismul etc. — ci chiar merg dincolo de barocul secolului al
XVIII-lea, cu al său ingenio, cu acele discordia concors, cu sofismele magice,
paralogismele sale, ori chiar dincolo de manierismele abstruse ale lui Gongora (vezi G.R.
Hocke, Manierismul în literatură, Editura Univers, 1977, pp. 19–90). Departe
de a fi procedee retorice, ele sunt, la origine, metode, călăuze, formule
de meditaţie metafizică întâlnite în toate marile tradiţii spirituale. Şi au
drept finalitate scurtcircuitarea gândirii diurne, secvenţiale, discursive
şi pregătirea minţii pentru a realiza ceea ce gândirea vedantină
numeşte non-dualism, adică depăşirea dicotomiilor şi antagonismelor
ontologice.
În budismul zen procedeul are o denumire specială, koan: “Un
koan este o propoziţie sau o întrebare ce se dă spre rezolvare unui
discipol zen, a cărei soluţie trebuie să îl conducă la o viziune interioară
spirituală”. (D.T. Suzuki, Etudes sur le boudhisme zen, Albin Michel, vol. I, p.
296). Cu alte cuvinte, este vorba de un cod, de o convenţie
soteriologică în urma căreia am îndrăznit să spunem că informaţia (în
termeni contemporani) devine implozivă, adică non-tranzitivă, adică
non-dialogică. Non-dialogică, de vreme ce nu raţiunea (logos-ul) este
chemată să intermedieze acest schimb, ci perplexitatea.
În retorică, există o figură de stil care se numeşte aprosdocheton,
ceea ce, în greacă înseamnă “răspuns contra aşteptării” (Gh. N.
Dragomirescu, Mica enciclopedie a figurilor de stil, 1975, p.114), însă, după
ştiinţa noastră, nu avem nici un trop care să descrie “întrebarea contra
aşteptării”. (Cine a reuşit să prindă, pe vremuri, Biografiile comune ale lui
Monciu-Sudinski îşi aminteşte, fără dubiu, poate cel mai celebru
aprosdocheton postbelic: – Unde aţi prins ziua de 23 August? – În care
an?).
O asemenea uvertură a discuţiei răstoarnă toate canoanele
genului clasic şi obligă la un tip de consecvenţă în care insolitarea să
fie la o mereu aceeaşi tensiune. Iar dacă premisa este de pură
extracţie absurdă, sarcina este, întrucâtva mai uşoară, de vreme ce
ordinea întrebărilor, secvenţialitatea lor (erotetie, la Platon) devine
aleatorie. Astfel, Eugen Istodor se convorbeşte cu gen. Niţu pe care, la
un moment dat, îl întreabă: “Hippolit din Nemeea arată că <sensul
vieţii e apa>. Cum vede tânărul poliţist căsătorit această
deşertăciune?” după care continuă: “D-le general, că suntem noi,
spuneţi-mi, vă plac blondele cu balcoane mari?” Bineînţeles, Hippolit
din Nemeea nu există ca personaj, dar opinia publică românească e
obişnuită cu personaje care nu au existat, în decembrie `89, dar
trebuiau să poarte un nume.
Altădată, într-o convorbire cu Oliviu Gherman, întrebarea e, în
fapt o afirmaţie absurdă de la un cap la altul: “De mic aţi făcut
cunoştinţă cu zone depărtate. Amintirea e un teritoriu mai apropiat.
Pentru că aţi trăit-o”. Sau: “Ştiţi ce face ursul acum?”, “Are imaginaţia
tendinţe bolnave?”, “Miroase a Potop?”, “Sunteţi o iotă?”, “De ce din
om curge sânge?”, “De ce iarna vine după toamnă?”, “De ce pisica
vede pe-ntuneric?”, “De ce ninsoarea e făcută din apă?”, “De ce fata
împăratului cea mică se căsătoreşte cu cel mai viteaz dintre peţitorii
celorlalte două fete?”, “De ce câinele aleargă pisica?” , “Care-i cel mai
lung animal de pe glob?”, “Dormeaţi pe cuptor?”, “Când aţi citit Capra
cu trei iezi?” “La dvs. cum au mers mâna-n mână învăţătura cu
tulburările sexuale?”, “Vă bag degetele-n priză!”, “Ce diametru
spuneaţi că are glonţul de la pistolul din dotare?... Nu vi-l puneţi la
frunte când sunteţi în intimitatea cabinetului dvs.?”, “Ce mâncau urşii
albi?”, “Câţi lupi sunt într-o haită?”, “De ce culorile elefantului sunt
aşezate pe orizontală şi nu pe verticală?”, “De ce iese mămăliga
galbenă din mălaiul galben?”
