2.

ASAMBLĂRI FILETATE ŞI TRANSMISII

ŞURUB-PIULIŢĂ

2.1. DEFINIRE, CARACTERIZARE, DOMENII DE

FOLOSIRE
Asamblările filetate sunt asamblări demontabile utilizate frecvent în construcţia de
maşini; se realizează prin intermediul a două piese filetate conjugate, una filetată la exterior
numită şurub, cealaltă filetată la interior numită piuliţă (sau piesă cu rol de piuliţă).
Avantajele asamblărilor filetate sunt:
• realizează forţe de strângere mari cu forţe de acţionare relativ mici;
• permit o montare şi o demontare uşoară;
• au un cost relativ redus datorită execuţiei în serie mare, în fabrici specializate, pe
utilaje de înaltă productivitate;
• asigură interschimbabilitatea, datorită standardizării şi tipizării pe plan naţional
şi internaţional;
• sunt sigure în exploatare.
Principalele dezavantaje ale asamblărilor filetate sunt:
• filetul este, prin forma sa, un puternic concentrator de tensiuni;
• nu se poate stabili cu precizie mărimea forţei de strângere realizată;
• necesită elemente suplimentare pentru asigurarea împotriva autodesfacerii.
Asamblările filetate se regăsesc, în general, în componenţa oricărei construcţii
mecanice, apreciindu-se că peste 60% din piesele unei maşini au filete. Ca atare atenţia
acordată studiului, calculului şi realizării asamblărilor filetate trebuie să fie deosebită, buna
funcţionare a maşinilor sau instalaţiilor complexe fiind direct legată de fiabilitatea
asamblărilor filetate.
Asamblările filetate dintre două sau mai multe piese se pot realiza în mai multe
moduri: cu şurub montat cu joc şi piuliţă (fig. 2.1, a); cu şurub montat fără joc (şurub de
păsuire) şi piuliţă (fig. 2.1, b); cu şurub montat cu joc şi înşurubat în piesă (fig. 2.1, c); cu
şurub de păsuire înşurubat direct în piesă (fig. 2.1, d); cu prezon şi piuliţă (fig. 2.1, e).

a b c d e
Fig. 2.1
 -2-

Transmisiile şurub-piuliţă sunt transmisii care, prin intermediul unei cuple

elicoidale, transformă mişcarea de rotaţie în mişcare de translaţie, concomitent cu
transmiterea unei sarcini. Cupla elicoidală este elementul determinant al transmisiilor şurub-
piuliţă. Aceasta poate fi cu frecare cu alunecare sau cu frecare cu rostogolire (cuplă
elicoidală cu bile).
Principalele avantaje ale transmisiilor şurub-piuliţă sunt:
• transmit sarcini relativ mari;
• funcţionează cu zgomot redus;
• sunt sigure în funcţionare.
Dezavantajele transmisiilor şurub-piuliţă sunt:
• randamentul este redus în cazul folosirii cuplei elicoidale cu frecare cu
alunecare;
• construcţia piuliţelor este complicată dacă este necesară reglarea jocului dintre
spire, ceea ce duce la costuri relativ ridicate.
Transformarea mişcării de rotaţie în mişcare de translaţie se realizează în mai multe
moduri: şurubul execută mişcarea de rotaţie iar piuliţa mişcarea de rotaţie (maşini unelte,
cricurile cu pârghii etc.); şurubul execută ambele mişcări, de rotaţie şi de translaţie (cricul
simplu, cricul telescopic, şurubul secundar al cricului cu dublă acţiune etc.); piuliţa execută
mişcarea de rotaţie iar şurubul mişcarea de translaţie (cricul cu piuliţă rotitoare, şurubul
principal al cricului cu dublă acţiune etc.); piuliţa execută ambele mişcări, de rotaţie şi de
translaţie (folosită doar când este necesară obţinerea unei construcţii deosebit de rigidă, prin
încastrarea şurubului).

2.1.1. Filetul
Filetul reprezintă elementul principal şi distinctiv al şurubului şi piuliţei. De
rezistenţa şi rigiditatea lui depinde siguranţa în funcţionare a transmisiei.
Modul de generare a filetului. Prin înfăşurarea unui plan înclinat pe o suprafaţă de
revoluţie (cilindrică sau conică, interioară sau exterioară) numită suprafaţă directoare se
obţine o linie elicoidală numită elice directoare (fig. 2.2, a). Alunecarea unui profil
oarecare, numit profil generator, în lungul elicei directoare, dă naştere unei urme numite
spira filetului (fig. 2.2, b).

a b
Fig. 2.2
 -3-

Clasificarea filetelor, după o serie de criterii, este prezentată în continuare.

• În funcţie de destinaţie, se deosebesc: filete de fixare, utilizate la asamblări
filetate; filete de mişcare, utilizate la transmisii şurub-piuliţă; filete
de măsurare, utilizate la aparate de măsură; filete de reglare,
utilizate la poziţionarea relativă a unor elemente din construcţia
dispozitivelor sau maşinilor unelte.
• În funcţie de numărul de începuturi, filetele pot fi: cu
un început, cele mai utilizate; cu două sau mai multe începuturi.
Filetele cu mai multe începuturi (fig. 2.3) au un randament mai
ridicat, dar există pericolul neîndeplinirii condiţiei de autofrânare.
Între pasul real P al unei spire şi pasul aparent P′ al filetului există
relaţia P = iP ' , în care i reprezintă numărul de începuturi; ca atare,
deplasarea axială corespunzătoare unei rotaţii complete este mai
mare decât în cazul şuruburilor cu un început.
• În funcţie de sensul de înfăşurare a spirei, se
deosebesc: filete obişnuite, cu sensul de înfăşurare dreapta (fig. 2.4, Fig. 2.3
a), la care vectorii v şi ω au acelaşi sens; filete cu sensul de
înfăşurare stânga (fig. 2.4, b), la care factorii v şi ω au sensuri
diferite, acestea fiind utilizate atunci când acest sens este impus de
condiţiile de funcţionare.
• În funcţie de sistemul de măsurare, filetele pot avea:
dimensiunile măsurate în milimetri, utilizate cel mai mult în
construcţia de maşini; dimensiunile măsurate în ţoli, utilizate la
maşini din import şi la ţevi. Fig. 2.4
• În funcţie de forma suprafeţei directoare, se deosebesc:
filete cilindrice, cele mai răspândite; filete conice, când se impun condiţii de etanşare sau de
compensare a jocurilor apărute datorită uzurii.
• În funcţie de mărimea pasului filetului, se deosebesc: filete cu pas mare; filete
cu pas normal; filete cu pas fin. Filetele cu pas mare îmbunătăţesc viteza deplasării axiale la
acţionare, dar există pericolul neîndeplinirii condiţiei de autofrânare. Filetele cu pas fin,
utilizate ca filete de măsurare sau reglare, măresc rezistenţa tijei filetate, asigură îndeplinirea
condiţiei de autofrânare (autofixare), dar micşorează rezistenţa spirei. Filetele cu pas normal
îndeplinesc condiţia de autofrânare (autofixare) concomitent cu asigurarea rezistenţei tijei
şurubului.
• În funcţie de profilul director al spirei filetului, se deosebesc: filete
triunghiulare; filete pătrate; filete trapezoidale; filete rotunde; filete ferăstrău.

2.1.2. Caracterizarea principalelor tipuri de filete

Filetele triunghiulare au profilul generator un triunghi, echilateral (α = 600) – în cazul
filetelor metrice, respectiv un triunghi isoscel (α = 550) – în cazul filetelor Whitworth,
măsurate în ţoli; aceste filete se utilizează la asamblări filetate, deoarece asigură o bună
autofixare.
În fig. 2.5 sunt prezentaţi parametrii geometrici ai filetului triunghiular metric,
semnificaţia acestora fiind prezentată mai jos:
 -4-

d – diametrul nominal al filetului, egal cu diametrul exterior al filetului şurubului;

D – diametrul exterior al
filetului piuliţei;
d2, D2 – diametrele medii ale
filetelor şurubului şi piuliţei,
aceleaşi cu diametrul cilindrului
pe a cărui generatoare plinul şi
golul sunt egale;
d1, D1 – diametrele interioare
ale filetelor şurubului şi piuliţei;
P – pasul filetului, adică
distanţa dintre două puncte
Fig. 2.5 omologe de pe două spire vecine;
H – înălţimea profilului generator;
H1 – înălţimea efectivă a spirei filetului şurubului;
H2 – înălţimea utilă, adică înălţimea de contact
dintre spirele filetelor şurubului şi piuliţei;
α – unghiul profilului generator al filetului;
β 1, β 2, β – unghiul de înclinare al spirei filetului
corespunzător diametrului interior, diametrului mediu,
Fig. 2.6 respectiv diametrului nominal (fig. 2.6); se utilizează în
calcule unghiul β 2, determinat cu relaţia
P
β2 = arctg (2.1)
πd 2
Filetele metrice se pot executa cu pas normal – simbolizate M d – sau cu pas fin –
simbolizate M d x P. Fundul filetului şurubului (v. fig. 2.5), poate fi drept sau rotunjit
(utilizat în cazul unor sarcini dinamice, pentru micşorarea concentratorului de tensiuni).
Filetul Whitworth, destinat asamblării ţevilor, se execută cu pas fin, cu fundul şi
vârful profilului rotunjite, fără joc la fundul filetului, asigurând o bună fixare şi etanşare. Se
simbolizează Gdi, unde di este diametrul interior al ţevii, în ţoli (pentru exemplificare, G 3/4
reprezintă filetul unei ţevi cu diametrul interior di = 3/4").
Filetul pătrat (fig. 2.7) este destinat transmisiilor şurub-piuliţă. Profilul filetului, un
pătrat (α = 00) cu latura egală cu jumătate din mărimea pasului, conduce la următoarele
caracteristici ale filetului:
• randament ridicat;
• rigiditate şi rezistenţă scăzute
pentru spiră;
• centrare necorespunzătoare a
piuliţei pe şurub, în urma funcţionării
putând apărea jocuri ce nu se pot
elimina;
• productivitate de execuţie
redusă, filetul prelucrându-se numai
Fig. 2.7 prin strunjire.
 -5-

