Sunteți pe pagina 1din 9

COLECŢIA:

CULTURĂ GENERALĂ

PRONUNŢIA şi PUNCTUAŢIA

în limba română

Pronunţaţi corect în limba română

Orice limbă naţională reprezintă cel mai important mijloc de comunicare între
membrii unei naţiuni. Ea trebuie vorbită şi scrisă conform unor norme bine fixate şi
obligatorii pentru toţi. Pronunţarea greşită, care constituie o abatere de la norma
generală, face dificilă comunicarea între oameni, prin faptul că îndreaptă atenţia
ascultătorului asupra laturii sonore a comunicării şi nu asupra conţinutului ei,
cauzând pierderi inutile de timp şi de energie. Când limba română este folosită tot
mai mult în întruniri publice, mitinguri, conferinţe şi lecţii, emisiuni de radio şi TV,
pe scenă, în filme etc., pronunţarea corectă a limbii naţionale are o importanţă
deosebită. Cultivarea ei, nu numai în ceea ce priveşte lexicul, ci şi în ceea ce
priveşte pronunţarea, constituie una din condiţiile esenţiale pentru orice persoană
sau personalitate care se exprimă în public. Ortoepia, adică totalitatea regulilor de
pronunţare corectă a unei limbi, trebuie să preocupe toţi oamenii instruiţi. Există o
vorbire îngrijită, în care se întrebuinţează forme ca: aceasta, acesta, acela, aceea,
celălalt, cealaltă, se duce, omul, semnul, pe mine, aşa cum există şi vorbirea
curentă, cu aceleaşi cuvinte înlocuite cu forme ca: asta, ăsta, ăla, aia, ălălalt,
ailaltă, să duce, omu, semnu, pă mine etc. Vorbirea curentă se caracterizează
prin tendinţa de a scurta cuvintele, prin omiterea unor sunete sau chiar a unor
silabe: (cuvintele în roşu = pronunţie greşită)

• cân vine în loc de corect când vine


• am fos şi eu în loc de corect am fost şi eu
• poa să fie în loc de corect poate să fie
• pin casă în loc de corect prin casă
• sân necesare în loc de corect sunt necesare
• trebe în loc de corect trebuie

În vorbirea îngrijită trebuie evitate astfel de rostiri. Deoarece cele mai multe sunete
ale limbii române sunt rostite la fel în toate regiunile ţării, descriu aici variante
regionale considerate ca “neliterare” prin folosirea vocalelor e, o şi ă.

Vocale iniţiale

-1-
• La început de cuvânt, orice e accentuat sau neaccentuat, este precedat de
un i semivocalic. Astfel, cuvintele scrise el, ei, ele, este, e, eram, erai etc.
se rostesc corect iel, iei, iele, ieste, ie, ieram, ierai etc. Este greşită
pronunţarea influenţată de forma scrisă a cuvintelor de mai sus, adică el,
ei, ele etc.
• La neologisme, e iniţial trebuie rostit corect ca atare explozie, ecran,
epocă, eroism, evident, examen, eră etc. Pronunţii incorecte precum
iepocă, ieră, iexplozie, iecran, ievident etc. trebuie evitate.
• La fel se pronunţă corect e şi la început de silabă, după vocală – exact cum
se scrie: corect cuie, femeie, ploaie, baie, Ploieşti etc. Este greşită
pronunţarea lor în forma: cue, femee, ploae, bae, Ploeşti etc.

O iniţial

• La început de cuvânt, o este de obicei precedat incorect de un u


semivocalic care în vorbirea îngrijită trebuie evitat. Astfel, corect om, oraş,
oricare, os, ou, ovăz etc. nu vor fi pronunţate incorect uom, uoraş,
uoricare etc.
• La neologisme trebuie evitată pronunţia cu u semivocalic.
• U semivocalic apare şi înaintea unui o, la început de silabă, după vocală,
ceea ce face pronunţarea supărătoare. Trebuie pronunţat corect curios,
periodic, serios şi nu incorect curiuos, periuodic, seriuos etc.