Spaţiul de după punct este unul, psihologic vorbind, al stuporii,
iar stupoarea opreşte orice răspuns. Or, ce reporter, profesionist sau
nu, doreşte să îşi încurce, să îşi reducă la tăcere interlocutorul? Doar
unul care parodiază, cu disperare, locurile comune ale presei
contemporane, doar unul care resimte emfaza “sincerităţii”.
Patrick Audray spune că orice interviu reuşeşte o performanţă
involuntară, aceea de a spăla conştiinţele dubioase prin două
consecinţe: mediatizare şi transfer de pozitivitate din partea
jurnalistului (în Respirer ensemble le même air, Planète, 1991, p. 97).
Aşadar, am putea spune prelungind observaţiile sale, din orice
perspectivă privim, interviul clasic deculpabilizează., îi conferă
interlocutorului nişte circumstanţe atenuante nu în ordine morală, ci în
ordine ontologică. Adică face din Interlocutorul Cel Mai Dispreţuit
Interlocutorul Izbăvit prin chiar aşezarea în faţa microfonului.
Dimpotrivă, aşa cum se întâmplă de pildă în interviurile lui Eugen
Istodor, ridicând cât mai sus zidurile parodice ale non-comunicării,
interlocutorul este aneantizat ontologic, iar între-vederea nu mai are ochi.

Şapoul în interviul cultural

 În 1983 apărea o antologie a lui Vasile Netea cu titlul Interviuri
din literatura românăi, iniţiativă ce avea să fie urmată, trei ani mai
târziu, de o alta, mai amplă, Romanul românesc în interviuriii, sub îngrijirea
lui Aurel Sasu şi Mariana Vartic. Aşadar, două crestomaţii ce scrutează
atent filogenia interviului cultural românesc, scutind cercetătorul
jurnalist de o cronofagă şi dificilă "arheologie revuistică". Din păcate —
după câte ştiu — analizele au întârziat să apară, fie ele şi în câmp
filologic, astfel că o foarte bogată materie primă zace, deocamdată,
nefolosită.
Ne propunem în cele ce urmează o analiză diacronică a unuia din cele
mai spectaculoase elemente ale interviului cultural, şapoul. Căruia – să
o spunem de la bun început – suntem nevoiţi să îi punem un
diagnostic... dinozaurian. Adică, ieşind din metaforă, după ce vom
constata că şapoul este tot mai puţin folosit de jurnaliştii din imediata
noastră contemporaneitate, vom încerca să dăm şi câteva explicaţii
acestei ciudate, totuşi, dispariţii.
Fenomenul se poate regăsi şi în alte culegeri sau cărţi de
interviuri culturale – Profesiunea de scriitoriii, de Florin Mugur şi Sub
semnul întrebăriiiv, de Adrian Păunescu sau, mai aproape,
Experienţa iniţiatică a exiluluiv şi De vorbă cu Henriette Yvonne
Stahlvi, de Mihaela Cristea – în care şapoul este pur şi simplu
inexistent!
Premisa noastră este, de fapt, o observaţie făcută imediat după
lectura antologiei lui Vasile Nertea: în vreme ce toţi ziariştii interbelici
antologaţi folosesc şapoul - uneori până la exces ! - gazetarii
contemporani fac apel la această tehnică introductivă în numai două
din cazurile antologate. Adăugaţi la cele de mai sus şi o frază a
îngrijitorului ediţei despre pionierul genului, Anton Bacalbaşa, în
prefaţa subintitulată Contribuţii la o istorie a interviului în
literatura română: "Interviurile lui Anton Bacalbaşa erau însă mai
mult nişte comentarii asupra celor menţionaţi, care nu s-au putut
impune - ca gen - cum nu aveau să se impună nici încercările
doctorului Alecu Ureche care, în 1894 [i-]a luat, în acelaşi mod, un
interviu lui Iacob Negruzzi pentru ziarul <Viaţa>"vii.
Cuvântul-cheie din fraza de mai sus este desigur "comentariu" şi
poate că în acel comentariu ar trebui să căutăm nu numai strămoşul
şapoului de astăzi sau chiar al reportajului, ci şi mefienţa jurnalistului
faţă de un atare procedeu.
Spre deosebire de alte "elemente" ale interviului, şapoul nu este
un câmp bine structurat în reflecţia mediatologilor. Despre rolul şi
funcţiile sale există relativ puţine cercetări, atât în spaţiul anglofonviii
cât şi în cel francofonix. În literatura de specialitate românească sau în
lucrările care au apărut în limba română, problema nu a fost încă
abordată din acest unghi de vederex.
