INSTITUTIA DOMNIEI SI BISERICA IN EVUL MEDIU

ESEU
In Evul Mediu,Biserica era considerata cea mai importanta institutie
dintr-o societate.De aceea,domnitorii romani s-au ingrijit de organizarea
acesteia.Moldova si Muntenia aveau cate o mitropolie,in a carei
subordine se gaseau mai multe episcopii.Capul oficial al intregii Biserici
ortodoxe era Patriarhul de la Constantinopol.
Pe aceasta linie religioasa au survenit numeroase influente culturale
bizantine.Cultura religioasa ortodoxa,de traditie slava si bizantina,s-a
imbinat pe teritoriul Tarilor Romane cu influente venite din apusul
Europei.Se va produce o sinteza culturala,originala si interesanta.De
exemplu,celebrele manastiri ctitorite de Stefan cel Mare imbina in
arhitectura lor elementele bizantine cu cele apartinand stilului gotic
occidental.
Oamenii medievali considerau ca puterile domnului au la origine
mila si vointa lui Dumnezeu. Domnitorul trebuia consacrat(uns)de
catre mitropolit,care asigura intermedierea intre om si divinitate.
Institutia domniei,din Tara Romaneasca si Moldova,imbina principiul
electiv cu cel ereditar.Domnul era ales de catre marii boieri,dar
candidatul trebuia sa fie os domnesc,adica sa apartina unei familii
domnitoare.Basarabii in Muntenia si Musatinii in Moldova au constituit
doua asemenea dinastii,care au dat numerosi domnitori.Pe masura
accentuarii dependentei politice a Tarilor Romane fata de Imperiul
Otoman, turcii vor deveni tot mai influenti in alegerea
domnitorilor,ajungand sa isi impuna favoritii.

Fiind considerat stapanul intregului pamant al tarii,domnitorul avea

dreptul de a percepe dijma de la detinatorii de fapt ai pamanturilor.El
guverna ajutat de Sfatul Domnesc,format din principalii dregatori.
Impreuna cu Sfatul si pe baza legii cutumiare(adica a obiceiurilor
juridice nescrise),domnul avea si drept de judecata,impartind dreptatea
celor care-i adresau plangeri.Tot domnul facea si legile,atunci cand era
cazul, iar in calitatea sa de voievod,comanda armata.Urmand o veche
traditie bizantina si ortodoxa,puterile domnului se intindeau si in
domeniul bisericesc.Domnul confirma mitropolitii si episcopii si era
considerat ocrotitorul credintei,ctitorind manastiri si biserici.
Relatiile dintre domn si supusii sau erau regelementate de un sistem
asemanator celui occidental.Toti vasalii domnului(in principiu,toti
locuitorii tarii)ii datorau acestuia supunere si credinta,in timp ce domnul
trebuia sa ii apere si sa ii miluiasca.Datorita particularitatilor sale in
raport cu modelul feudal occidental,acest tip de feudalism poate fi numit
feudalism romanesc.
In principiu, Biserica reprezenta in Tara Romaneasca - ca, de altfel, in
intregul spatiu ortodox - "o institutie globala - in plan ecumenic si in
plan national - dar si un sistem de institutii ecleziastice /.../ si /.../o placa
turnanta pentru un proces de implantare obligatorie de institutii civile si
publice, sau de structuri institutionale, considerate ca inseparabile de
actiunea si obiectivele urmarite de Biserica"]. In acest context,
influenta institutionala a Bizantului este inseparabila de locul pe care
Biserica, cu ideologia si dreptul sau, il ocupa in stat si in societate.
Fixarea definitiva a locului Bisericii din Tara Romaneasca in cadrul celei
universale a fost o consecinta a recunoasterii Mitropoliei
Ungrovlahiei(1359) de catre Patriarhia ecumenica. Desi canonic Biserica
din Tara Romaneasca, ca si cea din Moldova, se gasea sub "jurisdictia"
Patriarhiei ecumenice - mult redusa ca insemnatate dupa 1453 -, ea a
ajuns sa detina o adevarata "suprematie" in randul celorlalte Biserici