Filetele pătrate sunt standardizate cu trei mărimi de paşi (mare, normal sau fin) şi se
simbolizează Pt d x p.
Filetul trapezoidal (fig. 2.8) este destinat transmisiilor şurub-piuliţă. Profilul
trapezoidal, cu unghiul la vârf α = 300, conduce la următoarele caracteristici ale filetului:
• randament mai redus decât al
filetului pătrat;
• rigiditate şi rezistenţă a spirei
mai ridicate decât la filetul pătrat;
• centrare bună (pe flancuri) a
piuliţei pe şurub;
• productivitate ridicată de
execuţie, asigurată de posibilitatea
prelucrării prin frezare.
Aceste caracteristici fac din
filetul trapezoidal cel mai frecvent Fig. 2.8
utilizat la transmisiile şurub-piuliţă. Standardul prevede trei mărimi de paşi (mare, normal
sau fin) şi se simbolizează prin Tr d x P.
Filetul rotund (fig. 2.9) are profilul format din drepte racordate prin arce de cerc.
Este un caz particular al filetului trapezoidal, având vârful şi fundul profilului în arc de cerc.
Prin aceasta se adaugă la
caracteristicile filetului trapezoidal o
rezistenţă sporită la oboseală, ceea ce îl
face avantajos ca filet de mişcare în cazul
unor sarcini dinamice, în condiţii grele de
exploatare (cuplele vehiculelor feroviare,
armături hidraulice etc.). Se execută cu
pas mare, normal sau fin fiind simbolizat
prin R d x P.
Un caz particular al filetului rotund Fig. 2.9
îl reprezintă filetul Edison, format numai din arce de cerc. Acesta se obţine prin deformarea
plastică a pieselor cu pereţi subţiri şi este întâlnit cu precădere la instalaţii electrice.
Filetul ferăstrău (fig. 2.10) este destinat transmisiilor şurub-piuliţă. Profilul, cu
flancul activ foarte puţin înclinat (30) şi cu flancul inactiv înclinat cu 300, este o combinaţie
a profilelor pătrat şi trapezoidal,
conducând la următoarele
caracteristici:
• randament apropiat de
cel al filetului pătrat;
• rigiditate şi rezistenţă ale
spirei asemănătoare cu ale spirei
filetului trapezoidal;

Fig. 2.10
 -6-

• rezistenţă bună la oboseală, datorată fundului racordat al spirei, care micşorează

concentratorul de tensiuni;
• productivitate ridicată de execuţie, asigurată de posibilitatea prelucrării prin frezare;
• construcţia asimetrică permite preluarea sarcinii într-un singur sens.
Aceste caracteristici recomandă filetul ferăstrău pentru preluarea unor sarcini mari,
cu şoc, care acţionează într-un singur sens (dispozitivele de strângere ale laminoarelor,
construcţia preselor etc.). Standardul prevede trei mărimi de paşi (mare, normal sau fin) şi se
simbolizează prin S d x P.

2.2. CONSTRUCŢIA ŞURUBURILOR ŞI PIULIŢELOR

Şuruburile de mişcare sunt, de regulă, filetate pe toată lungimea, iar modul de
prindere a capetelor şurubului şi forma constructivă a piuliţei depind de destinaţia
transmisiei şurub-piuliţă.

2.2.1. Construcţia şuruburilor de fixare

Şuruburile de fixare sunt cele mai utilizate organe de asamblare fiind realizate într-
o mare diversitate de forme şi dimensiuni. Profilul şi dimensiunile limită ale filetelor
metrice ISO utilizate în România sunt prezentate în STAS 6564 şi 8164.
Formele şuruburilor de fixare depind de forma capului, forma tijei şi forma capului
tijei. Din punct de vedere al preciziei de execuţie, şuruburile se execută în gradul A
(execuţie precisă), gradul B (execuţie semiprecisă) şi gradul C (execuţie grosolană).
Forma capului şurubului, forma tijelor şuruburilor şi a vârfurilor acestora depinde de
destinaţia şurubului, principalele forme fiind prezentate în fig. 2.11 şi 2.12. Se prezintă, în
continuare, particularităţile şuruburilor executate de firmele specializate.
Şuruburile cu cap hexagonal (fig. 2.11, a…h) sunt cel mai frecvent utilizate deoarece
necesită cel mai redus spaţiu pentru manevrare cu cheia fixă, la montare sau demontare.
Suprafaţa de aşezare (scaunul de reazem), prevăzută sub capul şurubului (v.fig.2.11, a, d, e),
este o suprafaţă tehnologică, dar reduce şi concentratorul de tensiuni reprezentat de trecerea
de diametru de la tija şurubului la capul acestuia; la unele construcţii (fig. 2.11, b, c) nu se
prevede scaunul de reazem. Tijele acestor şuruburi pot fi filetate pe o anumită lungime
(fig.2.11,a, b, c, f, g, h), filetate până sub cap (fig. 2.11, d) sau pe toată lungimea (fig. 2.11,
e). În cazul în care tija nefiletată a şurubului are diametrul mai mic decât al tijei filetate (fig.
2.11, c), se reduce concentratorul de tensiuni reprezentat de ieşirea filetului, iar tija
şurubului devine mai elastică, deci şurubul rezistă mai bine la solicitări dinamice.
• Şuruburile de păsuire (fig. 2.11, f) au tija nefiletată mai mare decât tija filetată,
aceste şuruburi fiind utilizate mai ales la transmiterea de sarcini transversale. Crestăturile
executate pe suprafaţa frontală exetrioară a capului şurubului (fig. 2.11, g) permite o
deformare a capului şurubului şi realizarea unei autoblocări a acestuia. Şuruburile cu guler
(fig. 2.11, h) sunt utilizate la asamblarea pieselor executate din materiale moi (aluminiu,
 -7-

bronz, alamă etc.) deoarece suprafaţa mai mare de sprijin micşorează presiunea şi, implicit,
deformaţia pieselor asamblate.

Fig. 2.11
• Şuruburile cu cap pătrat (fig. 2.12) asigură o suprafaţă de contact cu cheia mai
mare decât şuruburile cu cap hexagonal fiind utilizate la montări şi demontări repetate
asigurând o durabilitate ridicată. Pot fi cu tija filetată pe o anumită lungime (fig. 2.12, a), pe
toată lungimea, cu cep cilindric (fig. 2.12, b), cu cap pătrat mic şi filetat pe toată lungimea
(fig. 2.12, c) sau cu cap pătrat şi guler, filetat pe o anumită lungime (fig. 2.12, d).

Fig. 2.12
• Şuruburile cu cap triunghiular (fig.2.12, e) se utilizează în cazul unor spaţii
reduse sau greu accesibile sau când se doreşte limitarea celor care au acces la asamblare.
 -8-

• Şuruburile cu cap ciocan şi gât pătrat (fig. 2.12, f) se folosesc, de regulă, la

strângerea pieselor pe mesele maşinilor unelte, în vederea prelucrării.
• Şuruburile cu cap bombat (semirotund) se utilizează atât pentru asamblări
metalice cât şi pentru lemn. Pentru a evita rotirea şurubului la montarea piuliţei, şuruburile
sunt prevăzute cu porţiuni profilate pătrat (fig. 2.12, g) sau cu nas (fig. 2.12, h).
• Şuruburile cu cap cilindric şi locaş hexagonal (fig. 2.13, a) se utilizează la
dispozitive introducându-se în locaşuri executate în piesă; locaşul hexagonal interior se
foloseşte pentru montarea sau demontarea şurubului cu ajutorul unor chei hexagonale sub
formă de L.

Fig. 2.13
• Şuruburile cu cap cilindric (fig.2.13, b), cu cap bombat (fig.2.13, c), cu cap
înecat (fig.2.13, d) sau cu cap semiînecat (fig.2.13, e) sunt cu locaşuri pentru şurubelniţă
normală sau în cruce (fig. 2.13, f) şi sunt utilizate pentru forţe de strângere mici şi un aspect
plăcut al asamblării;
• Şuruburile pentru tablă se execută cu pas mare şi adâncime relativ mare a spirei
şi se utilizează la asamblarea
tablelor de grosimi mici, în
industria de autovehicule. Se
execută cu cap hexagonal (fig.
2.14, a), cu cap cilindric, cap
înecat şi cu cap semiînecat (fig.
2.14, b), între diametrele 2,2
mm şi 8 mm şi se simbolizează
prin STd.
• Şuruburile
pentru lemn au filetul ascuţit,
cu pas mare, pentru a prinde
între spire cât mai mult lemn
Fig. 2.14 asigurând-se rezistenţa
asamblării. Se execută cu cap
 -9-

hexagonal, cilindric bombat cu locaş cruciform (fig. 2.14, c), cu cap înecat crestat (fig.2.14,
d), cu cap semiînecat sau cu cap pătrat (fig. 2.14, e).
• Şuruburile autofiletante pentru metal au tija prevăzută cu şanţuri pentru
evacuarea aşchiilor rezultate în urma înşurubării. Aceste şuruburi se execută din oţeluri de
cementare sau oţeluri călite care dau o rezistenţă mare muchiilor tăietoare ale şurubului.
Constructiv, aceste şuruburi pot fi cu cap hexagonal (fig. 2.14, f), cilindric bombat, înecat
sau semiînecat, cu locaşuri pentru şurubelniţă normală sau locaş cruciform.
• Şuruburile pentru fundaţii sunt prevăzute cu un capăt profilat – pentru montarea
în fundaţie – şi cu celălalt capăt cu filet, pentru fixare cu piuliţă (fig. 2.15); se utilizează la
montarea pe fundaţie a construcţiilor care susţin diversele ansamble (reductoare de turaţie,
motoare electrice etc.) sau subansamble.

Fig. 2.15
• Şuruburile speciale sunt
destinate unor situaţii concrete şi
cuprind: şuruburile cu ochi (fig. 2.16,
a), utilizate la dispozitive; inelele şurub
de ridicare (fig. 2.16, b), montate pe
ansamble şi subansamble pentru
ridicarea şi manevrarea acestora;
şuruburile cu cap striat (fig. 2.16, c),
utilizate la strângerea cu mâna, când
este necesară o forţă de strângere
redusă. Fig. 2.16
Prezoanele pot fi definite ca şuruburi de fixare
fără cap şi filetate la ambele capete, pe o anumită
lungime sau pe toată lungimea. Se utilizează când
materialul uneia din piesele asamblate are
caracteristici mecanice reduse şi filetul nu asigură o
durabilitate suficientă la montări şi demontări repetate
ale şurubului. Se mai utilizează şi când nu este
posibilă utilizarea şuruburilor (de exemplu, spaţiu

Fig. 2.17
 - 10 -

insuficient pentru montarea şuruburilor). Din punct de vedere al preciziei de execuţie,

prezoanele, ca şi şuruburile, se execută în gradul A, B sau C.
Prezoanele se execută în mai multe variante constructive standardizate sau
nestandardizate, principalele tipuri fiind prezentate în fig. 2.17 (a – prezon de înşurubat în
oţel; b – prezon pentru asamblarea flanşelor, cu cep hexagonal şi cu diametrul tijei nefiletate
egal cu cel al filetului; c – prezon pentru asamblarea
flanşelor, cu cep hexagonal şi cu diametrul tijei nefiletate
mai mic decât al filetului, caz utilizat când în asamblare
acţionează sarcini dinamice).
Ştifturile filetate sunt utilizate pentru a împiedica
deplasarea relativă a două sau mai multe piese, fiind
solicitate la compresiune. Formele constructive ale
ştifturilor filetate (fig. 2.18) sunt foarte variate depinzând
de lungimea filetată a tijei (întreagă sau parţială), de
forma vârfului (plat – fig. 2.18, a şi b; tronconic – fig.
2.18, c; cu cep tronconic – fig. 2.18, d; cu cep cilindric –
fig. 2.18, e; cu con interior – fig. 2.18, f), de modul de
antrenare (cu crestătură pentru şurubelniţă normală –
fig.2.18, a şi c…e; cu locaş hexagonal la interior – fig.
2.18, b). Ştifturile filetate pot fi prevăzute şi cu
Fig. 2.18 autoblocare, cu pastilă de material plastic încorporată în
tijă (fig.2.18, b…f). Ştifturile filetate se execută în gradul A, B sau C de precizie.

