ISTORIA STATULUI

si dreptului romanesc
CAP. I. - STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
(sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr.)

1. Formarea societăţii umane în spaţiul carpato-danubian-

pontic; aspecte social juridice
2. Formarea şi evoluţia istorică a statului geto-dac până la
cucerirea romană
3. Organizarea de stat, instituţiile juridice şi legislaţia
statului geto-dac

1. Formarea societăţii umane în spaţiul carpato-

danubiano-pontic; aspecte social juridice
Spaţiul de formare şi evoluţie a societăţii româneşti,
cuprins geografic între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, cu
ample răspândiri în vecinătăţi, a cunoscut pulsaţia vieţii de
timpuriu. Vechimea urmelor de viaţă umană plasează
această zonă geografică a Europei printre cele puţine în
lume unde condiţiile au fost mereu favorabile dezvoltării
omului. La Bugiuleşti (Vâlcea), pe văile râurilor Dârjovului,
Dâmbovnicului, Argeşului, au fost scoase la lumină obiecte
purtând intervenţia omului care se apropie de un milion de
ani.
Ca şi în alte locuri de pe glob, comunităţile umane au
progresat cantitativ şi calitativ spre forme din ce în ce mai
complexe. Punctul de plecare în formarea structurilor sociale
a fost conştientizarea relaţiei de înrudire în raport cu mama.
Pe acest temei a apărut ginta, caracterizată prin exogamie
(căsătorie în afara ginţii proprii), solidaritate (inclusiv
“răzbunarea sângelui”), transmiterea matriliniară a
 138

moştenirii locului sau obiectelor, respectarea credinţelor şi

miturilor. Ginta purta un nume (adesea de origine totemică
în raport cu un animal, un strămoş, un element protector)
avea o limbă sau un dialect. Între ginţi s-au stabilit relaţii de
apropiere sau de ostilitate, conform intereselor sau tradiţiilor
moştenite.
Etapa următoare în evoluţia socială a constat în apariţia
tribului, care însuma un număr de ginţi înrudite, având
acelaşi teritoriu, aceeaşi limbă, aceleaşi interese şi credinţe.
Temeiul acestei noi realităţi a fost de ordin demografic
fiindcă numai sporul de populaţie a putut determina o
agregare a ginţilor sub o autoritate nouă, care nega în mare
parte autoritatea de până acum a părţilor componente.
Treptat ginţile au fuzionat în noua formă, transferându-şi
trăsăturile asupra tribului. Astfel exogamia funcţionează
acum la acest nivel, limbajul este unul comun, cultul religios
este reglementat unitar pentru toţi membrii tribului.
Cu aproximativ 6000 de ani î. Hr. comunităţile umane la
care ne referim au încheiat lungul parcurs al paleoliticului
(perioada primară a istoriei) şi au pătruns într-o perioadă
nouă, neoliticul. Dată fiind dimensiunea saltului realizat într-
un răstimp istoric foarte scurt, neoliticul a fost numit şi
“revoluţia neolitică”. Esenţială a fost descoperirea cultivării
plantelor şi domesticirii unor animale, fapt care a însemnat
trecerea omului de la stadiul de culegător de hrană, la acela
de producător de hrană şi obiecte. Din acest moment omul
îşi crează un mediu propriu, produse proprii, fapt care în
condiţiile sporului demografic a însemnat o adevărată
explozie a relaţiilor sociale.
Este acum timpul închegării definitive a familiei
monogame, având drept cap bărbatul. Se structurează
adunarea tribului din bărbaţii purtători de arme; se
consolidează autoritatea şefului de trib şi a sfatului său; în
trib puterea se transmite tot mai des ereditar; se impune tot
mai mult proprietatea personală în raport cu proprietatea
colectivă (posesia se transformă în proprietate); apare o
pătură de oameni avuţi, odată cu marele spor de
productivitate şi producţie adus de practicarea noilor
 139

ocupaţii. În diferite necropole au fost descoperite tezaure,

arme din metal preţios (care deci nu aveau utilitate practică,
ci simbolică), atestând cristalizarea unei noi puteri, aceea de
tip politic.
În faza târzie a neoliticului s-a impus o altă descoperire
de însemnătate covârşitoare: începe prelucrarea metalelor
aflate în stare nativă (aramă, aur, argint, cositor, plumb),
sunt realizate primele aliaje (bronzul), sunt create condiţiile
tehnice ale prelucrării fierului.
Epoca metalelor a ridicat productivitatea muncii şi
producţia la cote deosebite în raport cu întreaga istorie de
până atunci. Urmările sociale şi politice au fost
considerabile, mai ales în planul proprietăţii şi organizării
sociale. S-a afirmat acum uniunea de triburi, condusă de un
şef, având investirea permanentă şi ereditară, reprezentând
întreaga comunitate, dar mai ales aristocraţia. Primele
izvoare scrise, greceşti folosesc termenul de “basileus”
(rege) pentru a desemna pe conducători, asimilându-i cu
regii polisurilor greceşti. Din aceleaşi izvoare aflăm şi
numele dat populaţiilor din sud-estul Europei în secolul V î.
Hr : ilirii în sud, tracii în centrul şi nordul Peninsulei
Balcanice.
Uniunea de triburi a reprezentat o treaptă spre
organizarea de tip statal. Conducătorul uniunii avea fără
îndoială prerogative de tip prestatal, dar deşi numit rege, el
nu era totuşi ca atare. În poemul “Triptolemos” Sofocle scria
că existau mai multe uniuni de triburi, unele numite ale
geţilor, altele ale dacilor. Mai multe izvoare afirmă explicit
că geţii constituiau un singur popor. Iniţial s-a folosit, de
către scriitori din afara acestui spaţiu, denumirea de geţi,
apoi aceea de daci (romanii, în sec. II î. Hr.). Geograful grec
Strabon scria că “dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii”, iar apoi
Dio Cassius precizează: “Eu îi numesc daci pe oamenii
pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi
romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre heleni îi
numesc geţi, fie pe drept fie pe nedrept.” Geţi sau daci, ei
erau divizaţi în multe uniuni, care păstrau încă multe
trăsături ale organizării tribale.
 140

Descoperirile arhelogice din diferite zone ale spaţiului

carpato-danubian-pontic atestă formarea timpurie a claselor
şi categoriilor sociale specifice acestui stadiu. Faptul este
deosebit de important, pentru că statul nu se constituie
decât în prezenţa unor condiţii anume. Nicăieri în lume nu s-
a creat un stat în lipsa unei aristocraţii deplin constituite, cu
indiscutabil rol economic, politic, social, cultural şi moral.
Dacii i-au numit pe aristocraţi tarabostes (romanii i-au numit
pileati). Clasa oamenilor de rând, fără îndoială liberi din
punct de vedere juridic, dar aserviţi economic în diferite
feluri şi în diferite grade, s-a numit comati (romanii i-au
numit capilatti). Existau şi sclavi, ca pretutindeni în lumea
antică, având un rol economic minor. Diferenţierea socială
este dovedită de construcţia unor cetăţi pe înălţimi la
Cetăţeni (Argeş), Polovragi (Gorj), Căpâlna (Alba), Bâtca
Doamnei (Neamţ), Costeşti (Hunedoara).
Consolidarea aristocraţiei şi creşterea în ansamblu a
puterii economice a societăţii geto-dace (altă condiţie
esenţială a formării statului) are drept impuls amplificarea
proprietăţii private în dauna proprietăţii de obşte. Nici nu
era posibilă alftel dezvoltarea meşteşugurilor sau
comerţului, aşa cum arată mulţimea de arme, unelte,
ceramică, obiecte de podoabă, descoperite în multe staţiuni
arheologice.

2. Formarea şi evoluţia istorică a statului geto-

dac până la cucerirea romană.
Pe plan politic evenimentele produse în zona Mării
Mediterane şi sud-vestul Mării Negre după implantarea
coloniilor greceşti (între care Histria, Tomis, Calatis) au
influenţat semnificativ evoluţia dacilor spre organizarea
statală. În anul 514 î. Hr., geţii din Dobrogea şi-au apărat
teritoriul împotriva invaziei persane conduse de Darius,
prilej cu care Herodot îi menţionează ca fiind “cei mai viteji
şi mai drepţi dintre traci”. La 339 î. Hr. în contextul unei
incursiuni a sciţilor conduşi de Atheas este pomenit un “rex
Histrianorum”. Patru ani mai târziu geţii de la Dunăre au
făcut faţă invaziei armate conduse de însuşi Alexandru
 141

Macedon. La anul 300 î. Hr., forţele conduse de regele get

Dromihete l-au capturat pe regele Traciei, Lysimach. Din
scrierea lui Diodor Siculus aflăm amănunte despre
diplomaţia regelui get, a cărui autoritate asupra supuşilor
săi nu era încă discreţionară. Un decret din Histria de pe la
200 î. Hr., menţionează o succesiune de regi care par a
forma o dinastie: Zalmodegicos – Rhemaxos – Phradamon.
Un alt rege, Oroles, este menţionat între 180-150 î. Hr.
Domniile acestor regi uniuni de triburi sunt semnificative
pentru procesul agregării lor în stat din cel puţin două
motive: mai întâi pentru că ele arată prezenţa pericolului
extern pentru existenţa lor şi aceasta este a doua condiţie
esenţială a constituirii statului; în al doilea rând pentru că
succesiunea lor a însemnat acumularea unei experienţe, a
unor tradiţii de viaţă prestatală, foarte necesare statului
format.
Din scrierile lui Strabon despre geţi rezultă că a existat
şi un factor religios în acest proces (la fel de obişnuit nu
numai în lumea antică): un preot al zeului cel mai slăvit la
geţi, Zalmoxis, a primit aura de zeu, iar regele i-a solicitat
sprijinul în activitatea sa. “Regele lucra în înţelegere cu el,
fiindcă vedea că oamenii credeau că dă poruncile sfătuit de
zei.” Prestigiul divin venea astfel să consolideze respectul
supuşilor pentru conducătorul lor, un fapt necesar în
procesul consituirii autorităţii statale.
Au fost astfel realizate, în secolul I î. Hr., toate condiţiile
unirii uniunilor de triburi într-o structură similară statelor
antice ale vremii.
Cercetările arheologice au pus în evidenţă faptul că
procesul de unificare nu s-a desfăşurat lin, ci a întâmpinat
unele rezistenţe din partea unor uniuni de triburi. Firesc, alte
uniuni au aderat paşnic la iniţiativa unuia dintre regii geto-
daci Burebista. Centrul puterii sale se afla în zona dintre
Carpaţii Meridionali şi Dunăre, adică în imediată apropiere a
graniţei statului roman. Evenimentul unirii, cerut de unitatea
etnică, teritorială, religioasă a locuitorilor, pare să se fi
produs pe la anul 82 î. Hr. (după cum relata Iordanes), când
Burebista ajutat de marele preot Deceneu i-a adunat pe toţi
 142

geto-dacii sub aceeaşi stăpânire. Strabon scria că “getul

Beirebistas, ajungând în fruntea poporului său, care era
istovit de războaie dese l-a înălţat atât de mult prin exerciţii,
abţinere de la vin şi ascultare de porunci, încât în câţiva ani
a făurit o stăpânire puternică şi a supus geţilor cea mai
mare parte din populaţiile vecine, încât a ajuns să fie temut
şi de romani.”
În urma unor expediţii militare victorioase (împotriva
celţilor, a coloniilor greceşti de pe litoralul Mării Negre),
Burebista a ajuns după anul 55 î.Hr., “cel dintâi şi cel mai
mare dintre regii care au domnit peste Tracia”, iar regatul
său a devenit cel mai important din sud-estul Europei.
Hotarele statului se întindeau de la munţii Haemus (Balcani)
în sud, până la Carpaţii Nordici, de la Bug în răsărit, până la
Dunărea mijlocie în apus.
Cerinţe de ordin strategic l-au determinat pe Burebista
să se amestece în luptele pentru putere purtate de generalii
romani, oferind sprijin lui Pompeius împotriva lui Caesar.
Decizia sa a fost perfect motivată, dar numai în momentele
de început ale confruntării. Pompeius avea o armată de
patru ori mai mare decât a lui Caesar, avea experienţă în
Orient, era susţinut de mulţi membrii ai Senatului de la
Roma. În schimbul susţinerii oferite, el a recunoscut
suveranitatea lui Burebista asupra Traciei, în special asupra
coloniilor greceşti de la Pontul Euxin. Vedem în această o
expresie a capacităţii diplomatice a lui Burebista, a
prestigiului său politic şi militar. Din păcate raportul de forţe
dintre cei doi generali romani s-a inversat, victorios fiind
Caesar.
Conştient de pericolul pe care-l reprezenta statul dac
pentru planurile de expansiune ale Romei, Caesar a trimis,
în anul 44 î. Hr., mai multe legiuni romane spre graniţa cu
Dacia, dar a murit asasinat, pradă unui complot.
Întâmplător, în aceeasşi perioadă, o soartă asemănătoare a
avut Burebista. Oricum evenimentele arată cu claritate că,
sub Burebista, statul geto-dac, având deplină suveranitate
pe plan intern, dispunea de un statut de independenţă pe
plan extern.
 143