Ortodoxe din Europa danubiana si din spatiul mediteranean - teritorii

cazute sub stapanirea otomana - dar si o "cvasiautocefalie" fata de
Patriarhia ecumenica.
Din perspectiva drepturilor conferite de statutul de autocefalie, Biserica
Ortodoxa din Tara Romaneasca s-a manifestat atat in privinta exercitarii
"puterii invatatoresti" si a "puterii sacramentale", cat si in ceea ce
priveste "puterea jurisdictionala". Caracterul de autocefalie se
manifesta insa cu maxima pregnanta in ceea ce priveste puterea
jurisdictionala, Biserica din Tara Romaneasca, ca si cea din Moldova,
fiind condusa de mitropoliti/episcopi romani si - element caracteristic al
autocefaliei - alegandu-si singura mitropolitul, in tara, de catre un sobor
format din mari dregatori si egumenii manastirilor mai insemnate.
Astfel, desi "autocefalia" Bisericii Ortodoxe Romane a fost recunoscuta
oficial de Patriarhia ecumenica in anul 1885, se poate considera ca, inca
de la inceputul organizarii politice si religioase a Tarilor Romane, dar
mai ales dupa caderea Constantinopolului, bisericile din aceste
principate - ca institutii organizate pe criterii etnic-teritoriale - s-au
afirmat cu o independenta egala autocefaliei, neingaduind nici un fel de
amestec jurisdictional al vreunei ierarhii bisericesti din afara.
In raport cu statul, pozitia Bisericii Ortodoxe din principatele
extracarpatice era - in secolele XIV-XVI - asemanatoare/similara celei a
Patriahatului bizantin fata de basileus, evident, fara a exercita rolul de
conducere ecumenica a altor Biserici rasaritene. Astfel, in secolele XIVXVI mitropolitul tarii facea incoronarea si inscaunarea domnului in
cadrul unei slujbe speciale in catedrala mitropolitana - ca si la
incoronarea basileilor bizantini - dupa care urma o noua ceremonie la
palatul domnesc, mitropolitul rostind primul cuvant de felicitare. In baza
acestui statut, Biserica Ortodoxa era asociata la conducerea politica a
statului. De asemenea, ea exercita, totodata, un cvasimonopol asupra
culturii, invatamantului si asistentei sociale. In raport cu institutia
ecleziastica, domnii romani au desfasurat o politica constanta care a
reusit sa lege solid Biserica de stat, cantonand influenta boierilor - dupa
cum observa P.P.Panaitescu - in limitele dreptului de fundatie.

Din punct de vedere al veniturilor, Biserica din Tara Romaneasca nu

percepea dijma ca cea Romano-Catolica, ea revendicand, in schimb,
destul de devreme, dreptul de autogestiune in ceea ce priveste
manastirile - sub o forma clasica/atonita in Tara Romaneasca - si
celelalte bunuri, ca si o relativa autonomie juridica. In aceste conditii
averea manastirilor era considerabila.
Stapanirea funciara a Bisericii isi are originea in daniile facute pe seama
ei. Documentele atesta, cel putin pentru prima parte a perioadei analizate
aici, ponderea majoritara a daniilor domnesti. In principal, bunurile
funciare ale Bisericii sunt bunuri manastiresti, acestea fiind inzestrate,
atat de ctitori, cat si de credinciosi cu numeroase sate sau parti de sate.
Astfel, la mijlocul secolului al XV-lea, bunurile funciare ale manastirii
Tismana ajung sa se ridice la circa 30 de sate, pentru ca in secolul
urmator acestea sa creasca la 54[.
Izvoarele atesta in stapanirea manastirilor sate - intregi sau parti de sat -,
vii, livezi (pometuri), balti, gradini, fanete, mori etc. Statutul juridic al
acestor bunuri funciare este specific. Astfel, bunurile funciare primite ca
danie nu intra sub incidenta dreptului de retract domnesc - studiul
izvoarelor cunoscute pana in momentul de fata nu atesta nici un
asemenea caz aceste danii nefiind conditionate. In schimb, bunurile
provenite din danii nu puteau fi instrainate de manastire, in caz contrar
ctitorii avand dreptul sa ceara intoarcerea acestora. O asemenea situatie
este reglementata, la 26 mai 1600, de mitropolitul Eftimie, care hotaraste
ca manastirea Vierosul nu are dreptul sa vanda morile daruite acesteia de
catre Stoica pribeagul.
O alta sursa a bunurilor funciare manastiresti o constituiau cumpararile,
satele/partile de sate astfel dobandite putand fi vandute sau schimbate
fara oprelisti.
Pe langa veniturile provenite din exploatarea domeniului, manastirile
mai beneficiau de venituri suplimentare - obroace, grau, casarit, vami -,
privilegii - drept de a lua dusegubina, sange si gloabe, drept de a face