2.2.2. Construcţia piuliţelor de fixare

Piuliţele de fixare sunt cu filet interior şi se asamblează pe şuruburi, prezoane,
ştifturi filetate şi pe porţiunile filetate ale arborilor şi ale altor piese de revoluţie. Piuliţele de
 - 11 -

Fig. 2.19
fixare realizează o asamblare demontabilă între două sau mai multe piese. Se execută în trei
categorii de precizie şi anume gradul A (precise), B (semiprecise) sau C (grosolane), iar în
funcţie de înălţime piuliţele pot fi normale, înalte sau joase.
Piuliţele de fixare se execută într-o mare varietate de forme constructive,
principalele construcţii fiind prezentate în fig. 2.19: piuliţa hexagonală obişnuită (fig. 2.19,
a), cu pas mare, cu pas fin, construcţie IP de înaltă rezistenţă, pentru pretensionare etc.);
piuliţă hexagonală joasă (fig. 2.19, b) sau înaltă (fig. 2.19, c); piuliţă hexagonală cu
suprafaţă de aşezare sferică, pentru o
centrare bună pe şurub a piesei
strânse (fig. 2.19, d); piuliţă
hexagonală cu guler (fig. 2.19, e);
piuliţă hexagonală înfundată (fig.
2.19, f şi g); piuliţă hexagonală cu
guler şi suprafaţă de aşezare sferică
(fig. 2.19, h), utilizată pentru
centrarea jenţilor de automobil pe tija
şurubului de prindere.
În fig. 2.20 sunt prezentate
alte tipuri de piuliţe utilizate în
diverse scopuri, a căror
construcţie depinde de locul de
utilizare. Astfel, în fig. 2.20, a
este prezentată piuliţa pătrată;
în fig. 2.20, b piuliţa
Fig. 2.20
triunghiulară, utilizată la
închiderea tablourilor electrice

Fig.2.21
 - 12 -

şi în alte situaţii unde este necesară o siguranţă suplimentară; în fig. 2.20, c piuliţa pentru
canale T, iar în fig. 2.20, d o piuliţă utilizată pentru prinderea în materiale plastice. Piuliţele
cu găuri radiale (fig. 2.20, e), cu găuri frontale (fig. 2.20, f), striată (fig. 2.20, g) sau fluture
(fig. 2.20, h) sunt utilizate pentru strângere cu mâna, când se realizează forţe de strângere
mici.
În fig. 2.21 sunt prezentate piuliţele crenelate (fig. 2.21,a), piuliţa canelată, pentru
fixarea rulmenţilor pe fusurile arborilor (fig. 2.21, b), piuliţa cu inel de plastic pentru
asigurarea autofrânării (fig. 2.21,c) şi piuliţa elastică, executată din oţel de arc (fig. 2.21, d).
2.2.3. Construcţia şaibelor
Şaibele se folosesc atât pentru micşorarea presiunii dintre piuliţă şi piesa care se
sprijină cât şi pentru aşezarea
corectă a piuliţei sau capului
şurubului.
Şaibele plate (fig. 2.22, a)
se execută în mai multe
variante de dimensiuni:
normale, largi sau extra
largi, modificându-se
a b c diametrul exterior şi
Fig. 2.22 grosimea şaibei.
Şaibele de compensare, de formă pătrată, se execută cu o înclinare de 14° (fig. 2.22,
b), pentru profile I şi cu 8° (fig. 2.22, c), pentru profile U. Aceste şaibe au rolul de a asigura
o aşezare perpendiculară a piuliţei sau capului şurubului pe axa acestuia.

2.3. SARCINI ÎN ASAMBLĂRILE FILETATE ŞI ÎN

TRANSMISIILE ŞURUB - PIULIŢĂ

2.3.1. Ecuaţia de echilibru a piuliţei

La strângerea sau desfacerea asamblărilor filetate (fig. 2.23, a) şi la urcarea sau
coborârea unei sarcini cu ajutorul unei transmisii şurub-piuliţă (pentru exemplificare se
consideră cricul cu şurub simplu, prezentat schematizat în fig. 2.23, b), asupra elementelor
componente acţionează o serie de sarcini exterioare şi de legătură. Sarcina exterioară este un
moment la cheie (moment motor) M cheie, determinat cu relaţia
M cheie = Fm L (2.2)
 - 13 -

în care Fm reprezintă forţa exterioară, care acţionează la capătul cheii (manivelei), iar L -
lungimea cheii (manivelei).

Fig. 2.23
Datorită strângerii piuliţei, în asamblarea filetată apare o forţă axială F, care întinde
şurubul şi comprimă piesele asamblate. O forţă axială F apare şi în transmisiile şurub-
piuliţă, aceasta fiind sarcina de deplasat. Sub acţiunea forţei F, în asamblările filetate şi
transmisiile şurub-piuliţă apar două momente rezistente:
• Mînş (deş) – momentul de înşurubare sau deşurubare, care apare în cupla elicoidală
datorită formei filetului şi frecării dintre spire;
• Mf – momentul de frecare, care ia naştere între piesa rotitoare (capul şurubului
sau piuliţă) şi suprafaţa pe care aceasta se sprijină.
Echilibrul piesei asupra căreia acţionează momentul motor (piuliţa, în cazul
asamblării filetate, respectiv şurubul, în cazul cricului cu şurub simplu – v. fig. 2.23) se
exprimă prin relaţia
M cheie = M ins ( des ) + M f . (2.3)

2.3.2. Momentul de înşurubare. Momentul de deşurubare

Modul de generare a filetului conduce la posibilitatea unei analogii a fenomenelor
care au loc la înşurubare (deşurubare) cu cele de la urcarea (coborârea) unui corp pe un plan
înclinat. În cadrul acestei analogii, unghiul planului înclinat corespunde unghiului mediu de
înclinare al spirei filetului (β 2) şi greutatea corpului de pe planul înclinat corespunde forţei
axiale (F) care încarcă cupla elicoidală. Raţionamentul de mai jos se efectuează în premisa
unui unghi al profilului filetului α = 00, corespunzător filetului pătrat.
Semnificaţia forţelor care apar în schema de calcul din fig. 2.24 este:
• H, H’ - forţa tangenţială care, aplicată la braţul d2/2, creează momentul de
înşurubare, respectiv deşurubare şi este aceeaşi cu forţa care împinge în sus, respectiv în jos,
corpul pe planul înclinat;
 - 14 -

Fig. 2.24
• N - reacţiunea normală a planului înclinat;
• Ff - forţa de frecare, care se opune deplasării corpului pe planul înclinat (Ff =
µ N, µ fiind coeficientul de frecare);
• ( )
R - reacţiunea cu frecare R = N + µ N , care face unghiul ϕ cu normala, ϕ =
=arctg µ , fiind denumit unghi de frecare.
Ecuaţia de echilibru a corpului în urcare pe planul înclinat (v. fig. 2.24, b) este

∑ F = 0; F + H + R = 0. (2.4)

Din poligonul forţelor (fig. 2.24, c), rezultă forţa de împingere la urcare pe planul
înclinat (înşurubare)
H = F tg( β 2 + ϕ) (2.5)
şi momentul de înşurubare corespunzător
d2 d
M ins = H = F 2 tg ( ϕ + β 2 ) . (2.6)
2 2
La coborârea corpului pe planul înclinat - deşurubare (v. fig. 2.24, d) - ecuaţia de
echilibru este

∑ F = 0; F + H ' + R = 0. (2.7)

Din poligonul forţelor (fig. 2.24, e), rezultă forţa de împingere la coborâre pe planul
înclinat (deşurubare)
H ' = F tg ( ϕ − β 2 ) (2.8)
şi momentul de deşurubare corespunzător
d2 d
M des = H ' = F 2 tg ( ϕ − β 2 ). (2.9)
2 2
 - 15 -

În cazul filetelor cu unghiul profilului α ≠

0, forţa normală la profilul spirei este mai mare
decât forţa axială (fig. 2.25). Forţa de frecare,
determinată în funcţie de forţa normală, este
F
Ff = µ = µ, F (2.10)
α
cos
2
µ
µ' =
unde α reprezintă coeficientul de frecare
Fig. 2.25 cos
2
aparent. Se observă că valoarea coeficientului de
frecare aparent creşte cu mărimea unghiului α . Acest fapt determină utilizarea filetelor
metrice (α = 600) ca filete de fixare. Unghiul de frecare aparent ϕ ′ , corespunzător
coeficientului de frecare aparent µ ′ , se determină cu relaţia
 α
ϕ' = arctg µ' = arctg  µ / cos . (2.11)
 2
Generalizarea relaţiilor momentului de înşurubare şi a momentului de deşurubare,
prin considerarea unghiului profilului filetului, se exprimă sub forma
d2
M ins = F tg ( ϕ'+β 2 ) , (2.12)
2
d2
M des = F tg ( ϕ'−β 2 ).
2 (2.13)
Compararea relaţiilor (2.6) şi (2.9), respectiv a relaţiilor (2.12) şi (2.13),
demonstrează inegalitatea Mînş > Mdeş.