O altă particularitate a presei româneşti este că jurnaliştii
folosesc şapoul ca procedură rezumativă şi de captatio mai degrabă
pentru articole de presă, anchete, reportaje etc.
Se ştie că gazetăria culturală este un spaţiu în care – la fel ca şi
gazetăria sportivă – diferenţa de competenţă dintre jurnalist şi cititor
este minimă. Din această cauză, şapoul este un instrument ideal
pentru a preîntâmpina distorsiuni ... empatice, adică refuzul cititorului
de a se identifica cu intervievatorul pe motiv că acestuia din urmă îi
lipseşte competenţa. Un exemplu îl avem în şapoul de mai jos în care
ziaristul îşi ia precauţia de a nu dori să pară specialist în domeniu. Este
vorba despre artele plastice, mai precis despre Bienala de la Veneţia :
"Dacă actul citirii este unul veramente veneţian - în sensul
scufundării privirii cu fiece rând -, atunci cum ar trebui să fie actul
contemplării operei de artă? mă întrebam înainte de a fi fost început
acest interviu despre Bienala de la Veneţia. Ea, întrebarea, are tot
atâta retorică pe cât euristică şi, în fapt, încearcă să ascundă stângaci
insularitatea reporterului în faţa unui subiect atât de vast, stânjeneala
în faţa unui distins critic de artă, dl Coriolan Babeţi – organizator,
alături de dl Dan Hăulică, al pavilionului românesc. Aşadar, acasă, îmi
propun să nu fac altceva decât să lansez un "consemn de plecare" şi
să supraveghez reportofonul. La faţa locului însă lucrurile se schimbă.
Interlocutorul meu îmi arată două cataloage imense cu sute de
reproduceri din toate ţările participante. Un soi de labirint bine
sectorizat (sic!), aşa cum ar fi metroul parizian. Îi spun dlui Babeţi că
un asemenea labirint e Muzeul Picasso pe care l-am văzut în primăvara
asta somat de dl Barbăneagră a cărui casă e vecinissimă. Şi-atunci..."xi.
O asemenea "fandare" era imposibil de imaginat în luştrii
interbelici. Şapoul era atunci un extraordinar prilej de a spune totul
despre autor: cine e , ce a scris, opinia criticii, unde stă şi cum stă
autorul, ce părere are jurnalistul despre ceea ce a citit, cum îi apare
îmbrăcat, ce ticuri are, cum reacţionează emoţional etc., etc. Vom
numi un asemenea şapou complex, structurat pe axa vizualului, pe cea
auditivă şi pe cea caracterială un şapou tridimensional.
Cel mult, un "acte manqué" – în epocă – era un semn în plus al
verosimilităţii. Cum este şi acest final de şapou al unui interviu cu
Camil Petrescu luat chiar de Vasile Netea în 1943, pentru "Vremea":
"Sunt câţiva ani de când Camil Petrescu a dispărut din literatură.
<Scrie un mare tratat de filosofie>, ne spunea un bineinformat.
<L-a şi depus la Vatican>, adăuga un altul. Dreptate aveau
amândoi. D. Camil Petrescu a scris într-adevăr o îndrăzneaţă lucrare de
filosofie.
În seara când pătrundeam în biblioteca sa, eram însă ferm
convinşi că vom discuta numai despre literatură.
Ne-am înşelat.
Camil Petrescu a trecut în fugă pe lângă întrebările noastre cu
caracter literar pentru a se opri la...Doctrina substanţei"xii.
Nu este vorba însă decât de un aparent eşec. Iată, de pildă, ce
recomandă mediatologii americani în legătură cu asemenea situaţii:
"Dacă interlocutorul preia el iniţiativa, lăsaţi-l să vorbească.
Dacă motivul interviului este unul prea delicat pentru a mai fi
nevoie să-l explicităm, nu e nevoie să formulăm nici o întrebare, ci
doar să îi arătăm interlocutorului că suntem gata să îl ascultăm"xiii.
Dar înainte de acest fals "rateu", reporterul citează opinii critice –
G. Călinescu, "romancierii de mâine vor medita asupra tehnicii
romanului" –, îi fixează un portret personal - "dl Camil Petrescu ocupă o
poziţie a cărei principală însuşire este în primul rând izolarea şi
totodată o orgolioasă independenţă" – şi, subtil, arată că ştie
amănunte inavuabile – "cel iritabil şi trufaş care e în stare să renunţe la
punerea în scenă a unei piese "xiv.