Moartea lui Burebista a însemnat prăbuşirea Daciei ca

entitate unitară, dar nu a statalităţii. Forţele centrifuge,
interesate în acapararea de puteri mai mari pe plan local, au
folosit prilejul pentru a se organiza statal în formaţiuni mai
mici. În sud-vestul Daciei (Banatul de azi) s-a ridicat Cotiso,
ataşat unei politici de apropiere de Roma; în răsăritul Daciei
s-a afirmat Dicomes, adversar al romanilor, ale căror teritorii
le pradă, în vremea lui Augustus; în spaţiul dintre Dunăre şi
Mare s-au constituit trei regate : al lui Roles, recunoscut de
romani drept prieten şi aliat; al lui Dapyx şi al lui Ziraxes.
Cel mai puternic stat dacic după Burebista a fost cel
aşezat în vatra puterii militare şi spirituale dacice, unde se
aflau cetăţile şi locurile sacre, în munţii Şureanu. Aici este
atestată o continuitate statală de zeci de ani , între cei mai
mari regi: Burebista şi Decebal. Între ei au domnit, pe rând
Deceneu - marele preot devenit rege, Comosicus, Coryllos
(Scorillo), Duras, Diurpaneus supranumit Decebal. Acest
nucleu al autorităţii politice şi religioase dacice a jucat un rol
mobilizator în vremea războaielor cu romanii, deşi Decebal
nu a avut răgazul necesar reconstituirii administrative a
statului unitar. El a fost însă personalitatea dominantă a
unei confederaţii dacice.
Istoria raporturilor daco-romane a cunoscut, în a doua
parte a secolului I î. Hr., o succesiune de conflicte care au
culminat cu cele două războaie purtate de Traian cel mai
mare imperator roman după Augustus. Soarta statului dac a
fost decisă în acest răstimp. În anii 85 şi 87 două armate
romane sunt zdrobite de daci, care forţează astfel trecerea
în defensivă a Imperiului Roman condus de Domiţian. O
victorie romană în anul 88 i-a permis împăratului să accepte
pacea propusă de Decebal în anul 89.
Procedura şi conţinutul acestui tratat a făcut obiectul
unor critici adresate împăratului la Roma. Domiţian l-a
recunoscut drept rege al dacilor, încoronat prin persoana lui
Diegis un demnitar al regelui; acesta primeşte titlul de aliat
şi prieten al poporului roman, şi în această calitate i se vor
trimite bani, arme, maşini de război, meşteri pentru
construcţii.
 144

Pacea din anul 89 a amânat până la începutul secolului

următor confruntarea decisivă între cele două state aflate în
plină afirmare. Dacia era considerată la Roma nu numai un
obstacol în calea expansiunii, ci şi un pericol militar în
devenire, căci o alianţă a dacilor cu populaţiile germanice ar
fi pus Imperiul în cumpănă. Din punct de vedere cultural,
Dacia era compatibilă cu cultura greco-romană.
În acest context, urcarea lui Traian pe tron (iniţial ca
asociat al lui Nerva), a însemnat trecerea la confruntarea
militară, noul împărat fiind dornic a-şi inaugura domnia cu o
mare izbândă şi cu importante câştiguri, materiale, dată
fiind bogăţia în aur a Daciei. Războiul început în martie 101
se dovedeşte deosebit de greu, încât, după aproximativ 6
luni de lupte, romanii au ajuns în apropierea capitalei
Sarmisegetuza abia la sosirea toamnei. Pentru a opri
înaintarea romană Decebal a făcut trei tentative de pace:
prima la începutul iernii 102 când a trimis la Traian o
ambasadă formată din trei oameni de rând; a doua în
primăvara 102, când a trmis o ambasadă formată din nobili;
a treia ulterior, când romanii au ajuns în imediata apropiere
a Sarmisegetuzei şi când Decebal a cerut personal pacea.
Tratatul din 102 a reinterat angajamentul regelui dac de
a fi “aliat şi prieten al poporului roman” (formulă care
investea Dacia cu statutul de stat clientelar al Romei), dar i-
a impus să predea dezertorii, armele, maşinile şi meşterii
primiţi în 89, să dărâme cetăţile şi să nu mai primească civili
sau militari romani în slujba sa. Totodată sud-vestul Daciei
(Oltenia de astăzi) a fost anexat Imperiului Roman.
Al doilea război, început în iunie 106, s-a încheiat după
un an de lupte înverşunate în vara anului 106, cu ocuparea
unei mari părţi din teritoriul dacic, cu sinuciderea lui
Decebal şi dispariţia statului din munţii Şureanu. Deoarece
romanii n-au ocupat decât o parte din vatra Daciei, alte
formaţiuni statale, aparţinând dacilor liberi şi-au continuat
existenţa. A fost şi cazul celei conduse de regele Pieporus,
care va relua tradiţia expediţiilor la sudul Dunării, mulţi ani
după dispariţia lui Decebal.
 145

3. Organizarea de stat, instituţiile juridice şi

legislaţia statului geto-dac
În privinţa organizării sociale şi juridice nu există
temeiuri pentru a considera că în spaţiul geografic pe care îl
avem în vedere lucrurile ar fi fost fundamental diferite de
modelul existent în Orient şi sudul Europei. Normele de
conduită, sancţiunile, cutumele de ordin practic sau religios,
relaţiile cu alte grupuri umane s-au conturat având drept
celulă de origine familia. Unele comunităţi au cunoscut
forma matriliniară, în care femeia avea rolul principal, altele
forma patriliniară în care tatăl a avut locul prim. Ştim că la
începuturi rolul mamei a fost determinant prin însuşi actul
naşterii şi îngrijirii copilului, ea fiind unica certitudine. După
depăşirea perioadei promiscuităţii, tatăl a căpătat un rol din
ce în ce mai important încât au coexistat ginte matriliniare şi
patriliniare.
Odată cu începuturile agriculturii şi mai ales după
descoperirea prelucrării metalelor, bărbatul îşi impune
definitiv dominaţia sub forma familiei patriarhale, a gintei
patriarhale. Aşa se ajunge la obiceiul validat religios al
alegerii preotului (totodată judecător) dintre bărbaţi, la
obiceiul constituirii “adunării poporului” numai din bărbaţii
care purtau arme. Acestor structuri le revin sarcini
importante precum rezolvarea conflictelor, alegerea
căpeteniilor, oficierea cultului, organizarea serbărilor.
Între membrii ginţilor se manifestă sentimentul de
solidaritate, fapt care se reflectă şi în forma de existenţă a
dreptului de moştenire, întrucât bunurile celui decedat revin
de drept rudelor, ginţii, odată cu obligaţiile religioase faţă de
sufletul celui mort. În acelaşi sentiment rezidă şi regulile de
apărare a ordinei, cel vinovat fiind pus faţă în faţă cu ginta şi
obligat la pedepse exemplare. Formarea triburilor şi
uniunilor de triburi a presupus preluarea acestor elemente
de comportament juridic. Mentalităţi vechi s-au perpetuat
însă secole la rând. Despre rolul adunării poporului de pildă
aflăm în relatarea lui Diodor Siculus: cu prilejul capturării lui
Lysimah, regle Dromihete nu decide singur ce este de făcut,
ci îi convinge pe ceilalţi să procedeze într-un anume fel:
 146

geţii “dând năvală începură să strige şi să ceară ca regele

prins în luptă să fie adus înaintea lor şi pedepsit cu moartea,
fiindcă este drept ca poporul care şi-a primejduit viaţa în
luptă să hotărască după bunul plac de duşmanii prinşi.”
Până la fomrarea statului, normele de conduită la geto-
daci n-au purtat caracter juridic, în sensul că nu au fost
impuse de un aparat anume constituit în acest scop.
Învoielile dintre părţi de pildă, erau aşezate sub pavăza
puterii divine, printr-un jurământ dublat de un ceremonial
anume. Odată cu afirmarea proprietăţii private prin
desprinderea de obşte au devenit mai frecvente acţiunile de
însuşire necinstită: pedepsele erau aspre, dar şi abuzive,
căci nu exista o autoritate mai mare decât aceea a
comunităţii restrânse. A devenit presantă nevoia unei
organizări diferite, superioare în raport cu organizarea de
gintă, obşte sau trib.
Constituirea statului geto-dac trecând prin forma
prestatală a uniunii de triburi, a adus câteva elemente noi şi
absolut necesare în viaţa locuitorilor:
1) Organizarea vieţii economice, sociale, religioase pe
baze teritoriale;
2) formarea unor forţe armate aflate în slujba statului şi
la ordinul conducătorului statului;
3) instituirea unui sistem de obligaţii materiale pentru
susţinerea suprastructurii şi pentru asigurarea
rezervelor necesare comunităţii;
4) transformarea locului unde se afla permanent regele
şi curtea sa în centru reprezentativ pentru stat.
Nu cunoaştem denumirile unităţilor administrative dar
ştim că ele au existat (v. pag. ); organizarea militară este
dovedită în izvoare de mai multe ori, precum în episodul
trecerii Dunării de către Alexandru cel Mare, în ştirea despre
marele număr de oşteni ai lui Burebista, în ştirea despre
intenţia lui Dicomes de a-l ajuta pe Marc Antoniu contra lui
Octavianus “cu o armată numeroasă”, în ştirile despre
armata lui Decebal în confruntările cu Domiţian şi cu Traian.
Funcţionarea unui sistem de obligaţii este certă,
deoarece altfel nu putea exista nici aramta, nici statul. Ştim
 147

de asemeni că încă unele uniuni de triburi au emis monede,

dovadă a unei intense vieţi economice precum şi cele ale
dacilor ratacensi din Podişul Transilvaniei ale geţilor piefigi
din sudul Carpaţilor şi ale geţilor sensi din răsăritul Daciei.
Existenţa unei capitale unanim recunoscute nu este
dovedită în epoca lui Burebista, ci doar în vremea domniei
lui Decebal. Alături de Sarmisegetuza, centrul militar religios
din munţii Şureanu a jucat cu prisosinţă acest rol de la
Deceneu la Decebal.
Dacă luăm aminte la durata stăpânirii lui Burebista (din
82 î. Hr. până la 44 î. Hr., )a lui Comosicus (40 de ani), a lui
Decebal (87-106) se impune concluzia că organizarea de
stat a fost temeinică şi stabilă. Instituţia regalităţii evoluase
considerabil în secolul I î. Hr. După cum observa Radu Vulpe
atât Burebista cât şi Decebal au fost fii de regi, deci
funcţiona principiul eredităţii. Amândoi, la fel ca ceilalţi regi
au fost capi ai puterii armate, şefi ai administraţiei centrale,
compusă din aristocraţi care îi sfătuiau şi care le executau
poruncile. Exista o ierarhie respectată de toţi.
În statul geto-dac şi marele preot deţine o putere
deosebită, fiindcă numai clerul avea autoritate de a
interpreta voinţa zeilor şi deci lui îi revenea atribuţia
învestirii legilor cu forţa divină. Este grăitor faptul că
Burebista constituie statul dac cu sprijinul direct al lui
Deceneu, pe care îl numeşte vicerege şi care îi urmează la
conducerea statului. Deceneu a fost şi mare judecător, căci
după moartea lui Burebista el are toate puterile în mâna sa:
rege, mare preot, mare judecător. La fel Comosicus, rege al
principalei formaţiuni statale după anul 44 î. Hr. ; acesta
scria Iordanes, era considerat la ei ca rege şi ca preot
suprem şi ca judecător, “datorită priceperii sale şi împărţea
poporului dreptate ca utlimă instanţă”. Un loc similar a avut
Vezina, în vremea lui Decebal.
Ca pretutindeni în lumea antică, sistemul de drept geto-
dac s-a format treptat, odată cu complicarea relaţiilor
sociale şi cu acumularea experienţei de viaţă şi s-a transmis
noilor generaţii împreună cu alte tradiţii. El a fost codificat
sub Burebista care a introdus şi legi noi aşa cum aflăm de la
 148