2.3.3. Momentul de frecare

Apare pe o suprafaţă, sub formă de coroană circulară, între piesa rotitoare (şurub sau
piuliţă) şi piesa pe care se sprijină. În cazul asamblărilor filetate (fig. 2.26, a), diametrul
interior d0 al suprafeţei este egal cu diametrul
găurii de trecere, iar diametrul exterior este egal
cu deschiderea cheii S (egal cu diametrul
scaunului de aşezare) sau cu capul diametrul
vârfului şurubului sau ştiftului). În cazul cuplei
de rotaţie dintre şurubul cricului şi cupa
rotitoare (fig. 2.26, b), dimensiunile coroanei
circulare sunt d0 şi dc.
Ipotezele de calcul considerate în
continuare la determinarea momentului de
frecare sunt:

Fig. 2.26
 - 16 -

• coeficientul de frecare este constant (µ 1 = const.)

• presiunea pe suprafaţa de contact este uniformă, adică
F
p= = const.

4
(
π 2
S − d 02 ) (2.14)

Momentul de frecare elementar, corespunzător unei suprafeţe circulare elementare

(v. fig. 2.26, c) este
dM f = d F f r = µ 1 p dA r = µ 1 p 2π r 2 dr. (2.15)

Integrarea pe întreaga suprafaţă a momentului de frecare elementar conduce la

S

M f =
∫dM f = 2πµ1 p
∫
2
d0
r 2 dr =
π
12
( )
µ1 p S 3 − d 03 . (2.16)
A
2

Din relaţiile (2.14) şi (2.16) rezultă, pentru asamblarea filetată, relaţia de calcul a
momentului de frecare
1 S 3 − d 03
Mf = µ1 F 2 , (2.17)
3 S − d 02
relaţia de calcul a momentului de frecare pentru cupla şurub-cupă fiind
1 d 3 − d 03
M f = µ 1 F c2 . (2.18)
3 d c − d 02
Prin înlocuire în relaţia (2.3), rezultă
d2 1 S 3 − d 03 
Mm = Fm L = F  tg ( ϕ'±β 2 ) + µ 1 2 . (2.19)
 2 3 S − d 02 
Această relaţie permite determinarea unuia dintre cei trei parametri F, Fm sau L, când
se cunosc ceilalţi doi. În cazul asamblărilor filetate, dacă se impune forţa la cheie Fm şi
lungimea cheii (L ≈ (12…20) d, la cheile fixe), rezultă forţa axială F (F ≈ 80 Fm),
uneori impunându-se limitarea strângerii asamblării şurubului (prin utilizarea unor chei
dinamometrice) pentru ca să nu existe pericolul ruperii. În cazul cricurilor, cunoscând
sarcina axială de ridicat F şi considerând cunoscută forţa la manivelă Fm (Fm = 150…350 N)
rezultă lungimea L necesară manivelei.

2.3.4. Condiţia de autofixare (autofrânare)

Condiţia de autofixare (utilizată în cazul asamblărilor filetate) este condiţia ca sub
acţiunea forţei axiale care încarcă asamblarea filetată aceasta să nu se desfacă singură.
Condiţia de autofrânare (utilizată în cazul transmisiilor şurub-piuliţa) este condiţia
ca să nu apară deplasări relative în cupla elicoidală a transmisiilor şurub-piuliţă sub acţiunea
forţei axiale care o încarcă, în momentul în care nu se aplică nici un moment motor.
 - 17 -

Prin analogie cu cazul corpului pe planul înclinat, condiţia de autofrânare

(autofixare) este aceea ca sub acţiunea greutăţii proprii corpul să nu coboare pe planul
înclinat.
Condiţia de autofixare (autofrânare) este echivalentă cu inegalitatea matematică
Mdeş > 0, care conduce (v. relaţia (2.13)) la
ϕ ’ > β 2.(2.20)
Chiar dacă filetele de fixare îndeplinesc condiţia de autofixare, în cazul asamblărilor
filetate este des întâlnit fenomenul autodesfacerii. Autodesfacerea apare, în principal,
datorită sarcinilor variabile, a şocurilor sau a variaţiilor de temperatură. Ca urmare, pentru
evitarea consecinţelor nedorite ale autodesfacerii, asamblările filetate pot fi prevăzute cu
sisteme suplimentare de asigurare. Atât constructiv cât şi din punct de vedere al importanţei
asamblării, pot fi întâlnite o mare diversitate de sisteme de asigurare. Acestea au la bază
producerea următoarelor fenomene:
• mărirea forţelor şi deci a frecării dintre elementele asamblării;
• împiedicarea, prin formă, a rotirii piuliţei sau şurubului;
• împiedicarea, prin deformare locală sau sudură, a rotirii piuliţei sau şurubului.

Sisteme de asigurare bazate pe mărirea forţelor dintre elementele asamblării.

Evitarea autodesfacerii prin mărirea forţelor dintre elementele asamblării filetate se
poate realiza prin:
• asigurarea cu contrapiuliţă care determină, prin strângere, mărirea forţei axiale
din şurub, provocând şi o alungire suplimentară a tijei şurubului (fig. 2.27, a);
• asigurarea cu piuliţă elastică din tablă, ai cărei dinţi îndeplinesc rolul filetului, iar
la strângere, apasă pe filetul şurubului (fig. 2.27, b şi c);
• asigurarea cu piuliţă elastică secţionată, care după asamblare se blochează pe
şurub, prin strângerea şurubului de reglare cu care e prevăzută (fig. 2.27, d);
• asigurarea cu piuliţă având o secţiune elastică (fig. 2.27, e) sau cu piuliţă având o
secţiune elastică şi două porţiuni filetate deplasate axial, care la asamblarea pe
şurub revin la distanţa impusă de filetul şurubului, deformaţiile elastice mărind
apăsarea pe filetul acestuia (fig. 2.27, f);
• introducerea, pe şurub sau în piuliţă, a unor inserţii elastice nemetalice, care la
asamblare sunt filetate forţat, mărind frecarea în filet (fig. 2.27, g);
• asigurarea cu şaibe elastice, care la strângere duc la mărirea forţei axiale din
asamblare şi împiedică eventualele rotiri relative – aici se pot aminti şaiba
Grower (fig. 2.27, h), şaibe elastice cu dinţi la interior sau exterior, atât plane cât
şi conice (fig. 2.27, i).

Sisteme de asigurare bazate pe împiedicarea, prin formă, a autodesfacerii.

Evitarea autodesfacerii prin formă are la bază introducerea în asamblarea filetată a
unui element suplimentar căruia, eventual, după realizarea asamblării, i se dă o formă
menită să împiedice rotirile relative. Sunt des întâlnite:
 - 18 -

• asigurarea cu şplint, care prin introducerea în gaura transversală din şurub,

respectiv printre crenelurile piuliţei, împiedică rotirile relative (fig. 2.28, a);
• asigurarea cu şaibe plate prevăzute cu nas sau aripioare, care prin îndoire fixează
şaiba atât faţă de piesa pe care se sprijină, cât şi faţă de piuliţă, împiedicând
rotirile relative (fig. 2.28, b şi c) – o variantă a acestora este şaiba de siguranţă
canelată, destinată să împiedice rotirile relative dintre piuliţa de rulment şi
arbore(fig. 2.28, d);
• asigurarea cu şaibe plate a căror formă copiază profilul poligonal al capului de
şurub, pe care se aşează după strângere, fixarea faţă de piesă urmând a se face cu
un alt şurub, mai mic ca dimensiuni(fig. 2.28, e);
• asigurarea grupurilor de două sau mai multe şuruburi apropiate, fie cu şaibe plate
speciale ce pot fi apoi răsfrânte după forma capetelor de şurub, fie prin legarea
cu sârmă introdusă în găurile transversale existente în capetele şuruburilor (fig.
2.28, f) – o situaţie asemănătoare este legarea cu sârmă şi apoi aplicarea unui
sigiliu, scopul principal fiind împiedicarea fraudării aparatului sau instalaţiei la o
eventuală desfacere (fig. 2.28, g).

a b

c d
 - 19 -

e f g h

i
Fig. 2.27

a b
 - 20 -

d e

f g

Fig. 2.28
Sisteme de asigurare bazate pe împiedicarea, prin deformare locală sau sudură,
a autodesfacerii.
În acest caz, asamblarea este definitivă, o eventuală desfacere ce ar putea surveni
nemaifiind posibilă decât prin distrugerea elementelor asamblării. Sunt cunoscute:
• deformarea locală prin chernăruire, fie a filetului şurubului şi al piuliţei (fig.
2.29, a şi b), fie a piesei, în cazul capetelor de şurub îngropate(fig. 2.29, c şi d);
• sudarea piuliţei de şurub sau de piesă(fig. 2.29, e).
 - 21 -

a b c d

e
Fig. 2.29

Pentru autofixarea asamblărilor filetate, condiţia (2.20) este îndeplinită prin

utilizarea filetelor metrice standardizate, dar este suficientă doar în cazul încărcării cu
sarcini statice. În cazul unor solicitări dinamice (datorită şocurilor, vibraţiilor, micşorării
frecării între suprafeţele de frecare etc.) şi în absenţa unor măsuri suplimentare de asigurare,
se poate produce autodesfacerea asamblării. Din această cauză, la asamblări filetate nu se
mai face verificarea teoretică a condiţiei de autofixare şi se utilizează mijloace de asigurare
împotriva autodesfacerii.
La transmisii şurub-piuliţă, este absolut necesar să se verifice condiţia de autofrânare
deoarece, la unele filete cu pas mare sau cu mai multe începuturi, poate exista pericolul
neîndeplinirii acesteia.
2.3.5. Randamentul cuplei elicoidale şi al transmisiilor şurub-piuliţă
Randamentul se determină ca raport dintre lucrul mecanic util (Lu) şi lucrul mecanic
consumat (Lc) η = Lu/Lc şi este criteriu de comparare a filetelor de mişcare şi a transmisiilor
şurub-piuliţă, în general.
Randamentul cuplei elicoidale se obţine ca raport între lucrul mecanic fără frecare
(util) şi lucrul mecanic cu frecare (consumat), corespunzător unei rotaţii complete a
elementului conducător
 - 22 -

d2
L fara frecare 2πM ins(ϕ′= 0) 2πF tgβ 2
2 tgβ 2
η= = = = .
(2.21)
Lcu frecare 2πM ins (ϕ′≠ 0)d2 tg( ϕ ′ + β 2 )
2πF tg( ϕ ′ + β 2 )
2
Deoarece ϕ ’ creşte cu valoarea unghiului profilului filetului, rezultă că filetele cu
flancurile înclinate au randamentul mai redus decât filetul pătrat (α = 0).
Randamentul prezintă interes minim în cazul filetelor de fixare, în practică
utilizându-se filete cu un singur început şi cu pas normal.
La şuruburi de mişcare, care funcţionează cu întreruperi scurte şi dese, randamentul
trebuie să fie cât mai mare, în aceste cazuri alegându-se filete cu pas mare şi/sau cu mai
multe începuturi, chiar dacă acţionarea devine mai greoaie.
Randamentul transmisiilor şurub-piuliţă ţine seama de frecarea din cupla elicoidală
şi de frecarea dintre celelalte piese în mişcare relativă.
Pentru cricul simplu (v. fig. 2.23, b)
2πM m ( ϕ'=0;µ=0 )
η= =
2πM m ( ϕ'≠0;µ≠0 )
d2
2πF
tg β 2 (2.22)
2 tg β2
= = .
 d2 1 d c3 − d 03  2 µ1 d c3 − d 03
2π F tg ( ϕ'+β 2 ) + µ1 F 2  tg ( ϕ'+β 2 ) + 3 d d 2 − d 2
 2 3 d c − d 02  2 c 0