O asemenea modalitate de a lua anumite precauţii se poate face şi în
prima întrebare care, de fapt, datorită lungimii ei, poate fi considerată
un şapou mascat, ca în acest interviu luat lui H.-R. Patapievici:
"Dan C. Mihăilescu: Dragă Horia, ştii bine că plănuiam interviul
ăsta încă din octombrie 1994. Ştiam că atunci trebuia să-ţi apară la
Nemira Cerul văzut prin lentilă, aşteptam cartea şi aveam de gând
să-i dau târcoale dialogal. Numai că publicarea s-a tot amânat, apoi ai
plecat în Germania, a izbucnit <cazul Patapievici> (sau cazul
<Soare>), iar tu ai devenit ceea ce se cheamă <un fenomen
mediatic>. Ce erai tu, ca eseist, o apariţie fenomenală, dar şi ce-a
devenit totul! Subiect de interpelări parlamentare, invadat de
televiziuni, filmat şi intervievat din varii unghiuri, trecut în triumf pe la
emisiunea lui Iosif Sava, plecat iar în Germania şi lovind rapid încă o
dată viaţa literară cu Zbor în bătaia săgeţii... Rezultă că vechiul meu
plan de dialog seamănă acum cu o deschidere de paraşută a doua zi
după aterizare. Accept resemnat noile condiţii şi te întreb, simplu,
dintru început: cum ţi-ai trăit formidabilul <impact mediatic>?xv"
 Dacă vom elimina prima frază şi ultima propoziţie a întrebării,
vom avea şi un tipic şapou exegetic din care însă lipsesc, spre
deosebire de antecesori, toată recuzita ce precede interviul şi, mai
ales, luarea în stăpânire a spaţiului într-un mod sinestezic. Începând cu
decorul, continuând cu descrierea protagonistului, a gesturilor şi
reacţiilor sale.
În destule din cazurile antologate ale perioadei interbelice, interviul este asemenea
unei "quête initiatique" (căutări iniţiatice), drumul parcurs până la
interlocutor fiind asemuit / asimilat labirintului. Din această cauză el se
transformă, sau chiar este, un story de sine independent în care tehnica
balzaciană de aducere în scenă a protagonistului este bine stăpânită:
"Am urcat cu tramvaiul cheiul Dâmboviţei, am urcat dâmbul
verde al Mitropoliei şi-am poposit apoi în vale, la o răscruce de
drumuri.
– Încotro e fundacul 11 iunie? - am întrebat pe slujbaşul public cu bandă
roşie pe mânecă.
– Pe cine căutaţi?
– Pe domnul Brătescu-Voineşti — am răspuns îndată, presimţind
rostul acestei întrebări.
Agentul a dat din cap, ca şi cum ştia dinainte că asta căutam.
– La stânga, a doua, stradela care trece pe sub mal...Întrebaţi de paznic,
vă arată el intrarea.
Pe fundacul pe care am intrat – cărăruşă lată săpată într-un
deluşor – am întâlnit întâi o femeie cu un coş de piaţă, apoi doi copii cu
picioarele goale. La o cotitură, un maidan sterp de lut uscat şi-a
desfăşurat îndată goliciunea-i săracă, pe care câteva haimanale ale
mahalalei căscau gura, cu mâinile în buzunar.
În fund, o poartă mare ce stă trufaşă la intrarea unei curţi largi.
Din această curte, prin altă boltă, în altă împrejurare, ce e păzită din
toate laturile de zidurile nalte, monumentale"xvi.
Evident că dimensiunea labirintică este abil construită de Profira
Sadoveanu: răscruci, fundătură (fundacul), cărăruşă săpată în deluşor,
alternanţa stânga-dreapta. Ceea ce poate trece neobservat este gradul
mare de vizualizare. Cititorii VĂD tabloul şi două culori puternice:
verdele dâmbului şi roşul de pe banda slujbaşului- E ca şi cum o aparat
de filmat se plimbă şi înregistrează detaliile de decor ce au un anume
tâlc, pentru a pregăti intrarea protagonistului.
Numai că reporterul - aşa cum era buna uzanţă în epocă - nu uită
să privească atent în continuare, să aibă pe mai departe simţurile în
alertă, să dramatizeze întâlnirea , să o redea ca pe o scenă de roman.
Cu alte cuvinte, momentul în care interlocutorul începe să vorbească
nu coincide cu finalul şapoului. Mai mult chiar, în clipa în care gazda dă
semn că interviul a luat sfârşit, "camera de filmat" înregistrează în
continuare:
"Domnul Brătescu-Voineşti se sculase să-şi caute haina. Şedinţa
era ridicată. Trebuia să mă mulţumesc ce ce-mi dăduse şi cu ce
puteam cârpi din cele ce ştiam dinainte.