slobozenie, drept de a pune vamesi etc. -, toate acestea conducand la

consolidarea pozitiei economice a institutiei ecleziastice.
Ierarhia ecleziastica cuprinde clerul superior si clerul inferior, criteriul
de discriminare intre cele doua categorii fiind modalitatea de investire cu
putere spirituala. Astfel, clerul superior mitropolit, episcopi, egumeni,
protopopi, preoti era investit prin hirotonie, in timp ce clerul inferior
ipodiaconi, citeti si cantareti primea investitura prin hirotesie.
Clerul poate fi impartit in doua mari categorii: cler monahal retras din
lume prin calugarie, traind dupa canoane specifice - si cler de mir, care
nu a depus juramantul de celibat si traieste in mijlocul credinciosilor din
parohia pe care o pastoreste. Din perspectiva analizei noastre prezinta un
interes mai mare clerul monahal, care incadra potrivit canoanelor
Bisericii cele mai importante functii ale ierarhiei ecleziastice. In Tara
Romaneasca a secolelor XIV-XVI aceste functii erau: mitropolit,
episcop, arhimandrit si egumen. Acestia alcatuiau una din starile
convocate de domn.
In acest context, se cuvine a sublinia faptul ca varfurile ierarhiei
ecleziastice aveau atat atributii bisericesti, cat si atributii laice. In aceasta
ultima categorie intrau, cel mai frecvent, atributii juridice, mitropolitul,
episcopii, arhimandritii sau egumenii unor manastiri, fiind insarcinati de
domnie cu cercetarea si judecarea unor pricini penale sau civile.
Acestora li se adaugau atributiile judecatoresti in pricinile aflate in
competenta organelor bisericesti (dota, mosteniri, tutela, despartenie
etc.).
Important din punctul de vedere al problematicii temei noastre este
faptul ca intreaga ierarhie ecleziastica era confirmata si/sau revocata de
catre autoritatea seculara prin intermediul institutiei domniei. Aceasta
putea doar sa acorde investitura (cel mai adesea prin acordarea unei carje
ca insemn al rangului) si sa hotarasca demiterea unui arhiereu, fara insa
a-i putea ridica harul arhieresc pe care-l primise in cadrul unei
ceremonii speciale de consacrare canonica si care putea fi anulat, prin
caterisire, doar de autoritatea ecleziastica superioara.

Cel mai important rang in ierarhia ecleziastica a Tarii Romanesti a

secolelor XIV-XVI era acela de mitropolit. Am insistat cu alta ocazie
asupra momentului, importantei si semnificatiei aparitiei acestei institutii
in principatul sud-carpatic.
Inzestrat, ca orice episcop, cu har arhieresc, pozitia mitropolitului in
ierarhia ecleziastica este una de primus inter pares. Mitropolitul era
considerat ca prim sfetnic al domnului si membru de drept in sfatul
domnesc. In aceasta calitate, mitropolitul este intalnit de la sfarsitul
secolului al XIV-lea. O situatie oarecum diferita se intalneste in a doua
jumatate a secolului al XV-lea, cand sunt atestati documentar doar trei
mitropoliti ai Ungrovlahiei. Aparitia incidentala a acestora in actele
interne se explica prin faptul ca - in epoca - nu mai faceau parte din
sfatul domnesc, ca predecesorii lor, situatia datorandu-se mutarii
resedintei domnesti de la Arges la Targoviste, mitropolitii ramanand in
continuare la Arges.