Strabon. Poruncile sale, întărite de marele preot, au răspuns

unor nevoi ale societăţii, adăugându-se obiceiurilor
respectate şi până acum. Autoritatea statului le-a dat
caracter de norme, susţinute cu forţa aparatului de stat.
Caracterul lacunar al izvoarelor de care dispunem nu ne
permite să cunoaştem amănunţit structura instituţiilor
centrale şi locale. După relatarea lui Suidas care se referă la
stări de lucruri din perioada anterioară cuceririi romane, în
statul dac existau funcţionari permanenţi cu atribuţii clar
delimitate: “unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar
alţii din jurul regelui erau împărţiţi la paza cetăţilor”. Cei
care aveau funcţii administrative în agricultură erau
totodată însărcinaţi cu strângerea impozitelor în natură.
Logic, dată fiind întinderea teritoriului, sistemul funcţiilor în
stat atestă împărţirea teritoriului şi populaţiei în unităţi
administrative. O confirmare a prezenţei unor structuri
ierarhice se află şi în opera lui Iordanes: dacă Comosicus era
judecător “în ultimă instanţă” înseamnă că el se afla în
fruntea unui sistem judiciar.
O scară specifică a existat şi pe plan militar, căci orice
armată este organizată ierarhic. Alături de cei însărcinaţi cu
paza cetăţilor (Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Căpâlna,
Polovragi) se aflau alţii cu atribuţii de apărare. Capacitatea
de luptă a armatei s-a dovedit a fi redutabilă atât în vremea
lui Burebista, cât şi a lui Decebal din moment ce Traian a
trebuit să poarte două războaie timp de patru ani pentru a
deveni stăpân pe o parte a Daciei.
În conturarea legislaţiei geto-dace putem observa două
etape: mai întâi etapa dominată de dreptul cutumiar în toate
laturile vieţii economice, sociale, politice de stat; a doua
etapa dominată de lege, “emanaţie a puterii ce începe să se
constituie în stat, indiferent de forma pe care o îmbrăca,
scrisă sau nescrisă.” În ambele cazuri, aşa cum ştim din
izvoare (Iordanes) dar şi din istoria altor popoare aflate în
stadiu similar, un rol deosebit l-a avut religia, “teama de
zei”. Marele preot a fost acela care a dat poporului legi
scrise. Desigur, acestea n-au fost esenţial diferite de
cutume, ci au confirmat sau completat reguli existente, dar
 149

s-au formulat şi legi cu referire la realităţi neînscrise în

tradiţii. Dreptul cutumiar şi noua lege scrisă au convieţuit.
Poetul roman Ovidius, exilat de Augustus la Pontul Euxin,
relatează că geţii îşi făceau singuri dreptate aplicând
răzbunarea sângelui “în dispreţul legilor”, “căci dreptatea pe
aici prin forţă cu spada se face / iar prin piaţă ades la sânge
se bat.”
Dincolo de cazurile de încălcare a legilor, în societatea
deto-dacă au funcţionat reguli acceptate cu privire la
regimul persoanelor, familie, bunuri şi obligaţii, proceduri de
judecată.
Capacitatea juridică a persoanelor a depins de poziţia
lor socială, încât nobilii dispuneau de privilegii civile, în
vreme ce oamenii de rând aveau o capacitate mai restrânsă.
Familia a fost monogamă, patrilocală şi patrilineară,
astfel că “soţia locuia la bărbat, descendenţa se stabilea
după tată, iar copiii rămâneau în familia acestuia şi după
moartea mamei.” Este posibil să se fi practicat şi
cumpărarea soţiei, din moment ce acest obicei este atestat
la traci. La încheierea căsătoriei fata era înzestrată cu o
dotă; de altfel termenul, de “zestre” din limba română
provine din limba geto-dacă. Statutul femeii în familie era
caracterizat prin totala subordonare faţă de soţ: ei îi
reveneau toate sarcinile gospodăriei, era pedepsită
exemplar pentru infidelitate, era uneori sacrificată pe
mormântul soţului.
Despre regulile cu privire la bunuri şi obligaţii dispunem
de puţine ştiri. În opera poetului roman Horaţiu există
următoarea relatare: “mai bine trăiesc geţii cei aspri cărora
ţarinile nehotărnicite le produc grâu şi roade libere; lor nici
nu le place cultura pământului mai mult de un an, căci un
înlocuitor, primind o sarcină egală, lasă pe cel ce şi-a
împlinit muncile să se odihnească.” Înţelegem că exista atât
sistemul obştii, cât şi sistemul proprietăţii private, căci
roadele erau libere de obligaţii faţă de comunitate.
Procedurile de judecată au evoluat de la o epocă la alta,
fiind însă mereu marcate de factorul religios, atât prin
 150

prezenţa clerului, cât şi prin elemente de procedură precum

jurământul.
Despre pedepse aflăm de la Horaţiu soarta soţiei
adultere, dar nu încape îndoială că şi alte încălcări ale legii
au fost sancţionate cu moartea.
Pe măsura intensficării contactelor cu vecinii de la
Pontul Euxin şi de la sud, din Peninsula Balcanică, geto-dacii
au adoptat şi elemente specifice civilizaţiei elenistice şi
romane, încât în momentul pierderii identităţii statale în
anul 106, societatea geto-dacă era pregătită într-o bună
măsură pentru trecerea într-o nouă etapă.

Bibliografie la CAPITOLUL I

1. Probleme fundamentale ale isturiei patriei. Tematica,

bibliografie, crestomaţie, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1981, p. 36.
2. Izvoare privind isroria României I, De la hesiod la
itinerariul lui Antoninus, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti,
1964, p. 238.
3. Ibidem, p. 671.
4. Herodot, Istorii, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961/345.
5. Izvoare privind istoria României, I, de la Herodot la
intinerariul lui Antonimus, Ed. Academiei R.P.R. Bucureşti,
1964, p. 197.
6. Ibidem, p. 359.
7. Ibidem, p. 202.
8. Ibidem, p. 204.
9. Vasile Pârvan, Getica, O protoistorie a Daciei, Cultura
naţională, Bucureşti, 1926, p. 78-79.
10. Izvoare privind istoria României, I, De la Hesiod la
itinerariul lui Antonius. Ed. Academiei R.P.R. Bucureşti,
1964, p. 685.
 151

11. Ibidem. P. 197.

12. Izvoarele istoriei României. De la anul 300 până la 1000.
Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 419-420.
13. Emil Cernea, Emil, Molcuţ, Istoria statului şi dreptului
românesc, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti,
1991, p. 14.
14. Izvoare privind istoria României I. De la Hesiod la
itinerariul lui Antonius, Ed. Academiei R.P.R. Bucureşti,
1966, p. 337.
15. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., p. 16; Istoria dreptului
românesc, vol. I, Ed. Academiei, R.S.R., Bucureşti, 1980,
p. 77.
16. Izvoare privind Istoria României I. De la Hesiod la
itinerariul lui Antonius, Ed. Academiei, R.P.R., Bucureşti,
1964, p. 211.

CAP. II. - STATUL ŞI DREPTUL

ÎN DACIA ROMANĂ
(106 – 271 d. Hr.)

1. Constituirea provinciei imperiale Dacia; romanizarea

2. Organele centrale şi locale
3. Dreptul în Dacia Romană; Instituţiile juridice
 152

1. Constituirea provinciei imperiale Dacia;

romanizarea
Victoria armatelor romane în Dacia din anul 106 a avut o
însemnătate fundamentală pentru evoluţia istorică a
spaţiului carpato-danubian pontic. Din acel moment,
hotarele răsăritene din Europa ale Imperiului Roman au fost
deplasate spre răsărit şi nord, asigurând securitate sporită
provinciilor sale din sud-estul Europei şi includerea în orbita
civilizaţiei romane a unor teritorii de mare importanţă
strategică. Pentru posteritate anul 106 a marcat începutul
procesului istoric de formare a unui nou popor, prin fuziunea
a două civilizaţii.
Raportul elementelor alcătuitoare nu diferă în general,
de cel cunoscut în cazul constituirii altor popoare neolatine:
este vorba de un substrat, un strat şi un adstrat. În Dacia
substratul a fost reprezentat de daci, stratul de coloniştii
romani, iar adstratul de o componentă slavă, pătrunsă aici
începând cu secolul al IV-lea. După cum remarca marele
cărturar A.D. Xenopol după războaiele daco romane
“neamul dacilor nu pieri în totalitatea fiinţei lui; numai
coroana arborelui fu retezată; trunchiul rămase plin de o
hrănitoare sevă şi pe el, altoindu-se elementul roman, se
puse temelia acelui popor care astăzi poartă pe un corp şi o
energie dacică, predispoziţia spre civilizaţia moştenită de la
romani”.
La Roma, cucerirea Daciei a fost considerată drept o
izbândă de cea mai mare însemnătate. Serbările decretate
cu acest prilej au durat nu mai puţin de 123 de zile, lucru de
înţeles dacă avem în vedere şi marile prăzi de război
dobândite de cuceritori. Tezaurul statului dac a fost evaluat
de cercetătorii romanişti la 165.000 kg. aur fin şi 331.000
kg. argint. Împăratul Traian a hotărât măsuri excepţionale
de organizare a noii provnincii, lucru pentru care nu s-a
întors imediat la Roma. Împăratul a decretat constituirea
provinciei imperiale Dacia imediat după sinuciderea lui
Decebal, ocuparea capitalei Sarmisegetuza şi a sistemului
de cetăţi din munţii Şureanu, deşi nu fusese anexat tot
teritoriul locuit de daci, ci numai părţile de sud şi centru.
 153