– Ai văzut jucăriile astea, a spus scriitorul, din odaia de alături.
Sunt tot felul de instrumente de pescuit.
Îndrăznind să calc pragul odăii de lucru a domnului Brătescu, am
zărit un birou mare în mijlocul camerei, câteva biblioteci înţesate de
cărţi şi un dulap masiv, pe laturile căruia se aflau agăţate o droaie de
jucării viu colorate. M-am apropiat să le examinez: erau scoici, gândaci,
peşti, insecte, tot felul de momeli pentru bieţii peşti ce cad în undiţa
marelui pescar Brătescu-Voineşti şi a fiului său, tot aşa de pasionat în
această artă.
– Aşa-i că sunt frumoase?"
Şi, din acest moment care părea că pune capăt întrevederii,
reporterul zăboveşte pe mai departe în preajma scriitorului nu pentru
că află lucruri noi, ci pentru a crea, subliminal, un alt tip de imagine.
Replica scriitorului, "Aşa-i că sunt frumoase?", nu mai face parte, în
mod obişnuit, din interviu. Ea însă dă un plus de autenticitate şi are o
dublă funcţie: "dramatică" şi generatoare de verosimil. Mai întâi, rupe
monotonia unidirecţională a dialogului ce ar fi putut transforma
protagoniştii în simple "voci" lipsite de "identitate caracterială
persuasivă"xvii, iar apoi sporeşte impresia de real, pe petrecut aievea.
De nonconformism chiar, tot aşa cum emisiunile TV de talk show, la
finele emisiunii, continuă, o dată cu genericul de final, să prezinte
imagini în care invitaţii îşi strâng mâinile, polemizează mai departe ori
îşi aranjează hârtiile.
Sigur că prima observaţie ce se iveşte în asemenea cazuri –
construirea unui şapou adecvat – s-ar putea referi la nerespectarea
uneia dintre condiţiile esenţiale ale perceperii mesajului jurnalistic,
anume concizia. Nu de puţine ori se invocă lipsa de timp a cititorului
modern, graba acestuia de a avea acces la o informaţie cât mai succint
şi eficient structurată. Numai că tot una dintre “superstiţiile”
sensibilităţii şi percepţiei contemporane este “contextualizarea”:
semnul fără context nu are nici o semnificaţie, este vid. Dacă prin
context înţelegem decorul, înfăţişarea interlocutorului, felul în care
acesta acţionează şi, mai ales, reacţionează, ce se întâmplă ori ce se
aude în acel spaţiu, atunci suntem nevoiţi să constatăm că reporterul
contemporan îşi decontextualizează semnul, adică interlocutorul.
Astfel, Florin Mugur aude o singură dată ce se petrece în spaţiile
interviurilor sale chiar în interviul cu care se deschide culegerea sa, în
casa lui Şerban Cioculescu:
“– În timp ce stăm de vorbă, de la etajul de sus se aude
muzică…”xviii.
Dar ceea ce ni se pare şi mai interesant este faptul că Florin
Mugur face, într-un un Postscriptum, un şapou inedit la un interviu cu
Marin Preda, care este, probabil, singura artă poetică a... benzii
magnetice ca tezaurizatoare a zgomotului ambiental. Pasajul merită
reprodus în întregime nu numai pentru singularitatea lui teoretică, într-
un anume fel, ci şi pentru frumuseţea în sine. La care ar trebui
neapărat adăugată o ironie de o aleasă fineţe:
“Noaptea, când m-am întors acasă, am derulat banda şi am
început să ascult, am avut senzaţia buimăcitoare că discuţia s-a
desfăşurat într-o piaţă. Au fost înregistrate şoapte şi zgomote
puternice, rumoarea mulţimilor – într-o încăpere alăturată era deschis
televizorul şi avea loc transmisia unei manifestaţii populare – urlet de
maşini care pornesc şi se opresc brusc, gemete.
Iată lista zgomotelor şi câteva dintre replicile şoptite pe care am
fost în stare să le descifrez:
Scaune târâte pe ciment, scârţâituri, o răsuflare lungă. Se
auzeau cuvintele: <Era vorba de o luptă pe care o duceam pentru a-mi
crea propriul meu stil>. Ciripitul asurzitor de păsări, în timp ce se
spune: <Efortul acela considerabil care m-a costat mai mulţi ani de
trudă>. O respiraţie uriaşă, ca de foale. Bocănituri înăbuşite de
ciocane. (Îşi repară cineva maşina?) Un glas de femeie: <Nu vă e frig?