2.4. CALCULUL ASAMBLĂRILOR FILETATE ŞI A

TRANSMISIILOR ŞURUB – PIULIŢĂ

2.4.1. Cauzele deteriorării asamblărilor filetate şi a transmisiilor

şurub piuliţă

Cercetări experimentale dar şi analiza asamblărilor filetate distruse au condus la

concluzia că asamblările filetate se deteriorează ca urmare a ruperii tijei şurubului sau a
ruperii spirelor filetului şurubului sau filetului piuliţei. Cauza principală care conduce la
ruperea tijei şurubului este oboseala materialului favorizată atât de variaţia sarcinii care
încarcă asamblarea cât şi de existenţa unor
puternici concentratori de tensiuni. În cazul
sarcinilor statice, ruperile se produc ca
urmare a supraîncărcării asamblării filetate,
mai ales la montaj, respectiv ca urmare a
unor defecte de fabricaţie.
În fig. 2.30 se prezintă distribuţia
tensiunilor în lungul unei asamblări filetate
cu şurub şi piuliţă şi – corespunzător acesteia
– frecvenţa ruperilor tijei şurubului în

Fig. 2.30
 - 23 -

secţiunile periculoase. Cea mai mare tensiune (5 σ0 ), deci şi cea mai mare frecvenţă a
ruperilor, apare în zona primei spire de contact dintre şurub şi piuliţă. Concentrarea
tensiunilor în această zonă se explică prin distribuţia neuniformă a sarcinii pe cele z spire în
contact. Această distribuţie neuniformă a sarcinii pe spirele în contact dintre şurub şi piuliţă
are următoarele cauze: deformarea inegală a şurubului şi piuliţei, acestea având rigidităţi
diferite; forma piuliţei respectiv a şurubului; poziţia suprafeţei de reazem a piuliţei. Şurubul
fiind mai elastic se deformează mai mult comparativ cu piuliţa, iar aceasta se deformează în
sens invers deformării şurubului; ca atare, diferenţa deformaţiilor se compensează de la
spiră la spiră prin încărcarea şi deformarea lor diferită.
În cazul asamblărilor filetate şi la unele transmisii
şurub piuliţă (cricul cu piuliţă rotitoare, piuliţa şurubului
principal de la cricul telescopic sau cu dublă acţiune etc.),
piuliţa este solicitată la compresiune şi sarcina se
distribuie neuniform (fig. 2.31, a), prima spiră preluând
aproximativ 34% din sarcină, iar a şasea spiră numai 9 %
din sarcină. În cazul piuliţelor solicitate la tracţiune (fig.
2.31, b), sarcina se distribuie mai uniform decât în primul
caz; asemănător sunt solicitate piuliţa fixă de la cricurile
telescopice sau cu dublă acţiune, piuliţa de la prese etc. În
cazul în care, datorită soluţiei constructive a piuliţei (fig.
2.31, c), sarcina acţionează în apropiere de mijlocul
piuliţei (piuliţa de la cricurile cu pârghii etc.) distribuţia
sarcinii pe spire se îmbunătăţeşte destul de mult,
comparativ cu prima situaţie (v. fig. 2.31, a). Datorită
repartiţiei neuniforme a sarcinii pe spire, se recomandă ca
numărul maxim de spire pentru o piuliţă să nu depăşească
10 spire.
Celelalte zone de ruperi sunt: zona de trecere de la
porţiunea nefiletată a tijei şurubului la porţiunea filetată,
Fig. 2.31 concentratorul de tensiuni fiind ieşirea filetului; zona de
trecere de la tija nefiletată a şurubului la capul şurubului, concentratorul de tensiuni din
această zonă fiind reprezentat de diferenţa de dimensiuni şi mărimea racordării existente în
acea zonă.
De multe ori se rup spirele filetului şurubului sau piuliţei, concentratorul de tensiuni
fiind chiar filetul prim forma pe care o are.
Transmisiile şurub piuliţă se deteriorează, în principal, datorită uzării flancurilor
spirelor filetului şurubului sau piuliţei.
Se poate concluziona că deteriorarea asamblărilor filetate şi a transmisiilor şurub
piuliţă poate fi preîntâmpinată prin calcularea, funcţie de regimul de solicitare, atât a tijei
şurubului cât şi a spirelor filetului.

2.4.2. Materiale şi tehnologie

 - 24 -

Materialele utilizate în construcţia elementelor asamblărilor filetate, şuruburi,

prezoane şi piuliţe, sunt din categoria oţelurilor, metale şi aliaje neferoase sau chiar
nemetale (lemn, mase plastice). Alegerea materialului se face în funcţie de: mediul de lucru
(temperatură, agenţi exteriori corozivi etc.), solicitările principale (tracţiune, forfecare),
condiţiile de solicitare (statice sau variabile), tehnologia şi costul de fabricaţie.
În general, şuruburile, prezoanele şi piuliţele asamblărilor filetate se execută din
oţeluri grupate în clase de calitate, conform STAS 2700/3, funcţie de caracteristicile
mecanice principale.
Pentru şuruburi, fiecare clasă de calitate de oţeluri este simbolizată prin două cifre
despărţite de un punct (de exemplu 4.8, 6.8, 8.8, 12.9 etc.). Cifrele informează asupra
caracteristicilor mecanice minime impuse materialelor cuprinse în clasa de calitate
respectivă: prima cifră înmulţită cu 100 reprezintă tensiunea minimă de rupere la tracţiune,
iar produsul celor două cifre multiplicat cu 10 reprezintă tensiunea minimă de curgere.
Clasa de calitate a materialelor pentru şuruburi se inscripţionează pe partea frontală a
capului şurubului. De regulă, limitele de rupere şi de curgere se aleg din STAS 2700/3; în
cazul în care nu avem la dispoziţie standardul respectiv, limitele de rupere şi de curgere a
oţelurilor din clasa de calitate respectivă se determină după modul dat mai jos.
Exemplu: pentru clasa 4.8: σ r min = 4 ⋅ 100 = 400 MPa; σ 02 min = 4 ⋅ 8 ⋅ 10 = 320
MPa.
Pentru piuliţe, fiecare clasă de calitate de oţeluri este simbolizată printr-o cifră care,
înmulţită cu 100, indică tensiunea minimă de încercare la rupere prin tracţiune a oţelului din
clasa respectivă.
Exemplu: pentru clasa 6: σ r min = 6 ⋅ 100 = 600 MPa.
Valoarea tensiunii de rupere a materialului determină direct capacitatea de încărcare
a asamblărilor filetate încărcate static. Valoarea ridicată a tensiunii de curgere este o
caracteristică importantă a materialului şuruburilor, aceasta asigurând evitarea deformaţiilor
plastice ale tijei la încărcări mari şi apariţia concentratorilor suplimentari de tensiune, în
porţiunea filetată, datorită micro deformaţilor plastice locale.
Ştifturile filetate se execută, numai în gradul A de execuţie, din oţeluri cu limita de
rupere minimă σr = 650...800 MPa, iar în cazul tratării termice a vârfului acesta trebuie să
aibă duritatea cuprinsă între 42...45 HRC. Oţelurile pentru ştifturi se împart în patru clase de
calitate simbolizate astfel: 14H, 22H, 33H şi 45H. Cifra din simbol înmulţită cu 10 dă
valoarea minimă a durităţii Vickers, litera H reprezentând duritatea. Primele trei grupe
cuprind oţeluri nealiate tratate termic prin călire şi revenire (clasa de calitate 14H nu se
tratează termic), iar clasa de calitate 45H cuprinde oţeluri aliate care se călesc şi apoi se face
o revenire. Se recomandă ca ştifturile filetate să fie solicitate la compresiune şi nu la
tracţiune.

2.4.3. Calculul transmisiilor şurub-piuliţă

 - 25 -

Calculul tijei şurubului

Tija unui şurub de mişcare este solicitată la compresiune sau la tracţiune, de sarcina
de ridicat – în cazul cricurilor simple, telescopice, cu dublă acţiune etc. – sau de o sarcină
rezultată din echilibrul pârghiilor – în cazul cricurilor cu pârghii cu o piuliţă sau cu două
piuliţe – şi la torsiune de un moment care depinde de construcţia transmisiei şurub piuliţă.
Solicitarea de tracţiune sau compresiune produce în tija şurubului de mişcare
tensiuni normale determinate cu relaţia
4F
σt , c = , (2.23)
πd 32
iar momentul de torsiune produce în tija şurubului tensiuni de torsiune, determinate cu
relaţia
16 M t
τt = , (2.24)
πd 33
în care d3 reprezintă diametrul interior al filetului de mişcare, iar F – forţa care solicită
şurubul.
Tensiunile de tracţiune şi cele de torsiune se compun într-o tensiune echivalentă,
determinată conform teoriei a V-a de rupere cu relaţia
2 2 2
 4F   16M t  4F  4M t 
σe = σ 2
t,c + 3τ =  2  + 3
t
2
 = 2 1 + 3  (2.25)
 πd 3   πd 3 πd 3
3
  Fd3 
sau
4F
σe = k τ = k τσt , c ≤ σa t , c . (2.26)
πd 32
Coeficientul k τ, introdus în relaţia (2.26), este un coeficient supraunitar care ţine
seama de influenţa solicitării de torsiune în tensiunea echivalentă. Valoarea coeficientului
k τ depinde de construcţia transmisiei şurub piuliţă şi implicit de mărimea momentului de
torsiune în raport cu forţa axială. Pentru valori medii statistice ale parametrilor din relaţia
(2.25), pentru coeficientul k τ rezultă []:
• dacă momentul de torsiune este un moment de înşurubare (cazul şurubului
principal al cricului cu dublă acţiune, cazul şurubului secundar al cricurilor
telescopice sau cu dublă acţiune, cazul şurubului cricurilor cu pârghii etc.),
rezultă valoarea coeficientului k τ =1.25…1,3.
• dacă momentul de torsiune este un moment de frecare cu alunecare (cazul
şurubului cricului simplu sau al preselor, cazul şurubului principal al cricului
telescopic etc.), valoarea coeficientului k τ = 1,05…1,1.
• dacă momentul de torsiune este un moment de frecare cu rostogolire (cazul
şurubului cricului simplu sau al preselor, cazul şurubului principal al cricului
telescopic etc. când se montează un rulment axial), valoarea coeficientului k τ =
1…1,05.
 - 26 -