Rangul de provincie imperială conferit Daciei (în vreme

ce Moesia şi altele erau provincie senatorială, de rang
inferior), arată locul deosebit pe care Dacia îl ocupa în
structura statului roman. Efortul de organizare provincială a
fost atât de energic şi de rapid încât la începutul lunii august
106 aici fiinţau organele de stat specifice romane. Aşa se
explică faptul că la 11 august 106 a fost acordată o diplomă
militară (descoperită ulterior la Porolissum) în cadrul noii
provincii.
Intenţia lui Traian a fost de a extinde autoritatea Romei
asupra întregii Dacii. Aceasta rezultă din numeroase
informaţii literare, epigrafice şi arheologice. În vara anului
106 au fost distruse mai multe cetăţi dacice situate dincolo
de limita frontalieră fixată de Traian. Mai mult, au fost
implantate castre romane departe de noua frontieră, la
Brajna de Sus, Târgşor, Barboşi sau Piatra Neamţ.
Cu privire la populaţia noii provincii în istoriografie
există două puncte de vedere principale. Majoritatea
cercetătorilor susţin, cu argumente ştiinţifice solide, că dacii
s-au supus romanilor, fiind apoi romanizaţi la contactul cu
limba latină şi cultura imperiului. Un număr mic de autori (în
cea mai mare parte unguri, austrieci) susţin teza dispariţiei
populaţiei dacice.
Nu vom intra în amănuntele controversei. Vom observa
însă caracterul politic al acestei ultime teze, menite să ofere
suport pretenţiilor la prioritate istorică ale populaţiei
maghiare sosite aici din Asia Centrală abia la sfârşitul
secolului al IX-lea. Teza continuităţii istorice a populaţiei
dacice este nu numai logică, de bun simţ, ci şi masiv
acoperită de numeroase argumente ştiinţifice. Pur şi simplu,
aceste argumente nu pot fi respinse (dată fiind evidenţa
lor), ci doar ignorate de cei rău voitori, pentru care
interesele politice justifică orice şi oricum. Persistenţa
hidronimiei (principalele cursuri de apă au aceleaşi nume
dinainte de Traian până astăzi), a unei părţi a toponimiei,
formarea de unităţi militare romane din recruţi daci multe
decenii deupă 106 şi chiar după anul 271 (când armata şi
administraţia romană a părăsit Dacia) , prezenţa de nume
 154

dacice în inscripţii, mărturiile arheologice, ştirile scrise

despre răscoale ale dacilor, arată clar prezenţa populaţiei
autohtone. Nici nu se putea ca romanii să fi procedat aici
altfel decât în alte provincii ale Europei sau Orientului.
Este însă adevărat că începând cu Traian, împăraţii
romani au sprijinit aşezarea în Dacia a coloniştilor aduşi din
diferite alte părţi ale lumii romane. Motivele sunt multiple:
Dacia trebuia adusă la nivelul celorlalte provincii romane şi
acesta se putea realiza mai repede prin colonişti purtători ai
limbii latine şi civilizaţiei romane; opoziţia populaţiei locale
trebuia controlată în cât mai mare măsură în unele părţi ale
Daciei, precum sudul şi mai ales sud-vestul; din cauza
războaielor pierise o parte însemnată din bărbaţi. Ca urmare
Traian a început colonizarea aducând “mulţimi nesfârşite”
din întreg impeiul. Cei mai mulţi au venit din vecinătatea
Daciei (Illirycum, Moesia, Tracia, Dalmaţia, dar şi din Grecia,
Asia Mică, Siria, Gallia, Italia).
Procesul de romanizare, definit ca pătrunderea
civilizaţiei romane în societatea nou creată, nu s-a redus la
aşezarea coloniştilor. Componenta principală a fost cea
lingvistică, întrucât limba latină acceptată de autohtoni a
devenit nu numai limbă oficială, ci şi limba curentă a întregii
populaţii.
Romanizarea s-a produs într-un răstimp scurt încât în
anul 271, când administraţia şi armata romană au început
retragerea din aceste locuri, întreg spaţiul daco-roman era
romanizat. Rapiditatea romanizării se explică esenţial prin
faptul că cele două civilizaţii erau compatibile şi se aflau în
stadii apropiate. La fel s-a întâmplat şi în vestul Europei, în
Gallia şi Spania.
Factorii care au asigurat succesul romanizării au fost
următorii:
- organizarea politică - administrativă;
- armata şi organizarea militară;
- coloniştii şi veteranii;
- viaţa economică;
- dreptul roman şi organizarea judiciară;
- viaţa religioasă şi culturală.
 155

Rezultatul romanizării s-a constatat nu numai pe

teritoriul efectiv ocupat şi administrat de reprezentanţii
statului roman, ci şi în teritoriile limitrofe locuite de dacii
liberi, respectiv dacii mari (în Maramureş şi partea de nord a
Crişanei), de carpi şi de costoboci (Moldova). Limba latină a
devenit limba lor de comunicare, produsele romane au fost
imitate, s-au transmis mentalităţi romane în diverse domenii
ale vieţii. Procesul de întrepătrundere s-a definitivat după
retragerea armatei şi a administraţiei romane, când graniţa
între provincie şi teritoriile dacilor liberi a dispărut.

2. Organele centrale şi locale

Organizarea politică administrativă a Daciei Romane a
fost iniţiată sub forma unei provincii imperiale, condusă de
un guvernator cu titlul “legatus Augusti propraetore”, care
răspunde direct în faţa împăratului. Purtătorul acestui titlu
aparţine nobilimii romane, fiind ales dintre foştii consuli
(ordinul senatorial de rang consular). În această calitate, el
avea dreptul de a comanda mai multe legiuni. Fiind înzestrat
cu imperium el exercita prerogative administrative, militare
şi judecătoreşti; această polarizare a puterii era absolut
necesară în perioada de început a romanizării.
În anul 119 noul împărat Hadrian a împărţit
administrativ Dacia în două părţi: Dacia Superior,
cuprinzând partea de nord şi centru şi Dacia Inferior
cuprinzând partea de sud. Prima, mai mare şi mai expusă
primejdiilor zonei de graniţă era condusă de un Legatus
Augusti propraetore (totodată comandant al Legiunii XIII
Gemina), iar a doua de un praefectus (ulterior de un
procurator prezidial). Aşadar, conducătorul Daciei
Superioare era guvernatorul de fapt al întregii Dacii.
Necesităţi administrativ militare l-au determinat pe
Hadrian să decidă, înainte de anul 133, împărţirea Daciei în
trei părţi: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolisensis.
Începând cu anii 167-168 primele două Dacii se numesc
altfel: Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Capitalele lor erau
la Apulum, Malva şi Porolisum şi erau conduse de
procuratori. În fruntea lor a fost numit un guvernator suprem
 156

“Legatus Augusti propraetore trium Daciarum” fiind

guvernator al Daciei Apulensis cu capitala la Apulum.
Organele administraţiei centrale erau două:
guvernatorul şi adunarea provinciei. Investit cu “imperium
majus” guvernatorul exercita practic toate puterile, fiind
conducător al armatei, al administraţiei şi posesor al
dreptului de jus edicendi (dreptul de a edicta). Competenţa
jurisdicţională era identică cu cea pe care o aveau consulii,
pretorii, prefectul oraşului şi prefectul praetoriului la Roma.
Adunarea provinciei (concilium provinciae) formată din
reprezentanţi ai aristocraţiei provinciei, avea atribuţii
formale (grija pentru cultul împăratului, ridicarea de
monumente şi statui în cinstea binefăcătorilor provinciei,
aducerea de mulţumiri guvernatorului când acesta ieşea din
slujbă).
La nivel central, administrarea finanţelor provinciei
cădea în sarcina procuratorului financiar al Daciei
Superioare (ulterior al Daciei Apulensis) aflat sub ordinul lui
Legatus Augusti pro praetore. Impozitarea se efectua pe
baza unor recensăminte care aveau loc din 5 în 5 ani.
Ca şi în cazul altor provincii romane, veniturile
proveneau din exploatarea domeniilor publice, din dările
provinciale, din impozitele directe (tributa) care se plăteau
pe proprietatea funciară şi pe clădiri, din impozitele pe
persoane (tributa capitis), plătite atât de cetăţenii romani
cât şi de peregrini.
Proprietarii care erau impuşi la plata impozitului funciar
aveau obligaţia de a da o declaraţie în care să fie arătată
valoarea economică a proprietăţii şi gradului de fertilitate;
erau exoneraţi de această obligaţie proprietari care locuiau
în oraşele dotate cu Jus Italicum, deoarece, printr-o ficţiune
de drept se considera că acele pământuri fac parte din solul
italic şi deci sunt scutite de impozit.
Impozitele indirecte (vectigalia) se plăteau pe moşteniri,
pe vânzarea de mărfuri, pe eliberarea de sclavi, în general
pe circulaţia mărfurilor şi persoanelor.
Din punct de vedere vamal, Dacia era inclusă în
circumscripţia Illyricum. Taxele vamale se plăteau la
 157

trecerea frontierelor acestei circumscripţii, la trecerea peste

poduri, la intrarea în oraşe.
Organizarea militară a Daciei romane s-a circumscris
poziţiei sale în imperiu, ca provincie de graniţă recent
înfiinţată pe un teritoriu cucerit cu greu. În cele două
războaie participaseră 9 legiuni (a câte 6.000 oameni
fiecare), 35 cohorte şi alte formaţiuni însumând peste
100.000 oameni. După anul 106 în provincie au rămas două
legiuni ( a XIII-a Gemina, la Apulum şi a IV-a Flavia Felix).
Aceasta din urmă a fost apoi retrasă şi înlocuită cu legiunea
a V-a Macedonica, încartiruită la Potaissa. Au mai fost
păstrate în provincie cohorte formate din britani, gali,
panoni, dalmaţi.
În ansamblu efectivele romane în Dacia au fost
restrânse fiind la nivelul obişnuit în imperiu: din cele 5
componente ale armatei romane, în Dacia au staţionat trei
legiuni, trupe auxiliare (cohorte, ale) şi trupe neregulate
(umeri, vexillationes).
În schimb încă din vremea lui Traian a fost conceput şi
construit un sistem eficient de castre, fortificaţii şi drumuri,
cu rolul de a închide direcţiile principale de acces în
interiorul provinciei, de a securiza noile frontiere. Au fost
realizate trei feluri de lucrări militare: valuri, castre şi
castella. Un val s-a construit între Someş şi Crişul Repede ,
pentru a apăra oraşul Porolissum, trei în Banat, trei în
Dobrogea.
Castrele erau construcţii dreptunghiulare din piatră,
prevăzute cu porţi şi dispuse pe linii de apărare care formau
aşa numitele limesuri. Astfel de castre au fost ridicate la
Germisara, Tibiscum, Dierna, Micia, Alburnus Major,
Pelendava etc. Alături de rolul militar castrul îndeplinea şi un
rol economic, social, polarizând prezenţa umană în zonă.
Castella erau construcţii defensive, restrânse, din piatră,
având acelaşi rol ca şi castrele, dar la dimensiuni mai mici.
Şi ele au îndeplinit funcţii agricole, comerciale, sociale. De
altfel, multe localităţi, castre sau castella, unde staţionau
efective militare romane au cunoscut o asemenea
dezvoltare economico-socială, încât au devenit municipii.
 158