> Un glas de bărbat: <Încă nu!> Strigăte lungi de cocoş. (<La ce
vârstă aţi devenit moral?>) Vocea unui geamgiu: <Geamuri, repar
geamuri> în vreme ce se vorbeşte despre evadarea din sânul familiei a
lui Tolstoi. Maşini, ciripituri, dangăt de clopote. Un glas de bărbat:
<Cum era omul ăla din parc?> Un glas de copil: <Un tâmpit>. Din nou
maşini care încetinesc şi apoi accelerează. (<Malraux s-a dus în China,
a participat la o revoluţie>). Apoi, vreo cinci minute, fiecare cuvânt
despre Camus, Malraux, Céline era însoţit de o pocnitură ca de pistol –
uneori pocnitura cade la mijlocul cuvântului – explicaţia fiind simplă: la
un balcon, în vecini, o femeie bate covoarele. Între cuvintele
<Nietzsche> şi <Freud>, iarăşi câteva bubuituri. Nişte femei se ceartă
(<noi suntem un popor care ştim multe>); apare plânsul crescând
încet şi devenind asurzitor, al unui copil care s-a lovit la genunchi
(<suntem în fond nişte oameni veseli>”. Paşi care aleargă. Acelaşi glas
de bărbat: <Şi cum era, mă, nenea ăla din parc?> Un glas de copil:
<Un timpit>. Ciripitul păsărilor, care se potolise, devine din nou intens
şi însoţeşte, paralel cu fâsâitul unor maşini trecând şi cu tropăitul unor
paşi de copil pe ciment, toată partea convorbirii în care Marin Preda
vorbeşte despre libertate. [...]
Banda magnetică este extraordinară. Nu pentru cele câteva
coincidenţe între vorbire şi zgomote, pe care le-am arătat în treacăt.
Ele n-au de fapt nici o însemnătate. Dar există [...], există, deci,
această rumoare fantastică a marii pieţe. Ea transformă vorbele rostite
de mine cu o falsă indiferenţă, iar de către Marin Preda cu voce
obişnuită (şi numai uneori cu un glas care participa total la discuţie, cu
un glas <angajat>) într-un dialog care merită să facă parte din viaţa
cuiva. Zgomotele de fond <datează> dialogul, îl fixează într-un loc
anume, într-un timp anume, iar un psiholog cu înclinaţii detective ar
putea să scrie istoria acestui dialog. Eu i-am oferit câteva date” (1979).
De fapt, interviul cu Cioculescu e şi singurul interviu în care spaţiul
este delimitat cu precizie. În afara acestei abstracte situări, nici un
indiciu însă nu vizualizează decorul.
Ceea ce este însă mai ciudat e faptul că reporterul nu îşi vede
interlocutorul sau nu crede de cuviinţă să noteze reacţii lui emoţionale.
Cum ar fi cele ale lui Grigore Hagiu, de pildă, când vorbeşte despre
dispariţia lui Nicolae Labiş:
“– Moartea lui Labiş m-a obligat să scriu cu totul altfel. Să am o
înţelegere mai exactă a ceea ce înseamnă poezia. Entuziasmul epocii
ne lua de subţiori şi ne purta pe sus, nemailăsându-ne să vedem ce se
întâmplă pe pământ. Labiş a plecat atât de repede dintre noi... O
bufnitură de armă. Reculul ne-a obligat să atingem pământul”xix.
Nu aşa procedează însă Vasile Rebreanu şi Miron Scorobete într-
o convorbire cu Marin Preda, prefaţată de un consistent şi dinamic
şapou:
“– Puneţi prea multe sarcini pe spinarea artei, i-am spus totuşi.
Dacă artistul simte alte greutăţi decât cele pe care şi le pune singur,
dă îndărăt neliniştit...
 – De ce? a tresărit el”xx.
Desigur că la capătul acestor exemple ce arată că funcţiile
şapoului sunt prea puţin folosite, se impune o încercare de explicare. O
primă ipoteză am formulat-o încă din debut: construirea unui şapou in
extenso poate produce alunecări ori intersectări ale genurilor, în cazul de
faţă către reportaj. De altfel, în accepţiunea mediatologilor francezi,
minireportajul TV este un miniinterviu “plombat” şi un comentariu ce
însoţeşte un ambient succint structurat de un decupaj subiectiv xxi.
Acelaşi “decupaj subiectiv” funcţionează şi în cazul şapoului
tridimensional, ceea ce, în planul percepţiei protagoniştilor, poate
provoca o anumită ambiguitate: personajul central nu mai este cel
intervievat, ci intervievatorul, pentru că el îşi face manifest rolul de
interfaţă tocmai prin acel “decupaj subiectiv”.
O a treia ipoteză se referă la specificitatea comunicării jurnalistice.