Relaţia (2.26) este echivalentă calculului tijei şurubului cu o forţă de calcul majorată
Fc, numită forţă de calcul. Aceasta se determină cu relaţia
Fc = k τ F (2.27)
şi se utilizează numai la predimensionarea tijei şurubului de mişcare, rezultând diametrul
interior al filetului
4 Fc 4k t F
d3 = = , (2.28)
π σa t , c π σa t , c
în funcţie de care, din standardul filetului respectiv, se alege un filet standardizat, respectând
condiţia d 3 STAS ≥ d 3 calculat . Pentru verificarea tijei filetului la solicitări compuse se
utilizează relaţia (2.25).
Rezistenţa admisibilă σ at,c, la şuruburi de mişcare, se stabileşte în funcţie de
materialul şurubului, mărimea acestuia şi de pericolul de producere a unor accidente. Se
recomandă []: σac =40…60 MPa, pentru sarcini reduse (< 20000 N), respectiv σac =60…80
MPa, pentru sarcini medii şi mari (>20000 N) – în cazul transmisiilor la care se pot produce
accidente în urma deteriorării transmisiei (cricurile simple, telescopice, cu dublă acţiune,
presele etc.); σ at =100…120 MPa în cazul transmisiilor la care pericolul de accidente este
redus (cricuri cu pârghii, prese etc.).
Dacă nu există pericolul pierderii stabilităţii şurubului prin flambaj, se recomandă []
următoarele valori pentru tensiunile admisibile: σa c , t = σ02 1,5 , pentru sarcini statice;
σa c , t = σ0 2,pentru sarcini pulsatorii; σa c , t = σ−1 1,5 , pentru sarcini alternant simetrice.
În cazul şuruburilor de mişcare solicitate la compresiune (şuruburile principale ale
cricurilor simple, telescopice, cu dublă acţiune, prese etc.) este necesar să se efectueze un
calcul de verificare la flambaj urmărindu-se o funcţionare corectă a transmisiei.
Iniţial, se determină coeficientul de zvelteţe cu relaţia
lf
λ= , (2.29)
i min
în care: lf este lungimea de flambaj l f = K l , l fiind lungimea şurubului care poate flamba
iar K este coeficientul de flambaj a cărui valoare depinde de schema de flambaj (K = 2, dacă
se ridică o sarcină care se poate deplasa pe orizontală şi K = 0,5, dacă se consideră că
şurubul este încastrat în sarcina de ridicat, de exemplu la schimbarea unei roţi de

I min 4πd 34 d3
autovehicul); imin – raza de inerţie minimă imin = = = .
A 64πd 32 4
Cunoscând coeficientul de zvelteţă, se poate determina domeniul de flambaj:
• dacă λ ≥ λ0 este flambaj elastic;
• dacă λ < λ0 este flambaj plastic,
coeficientul λ0 având valorile λ0 = 105 pentru OL 37 şi λ0 = 89 pentru OL 50 şi OL 60.
Pentru alte oţeluri, coeficientul λ0 se determină cu relaţia []
π2 E
λ0 = , (2.30)
σp
 - 27 -

în care E = 2,1.105 MPa, pentru oţel şi σp ≈ 0,8 σ02 – tensiunea de proporţionalitate a

oţelului (valoarea maximă la care se menţine un raport constant între forţă şi deformaţie).
Dacă coeficientul de zvelteţe λ < 20 , se consideră că nu există posibilitatea de
flambaj a şurubului, iar dacă λ ≥ 250 flambajul nu poate fi evitat.
Tensiunea la care şurubul flambează se determină funcţie de domeniul de flambaj:
• Flambaj elastic ( λ ≥ λ0 )
Conform formulei lui Euler, tensiunea de flambaj se determină cu relaţia
Ff π2 EI min
σf = = (2.31)
A l 2f A
Al 2f
şi ţinând seama că = λ2 rezultă
I min
π2 E
σf = . (2.32)
λ2
• Flambaj plastic ( λ < λ0 )
Tensiunea la care şurubul flambează în domeniul plastic se determină cu relaţia
σ f = 310 −1,14 λ , pentru OL 37;
σ f = 335 − 0,62 λ , pentru OL 50 şi OL 60;

 λ 
2   λ 
2

(
σ f = σ02 − σ02 − σ p )  = σ02 1 − 0,2  , (2.33)
 λ0    λ0  

pentru alte oţeluri [] considerând că limita de curgere la compresiune este egală cu cea de la
tracţiune.
Coeficientul de siguranţă la flambaj se determină cu relaţia
σf
c= ≥ ca , (2.34)
σc
în care ca este coeficientul de siguranţă admisibil la flambaj ; ca = 3…6, pentru flambaj
elastic şi ca = 2…4, pentru flambaj plastic [].
Când pericolul de flambaj este mare, dimensionarea şurubului se poate face din
condiţia de evitare a acestui fenomen. Cu relaţiile (2.29), (2.32), (2.33) şi (2.23) rezultă
64 c a Fl 2f
d3 = , (2.35)
π3 E
funcţie de care se alege un filet standardizat; ca = 6…8 coeficientul de siguranţă admisibil la
flambaj.

Calculul piuliţei

Calculul piuliţei constă într-un calcul de verificare la solicitări compuse al corpului

acesteia, dimensiunile piuliţei alegând-se constructiv. Principalele solicitări ale piuliţelor din
transmisiile şurub–piuliţă (fig. 2.32 ) sunt tracţiunea sau compresiunea şi torsiunea.
 - 28 -

Tensiunea de tracţiune sau compresiune se

determină cu relaţia
4F
σ t ,c =
(
π De2 − D42
,
) (2.36)

tensiunea de torsiune cu relaţia

M ins
τt =
π
16 De
(
De4 − D44 , ) (2.37)

iar tensiunea echivalentă cu relaţia

σechiv = σt2,c + 4τt2 ≤ σat ,c , (2.38)
în care De reprezintă diametrul exterior al piuliţei; D4 –
Fig. 2.32
diametrul exterior al filetului piuliţei; σa t ,c –
rezistenţa admisibilă la tracţiune sau compresiune. Valorile rezistenţei admisibile se aleg
funcţie de materialul piuliţei []: σa t ,c = 60…80 MPa, pentru piuliţe executate din oţel;
σa t ,c = 40…45 MPa, pentru piuliţe executate din fontă sau bronz.

Calculul spirei filetului

Calculul spirei filetului se efectuează cu scopul prevenirii deteriorării spirei datorită

solicitărilor de strivire, încovoiere sau forfecare.
Calculul se face pe baza unor ipoteze simplificatoare:
• sarcina axială exterioară F se repartizează uniform pe spirele în contact dintre
şurub şi piuliţă;
• sarcina ce revine unei spire F/z se repartizează uniform pe suprafaţa de contact a
acestuia;
• se neglijează unghiul de înclinare al spirei filetului (β 2 = 0);
• se neglijează unghiul profilului spirei filetului (α = 0).
Calculul la strivire (fig. 2.33). Suprafaţa de strivire a unei spire este o coroană
circulară cuprinsă între diametrul interior al filetului piuliţei D1 şi diametrul nominal al
şurubului d. Deoarece între spirele filetului şurubului şi piuliţei se află lubrifiant pentru
reducerea frecărilor, verificarea la strivire urmăreşte limitarea presiunii din pelicula de
lubrifiant şi se efectuează cu relaţia
F z 4F
p= = ≤ pa
(
π 2
d − D12 ) ( )
zπ d 2 − D12 . (2.39)
4
Din condiţia de rezistenţă la strivire a
peliculei de lubrifiant se determină numărul
de spire necesare ale piuliţei
4F
z≥ , (2.40)
(
π d − D12
2
)
cu respectarea condiţiei z ≤ z max =10 spire.

Fig. 2.33
 - 29 -

Presiunea admisibilă se alege în funcţie de cuplul de materiale în contact.

Considerând că şurubul este executat din oţel, presiunea admisibilă pa se alege din
recomandările [] date funcţie de materialul piuliţei; astfel: pa = 10…15 MPa, pentru piuliţă
executată din oţel carbon; pa = 5…10 MPa, pentru piuliţă executată din oţel turnat; pa = 3…
7 MPa, pentru piuliţa executată din fontă; pa = 10…20 MPa, pentru piuliţă executată din
bronz pe bază de staniu (CuSn) sau aluminiu (CuAl).
Calculul la încovoiere (fig. 2.34) se efectuează pentru evitarea ruperii, la baza spirei,
a filetului şurubului sau piuliţei. Spira se asimilează cu o grindă încastrată cu sarcina în
consolă, secţiunea de rupere fiind suprafaţa exterioară a unui cilindru. Dacă materialul
piuliţei este acelaşi cu materialul şurubului, se verifică numai spira şurubului, aceasta având
secţiunea mai mică (diametrul secţiunii de rupere este mai mic), cu relaţia
F d 2 − d3
M 3F ( d 2 − d 3 )
σi = i = z 2
2
= ≤ σ ai . (2.41)
Wz πd 3 h zπ d 3 h 2
6
Dacă piuliţa se execută dintr-un material cu proprietăţi mecanice mai reduse decât
materialul şurubului, la încovoiere se verifică spira piuliţei, cu relaţia
F D4 − d 2
Mi z 2 3F ( D4 − d 2 )
σi = = = ≤ σ ai . (2.42)
Wz πD4 h 2 zπD4 h 2
6
Rezistenţa admisibilă la încovoiere depinde de materialul şurubului, respectiv
piuliţei, luând valorile σ ai = 60…80 MPa
- pentru oţel şi σ ai = 40…45 MPa - pentru
bronz sau fontă [ ]
Forfecarea (v. fig. 2.34) este o
solicitare de importanţă redusă, secţiunea
de rupere fiind aceeaşi ca în cazul
solicitării de încovoiere.
Dacă materialul şurubului este
acelaşi cu materialul piuliţei, relaţia de
verificare se aplică spirei şurubului şi este
F F
τf = = ≤ τa f . (2.43)
A zπd 3 h
Dacă piuliţa se execută dintr-un
material cu proprietăţi mecanice mai
reduse decât materialul şurubului, la
forfecare se verifică spira piuliţei, cu
relaţia Fig. 2.34
F F
τf = = ≤ τaf . (2.44)
A πD4 hz
 - 30 -