Aşezarea valurilor, limesurilor, castrelor, nu coincidea

neapărat cu hotarele provinciei. Unele depăseau aceste
graniţe, având roluri defensive de posturi înaintate. Faptul
că au fost construite şi în teritorii locuite de dacii liberi,
atestă progresul romanizării.
Întrucât sistemul de fortificaţii a fost legat de o reţea de
drumuri pentru a facilita deplasarea şi aprovizionarea
trupelor, s-a ajuns repede la transformarea reţelei de
transport militar în reţea de circulaţie economică, ca un
factor de progres al întregii societăţi.
În Dacia romană, organizarea locală a fost identică cu
cea din Imperiu. Aşezările urbane erau de două feluri: colonii
şi municipii. Coloniile se defineau ca centre urbane locuite
de cetăţeni romani având toate drepturile. În Dacia locuitorii
erau de regulă foşti ostaşi (veterani) stabiliţi în provincie
după satisfacerea serviciului militar. Ei aveau dreptul de a
alege şi de a fi ales (jus sufragii şi jus honorum).
Unele colonii se bucurau de jus italicum, fiind
considerate ca făcând parte din Italia şi scutite de darea pe
pământ şi de plata capitaţiei; altele dispuneau de jus Latii,
având un statut juridic intermediar (ale cărui elemente
reflectau statutul persoanelor între acela de cetăţean roman
şi acela de peregrin). Oricum, locuitorii coloniilor aveau o
situaţie mai bună decât a locuitorilor muncipiilor. Între
oraşele cu acest titlu s-au numărat: Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmisegetuza (singura ctitorie exclusiv romană,
celelalte fiind aşezări dacice ridicate la acest rang de
romani), Apulum, Napoca, (din vremea lui Marc Aureliu),
Malva (din anul 230), Drobeta (din vremea lui Septimiu
Sever), Dierna (tot de atunci), în total 9 oraşe.
Municipiile erau aşezări dezvoltate urban ai căror
locuitori deţineau mai puţine drepturi decât locuitorii
coloniilor. Ei aveau un statut juridic care îmbina elemente
ale statutului cetăţenilor şi pergrinilor. Între metropole s-au
numărat: Drobeta (din vremea lui Hadrian până sub
Septimiu Sever), Napoca (la fel), Apulum, Romula, Potaissa,
(toate acestea au primit apoi titlul de colonia), Porolissum,
Ampelulm, Tibiscum, (numai municipii).
 159

Şi între municipii existau deosebiri unele fiind dotate cu

mai multe drepturi decât altele, pentru a dezvolta
concurenţa şi a intensifica procesul de romanizare.
Conducerea coloniilor şi a municipiilor era exercitată de
către un consiliu (ordo decurionum), format din aproximativ
20-50 de consilieri (decurioni). Numărul acestora era stabilit
prin actul de întemeiere a oraşului.
Membrii consiliului erau aleşi din 5 în 5 ani de către
magistraţii municipali, dintre cetăţenii ingenui de peste 25
de ani, având o avere de cel puţin 100.000 sesterţi, care
exercitaseră anterior o magistratuă.
Calitatea de membru al ordo decurionum era
considerată o mare cinste şi recompensată cu privilegii
(dreptul de a purta togă cu bandă de purpură, rezervarea
locurilor la jocuri şi solemnităţi). Între obligaţii se aflau:
încasarea contribuţiilor impuse de autorităţi, perceperea
impozitelor, stabilirea prestaţiilor, conducerea unor activităţi
administrative, rezolvarea problemelor edilitare, asigurarea
obligaţiilor de cult, îndeosebi întreţinerea cultului
împăratului. Începând cu sec. III prestigiul acestor funcţii a
slăbit, decurionul fiind, de pildă obligat să garanteze cu
averea sa strângerea dărilor.
Ordo decurionum emitea hotărâri obligatorii pentru
toate organele din subordine.
O altă componentă a structurii de conducere a coloniilor
şi municipiilor o formau magistraţii (duumviri, jure dicundo),
aleşi dintre decurioni, cu anumite condiţii de vârstă, avere şi
stare socială pe termen de un an. Prerogativele lor erau în
primul rând judecătoreşti. Competenţa judecătorească era
diferită de la un oraş la altul, în funcţie de suma stabilită
drept limită în contencios. În plus, magistraţii aveau şi o
competenţă numită graţioasă, care consta în numiri de
tutori, eliberări de sclavi etc. Capcitatea lor de a-şi impune
hotărârile consta în aplicarea de amenzi şi luarea în gaj a
unor bunuri din patrimoniul cetăţenilor încriminaţi.
Prerogativele executive ale magistraţilor constau în
prezidarea alegerilor municipale, arendarea de proprietăţi
 160

comunale, adjudecarea de lucrări publice, controlul gestiunii

financiare a oraşului, organizarea de serbări.
O altă categorie de magistraţi, edilii şi questorii, avea un
loc inferior în ierarhia organelor locale. Primii se îngrijeau de
problemele edilitare precum poliţia pieţelor, aprovizionarea,
întreţinerea clădirilor publice. Questorii se îngrijeau de
administrarea altor bunuri şi a finanţelor oraşelor.
În subordinea magistraţilor se aflau alţi slujbaşi, cu
răspunderi de mai mică importanţă, limitate.
Unele oraşe aveau acces la sprijinul câte unei
personalităţi sus-puse care îndeplineau rolul de patron în
probleme dificile, ce depăşeau posibilităţile oraşului
(defensores). Cunoaştem numele unui patron al
Sarmisegetuzei – Claudius Tiberius Fronto, care era chiar
guvernator al provinciei.
În structura ierarhică a oraşelor se afla şi ordo
augustalis care se îngrijea de întreţinerea cultului
împăratului şi al Romei.
Un alt ordin îl formau colegiile. Acestea pot fi definite
drept asociaţii constituite pe criterii etnice, profesionale sau
religioase. În Dacia au existat următoarele colegii: de
negustori (negotiatores), de fierari (fabri), de purtători de
lectice (lecticarii), de aurari (aurarium), de corăbieri
(nautae), de centonari (croitori), de luntraşi (urticularii). Sunt
cunoscute şi câteva colegii formate pe criteriul originii (de
pildă al galaţilor, originari din Galatia, Asia Mică) , sau pe
criteriul religios (de pildă al Isidiei, adoratori ai zeiţei
egiptene Isis). Ele trebuiau să fie constituite dintr-un anumit
număr de membrii care plăteau o cotizaţie la un fond
comun, să aibă un preşedinte (magister), un ajutor de
preşedinte (comagister), un consiliu, un patron, un loc de
întrunire, un templu. Colegiile reglementau şi sprijineau
activitatea membrilor, acordau ajutoare în caz de boală sau
deces.
Populaţia rurală locuia în două tipuri de aşezări: pagi şi
vici. Majoritatea locuitorilor au fost autohtonii daci, dar cu
timpul s-au aşezat şi colonişti romani. Unele sate s-au numit
pagi, altele vici. Pagi erau satele aflate pe teritoriile
 161

dependente de colonii, conduse de praefectus care era şi

membru al consiliului oraşului respectiv. Vici se numeau
satele care nu se aflau sub jurisdicţia vreunei localităţi
urbane. Erau conduse de unul sau doi magister, ajutat de
questor în probleme financiare şi de un ordo (consiliu).
Unele vici, formate din iniţiativa unui colonist care se aşeza
pe un loc cu familia şi neamul său purtau numele aceluia, de
pildă vicus Clementianensis, vicus Casianum, vicus Petra.
Magister erau fie aleşi de săteni, fie numiţi de autorităţile
provinciei.
Satele care şi-au păstrat organizarea veche de obşte se
numeau stationes.
Cercetările arheologice au pus în lumină, până acum,
urmele a circa 400 de sate din epoca romană, ceea ce
reprezintă numai o parte din numărul total.

3. Dreptul în Dacia Romană; instituţiile juridice

În epoca romană, izvoarele principale ale dreptului au
fost două: dreptul geto-dac, exprimat în vechile cutume
scrise şi nescrise şi dreptul roman scris. Raportul dintre cele
două genuri de drept este definit prin faptul că dreptul
roman a avut caracter oficial, de stat, fiind impus ca atare
pe tot teritoriul aflat sub controlul organelor administraţiei
de stat romane, în vreme ce normele dreptului geto-dac au
fost tolerate doar în măsura în care nu contravenea
dreptului roman. Ştiind că majoritatea populaţiei locuia în
mediul rural este de presupus că aici exista un spaţiu mai
larg de acţiune pentru dreptul autohton. Această situaţie nu
a fost specifică Daciei romane, ci s-a întânit şi în alte
provincii.
În al doilea rând trebuie observat că dreptul roman,
impus din 106 în Dacia ca un sistem logic, coerent, a evoluat
de la un împărat la altul, uneori chiar pe durata unei domnii.
Ne vom referi însă numai la cele mai importante izvoare şi
instituţii de drept care au avut relevanţă în Dacia romană.
Izvoarele dreptului roman importante pentru perioada
106-271 au fost constituţiile imperiale, senatus - consultele,
legile şi edictele pretoriene (edictia, decreta, mandata şi
 162

rescripta). Pentru locuitorii Daciei, Constituţia Antoniana a

lui Caracalla din anul 212 a avut o însemnătate aparte,
deoarece prin ea s-a acordat cetăţenie peregrinilor , adică
majorităţii populaţiei autohotone.
Statutul persoanelor fizice a fost definit, din 106 până în
212 de acţiunea unor norme juridice diferite pentru fiecare
din cele trei categorii de oameni liberi: cetăţenii romani,
latinii şi peregrinii.
Cetăţenii romani, locuitori în colonii sau municipii
aveau aproape aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii Romei,
considerându-se că fac parte dintr-unul din triburile capitalei
imperiului. De pildă cei din Napoca şi Drobeta “făceau
parte” din tribul Sergia. Cetăţenii romani între ei aplicau
normele de drept civil roman, dreptul quiritar “extrem de
rigid, de formalist şi profund exclusivist, inaccesibil latinilor
şi peregrinilor”. Ei aveau jus civile (drepturile politice şi
civile), jus comercii (dreptul de a încheia acte juridice
conform dreptului roman), jus militae (dreptul de a-şi face
serviciul militar în legiuni), jus connubii (dreptul de a
contracta o căsătorie legală conform dreptului roman), jus
sufragii (dreptul de a alege), jus honorum (dreptul de a
candida la o magistratură).
Latinii, locuitori în municipii, pagi şi vici, ocupau o
poziţie de mijloc faţă de cetăţeni şi faţă de peregrini. Aveau
jus comercii (deci aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi
romanii), dar nu le aveau pe celelalte, întrucât nefiind rude
de sânge cu romanii erau consideraţi latini fictivi.
Peregrinii formau categoria cea mai largă, deoarece
era constituită din autohtonii liberi şi din străinii care nu
erau nici cetăţeni, nici latini. Se îmărţeau în două categorii:
peregrinii dediticii şi peregrinii obişnuiţi. Peregrinii dediticii
erau acei străini ale căror cetăţi fuseseră desfiinţate din
punct de vedere politic, care puteau intra în relaţii
comerciale cu cetăţenii sau latinii conform lui jus gentium. Ei
nu puteau merge la Roma şi nu puteau obţine cetăţenia
romană. Peregrinii obişnuiţi erau cei ale căror cetăţi nu
fuseseră desfiinţate din punct de vedere politic, având
 163

capacitate juridică atât în limitele dreptului lor cutumiar, cât

şi în limitele lui jus gentium.
Membrii oricăreia din cele trei categorii amintite puteau
avea sclavi în proprietate. În Dacia cuceritorii au introdus
sclavajul clasic (caracterizat prin folosirea amplă a muncii
servile în agricultură, atelierele meşteşugăreşti etc.) însă
într-un moment când acest tip de sclavaj intrase în declin
comparativ cu sclavajul domestic, încât rezultatul a fost
doar o amplificare a acestuia din urmă transformat în
secolele următoare în colonat, treaptă spre formarea
relaţiilor feudale.
Starea juridică a sclavilor proprietate a cetăţenilor
romani era reglementată prin dreptul roman, iar a sclavilor
proprietate a peregrinilor prin normele lor, completate cu
norme ale dreptului roman. Indiferent de apartenenţă,
stăpânii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra scalvilor
lor, iar ceea ce dobândeau sclavii, dobândeau pentru
stăpânii lor.
Şi în Dacia romană, ca şi în alte provincii sunt atestate
eliberări din starea de sclavie. Sclavii publici reuşeau acest
lucru fie prin îmbogăţire, fie prin obţinerea sprijinului unui
om influent care la rândul său depunea diligenţe în acest
sens pe lângă împărat. Sclavii aflaţi în proprietate
particulară se eliberau pe cale testamentară sau prin
declaraţia proprietarului înaintea guvernatorului provinciei.
Cei eliberaţi se numeau liberţi, fiind de fapt peregrini; de
regulă îşi păstrau numele lor de sclavi şi nu aveau deci cele
trei nume specifice cetăţenilor romani (prin excepţie, al
treilea nume era numele său de sclav).
Înafara persoanelor fizice, dreptul roman a reglementat
şi situaţia persoanelor juridice, precum coloniile, municipiile,
colegiile.
Dreptul familiei în Dacia romană urma regulile specifice
categoriei sociale. Astfel, cetăţenii romani se ghidau după
dreptul roman, având jus connubii. Peregrnii care nu aveau
acest drept, puteau contracta între ei o căsătorie conform
legii lor, cu excepţia peregrnilor dediticii, care se orientau
după jus gentium (dreptul popoarelor).
 164