Accentul fiind pus pe opiniile interlocutorului, reporterul se grăbeşte să
intre direct în temă, fără alte preliminarii.
În fine, ultima ipoteză se referă la preluarea globală a funcţiei
vizuale de către televiziune. Tipul interbelic al reporterului-cameră de
filmat este revolut, o parte din atribuţiile sale fiind îndeplinite de
operator. “Jurnalistul de presă scrisă, jurnalistul modern au ca funcţie
esenţială pe cea de “grefier al surselor”xxii, ceea ce înseamnă că doar
informaţia genuină, directă intră în sfera lor de interes.
Numai că acelaşi cercetător, Jan Klosowski, afirmă că în cadrul
dialogului, strategiile subliminale ale interviului presupun recurgerea la
elemente exterioare sau chiar disjuncte informaţiei genuine, propriu-
zisexxiii. Să fie aceste elemente doar parte a strategiei jurnalistului în
vederea persuadării interlocutorului şi să ignore definitiv componenta
ambientală ori behavioristă? Greu de acceptat!
i

Note

Iaşi, Editura Junimea.

ii Bucureşti, Editura Minerva.
iii Bucureşti, Editura Albatros, 1979.
iv Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979.
v Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1994.
vi Bucureşti, Editura Minerva, 1996.
vii p. VIII.
viii Lucrări "clasice" în domeniu cum ar fi Curtis D. MacDougall, Interpretative
reporting, eighth edition, New York-London, Maccmillan, pp.26-33, A.L. Lorenz, J.Vivian, News
reporting and writing, Massachusetts, Allyn&Bacon, pp. 355-388 nu acordă nici un spaţiu
acestui aspect.
ix Michel Voirol în Guide de rédaction explică termenul astfel: "court texte
redactionnnel précédant un article, soit pour en résumer l'essentiel (chapeau informatif), soit pour
piquer la curiosité du lecteur (chapeau incitatif)" p. 96.
x Cf. Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, editor Malcolm
F.Mallette, traducere de I. Horea şi D. Lică, World Press Freedom Comittee,
Asociaţia Ziariştilor Români, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă,
Bucureşti, 1992, pp. 9–15; Marc Capelle, Ghidul jurnalistului, adaptare de Mirela
Lazăr, Bucureşti, Editura Carro, 1996, pp. 66–67; Peter Gross, Culegerea şi
redactarea ştirilor, Editura de Vest, Timişoara, 1993.
xi în “Orizont”, nr.8 (1352) din 14 august 1995, p.14.
xii Romanul românesc în interviuri, vol. II, partea a doua, p. 827.
xiii B.D.Itule, D.A. Anderson, News writing and reporting for today's media, Arizona University,
1994.
xiv Datorită refuzului autorului de a modifica trei-patru replici, la cererea doamnei
Bulandra, Jocul ielelor nu a mai fost pusă în scenă, rămânând nejucată în timpul
vieţii scriitorului. Cf. şi Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, p.90.
xv H.-R. Patapievici, Politice, Bucureşti, Humanitas, 1996, p.271. Interviul a apărut
iniţial în LA&I, anul V, nr.29 (210), 7 august 1995, pp.1-8, sub titlul Răul stă în
negarea diversităţii umane şi în colectivizarea mediocrităţii, pentru a
putea teroriza prin ea.
xvi Profira Sadoveanu, Ion Al.Brătescu-Voineşti, reprodus din Stele şi luceferi,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p.258.
xvii John Wilson, Understanding journalism. A guide of issues, Routledge, London and New
York, 1996, p. 57. Autorul consideră individualizarea caracterială drept una dintre
"valorile editoriale", adică una dintre condiţiile esenţiale ale percepţiei eficiente
ale mesajului jurnalistic transmis prin intermediul unui interviu.
xviii Op.cit., p.13.
xix Ibidem, p.179.
xx Cu microfonul dincolo şi dincoace de Styx, Cluj, Editura Dacia, 1979, p. 257.
xxi Michel Voirol, op. cit., p.55.
xxii Jan Klosowski, 50 questions about interviewing, Solate Press, 1995, p. 326.
xxiii Op. cit. p. 124.
 Bibliografie

Aderca, Felix, Mărturia unei generaţii, Bucureşti, E.P.L., 1967.

Bădiliţă, Cristian, Barbăneagră, Paul, Întâlnirea cu sacrul. Şapte
interviuri cu şi despre Mircea Eliade, Botoşani, Editura Axa, 1996.
Biagy, Shirley, Interviews, that work. A practical guide for journalists, Sacramento,
California State University, Wadsworth Publishing Company, 1992.