Autoritatea suprema in stat specifica spatiului politic romanesc in

secolele XIV-XVI este reprezentata de institutia domneasca. Domnul
tarii nu este numai capul ierarhiei seculare, el controleaza - prin
prerogativele de investire pe care le are, intr-o autentica traditie
bizantina - si ierarhia ecleziastica.
Facand parte din familia principilor ortodocsi, domnul va fi beneficiarul
unei imagini in care se vor regasi atat elemente generale ale imaginii
monarhului crestin, cat si elemente de sorginte bizantina - ca reflex al
integrarii statalitatii medievale romanesti sud-carpatice in schema
politica bizantina -, la acestea adaugandu-se o serie de particularitati
locale, dictate de evolutiile regionale.
Domnia face parte, asa cum am aratat, din categoria monarhiilor
crestine. Imaginea unei astfel de monarhii se structureaza pe patru
paliere care vizeaza natura puterii monarhului, legitimitatea puterii
monarhice, relatia privilegiata intre monarh si Dumnezeu, respectiv

caracterul institutiei monarhice. Conceptia crestina va promova

imaginea unui monarh a carui putere vine de la Dumnezeu - aceasta
rasfrangandu-se si asupra celor carora monarhul le deleaga o parte a
atributiilor sale (ierarhia de status) - si care domneste prin gratia lui
Dumnezeu, fiind, astfel, reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant.
Consecinta corelarii imaginii construite la primele doua paliere se
regaseste pe cel de-al treilea, in conceptia crestina intre rege si
Dumnezeu existand un veritabil legamant. Esenta acestei conceptii este
ca, o data ales de Dumnezeu pentru virtutile sale de bun crestin,
monarhul va beneficia de sprijinul divinitatii in exercitarea misiunii sale.
La fel de interesant este si pandantul acestei conceptii - care se plaseaza
pe cel de-al patrulea palier -, in virtutea caruia monarhul devine
mantuitorul poporului sau, desi izbavirea adusa de acesta este provizorie,
niciodata definitiva, pentru ca Mantuitorul unic si adevarat este Hristos.
O asemenea structurare a imaginii monarhului permite identificarea
setului de indicatori de imagine pe care aceasta se construieste. Astfel,
monarhul crestin va fi perceput ca aparator al Bisericii, aparator al
patriei si aparator al poporului. Aceasta ultima imagine contine, la randul
ei, o serie de indicatori, intre care amintim generozitatea, milostenia,
mentinerea pacii, precum si impartirea dreptatii.
Imaginea monarhului este completata de insemnele monarhiei. Acestea
sunt costumul monarhic, incaltamintea, panasul, centura, armele, tronul,
coroana, sceptrul si cupa. Utilizate in totalitate, sau numai unele dintre
ele, insemnele monarhice au - fiecare in parte - o simbolistica specifica,
la care ne vom referi succint in cele ce urmeaza.
Costumul nu constituie in sine un semn al monarhului, el fiind, totusi,
diferit de celelalte costume specifice. Croite dintr-o singura bucata de
stofa de forma circulara - cea mai frecventa, simbolizand cerul - sau
patrata - mai rara, simbolizand pamantul - perforate de un orificiu pentru
cap, costumele regale poseda o mare forta evocatoare. Elementul-cheie
al costumului este deschiderea centrala prin care trece axa cosmica,
simbolizata de monarh.

Incaltarile se disting, cel mai adesea, prin forma si culoare.