Diplome militare descoperite în Dacia arată că împăratul

acorda ostaşilor fără cetăţenie romană care se eliberau din
armată nu numai cetăţenia, ci şi jus connubii, deci dreptul
de a se căsători legitim cu o cetăţeană romană, cu o latină
sau o peregrină. În cazul căsătoriei în drept roman, copii
care se năşteau intrau în puterea lui pater familias. Dacă un
cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină care nu primise
jus connubii, căsătoria nu era legitimă, iar copii care se
năşteau urmau condiţia mamei.
Regimul bunurilor, definit prin dreptul de proprietate, a
avut o însemnătate aparte. Prin faptul cuceririi, pământul a
trecut în proprietatea statului roman (ager publicus)
proprietarii de fapt exercitând numai dreptul de posesiune şi
dreptul de uzufruct. În Dacia ca provincie imperială,
pământul a intrat în proprietatea împăratului. Practic însă,
locuitorii provinciei exercitau un drept real, întrucât la
moartea proprietarului provincial pământul trecea în mâna
urmaşilor. Transmiterea se putea face şi între vii, prin simpla
tradiţiune, un drept la ginţilor. Această situaţie caracterizată
prin dubla proprietate se atenuează până la dispariţie după
Constitutio Antoniana, prin generalizarea cetăţeniei romane,
încât proprietatea de tip provincial tinde să se confunde cu
proprietatea civilă. Urmarea cea mai semnificativă a
regimului instituit între 106 şi 212 a constat în plata
impozitului funciar ca formă de recunoaştere a priorităţii
dreptului imperial.
Cetăţenii romani având jus italicum (conform căruia
pământul din provincii era asimilat celui din Italia) aveau
drept de proprietate quiritară, romană.
Peregrinii nu aveau acces la acest drept decât dacă li se
acordase jus comercii. Fiind însă parteneri de comerţ ai
romanilor nu numai că proprietatea lor a fost ocrotită de
statul roman, dar li s-au acordat unele facilităţi specifice
dreptului quiritar, de pildă acţiunea în revendicare, acţiunea
cu privire la furt, acţiunea cu privire la paguba cauzată pe
nedrept. În astfel de situaţii se introducea ficţiunea că
peregrinul este cetăţean roman.
 165

Succesiunea se efectua prin testament verbal sau scris,

sau fără testament (ab intestat), peregrinii folosind
testamentul verbal (numit mai târziu, în evul mediu “limbă
de moarte”).
Dezvoltarea puternică a producţiei şi comerţului în Dacia
romană a condus şi la formarea unui sistem complicat de
obligaţii şi contracte. Izvorul principal pentru studiul
contractelor de vânzare, locaţiune, asociere, împrumut este
constituit de tăbliţele cerate (numite şi triptice), descoperite
lângă Alburnus Major (Roşia Montană) la sfârşitul sec. XVIII
şi începutul sec. XIX şi datate pe la anul 167 d. Hr. Sunt
tăbliţe de lemn de brad, legate câte trei, acoperite cu ceară,
pe care sunt scrijelite texte. Studiul lor a fost efectuat
pentru prima dată de marele istoric german Th. Momsen.
Din cele 14 tăbliţe lizibile, patru conţin contracte de
vânzare, trei contracte de muncă, două contracte de
împrumut, un contract de societate, un contract de depozit,
lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet, un proces
verbal privind desfiinţarea unei asociaţii funerare şi un text
cuprinzând obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
O primă concluzie extrasă din studiul acestor
documente este că ele “nu sunt conforme întrutotul nici cu
cerinţele dreptului civil roman, nici cu dreptul ginţilor, ci are
o fizionomie specifică ca acte de drept daco-roman. În acest
sens s-a dat ca exemplu un contract de împrumut în care
creditor este o femeie peregrină; ori conform dreptului
roman femeile nu puteau încheia acte juridice în nume
propriu. Actele de vânzare în dreptul roman aveau forma
unei simple convenţii în care vânzătorul se angaja să predea
lucrul şi să garanteze pentru evicţiune şi vicii, iar
cumpărătorul avea obligaţia de a plăti preţul; ori actele
menţionate aflate pe tripticele la care ne referim conţineau
părţi distincte cu clauze speciale pentru fiecare efect vizat în
parte: o declaraţie de cumpărare, o clauză privind preţul, o
garanţie pentru evicţiune, o alta pentru vicii, o declaraţie a
garantului.
În acelaşi sens se menţionează prezenţa unei instituţii
specific romane – mancipaţiunea, în desfăşurarea
 166

contractului de vânzare. Ea presupunea îndeplinirea unor

forme solemne de către părţi – care obligatoriu trebuiau să
aibă cetăţenie romană – de faţă fiind cel puţin 5 martori
cetăţeni romani, obiectul vânzării de provenienţă romană,
un cântar de aramă şi canataragiul. Deşi lipseau toate
aceste condiţii se pretindea că este totuşi mancipaţiune.
O a doua concluzie este că multe din actele prezente în
triptice sunt probatorii, servind pentru a furniza dovada
contractelor verbale încheiate. Dreptul roman clasic se
aplica în Dacia într-o formă simplificată: “spiritul de
promovare a tot ce era roman era în provincii mereu
prezent, dar mereu trunchiat de nevoile şi cerinţele vieţii
sociale provinciale”.
În materie de drept penal şi procesual penal, statul
roman era direct implicat prin însăşi procedura de judecată.
Cetăţenii romani se adresau instanţelor, iar guvernatorul (ori
legatul său) trimetea părţile cu formula respectivă la un
judecător. În anumite situaţii, guvernatorul putea judeca
personal pricinile. Dacă într-un litigiu cu cetăţeni romani se
aflau şi peregrini, acestora li se acorda, pe durata procesului
calitatea de cetăţean roman. Guvernatorul avea jus gladii,
dreptul de a condamna la moarte, cu excepţia persoanelor
aflate în postura de conducători ai populaţiilor supuse din
imperiu, caz în care acest drept revenea împăratului.
În ansamblu, dreptul roman a contribuit într-o mare
măsură la romanizare. Tradiţiile constituite atunci nu si-au
epuizat niciodată efectele istorice.
 167

Bibliografie la CAPITOLUL II

1. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană,

vol. I, Bucureşti, 1913, p. 106
2. Ligia Bărzu, Continuitatea creaţiei materiale şi
spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii,
Ed.Academică R.S.R, Bucureşti, 1979, p. 37.
3. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei
R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 84.
4. Liviu P.Marcu, Istoria dreptului românesc, Lumina
Lex, 1997, p. 41.
 168

5. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi

dreptului românesc, Casa de Edutură şi Presa Şansa,
Bucureşti, 1991, p. 2o.
6. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria
românilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 85.
7. Ibidem, p. 91.
8. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei
R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 86.
9. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. Cit. P.22.
10. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei
R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 87-88.
11. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. Cit, p. 20.
12. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. Cit.
P. 92.
13. Liviu P. Marcu, op. Cit. P.49.
14. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. Cit. P. 24.
15. Liviu P. Marcu, po. Cit. P. 49.
16. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei
R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 100.
17. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. Cit. P. 26.
18. Ibidem, p. 28.
19. Idem.
20. Idem.
21. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei
R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 111 şi 114.
22. Ibidem, p 115.
23. Ibidem p. 116.

CAP. III. – ORGANIZAREA PRESTATALĂ

ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA
I. SECOLELOR III – XIV

1. Obştea sătească, nucleul social – politic al

romanităţii
2. Normele de conduită ale persoanelor în obşte;
obligaţiile civile
3. Răspunderea penală în obşte; proceduri de judecată
 169

4. Forme de organizare prestatală; ţări, cnezate,

voievodate, câmpuri, cobâle
5. Lege şi dreptate în formaţiunile prestatale; legea ţării

1. Obştea sătească, nucleul social – politc al

romanităţii
Sinteza daco-romană începută în anul 106 a avut drept
rezultat formarea unui nou popor în spaţiul carpato-
danubian-pontic, poporul român. În perioada cât a stăpânit
Dacia statul roman a folosit toate mijloacele de care
dispunea pentru a asigura romanizarea teritoriului ocupat.
Procesul a continuat şi după anul 271 când administraţia şi
armatele romane s-au retras la sudul Dunării. Împăratul
Aurelian a considerat probabil că fluviul Dunărea ar fi un
obstacol natural în faţa migraţiilor unor populaţii care atacau
frecvent graniţele imperiului.
Plecarea administraţiei şi legiunilor romane nu a
însemnat însă retragerea locuitorilor dintr-un pământ care
oferea mari resurse de hrană şi adăpost şi care nu
resimţeau nici un pericol iminent. Pătrunderile migratorilor
erau limitate la grupuri cu un nivel de organizare inferior şi
care aveau nevoie de ajutorul autohtonilor pentru a se
deplasa mai departe. Este adevărat însă că locuitorii
oraşelor romane din Dacia şi-au părăsit treptat locuinţele,
pentru că aşezările urbane, nemaifiind apărate de forţa
armată erau acum ţinta preferată a incursiunilor de pradă
ale migratorilor.
Acest lucru nu s-a întâmplat imediat. Descoperiri
arheologice la Sarmisegetuza, Potaissa, Napoca, Apulum au
arătat că aceste oraşe au fost locuite şi în secolele IV – V, iar
Drobeta s-a aflat sub administraţia Imperiului Roman de
Răsărit şi în secolul VI. În aceste oraşe s-au găsit unelte,
arme, monede, sarcofage şi necropole romane de după 271.
La Sarmisegetuza amfiteatrul a fost blocat în scop de
apărare cu pietre mari încă în sec. III. Oraşele s-au ruralizat
treptat, iar odată cu invazia hunilor au fost părăsite. Numele
lor s-au pierdut, dar tradiţia romană şi denumirile funcţiilor
 170

administrative s-au transmis odată cu locuitorii în mediul

rural.
Mai întâi au venit ostrogoţii, vizigoţii (295) şi hunii (376).
Au urmat gepizii (454), avarii (567), apoi slavii (sec. VII). Din
regiunile răsăritene străbătute de fluviul Volga au trecut
spre sud prin Dobrogea, bulgarii. Ulterior au venit pecenegii
şi cumanii, care s-au răspândit în toată Europa de răsărit. În
secolul IX au venit ungurii iar în secolul XIII tătarii.
Doar două din aceste pătrunderi au avut un caracter
prin excelenţă violent – cele ale hunilor şi ale tătarilor. De
altfel goţii, primii migratori, au luat în stăpânire părţi din
Dacia în calitate de federaţi (aliaţi) ai Imperiului Roman.
Este evident însă că trecerea lor a perturbat în mare
măsură cursul vieţii populaţiei locale, a cărei prezenţă este
demonstrată de descoperirile arheologice şi de izvoarele
scrise. Faptul că aceste ultime izvoare lipsesc pentru
anumite perioade sau sunt puţine nu constituie un argument
în susţinerea discontinuităţii. Lacunele se explică prin
dispariţia treptată a vieţii urbane, locuitorii aşezându-se în
mediul rural. Ori, “numai în condiţiile vieţii urbane s-ar fi
putut dezvolta o activitate literar-istorică; populaţia locală,
redusă la o viaţă rurală, neacţionând împotriva imperiului
(Bizantin, n.n) nu putea fi prezentă în izvoarele romane şi
bizantine decât foarte rar şi ocazional, cuprinsă în relatările
de ordin militar şi diplomatic.”
Forma esenţială de organizare economică, socială şi
politică a autohtonilor a fost obştea teritorială, de factură
dacică. Acest tip de obşte este diferit de obştea gentilică,
inferioară ca grad de dezvoltare, specifică slavilor şi
germanilor. Că obştea românească este continuatoarea
legitimă a obştii geto-dace rezultă şi din terminologia
specifică. Cuvintele vatră, cătun, moş, moşnean, răzeş, sunt
de origine geto-dacă; cuvintele gintă şi sat sunt de origine
latină. Cercetările arheologice au validat această teză.
Cel mai important rol al obştii a fost cel economic. Din
nou, termenii care definesc uneltele, obiectele cu diferite
întrebuinţări, procedeele de muncă, produsele arată
continuitatea şi vechimea românilor pe pământul
 171