Vocale accentuate (accentul este redat aici prin sublinierea literei pe care se
pune accentul corect)

• e accentuat – se pronunţă corect: crede, pentru, rest, student, nivel,


teren, zece etc. În pronunţarea literară e accentuat este mai degrabă mai
închis decât e neaccentuat.
• orice e accentuat/neaccentuat devine incorect ă în vorbirea regională
după consoanele ţ, ş, z, s, j – evitaţi pronunţii precum: incorect mesă, tusă,
tovarăşă, lucreză în loc de corect mese, tuse, tovarăşe, lucreze etc.
• prepoziţiile de şi pe devin incorect pronunţate regional dă, pă – evitaţi
pronunţii precum dăloc, pă masă etc. în loc de corect deloc, pe masă etc.
• i accentuat - după consoanele ţ, ş, z, s, j şi după grupulş st în graiul
regional i se transformă incorect în î: evitaţi pronunţii precum sângur, zâc,
păşâm, stânge, subţâre etc. şi folosiţi pronunţia corectă singure, zic,
păşim, stinge, subţire etc.
• o accentuat - evitaţi pronunţarea supărătoare cu u semivocalic în cuvinte
precum incorect cuost, fuost, muod, nuotă, cuondiţie, cuonsiliu etc. în
loc de pronunţia corectă cost, fost, mod, notă, condiţie, consiliu etc.
• ă accentuat – în multe regiuni după consoanele ş şi j, ă
accentuat/neaccentuat se transformă incorect în e: angajem, îngraşe,

-2-
mătuşe, plaje, înfăşem, uşe, coaje, grije, creiem etc. în loc de corect
angajăm, îngraşă, mătuşă, plajă, înfăşăm, uşă, coajă, grijă, creăm etc.
• î accentuat – în vorbirea regională se pronunţă greşit ă în loc de î, iar unii
rostesc greşit i în loc de î după consoanele ş şi j în cuvinte incorecte
precum: călcăi, întăi, pănă, părău, creind, angajind, îngrăşind etc. care
trebuie pronunţate corect călcâi, întâi, până, pârâu, creând, angajând,
îngrăşând etc.

Vocale neaccentuate – sub influenţa graiurilor regionale, mulţi intelectuali


pronunţă vocalele neaccentuate ă şi e foarte închis, aproape de î şi i precum în
exemplele incorecte casî, masî, sî facî, videm, vedi, di undi, pi undi etc. în loc
de pronunţia corectă casă, masă, să facă, vedem, vede, de unde, pe unde etc.

Prepoziţiile – corect de, pe, din, prin, dintre, printre, după, către, până nu
trebuie pronunţate incorect dă, pă, dân, pân, dântre, dupe, cătră, pănă.

Diftongii – ea, ia, ie, oa trebuie evitată în pronunţarea regională incorectă aşea,
coşear, afişeare, angajeam, birjear; corect aşa, coşar, afişare, angajam, birjar;
incorect băiet, mângâiet, muiet în loc de corect băiat, mângâiat, muiat; incorect
fer, ferbe, pele, perde, veţi în loc de corect fier, fierbe, piele, pierde, vieţi etc.

Consoanele – incorect slap, abataş dar corect slab, abataj; grupul cs sau x se
pronunţă corect egzact, egzamen, egzemplu dar se scriu corect exact, examen,
exemplu; sufixul –ism corect socializm, sarcazm, spazm dar se scriu corect
socialism, sarcasm, spasm; după ţ, z, ş, j la plural se pune i dar se pronunţă
corect francezi, japonezi, vreji şi nu incorect franceji, japoneji, vreşi etc.

Dispariţia unor sunete - în vorbirea curentă neîngrijită, vocale şi consoane sau


chiar silabe întregi nu se pronunţă, mai ales când debitul vorbirii este rapid.
Exemple: incorect folostor, lucrărlor, propietar, am fos la şcoală, am avu şi
eu…, mul mai mare, tre să… etc. în loc de pronunţia corectă folositor, lucrărilor,
proprietar, am fost la şcoală, am avut şi eu…, mult mai mare, trebuie să… etc.

Accentul – aici este o confuzie totală. Cuvinte accentuate greşit (accentul este
redat prin sublinere) precum duşman, bolnav, februarie etc. trebuie pronunţate
corect duşman, bolnav, februarie etc.