Rezistenţa admisibilă la forfecare depinde de materialul şurubului, respectiv piuliţei,

luând valorile τ af = 50…65 MPa - pentru oţel şi τ af = 30…35 MPa - pentru bronz sau fontă
[].
2.4.4. Calculul asamblărilor filetate

Calculul şuruburilor încărcate cu forţe axiale

Şuruburile pot fi încărcate numai cu forţe axiale centrice, cu forţe axiale centrice şi
moment de torsiune, cu forţe axiale excentrice cu sau fără moment de torsiune.
• Calculul şuruburilor încărcate cu forţ axiale centrice
Acest caz de încărcare este mai puţin întâlnit în practică (inele şurub de ridicare,
şurubul cârligului macaralei etc.). Tija filetată a şurubului este solicitată la tracţiune (mai rar
la compresiune), tensiunea corespunzătoare stabilindu-se cu relaţia
4F
σt , c = ≤ σa t , c . (2.45)
πd12
Pentru dimensionare, se determină diametrul interior al filetului
4F
d1 = , (2.46)
πσat , c

(2.45)
în funcţie de care se alege un filet standardizat şi, în continuare, un şurub standardizat.
Rezistenţa admisibilă σat,c se determină cu relaţia
σat , c = σ02 c , (2.47)
unde c=1,25 [] reprezintă coeficientul de siguranţă admisibil.
• Calculul şuruburilor încărcate cu o forţă axială centrică şi un moment
de torsiune
Acest caz de solicitare este frecvent întâlnit fiind propriu şuruburilor de fixare, în
timpul montajului; şuruburile sunt cunoscute sub denumirea de şuruburi montate cu
prestrângere. Tija şurubului este solicitată la tracţiune, de către sarcina axială (forţa de
prestrângere) şi la torsiune, de către momentul de înşurubare. Aplicând acelaşi raţionament
ca şi în cazul şuruburilor de mişcare (v.pct. 2.3.3.1), rezultă
4 ⋅ 1,3F
σt = ≤ σa t , (2.48)
πd12
coeficientul 1,3 luând în considerare influenţa solicitării de torsiune asupra solicitării de
tracţiune.
Pentru dimensionare, rezultă diametrul interior al filetului
 - 31 -

4 ⋅1.3F
d1 = , (2.49)
πσa t

funcţie de care se alege, iniţial, un filet standardizat, şi apoi un şurub standardizat.

Rezistenţa admisibilă σ at se determină în funcţie de materialul şurubului şi de
importanţa asamblării, cu relaţia (2.47) în care σ 02 este tensiunea limită de curgere a
materialului şurubului, iar c este un coeficient de siguranţă, dependent de mărimea şurubului
(la şuruburi mari, valori mici, iar la şuruburi mici, valori mari) şi de importanţa asamblării
(cu atât mai mic cu cât importanţa asamblării este mai mare), având valori c = 1,25…1,6 [ ].
• Calculul şuruburilor încărcate cu o forţă axială excentrică
Aceste situaţii se întâlnesc în tehnică ca urmare a neparalelismului suprafeţelor de
aşezare a capului şurubului şi/sau a piuliţei de strângere, la şuruburile cu cap excentric sau
cu cap ciocan, când axa găurii pentru şurub nu este
perpendiculară pe suprafaţa de aşezare a capului şurubului şi/sau
piuliţei, când solicitările transversale ale pieselor depăşesc forţa
de frecare dintre table şi în alte situaţii asemănătoare.
În cazul şuruburilor cu cap ciocan (fig. 2.35), în tija
şurubului apar atât tensiuni de tracţiune, date de forţa F,
4F
σt = ,
πd12
(2.50)
cât şi tensiuni de încovoiere, date de momentul încovoietor Fig. 2.35
Mi=Fe,
M 32 Fe
σi = i = . (2.51)
Wz πd13
Tensiunea normală echivalentă se obţine prin însumarea celor două tensiuni
 e 
σe = σt + σi = σt 1 + 8  . (2.52)
 d1 
Relaţia (2.52) dă o imagine
clară a mărimii tensiunilor de
încovoiere în raport cu tensiunile
de tracţiune, funcţie de
excentricitatea e.
Dacă suprafeţele pe care se
aşează capul şurubului sau piuliţa
nu sunt paralele (fig. 2.36), în tija
şurubului pot apărea tensiuni de
încovoiere foarte mari. Aceste
tensiuni se suprapun peste
tensiunile de tracţiune şi conduc la
ruperi ale şuruburilor, mai ales în Fig. 2.36
cazul flanşelor de prindere şi în
cazul sracinilor care acţioneză variabil.
 - 32 -

Calculul asamblărilor filetate solicitate transversal

Carcateristic acestor asamblări este faptul că sarcina exterioară acţionează

perpendicular pe axa asamblării. După modul de montare a şuruburilor, asamblările filetate
solicitate transversal întâlnite în tehnică sunt: asamblări cu şuruburi montate cu joc;
asamblări cu şuruburi montate fără joc.
• Asamblarea cu şuruburi montate cu joc
La aceste asamblări (fig. 2.37) sarcina exterioară Q se transmite de la o tablă la alta
prin intermediul forţelor de frecare care apar între table ca urmare a strângerii şurubului cu
forţa de prestrângere F0. Asamblarea transmite corect sarcina transversală Q dacă aceasta
este mai mică decât forţa de frecare dintre table Ff, adică Q <Ff .

Forţa de frecare se determină cu relaţia

F f =µz iF0 ,

(2.53)
în care µ este coeficientul de frecare dintre table,
z este numărul de şuruburi şi i este numărul de
perechi de suprafeţe de frecare (i = 2 pentru
asamblarea din figură). Rezultă forţa necesară de
prestrângere pentru un şurub
Q ,
F0 = β
µz i
(2.54)
Fig. 2.37
unde β este un coeficient de siguranţă la
nealunecarea tablelor (uzual β =1,5).
Tija şurubului este solicitată la tracţiune de forţa de prestrângere F0, iar calculul se
face luând în considerare şi solicitarea de torsiune care apare la montaj (v. subcap. 1.6.3.),
relaţia de verificare fiind
4 ⋅1,3F0
σt = ≤ σat , (2.55)
πd 12
iar pentru dimensionare, rezultă diametrul interior al filetului
4 ⋅1,3F0
d1 = , (2.56)
π σat
funcţie de care se alege, iniţial, un filet standardizat şi apoi un şurub standardizat.
Aceste asamblări necesită o precizie de execuţie redusă, în schimb rezultă şuruburi
de dimensiuni relativ mari.
• Asamblarea cu şuruburi montate fără joc (de păsuire)
La aceste asamblări (fig. 2.38) se folosesc şuruburi speciale (denumite şuruburi de
păsuire), cu tija nefiletată mai mare în diametru decât tija filetată şi prelucrată mai precis.
Sarcina transversală Q se transmite de la o tablă la alta prin contact între acestea şi tija
 - 33 -

nefiletată a şurubului; aceasta este solicitată la forfecare – în planul de separaţie dintre table
– şi la strivire – la contactul tijă nefiletată – table.
Forfecarea este solicitarea principală, verificarea efectuându-se cu relaţia
Q 4Q
τf = = ≤ τa f , (2.57)
A π D02 zi
în care z reprezintă numărul de şuruburi, iar i - numărul secţiunilor de forfecare (i = 2 pentru
asamblarea din fig. 2.38).

Fig. 2.38

La dimensionare se determină diametrul tijei nefiletate a şurubului

4Q
D0 = (2.58)
π zi τ af
în funcţie de care se alege un şurub standardizat [].
Rezistenţa admisibilă la forfecare τ af se alege în funcţie de materialul şurubului şi
de tipul solicitării. Astfel: τ af = (0,2…0,3) σ 02 – pentru sarcini variabile şi τ af = 0,4 σ 02
– pentru sarcini statice [].
Pentru calculul tensiunii la strivire dintre table şi tija şurubului se acceptă două
ipoteze: tensiunea se repartizează după o cosinusoidă; tensiunea de strivire se repartizează
uniform pe suprafaţa de strivire. Acceptând cea de a doua ipoteză, rezultă ca suprafaţă de
calcul este proiecţia suprafeţei reale pe un plan care trece prin axa şurubului şi este
perpendicular pe direcţia forţei Q. Rezultă relaţia de verificare
Q Q
σs = = ≤ σa s , (2.59)
A D0 l min z
în care lmin reprezintă lungimea minimă de contact dintre tija şurubului şi table (lmin = min(l1,
l2)).
Rezistenţa admisibilă la strivire se alege în funcţie de materialul piesei mai puţin
rezistente (şurub sau table) σ as = (0,3…0,4) σ 02 [].
La această asamblare, rezultă şuruburi mai mici comparativ cu şuruburile
asamblărilor cu şuruburi montate cu joc, dar tehnologia este mai pretenţioasă (tijele
şuruburilor se rectifică, iar găurile de trecere se alezează).
2.4.5. Calculul asamblărilor filetate montate cu prestrângere şi
solicitate axial
 - 34 -