strămoşilor lor. În calitate de plugari, lucrându-şi

proprietatea transmisă ereditar au folosit aratru (plugul) au
măcinat la moara de apă romană unde au făcut farina
(făină), au cultivat viţa de vie (vitis) şi legume (aproape
toate numele acestora sunt latine) au crescut animale (oaie,
berbec, miel, lapte, caş, staul sunt latine), stână, căciulă,
ţarc (sunt dacice), au continuat şi s-au dezvoltat
meşteşugurile (fier – ferrum, cărbune-carbonis, foale-foles,
foarfece-forfex) etc.
Peste tot unde au locuit românii, obştile săteşti au avut
funcţii economice, administrative, politice, militare:
asigurarea desfăşurării normale a vieţii economice şi
religioase, menţinerea ordinii, executarea unor lucrări de
interes obştesc, apărarea teritoriului, reglementarea
raporturilor cu autoritatea exterioară, fie cea autohtonă (de
pildă statul în evul mediu) fie străină, precum cea a
migratorilor.
Din punct de vedere social obştea era formată din
grupuri de familii care se considerau descendente dintr-un
moş. Legăturile dintre membrii obştii teritoriale (săteşti) nu
sunt însă predominant familiale, de rudenie, ci predominant
economice. Este o îmbinare a acestor doi factori, cel
economic având caracter de conţinut în matricea naturală a
rudeniei.
Trăsăturile obştii săteşti româneşti – această celulă
fundamentală a istoriei societăţii româneşti – au fost
următoarele:
1) Obştile au fost atât de bine organizate economic,
social şi militar, au fost atât de adaptate condiţiilor
naturale, încât au rezistat cu succes nu numai
perioadei migraţiilor, ci în tot evul mediu, în perioada
modernă, până la jumătatea secolului XX (în zone
precum Vrancea, Gorj, Câmpulung Moldovenesc,
Maramureş). Din acest adevăr rezultă şi concluzia că
nu poate fi acceptată teza retragerii precipitate şi
masive a locuitorilor daco-romani în munţi şi păduri.
Cercetările arheologice precum şi continuitatea
terminologică în economie şi organizarea socială nu
 172

indică o întrerupere de durată a vieţii cotidiene. Prin

aceasta obştea sătească românească este un
puternic argument al continuităţii.
2) În obşte a funcţionat mereu principiul transmiterii
ereditare a proprietăţii funciare private.
3) Obştea era băştinasă prin totalitatea membrilor ei.
4) Obştea avea un caracter gerontocratic.
Structura politică-administrativă a obştii s-a aşezat pe
principiile solidarităţii şi autoadministrării. Continuând
tradiţii gentilice, obştea sătească a avut drept organ cu
competenţă generală adunarea megieşilor, iar ca organ
legislativ şi judiciar sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Un al
treilea organ a avut caracter militar şi judiciar – juzii –
însărcinaţi cu paza, apărarea obştii de forţe străine,
păstrarea ordinii interne. Juzii aveau şi dreptul de judecată.

2. Normele de conduită ale persoanelor în obşte;

obligaţiile civile.
Normele de conduită ale persoanelor în obşte şi
obligaţiile lor civile pot fi sintetizate în următoarele
constatări:
- Fiecare membru era un om liber, proprietar privat al
unei întinderi de pământ, pe care avea dreptul de a o
transmite ereditar, de a o înstrăina (dar numai cu
avizul obştii şi cu respectarea dreptului de
preemţiune al celorlalţi).
- Pământul obştilor româneşti nu se împărţea periodic,
deosebindu-se şi prin aceasta de obştea slavă sau
germană. În istoria socială românească nu s-au
păstrat urme de împărţire periodică.
- Pădurile, păşunile, apele, o parte din terenul agricol
se aflau în proprietate obştească. Produsele obţinute
de pe aceste fonduri se aflau în proprietate colectivă
şi formau rezerva comunităţii pentru caz de război,
calamităţi etc.
Ca şi în comuna rurală bizantină, cu care se asemăna
până la identitate, în obştea românească membrul fugit sau
prizonier îşi păstra dreptul de proprietate asupra pământului
 173

său timp de o generaţie (trei decenii). Dacă nici după acest

termen proprietarul sau moştenitorii săi nu reveneau,
obştea dispunea definitiv de acea proprietate.
Membrii obştei erau egali între ei numai în raport cu
obştea, cu obligaţiile şi averea acesteia (pământul aflat în
devălmăşie, apele, pădurile, etc) nu şi în raport cu bunurile
personale care reprezentau o expresie a capacităţii fiecărui
membru şi a familiei sale.
Egalitate aflăm aparent în familie, cel puţin sub trei
aspecte: căsătoria (care se încheia prin liberul
consimţământ al soţilor şi era întărită religios), divorţul
(admis la cererea oricărui soţ, inclusiv în privinţa motivelor
invocate) şi succesiunea (descendenţii aveau vocaţie egală
la moştenirea moşiei familiei). Dincolo de aceste aspecte
însă, în viaţa de fiecare zi rolul conducător în familie îl aveau
părinţii cei mari, urmaţi de fii, în vreme ce femeile (fiicele şi
nurorile) se supuneau bărbaţilor. Disciplina paternală s-a
perpetuat secole la rând chiar şi după ce familia mică s-a
desprins de familia mare sub raport spaţial. Poziţia tatălui
era validată atât prin calitatea lui de proprietar şi eventual
de membru al “sfatului celor buni şi bătrni” cât şi de
porunca din Biblie, reamintită desigur de orice preot într-o
comunitate creştină (“cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta,
cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău”).
La decesul unui membru al obştii săteşti, pământul şi
bunurile sale intrau în proprietatea moştenitorilor. Dacă
moştenitorul era de sex feminin, atunci se aplica ficţiunea
considerării sale ca bărbat şi prelua scucesiunea. Prin
căsătorie ea avea dreptul de a da numele său bărbatului şi
copiilor. Soţul intrus în familia soţiei era lipsit de orice
posibilitate de a influenţa statutul juridic al familiei
respective şi al obştii. Se păstra astfel unitatea internă a
obştei şi întâietatea elementului băştinaş.
Dacă avea loc o căsătorie între un băştinaş şi un alogen,
urmaşii lor aveau dreptul de a fi consideraţi băştinaşi, încât
şi pe această cale elementul alogen era absorbit, fără a
putea schimba ceva în structura juridică a obştei.
 174

Conştiinţa dreptului de proprietate privată care anima

comportamentul membrului obştei rezulta din efortul depus
pentru a realiza proprietatea sau bunul respectiv. Căci iniţial
fondul funciar s-a aflat în proprietate devălmasă şi numai
prin amenajare cu muncă proprie a devenit lot personal;
este cazul casei construite pe un teren amenajat, al grădinii,
al terenului agricol scos de sub imperiul pădurii prin
defrişare. În cazul casei şi gospodăriei semnul intrării în
proprietate privată este gardul care izolează de împrejurimi,
iar în cazul terenului agricol semnul de hotar. La fel stau
lucrurile cu terenurile amenajate ca vii, pometuri, prisăci.
Aceste modalităţi de formare a proprietăţii private în obşte
au avut un caracter generalizat deoarece cea mai mare
parte a fondului funciar a fost în vechime pădure.
În schimb pământul aflat în proprietatea colectivă a
obştei era folosit în devălmăşie, în mod liber şi egal de toţi
membrii. Unele părţi ale moşiei obştei puteau trece în
proprietate privată prin decizia acesteia. Într-o anume
măsură, sentimentul proprietăţii devălmaşe se menţine şi
asupra pământului aflat în proprietatea privată din moment
ce obştea păstrează şi asupra acestuia un “drept superior de
supraveghere şi control”. În aceeaşi situaţie se aflau
turmele, subsolul şi fondul de rezervă. În privinţa turmelor
semnalăm obiceiul încă existent al formării turmei mari
primăvara pentru a merge la păşunat în alte locuri şi
despărţirea turmei toamna. Produsele obţinute în acest
interval se împărţeau proporţional cu numărul de animale al
fiecăruia.
Obştea avea drepturi depline asupra patrimoniului său
putând vinde, cumpăra, răscumpăra sau arenda terenuri
pentru nevoile membrilor săi. Se ţinea seama strict de
dreptul de preemţiune pentru a preveni intrarea în obşte a
unor elemente care-i puteau afecta coeziunea şi
solidaritatea. Acest drept era parte a dreptului
consuetudinar, transmis din dreptul roman.
Relaţiile de muncă în obşte au făcut obiect de
reglementare pe două planuri: familial şi de obşte. Pe plan
familial este evident că rolul de coordonator şi conducător l-
 175

a avut tatăl cel bătrân (moşul), continuând tradiţia lui pater

familias. Fiii, ginerii şi nurorile se supuneau acestuia
indiferent de vârsta lor.
Pe planul întregii obşti s-au format norme (înscrise apoi
în tradiţii) cu privire la repartiţia culturilor pe fondul arabil
comun, constituirea şi păstrarea fondului de rezervă,
pornirea turmelor la păşunat, împărţirea produselor
rezultate, exploatarea unor bogăţii minerale (sare, metale,
minereuri), efectuarea vânătorilor la animale sălbatice şi
albine.
Între cele două planuri amintite s-a situat activitatea
individuală a unor membrii specializaţi în meserii, care deşi
realizau produse în proprietate personală, efectuau şi unele
lucrări utile obştii precum olarii, fierarii, morarii, armurierii,
prisăcarii, vierii, negustorii.
Între obligaţiunile importante, intrate de asemeni în
tradiţie, menţionăm pe cele cu caracter personal izvorâte
din dreptul persoanei fizice de a încheia contracte şi
obligaţiunile cu caracter obştesc. În prima categorie se
înscrie contractul de vânzare în forma cea mai simplă:
predarea lucrului prin simplul consimţământ al părţilor după
plata preţului. Izvoarele istorice indică ca obiecte ale
vânzării cerealele, animalele, produsele animale, sarea,
metalele. Excepţie făceau bunurile imobiliare, care nu
puteau fi vândute decât după obţinerea acordului rudelor
sau vecinilor. Aceştia aveau dreptul de preferinţă la
cumpărare (protimis). Dacă acest drept era încălcat, cei
lezaţi aveau “dreptul la judecată să-i arunce banii
cumpărătorului şi să-şi ia pământul pe seama lor.” Această
soluţie, deşi este menţionată în izvoare pentru o perioadă
ulterioară, a avut aplicaţie şi în vremuri anterioare formării
statului. Se plătea iniţial o arvună reprezentând o treime sau
un sfert din preţ, se lăsau bunuri în garanţie (zălog), se
dădea aldămaşul după plata preţului.
Între obligaţiunile cu caracter obştesc se numără cele
legate de producţie (întovărăşirea la plug, la strângerea
recoltei, la construirea caselor, la amenajarea vadurilor,
 176

prisăcilor) sau cele de excepţie (în caz de incendiu, ajutor

reciproc în caz de calamitate, participarea la ceremonii).