Şi exemplele nu se opresc aici. Ascultaţi politicienii şi vorbitorii de toate


felurile şi găsiţi o mulţime de greşeli.

-3-
PUNCTUAŢIA… CÂND ŞI CUM

Punctul (.)

Se pune punct:

• când se marchează pauza care se face în vorbire între propoziţii sau fraze
independente din punct de vedere gramatical;
• la sfârşitul unei expuneri cu înţeles deplin, după care vorbirea nu mai
continuă: Săniile porniră iar încet. Frigul creştea o dată cu lumina.
Printre grămezi de nouri, se vedea luna în aburi violenţi. (Mihail
Sadoveanu);
• la sfârşitul unei propoziţii enunţiative independente: Era linişte
împărătească. (Gala Galaction);
• la sfârşitul unei fraze alcătuite din propoziţii enunţiative care se găsesc în
raport de coordonare: El sări din căruţă, desprinse caii pe de lături şi
plecă spre mulţime. (Ioan Slavici);
• la sfârşitul unei fraze formate din propoziţii enunţiative care se află în raport
de subordonare: Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta,
mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n
Bucureşti de 10 mai. (I.L. Caragiale);
• la sfârşitul unei propoziţii optative sau la sfârşitul unei fraze alcătuite din
propoziţii dependente de o optativă, când tonul nu este exclamativ: Foicica
macului, jelui-m-aş şi n-am cui. (Virgil Teodorescu);
• după propoziţiile dubitative neinterogative: Vor fi fost fericiţi în ţara lor.
(Mihail Sadoveanu).
• la sfârşitul unei propoziţii imperative sau al unei fraze dependente de o
imperativă, când acestea sunt rostite pe un ton liniştit, care le atenuează
caracterul imperativ: Urcaţi în vârfuri de catarg / Şi puneţi steagul de
plecare. (Alexandru Macedonski);
• la sfârşitul unei propoziţii interogative indirecte: Începu a se strânge în
cete, cete şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. (Costache Negruzzi);
• când paranteza intervine la sfârşitul unei propoziţii sau fraze, punctul se
pune după paranteză;
• după abrevieri ca: P.S.D., P.D.L., U.D.M.R., a.m., p.m., etc., cap. (capitol),
op. cit. (opera citată), tov. (tovarăş);
• înainte de punct nu se lasă niciodată pauză;
• după punct se lasă pauză întotdeauna;

-4-
Nu se pune punct:

• după titlurile de cărţi, de opere literare, muzicale;


• după titlul scrisorilor şi al cuvântărilor;
• după anumite abrevieri ca: cm (centimetru), km (kilometru), d-ta
(dumneata), precum şi după simbolurile din chimie, fizică, matematică: H,
O, m, l;

Semnul întrebării (?)

Marchează intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative. În cazul construcţiilor


interogative, ridicarea vocii se produce fie la începutul, fie la sfârşitul acestor
propoziţii şi fraze. Unii scriitori pun semnul întrebării şi după propoziţiile
interogative indirecte. Această punctuaţie trebuie evitată: Se întreabă ce să facă?
(George Topârceanu).

Semnul exclamării (!)

Marchează intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau imperative. Se pune


şi după interjecţii şi vocative care exprimă stări afective şi sunt considerate
independente. Pentru marcarea creşterii gradate a intensităţii vocii se folosesc mai
multe semne de exclamare, numărul lor fiind în raport cu creşterea caracterului
emotiv al comunicării. Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu în gândul meu. (Ion
Creangă).

Atunci când replica redată prin mimică şi gesturi are în acelaşi timp caracter
exclamativ şi interogativ, se folosesc semnul întrebării şi semnul exclamării (?!)
sau (!?).

Virgula (,)

• delimitează unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în


cadrul propoziţiei;
• marchează anumite pauze scurte, făcute în cursul rostirii unei propoziţii sau
fraze;
• serveşte la redarea grafică a ritmului vorbirii şi a intonaţiei.