Biberi, Ion, Lumea de mâine, Bucureşti, Forum, 1945.
Biberi, Ion, Lumea de azi, Iaşi, Editura Junimea, 1980.
Brady, John, The Craft of Interviewing, Vintage Books a division of Random House, New
York, 1977.
Capelle, Marc, Ghidul jurnalistului, Mediaform, Bucureşti,1996.
Cappon, Rene Jack, Cuvântul, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1994.
Cernicova, Mariana, Interviul, un dialog specializat, Editura Augusta, Timişoara,1997.
Charon, Yvan, L’interview à la television, CFPJ, 1991.
Cherkaland, Michael, Recomandări pentru producătorii BBC, traducere în
manuscris.
Coman, Mihai, (coordonator), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol.
I, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
 Coman, Mihai, (coordonator), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol.
II, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
Cristea, Mihaela, De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, Editura
Minerva , 1996.
Fallaci, Oriana, Interview with history, Houghton Mifflin, Boston, 1976.
Fedler, Fred, Reporting for the Print Media, Hartcourt Brace Jovanovich Inc., 1993.
Ferguson, D., Patten, J., Journalism Today, National Textbook Company, 1982.
Garisson, Bruce, Advanced Reporting: Skills for the Professional, Lawrence Erlbaum
Associates Publisher, Hillsdale, New Jersey, 1992.
Gramatica Limbii Române, 1966, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
Gross, Peter, Culegerea şi redactarea ştirilor, traducere de Adrian Stan,
editura de Vest, Timişoara, 1993.
Hausmann, Carl, Crafting the News for Electronic Media, Wadsworth Publishing Company,
1989.
Hough, George A., News Writing, Houghton Mifflin Company, Boston, Toronto, 1995.
Istodor, Eugen Interviuri contra naturii, Bucureşti, Editura Nemira, 1997.
Itule, B.D., Anderson, D.A., News writing and reporting for today’s media, Arizona
University, 1994.
Klosowski, Jan, 50 questions about interviewing, Solate Press, 1995.
Land, Mayrick E., Writing for Magazines, Prentice Hall, 1993.
Lorenz, A.L., Vivian, J., News reporting and writing, Allin & Bacon, 1996.
MacDougal, Curtis D., Interpretative reporting, New York, Maccmilan, 1982.
Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, traducere de Irina
Horea şi Doina Lică, editat de AZR şi Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă,
Bucureşti, 1992.
McFinney, I., Shannen, P., Writing skills, Georgia University, 1994.
Mencher, Melvin, News Reporting and Writing, Wm. Brown Company Publishers, 1981.
Metzler, Ken, Newsgathering, Pretince-Hall Inc.,Englewood Cliffs,New Jersey, 1986.
Moses, Samuel H., The Interviewer - un unknown hero?, „American Journal Studies“, mai
1986.
Mugur, Florin, Convorbiri cu Marin Preda, Bucureşti, Editura Albatros, 1973.
Mugur, Florin, Profesiunea de scriitor, Editura Albatros, 1979.
 Nafziger, Ralph O., White, David M., Introduction to Mass Communication Research,
Louisiana State University Press, Baton Rouge, 1966.
Netea, Vasile, Interviuri din literatura română, Iaşi, Editura Junimea, 1983.
Patapievici, H.-R., Politice, Bucureşti, Humanitas, 1996.
Popescu, Cristian Florin, Bâlbâie, Radu, Mic dicţionar de jurnalism, Bucureşti,
Fundaţia Rompres, 1998
Randall, David, 1998, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iaşi
Romalo, Valeria Guţu, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi,
Bucureşti, Humanitas, 2000.
Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică. Antologie,
text îngrijit, sinteze biobibliografice şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic,
Bucureşti, Editura Minerva, 1986.
Scorobete, Miron, Rebreanu, Vasile, Cu microfonul dincolo şi dincoace de Styx,
Cluj, Editura Dacia, 1979.
Soros despre Soros. A fi acolo, sus! George Soros în interviuri luate
de Byron Wien şi Krisztina Koenen, ALL, 1997.
Stewart, Charles J., Cash, Willliam B. Jr., Interviewing. Principles and Practices, Iowa, Brown
Publishers, Dubuque, 1976.
Ştefănescu, Elena, Tudor Gheorghe. La curţile dorului, Editura Augusta,
Timişoara, 1999
Voirol, Michel, Guide de la redaction, CFPJ, Paris, 1993.
Ken Metzler, Newsgathering, New Jersey, 1986.
Wilson, John, Understanding journalism. A guide to issues, Routledge, London-New-York,
1996.

Cuprins