Centura face trimitere la reprezentari ale stapanirii sexuale, ale
dependentei sau puterii genitale, ale libertatii si, mai ales, ale unei relatii
cu un superior divin, politic sau spiritual ce se presupune ca ar fi legat
centura si, implicit, pe cel care o poarta.
Sabia/armele monarhului reprezinta datoria acestuia de a-si apara
supusii, atat impotriva amenintarilor externe, cat si impotriva celor
interne, deci de a face dreptate.
Tronul este simbolul universal al puterii monarhice, trimitand, mai ales,
la actul de justitie.
Coroana este o imagine a cercului sau a Soarelui, fiind - prin forma sa
circulara, figura perfecta, cea a totalitatii - expresia perfectiunii si a
intregului.
Sceptrul este complementar coroanei, cu care configureaza o
reprezentare cosmica ce simbolizeaza universul circular si axul sau.
Cupa reprezinta imaginea boltii ceresti inversate si, prin forma apropiata
de cea a sanului matern, un simbol al fecunditatii si fertilitatii.
In Bizant, imaginea monarhului de drept divin este mai complexa siu
mai evidenta decat oriunde in alta parte, monarhul fiind considerat
"imaginea lui Dumnezeu si asemanator lui Dumnezeu". Caracterul de
"ipostaza a lui Dumnezeu" a celui investit cu puterea monarhica in
Bizant genera obligativitatea ca aspectul basileus-ului sa-i atraga pe
oameni. Astfel, ceremonialul de curte avea o insemnata incarcatura
religioasa, el trebuind sa ofere privitorului o vaga idee de Dumnezeu,
precum si iluzia unei medieri intre cer si pamant.
Daca monarhul era considerat o "imagine a lui Dumnezeu", curtea si
aparatul administrativ erau imaginea ierarhiei ce emana de la Dumnezeu.
Aceasta organizare era instrumentul prin care Dumnezeu putea sa
actioneze pe Pamant in mod direct, fara a mai fi constrans sa utilizeze de

intermedierea arhanghelilor, ingerilor sau sfintilor. Totul converge spre o

accentuata sacralizare a monarhului si a institutiei monarhice.
Ideea de sacralitate vizeaza, in primul rand, institutia monarhica si abia
apoi persoana fizica, monarhul. Acesta nu devine cu adevarat monarh
decat la consacrarea sa, cel mai important moment al consacrarii fiind
mirungerea/onctiunea, prin care se considera ca i se confera celui uns
"acel munus septiform al Sfantului Duh".Consacrarea ramanea
elementul de baza al legamantului dintre monarh si Dumnezeu. Ungerea,
prin care monarhul primea atat puterea care-i era specifica, cat si
misiunea sa, facea din acesta un principe davidian si "christus
Domini"/"unsul Domnului".
Un alt palier specific conceptiei bizantine este cel al identificarii
monarhului cu preotul. Apare astfel tendinta de a-l confunda pe
Dumnezeul invizibil cu cel vizibil, care este monarhul, de a asimila
ierarhia cereasca cu ierarhia pamanteasca, de a-l reprezenta pe Hristos in
mijlocul Curtii sale, precum monarhul in a sa. Aceasta viziune este
intretinuta si subliniata de ritualul/ceremonialul Curtii, care-l inconjoara
pe basileus cu o veritabila liturghie si cu practici sacre.
Principala trasatura a functiei imperiale este cea de binefacator,
suveranul cara nu facea dovada acesteia putandu-si pierde calitatea de
imparat. In secolul al XIII-lea, Theodor al II-lea Laskaris contura rolul
imparatilor pe pamant in urmatorii termeni: "Prin ei Dumnezeu imparte
natiilor pace; prin ei tara se acopera de glorie, datorita lor fiecare e
stapan pe avutul sau si ferit de mana neinduratoare a dusmanului"
pentru ca "basileul intruchipeaza Binele si Frumosul"./Pandantul acestei
conceptii este ca, daca basileul era infrant in razboaie, daca supusii sai
saraceau sau daca alte nenorociri se abateau asupra tarii, acestea erau un
semn al pierderii harului divin de catre imparat, precum si a increderii pe
care i-o acorda Dumnezeu. In consecinta, gandirea politica bizantina
promoveaza ideea - frecvent reluata - ca pentru a feri tara de primejdii,
nesupunerea in fata unui asemenea monarh si inlocuirea sa sunt datorii
ale crestinului.