Când este obligatorie:

• între părţi de propoziţie de acelaşi fel când nu sunt legate prin şi copulativ
ori sau;
• între un substantiv şi o apoziţie explicativă: Zeus, feciorul lui Cronos, făcu
semn din sprânceană că primeşte. (Alexandru Odobescu);
• la complementele circumstanţiale aşezate între subiect (însoţit sau nu de
determinări) şi predicat, dar numai când subiectul este aşezat înainte de

-5-
predicat: Povestea bătrână, în măreţia codrului, aduce înfiorări pe
chipurile lor trudite. (Mihail Sadoveanu);
• la cuvintele şi construcţiile incidente;
• la substantivele în cazul vocativ: Cucoane Matei, dumneata nu ştii cine-i
cuconiţa care a trecut. (Mihail Sadoveanu);
• după conjuncţiile aşadar şi prin urmare;
• între propoziţii coordonate juxtapuse: Mi-ai făcut un bine, şi l-am făcut şi
eu. (Mihail Eminescu);
• între copulative când sunt legate prin nici: Nici eu să robesc la tine, /Nici
tu să robeşti la mine. (Vasile Alecsandri);
• între coordonatele adversative: I se părea că nu fuge, ci cade din înaltul
ceriului. (Mihail Eminescu);
• între coordonatele disjunctive când încep amândouă cu ori sau sau: Nu
ştiu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat.
(Ion Creangă);
• între coordonatele cauzale: Aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine.
(Mihail Eminescu);
• între coordonatele conclusive: Isprăvnicelul… se alegea totdeauna
printre fruntaşii satului, aşa că niciodată nu era târgoveţ. (Alexandru
Macedonski);
• după substantivele vocative: Spune, bunico, spune. (Barbu Ştefănescu
Delavrancea);
• la propoziţia atributivă explicativă care se desparte de regentă: Au început
să facă glume de prost gust, care îmi erau penibile. (Camil Petrescu);
• la prepoziţia completivă directă când este aşezată înaintea regentei: Ce
ştiu, nu vreau să ţin secret. (George Coşbuc);
• la propoziţia circumstanţială de loc atunci când precedă regenta şi când nu
se insistă în mod deosebit asupra ei: Când a început iapa a fugi, unde
pica nuca, pica şi din talpa iadului bucăţica. (Ion Creangă);
• la propoziţia circumstanţială de timp aşezată înaintea regentei atunci când
nu se insistă în mod deosebit asupra ei: Când îmi coborâi ochii,
părintele Pantelimon zâmbea. (Mihail Sadoveanu);
• la propoziţia cauzală care se desparte de regentă indiferent de locul
subordonatei: Fiindcă ziua aceea era cea din urmă zi de târg, viaţa care
se zbătuse în Râureni atâtea zile se readunase îndârjită. (Gala
Galaction);

-6-
• la propoziţia finală care se desparte de regentă: Ca să ajungem la epoca
instituirii ei, trebuie să suim până aproape de leagănul Bisericii. (I.L.
Caragiale);
• la subordonatele concesive aşezate înainte sau după regentă: Cu toate că
întunericul s-a lăsat deplin, domnişoara vede. (Mihail Sadoveanu);
• la propoziţiile incidente de orice fel: N-a mai venit la Bucureşti decât de
două-trei ori, când, deşi a stat aci câte o săptămână, nu a avut
plăcerea să întâlnească pe vechii lui prieteni. (I.L. Caragiale);
• la propoziţiile considerate ca incidente, la propoziţiile intercalate într-o frază:
Ia citeşte-mi-o şi mie, zise Grigoriţă cum stătea cu faţa-n sus şi căsca,
să văd ce prostie ai scris. (Calistrat Hogaş).

Când nu este îngăduită folosirea virgulei:

• între subiect şi predicat;


