Bacalaureat 2009: Varianta 33: Trăsături ale romanului aparţinând lui

George Călinescu : Enigma Otiliei

În cadrul lucrării ,,Poetica romanului românesc interbelic”, Gheorghe
Glodeanu afirmă că G. Călinescu, optând pentru romanul de tip balzacian,
respectă şi trăsăturile acestuia, reprezentative fiind: atenta observaţie a socialului,
utilizarea detaliilor, naraţiunea la persoana a treia, existenţa naratorului omniscient,
observarea umanităţii sub latură morală, prezentare frescei Bucureştiului înainte de
Primul Război Mondial.
Romanul ,,Enigma Otiliei”apare în anul 1938 şi este al doilea dintre
cele patru romane scrise de G. Călinescu, celelalte fiind ,,Cartea nunţii”, ,,Bietul
Ioanide” şi ,,Scrinul negru”.
În crearea romanului său, Călinescu optează pentru metoda balzaciană,
acesta aparţinând realismului clasic, dar având şi influenţe moderniste.
Însuşi G. Călinescu defineşte în anul apariţiei romanului tema acestuia
ca fiind ,,monografia unei familii bucureştene”. Aşadar, autorul evidenţiază
viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în raport
cu valoarea principală din societatea degradată din punct de vedere moral, aceasta
fiind banul. Această temă este de factură balzaciană, întreaga acţiune fiind
concentrată în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu.
Titlul iniţial, ,,Părinţii Otiliei”, reliefa ideea balzaciană a paternităţii,
fiecare dintre personajele romanului determinând soarta Otiliei, ca nişte ,,părinţi”.
Motivul paternităţii se menţine, însă, la nivelul întregului roman chiar dacă titlul a
fost schimbat de editor, dovedind înclinaţia lui Călinescu spre studiul acestei
problematici. Astfel, Costache Giurgiuveanu o iubeşte sincer pe Otilia dar nu îi
asigură viitorul, sentimentele fiindu-i învinse de avariţie. Fata va fi nevoită să se
mărite cu Pascalopol, care declară că nu poate distinge ce este patern şi ce este
viril în sentimentele lui pentru Otilia. În cadrul familiei Tulea, destinele copiilor sunt
stăpânite de Aglae, acestora fiindu-le anulată şansa împlinirii matrimoniale; retardul
lui Titi se explică ca o tară pe care a moştenit-o pe linie paternă, păcatele părinţilor
se răsfrâng asupra copiilor.
Fiind proză realistă, scrierea ,,Enigma Otiliei” este caracterizată de
prezenţa detaliilor care îi conferă veridicitate. Descrierea spaţiilor (strada Antim,
arhitectura, interiorul casei) şi a vestimentaţiei dau impresia de autenticitate.
Acţiunea romanului se deschide în stil realist prin încadrarea în timp şi în
spaţiu a personajelor. Adolescentul Felix Sima, absolvent al Lieului Internat din Iaşi,
vine la unchiul şi tutorele lui în luna iulie 1909 pentru a urma Facultatea de
Medicină.
Descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu relevă şi trăsăturile de
caracter ale acestuia, sugerându-se de asemenea şi contrastul dintre aparenţă şi
esenţă, acesta fiind un burghez îmbogăţit care însă nu deţine fondul cultural necesar
poziţiei sale.
Pentru a portretiza personajele, autorul alege tehnica balzaciană a
descrierii mediului şi fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Apar
personajele tipice, moş Costache fiind avarul, Aglae ,,baba absolută”, Aurica fata
bătrână, Simion dementul senil, Stănică Raţiu arivistul, Titi retardatul, iar Stănică
Raţiu un reprezentativ personaj pentru tipul parvenitului. Felix şi Otilia, fiind
caractere în formare, nu se încadrează într-o tipologie.
Competiţia pentru averea bătrânului avar reliefează efectele în plan
moral, ale obsesiei îmbogăţirii. Costache Giurgiuveanu deţine imobile, restaurante,
acţiuni dar gândindu-se că mai are timp, nu face nimic pentru a-i asigura viitorul
Otiliei, deşi o iubeşte. Pe de altă parte, ,,clanul” Tulea, cum este denumit de Ov. S.
Crohmălniceanu, doreşte succesiunea totală a averii lui, plan pus în pericol de
ipotetica înfiere a Otiliei. Stănică Raţiu urmăreşte să ia averea familiei Tulea, dar
realizând că bătrânul Costache are o avere mai mare încercă prin diferite tertipuri să
intre în posesia ei, lucru realizat într-un final.
Sunt observate aspecte ale socialului ce ţin de familia
burgheză(căsătoria, relaţia dintre soţi, statutul orfanilor). Din perspectiva
,,spiritului burghez”, împlinirea umană presupune întemeierea unei familii. Din acest
motiv, căsătoria îi preocupă pe mulţi dintre eroii romanului. Astfel, Felix vede
căsătoria ca pe o încununare a iubirii, realizarea socială fiind pentru el atât
afirmarea în plan profesional cât şi întemeierea unei familii. Otilia alege să se
căsătorească din nevoia confortului şi a unei protecţii. Pentru Stănică Raţiu, căsnicia
reprezintă doar un mijloc de parvenire, însurându-se cu Olimpia doar pentru zestrea
pe care nu o va primi niciodată. Titi trăieşte o experienţă matrimonială de scurtă
durată. Aurica, fată bătrână, doreşte să se căsătorească din vanitate. În familia
Tulea, rolurile sunt inversate, Aglae fiind cea care deţine autoritatea iar Simion cel
care brodează, lucru evidenţiat chiar in una din primele secvenţe ale romanului când
sunt prezentate personajele. Orfanii-Felix şi Otilia au doi protectori, pe Costache şi
pe Pascalopol. Primul, deşi este o victimă a banului îi iubeşte sincer pe cei doi orfani.
Leonida Pascalopol simte nevoia de a o proteja pe Otilia, trecerea timpului
transformându-i afecţiunea paternă în dragoste virilă.
Romanul ,,Enigma Otiliei” este realizat prin naraţiunea la
persoana a III-a. Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, însă
vor apărea şi fragmente văzute de ,,ochiul unui estet”. În acest sens, reprezentativ
este fragmentul introductiv, în care naratorul este unul specializat, observând detalii
pe care doar un specialist le-ar observa. Naratorul este omniscient, ştiind mai multe
decât personajele sale.
Aşadar, ,,Enigma Otiliei” este un roman balzacian prin: veridicitate,
utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, prezentarea critică a unor aspecte ale
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, motivul moştenirii, rolul
vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare, profunzimea observaţiei morale.