Aceste asamblări se caracterizează prin suprapunerea forţei de exploatare peste forţa

de prestrângere, ambele forţe având ca suport axa asamblării. Se întâlnesc frecvent în
construcţia de maşini în diverse domenii cum ar fi: montarea capacelor la cazane şi la
recipienţi ce conţin fluide; montarea capacului bielei pe corpul acesteia şi fixarea chiulasei
pe blocul motor, la motoarele cu ardere internă; montarea flanşelor conductelor; montarea
capacelor lagărelor cu alunecare şi a corpului lagărelor cu alunecare pe batiul maşinii etc.
Funcţional, aceste asamblări trebuie să asigure etanşeitatea – în cazul cazanelor,
recipienţilor, chiulasei, flanşelor conductelor – sau să împiedice deplasarea relativă dintre
piese – pentru celelalte situaţii.
Analiza fenomenelor care au loc într-o astfel de asamblare se face considerând o
asamblare dintre capacul şi corpul unui recipient în care se va introduce un fluid sub
presiune (fig. 2.39), în ipoteza că deformaţiile elementelor asamblării – şurub, piese – se vor
afla în domeniul elastic. Pentru o înţelegere bună a fenomenelor, se consideră că şurubul
este un arc elicoidal de tracţiune, cu rigiditatea cs, respectiv piesele asamblate sunt un arc de
compresiune, cu rigiditatea cp.
În realizarea şi exploatarea unei astfel de asamblări se disting trei faze (v. fig. 2.40).
Faza de premontaj (v. fig. 2.40, a) care cuprinde următoarele etape: aşezarea
capacului pe corpul recipientului, introducerea şuruburilor în găurile de trecere şi strângerea
piuliţelor cu mâna, până la eliminarea jocurilor din asamblare. În această fază nu apar forţe
şi, deci, nici deformaţii (v. şi fig. 2.40, d).
Faza de montaj (v. fig. 2.40, b şi e) se caracterizează prin strângerea cu cheia a
piuliţelor, când în asamblare apare forţa de prestrângere F0. Această forţă solicită şurubul la
tracţiune şi îl alungeşte cu săgeata δ 0s, respectiv comprimă piesele asamblate cu săgeata
δ 0p. Dependenţa dintre forţa de prestrângere F0 şi deformaţia şurubului, respectiv a pieselor
asamblate este prezentată în fig. . În ipoteza adoptată anterior, dependenţele respective sunt
liniare, panta acestora reprezentând, de fapt, rigiditatea şurubului cs, respectiv a pieselor
asamblate cp.
δ
δ
δ

δ
δ

δ
 - 35 -

a b c

δ
δ

δ
δ

δ
d e f
Fig. 2.40
Faza de exploatare (v. fig. 2.40, c şi f) se caracterizează prin introducerea în
recipient a unui fluid sub presiune. Ca atare, forţa care acţionează asupra capacului – numită
forţă de exploatare – tinde să îndepărteze capacul de corpul recipientului. Considerând o
repartizare uniformă a forţei de exploatare pe şuruburile de prindere, rezultă pentru fiecare
şurub o forţă de exploatare F. Sub acţiunea acestei forţe şurubul se alungeşte suplimentar cu
săgeata δ s, iar piesele se destind cu săgeata δ p. Deoarece piesele asamblate se pot destinde
numai în măsura în care şurubul se alungeşte suplimentar (piuliţa nu se deplasează axial
relativ faţă de şurub), rezultă că δ s = δ p. Deformaţiile din faza de exploatare sunt produse
de forţa de exploatare F care se repartizează astfel: χ F, pentru şurub şi (1 −χ) F , pentru
piesele asamblate, χ reprezentând coeficientul de repartizare a forţei de exploatare pe şurub
şi pe piesele asamblate.
În urma fazei de exploatare, deformaţiile totale sunt
δts = δ0 s + δs , pentru şurub şi
δtp = δ0 p − δ p , pentru piesele asamblate, iar forţele care încarcă elementele
asamblării sunt
Fs = F0 + χF , pentru şurub şi
Fp = F0 − (1 − χ) F , pentru piesele
asamblate.
Dependenţa dintre forţele care
acţionează asupra elementelor asamblării şi
deformaţiile corespunzătore în faza de
montaj şi în faza de exploatare sunt
prezentate în fig. 2.41.
Determinarea forţei de prestrângere F0.
Forţa de prestrângere se determină
impunând condiţia ca asamblarea să-şi

Fig. 2.41
 - 36 -

îndeplinească rolul de asigurare a etanşeităţii dintre capac şi corpul recipientului. Concret,

etanşeitatea este asigurată dacă capacul rămâne apăsat pe corpul recipientului. Matematic,
această condiţie este satisfăcută de inegalitatea
F p = F0 − (1 − χ) F > 0,
din care rezultă valoarea forţei de prestrângere
F0 = K (1 − χ) F . (2.60)
Coeficientul de siguranţă K se alege în funcţie de modul de variaţie a forţei de
exploatare; se recomandă: K=1,3…1,5 – dacă forţa de exploatare acţionează static; K=1,5…
4,0 – dacă forţa de exploatare acţionează variabil în timp [].
Determinarea coeficientului χ de repartizare a forţei de exploatare. Modul de
repartizare a forţei de exploatare pe şurub şi pe piesele asamblate este o problemă static
nedeterminată, pentru rezolvarea căreia se apelează la o ecuaţie de deformaţii şi anume la
egalitatea dintre deformaţia şurubului şi decomprimarea pieselor asamblate în faza de
exploatare δ s = δ p.
Plecând de la relaţia lui Hooke
Fl F
∆l = = ,
AE c
rezultă pentru faza de exploatare
χF (1 − χ) F
δs = şi δ p = c , iar din egalitatea acestora se obţine relaţia de
cs p

determinare a coeficientului de repartizare a sarcinii

cs
χ= . (2.61)
cs + c p
Cu relaţia (2.61), forţa totală care solicită şurubul este
cs
Fs = F0 + F, (2.62)
cs + c p
iar forţa care apasă asupra pieselor asamblate este
cp
Fp = F0 − F. (2.63)
cs + c p
Relaţiile (2.62) şi (2.63) permit evidenţierea următoarelor concluzii:
• dacă şuruburile sunt elastice (rigiditatea acestora este redusă), forţa suplimentară
χ F se reduce, comparativ cu situaţia când şuruburile sunt mai rigide. În această
situaţie, rezultă şuruburi de dimensiuni reduse, dar există pericolul pierderii
etanşeităţii deoarece componenta (1 −χ) F creşte;
• dacă şuruburile sunt rigide, forţa suplimentară χ F creşte rezultând şuruburi de
dimensiuni mari, dar nu există pericolul pierderii etanşeităţii deoarece
componenta (1 −χ) F scade în valoare.
Practic, asigurarea etanşeităţii se obtine prin următoarele măsuri tehnologice şi de
exploatare, dintre care mai importante sunt: alegerea factorului χ în intervalul χ =0,2...0,3;
alegerea corectă a rugozităţii suprafeţelor pieselor strânse ţinând seama de faptul că la valori
mari ale rugozităţii acestea se deformează în timp micşorând apăsarea reciprocă dintre
 - 37 -

piese; cu creşterea numarului de suprefeţe, prestrângerea se menţine mai greu în timp;

prezenţa garniturilor elastice contribuie, uneori, decisiv la asigurarea unei etanşări bune.
Pe lângă aceste măsuri tehnologice şi constructive, prestrângerea mai este influenţată
de temperatura de funcţionare a asamblării, de deformaţiile plastice ale şurubului şi pieselor
strânse, dar şi de locul de aplicare a sarcinii de exploatare.
În exemplul prezentat anterior (v. fig. 2.40) s-a considerat că forţa de exploatare
acţionează la capătul şurubului, caz rar întâlnit în tehnică. De cele mai multe ori punctul de
aplicaţie al forţei de exploatare diferă de cazul prezentat anterior.
Pentru explicaţii considerăm că forţa este aplicată într-un punct situat la distanţa nl
faţă de capul şurubului (acest punct, prezentat în fig. 2.42, este stabilit de fluxul de forţă).
Ca atare, după aplicarea forţei de exploatare, piesele nu sunt decomprimate pe întreaga lor
lungime l, ci o parte nl se decomprimă, iar cealaltă parte (1-n)l se comprimă suplimentar.
Alungirea suplimentară a şurubului şi comprimarea suplimentară a porţiunii de
lungime (1-n)l se produc
sub acţiunea forţei χ' F ,
iar decomprimarea părţii nl
a pieselor asambale se
produce sub acţiunea forţei
(1 −χ' )F . Din relaţia
l1

deformaţiilor
l

l

δs + δ pc = δ pd , (2.64)
l2

unde δpc reprezintă

comprimarea suplimentară a
porţiunii de lungime (1-n)l,
iar δpd decomprimarea
Fig. 2.42
porţiunii de lungime nl şi
ţinând seama de legătura
1 1−n n
dintre rigidităţi şi deformaţii δs = χF ; δ pc = χF c ; δ pd = (1 − χ) F c ,
cs p p

rezultă coeficientul de repartizare a sarcinii pe şurub şi pe piesele comprimate

cs
χ' = n = nχ . (2.65)
cs + c p

În fig. 2.43 se prezintă câteva exemple de asamblări şi recomandări pentru valorile

coeficientului de aplicaţie a forţei n: asamblare cu şurub şi piuliţă (fig. 2.43, a) la care
punctul de aplicaţie al forţei este departe de planul de separaţie (caz nerecomandat), n=0,7;
asamblare cu şurub şi piluiţă (fig. 2.43, b) cu punctul de aplicaţie al forţei mai aproape de
planul de separaţie, n=0,5; asamblare cu şurub montat în gaură înfundată (fig. 2.43, c), n=0,3.
 - 38 -

l1

l1
l1

l
l
l
l

l2
l
l2

l
Fig. 2.43
De regulă, se calculează mai întâi coeficientul χ şi apoi, funcţie de soluţia
constructivă aleasă, se stabileşte valoarea coeficientului n, respectiv χ ’.
Rigiditatea şurubului cs se determină în funcţie de construcţia şurubului, fiecare
porţiune de diametru dsi şi lungime lsi fiind considerate elemente elastice legate în serie. În
plus, se ţine seama şi de rigiditatea capului şurubului şi a
piuliţei, prin considerarea unei porţiuni de şurub de diametru
egal cu diametrul nominal şi o lungime de 0,4 d, respectiv de
porţiunea părţii filetate care se înşurubează în piuliţă, prin
considerarea unei porţiuni de diametru egal cu diametrul
interior al filetului şi o lungime de 0,5 d.
Pentru o porţiune lsi, de secţiune Asi, rigiditatea csi se
Asi E s
determină cu relaţia csi = , pentru porţiunea capului
l si
şurubului, respectiv pentru piuliţă, rigiditatea este
As E s
c sk = c sm = , iar pentru porţiunea părţii filetate Fig. 2.44
0,4d
Asf E s
înşurubată în piuliţă rigiditatea este csf = , rezultă (fig. 2.43)
0,5d
1
cs = ni
1 1 1 1 . (2.66)
∑c
1
+ + +
c sk c sm c sf
si

Rigiditatea pieselor asamblate cp se determină cu mai multă dificultate, deoarece

trebuie stabilită, în prealabil, volumul de material care participă la transmiterea sarcinii,
adică volumul de material care se deformează sub acţiunea
sarcinii. Dacă dimensiunile transversale ale pieselor strânse Ls
sunt mai mari decât diametrul de aşezare a capului şurubului dw,
respectiv deschiderea cheii capului şurubului (piuliţei) S, atunci
se admite ipoteza că volumul materialului care participă la
transmiterea sarcinii este de forma prezentată în fig. 2.45.

Fig. 2.45
- 39 -