• la complementele directe şi indirecte aşezate după predicat: El a măritat
pe fiică-sa după un om bun şi harnic. (Ion Creangă);
• când un complement direct sau indirect este aşezat înaintea predicatului:
Animalul se apropiase fără zgomot de noi şi făcuse ocolul saniei.
(Mihail Sadoveanu);
• dacă după un adverb urmează o propoziţie subiectivă introdusă prin că:
Desigur că normele sunt o adaptare a speciei, au de scop, în ultima
analiză, să prezerve viaţa în lungime. (Garabet Ibrăileanu);
• în cazul conjuncţiilor însă şi deci;
• la propoziţiile subiective şi predicative: E primejdios ca să umbli acum.
(Mihail Eminescu);
• la propoziţia atributivă determinativă: El putea să fie asemănat şi cu un
om care ar fi primit o zdravănă lovitură în creştetul capului. (Alexandru
Macedonski);
• între substantiv şi atribut: Genele răsfrânte li s-au albit de pulberea
măruntă din bolovanii de piatră în care izbesc de dimineaţă până
seara. (Barbu Ştefănescu Delavrancea);
• la completiva directă aşezată după regentă: Nu-i era de ajuns cum le
încornora toate câte le auzea. (I.L. Caragiale);
• la propoziţia circumstanţială de loc aşezată după regentă: Ştiinţa sfârşeşte
acolo unde născocirea începe. (Alexandru Macedonski);
• la propoziţia circumstanţială de timp aşezată după regentă: Frica i se risipi
când îi văzu aşa, înspăimântător de trişti şi de singuri. (Mihail
Sadoveanu);

-7-
Punctul şi virgula (;)

• marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă, şi mai mică
decât cea redată prin punct;
• se folosesc înăuntrul unei fraze pentru a despărţi propoziţii independente
sau grupuri de propoziţii.

Două puncte (:)

• se pun în urma verbului sau a propoziţiei care anunţă o vorbire directă şi


când urmează o enumerare, o concluzie sau o explicaţie;
• se pun la sfârşitul unei fraze, cât şi în interiorul ei.

Ghilimelele (sau semnele citării) (“…”)

• folosite la reproducerea întocmai a unui text spus sau scris de cineva.

Linia de dialog (-)

• notează începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la un dialog.

Linia de despărţire (-)

• asemănătoare cu linia de dialog;


• se foloseşte în locul virgulei, spre a se izola în mod mai accentuat cuvintele
sau prepoziţiile incidente.

Cratima (sau liniuţa de unire sau de despărţire) (-)

• se foloseşte la repetiţii, când cuvântul repetat (substantiv, adjectiv, adverb,


interjecţie) formează o unitate: Gânduri-gânduri… treceau prin cugetul
lui Dănilă. (Gala Galaction);
• între cuvintele care arată limitele unei distanţe: Bucureşti-Piteşti.
• între două numerale pentru a arăta că indicaţia numerică este aproximativă:
Numai când silea pe Sultănica să mestece doi-trei dumicaţi, se
socotea în rai. (Barbu Ştefănescu Delavrancea);
• în interiorul unor expresii formate din două adverbe: ici-colo, nitam-nisam,
talmeş-balmeş, târâş-grăpiş, floarea soarelui, tată-său, floarea-
soarelui;
• pentru înlocuirea apostrofului din vechea ortografie: i-am dat, să-mi arăţi,
s-a dus, m-ai trădat, într-o zi, se-nţelege, n-o-mprumut, dusu-s-a etc.

-8-
Parantezele rotunde ((…))

• închid între ele o explicare sau un adaos accesoriu: Nastratin era un


hogea (dascăl sau învăţător)… (Anton Pann);
• în piesele de teatru pentru indicaţiile scenice: Ipingescu (către Spiridon,
bătându-i din picior): Urgent! (Spiridon iese degrabă în stânga). (I.L.
Caragiale).

Parantezele drepte ([…])

• închid între ele un adaos făcut de noi într-un text citat;


• ajută la separarea spuselor noastre de ale altuia ori de câte ori este nevoie
să intervenim cu o lămurire: [Oltul] va continua să crească şi printre
brazi, fără ca în acest timp, totuşi, vreun afluent să i se ivească pe
maluri. (Geo Bogza).

Punctele de suspensie (…)

• indică o pauză mare în cursul vorbirii;


• cauzele întreruperii sunt fie starea psihică a vorbitorului, fie intervenţia
bruscă a interlocutorului;
• marchează lipsa unor cuvinte sau a unor pasaje dintr-un text citat;

Apostroful (‘)

• marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete: Las’ pe mine. Un’


te duci? Da’ cine sunteţi voi? Dom’le, odat’, pân’ etc.

http://iris-milkywaygalaxy.blogspot.com/

Mona Bernhardt-Lörinczi

-9-