3. Răspunderea penală în obşte; proceduri de

judecată.
Fără îndoială, răspunderea pentru fapte personale care
dăunează altora este deosebită în obşte comparativ cu
răspunderea codificată în legi promovate de stat. Soluţiile
aplicate în obşte pentru fapte rezultate din conflicte între
membrii acesteia s-au inspirat atât din portofoliul tradiţiilor
obştei geto-dace, cât şi din tradiţiile formate în perioada
Daciei romane, având drept reper dreptul roman. La acestea
s-au adăugat normele cu caracter moral codificate în Biblie
şi promovate de biserica creştin ortodoxă apărţinătoare de
Patriarhia din Constantinopol. Infracţiunile obişnuite în obşte
erau cele care aveau drept obiect familia şi proprietatea. În
primul caz, competenţa aparţine familiei respective pentru
majoritatea faptelor, obştea fiind implicată prin “sfatul
oamenilor buni şi bătrâni” să întărească actul de judecată şi
sentinţa. Sancţiunile erau morale, materiale, fizice. Numai în
cazuri extreme era aplicată pedeapsa alungării din familie,
din obşte sau moartea. Pedepse inspirate din legea
talionului s-au menţinut în tot evul mediu.
În cazurile de încălcare sau afectare a proprietăţii se
formulau nu numai pedepse morale sau fizice, ci şi măsuri
materiale, reparatorii.
Instanţele nu erau specializate fiind aceleaşi pentru
cauze civile sau cauze penale: judele şi “sfatul oamenilor
buni şi bătrâni”. Această ultimă instanţă nu se implica în
cazuri mărunte, având totuşi competenţă generală.
Probele folosite în faţa instanţelor constau în: dovezi
materiale, conjurătorii (chemaţi să depună mărturie) şi
“jurământul cu brazda”. Ulterior această ultimă modalitate
s-a restrâns şi a dispărut.

4. Forme de organizare prestatală: ţări, cnezate,

voievodate, câmpuri, cobâle.
 177

Ca formă de organizare socială, obştea a reprezentat un

cadru deosebit de solid de păstrare a tradiţiilor, de
conservare a limbii şi culturii, de apărare în faţa primejdiilor
externe. Extraordinara sa longevitate de-a lungul vremurilor
confirmă raţionalitatea principiilor pe baza cărora s-a
constituit.
Totuşi caracterul său puternic conservator nu a
împiedicat evoluţia unor elemente componente spre alte
forme de existenţă. Dreptul membrilor obştei la proprietatea
privată a asigurat posibilităţi de diferenţiere în avuţie,
putere şi statut social. Cei care au izbutit să acumuleze
bunuri materiale, pământ, prerogative în obşte au ieşit
treptat din chinga relaţiilor de grup, asumându-şi roluri
politice mai importante într-o nouă formă de agregare:
uniunea de obşti. Apariţia acesteia se explică mai ales prin
creşterea populaţiei, a puterii economice şi prin nevoia de
apărare a unor comunităţi mai mari şi mai bogate, deci mai
bine motivate.
Întinsă pe o suprafaţă mult mai mare, uniunea de obşti
nu mai putea funcţiona exact ca o obşte. De pildă, membrii
sfaturilor oamenilor buni şi bătrâni din mai multe sate nu se
pot aduna cu atâta uşurinţă. Rolul principal revine de acum,
pe toate planurile celui ales să conducă militar uniunea.
Acesta este cneazul, apoi voevodul. Iniţial este ales, apoi îşi
transmite funcţia ereditar, pentru că cel mai bun succesor
era de regulă cel crescut de el însuşi.
Numele dat în documente sau studii acestor uniuni este
diferit de la o regiune la alta. Marele istoric Nicolae Iorga le-
a numit “romanii populare”, pornind de la similitudini cu
comunităţi din Occidentul latin. Aceste “romanii” s-au
închegat prin gruparea acelor obşti săteşti aşezate pe văile
unor râuri, în depresiuni montane sau în spaţii neîmpădurite
din Câmpia Română. Aparent motivul pare a fi de ordin
geografic, în realitate este de ordin politic şi economic, căci
locuitorii unor spaţii delimitate au interese comune. Unii şi-
au denumit uniunile şi teritoriul lor cu cuvântul “ţara”,
cuvânt latin derivat din “terra” – pământ. În interiorul arcului
carpatic documente scrise au menţionat Ţara Făgăraşului,
 178

Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Zarandului, Ţara

Maramureşului, Ţara Sălajului, Ţara Bârsei; la răsărit de
Carpaţi Ţara Bolohovenilor, Ţara Brodnicilor, Ţara Bârladului,
Ţara Sepeniţului.
Alţii le-au numit cnezate, după funcţia conducătorului:
cnezatul lui Ioan şi Vâlc la sud de Carpaţi; sau voievodate
precum al lui Menumorut, al lui Glad, al lui Gelu, al lui
Litovoi, al lui Seneslau; sau câmpuri precum al lui Dragoş,
sau Câmpulung în partea de nord a Moldovei; sau cobâle;
sau jupanate (al lui Dimitrie, pomenit în inscripţia din
Dobrogea, datată 943); sau codru precum codrul Vlăsiei-
Vlaşca; sau depostat – al lui Dobrotiţă în Dobrogea,
Indiferent de nume aceste formaţiuni au trăsături
comune. În primul rând ele sunt nuclee politice şi militare
ale unei organizări superioare celei locale, de obşte; în ele
rolul principal nu-l mai are adunarea megieşilor sau sfatul
celor buni şi bătrâni, ci cneazul sau voievodul ajutat de
oamenii săi şi sprijinit de celelalte elemente înstărite. În
această perioadă are loc procesul apariţiei unui nou tip de
relaţii sociale, relaţii feudale. Elementul central al noilor
structuri va fi feudul, marea proprietate a unui “potentas”,
care-şi revendică rolul în primul rând din serviciile sale
militare.
Aceeaşi factori au asigurat agregarea formelor mai
simple de până acum, au făcut ca formaţiunile prestatale să
se consolideze, să se apropie şi în cele din urmă să
fuzioneze în cadrul organizării de stat, atunci când vor fi
împlinite condiţiile necesare de ordin economic, social şi
politic.

5. Lege şi dreptate în formaţiunile prestatale;

legea ţării.
Continuitatea daco-romanilor, a românilor în străvechea
lor vatră a însemnat şi continuarea în timp a sistemului
juridic existent la nivelul obştilor. În perioada marilor
migraţii, normele dreptului geto-dac, autohton, normele
dreptului roman provincial, aşa cum a fost el folosit în Dacia,
precum şi unele norme născute din realităţi nou apărute,
 179

inclusiv de factură creştină, au fuzionat într-un sistem de

norme juridice cutumiare care au satisfăcut nevoile
comunităţilor organizate în uniuni de obşti (ţări, cnezate,
voievodate).
În ansamblu aceste norme capătă acum denumirea de
lege (de la latinescul religio – religare, legătura dintre om şi
obârşia sa, dintre conştiinţa sa şi Dumnezeu) ceea ce arată
caracterul asumat al acestor norme, în condiţiile lipsei unui
aparat statal care să le impună cu forţa. Desigur aparatul
politic-administrativ-militar al uniunilor de obşti a impus,
când a fost cazul, respectarea legii, dar izvorul legii a fost
perceput ca fiind propriu legăturii dintre om şi divinitate.
Această înţelegere a legii este deosebită de “lex” la romani,
unde însemna numai legea scrisă, impusă de o autoritate
politică.
Noţiunea de dreptate, prezentă în numeroase
documente medievale româneşti se regăseşte mai întâi în
această epocă a formării uniunilor prestatale. Ea este de
provenienţă românească, aşa cum pare să indice un decret
din anul 1094 al împăratului Alexios I al Imperiului Bizantin.
Referindu-se la vlahii (românii) din sudul Dunării, puşi să
plătească pentru folosirea unor păşuni, Alexios I cerea ca
aceştia să fie judecaţi “după lege şi dreptate”. Prin dreptate
se înţelegea noţiunea de echitate, deci cerinţa aplicării legii
în contextul dat, cu luarea în considerarea a principiului
echilibrului, a normelor morale recunoscute în comunitate.
Nevoia de dreptate trebuie privită atât sub aspectul
moştenirii romane (conform principiilor bona fides, aequitas,
jus est ars aequi ei boni, ratio legis) cât şi în conexiune cu
legea creştină, unanim recunoscută (legea dumnezeiască,
legea dreaptă).
Noţiunea de “legea ţării” se referă atât la ţară ca
formaţiune prestatală, cât şi la ţară ca “terra”, pământul
locuit de români. De aceea normele legii sunt unice şi au
relevanţă teritorială, deşi aplicarea lor putea suferi
modificări de la o “ţară” la altă “ţară’.
Deosebirea între legea ţării şi normele acceptate în
obşte se referă mai ales la proprietate şi statutul
 180

persoanelor. Formarea unor proprietăţi private de

dimensiuni din ce în ce mai mari, aparţinând juzilor, cnezilor,
voievozilor, a determinat schimbări în regimul proprietăţii de
obşte, în sensul acceptării unor modalităţi mai lesnicioase
de înstrăinare a pământului. Dreptul de protimis este lărgit
iar înstrăinările făcute în pofida acestui drept pot fi păstrate
de dobânditor cu condiţia răscumpărării.
În statutul persoanelor intervin modificări în sensul
formării unei ierarhii sociale cu totul deosebite de scara
aproape egalitară din obşte. Se încheagă clasa aristocraţiei,
a proprietarilor de pământuri, turme, care sunt în acelaşi
timp şi deţinători de funcţii militare şi administrative şi care
deci îşi asigură unele privilegii în raport cu ţărănimea liberă.
Schimbări s-au produs şi în relaţiile contractuale,
datorită intensificării comerţului şi circulaţiei monetare.
În sistemul judiciar s-a dezvoltat aria de competenţă a
juzilor, cnezilor, voievozilor.
În concluzie, în perioada sus menţionată s-au pus
temeliile sistemului juridic tradiţional românesc, legea ţării
(jus valahicum), jalon de însemnătate fundamentală în
istoria medievală a românilor.

CAP. IV. - FORMAREA STATELOR

FEUDALE ROMÂNEŞTI
SEMNIFICAŢIA ISTORICĂ – JURIDICĂ

1. Formarea voievodatului Transilvania. Colonizările

2. Formarea statului feudal Ţara Românească
3. Formarea statului feudal Moldova
4. Semnificaţia istorico-juridică a constituirii statelor
feudale româneşti
 181

1. Formarea voievodatului Transilvania.

Colonizările
A doua jumătate a mileniului întâi după Hristos a
cunoscut, în întreaga Europă, procesul de
unificare a formaţiunilor prestatale în teritoriile
care apaţinuseră Imperiului Roman, sau de
configurare statală a populaţiilor care
aparţinuseră Imperiului Roman, sau de
configurare statală a populaţiilor până atunci
migratoare aşezate în zonele romanizate sau
înafara acestora. Firesc, uniunile de obşti,
cnezatele, voievodatele, ţările româneşti din
interiorul şi din exteriorul arcului carpatic au
urmat acelaşi drum, în condiţiile dificile create
prin migraţiile slavilor şi bulgarilor.
La sfârşitul secolului al IX-lea o altă populaţie s-a aşezat
definitiv în Europa – ungurii (maghiarii). Originari din Asia
(regiunea munţilor Altai) ei au urmat calea altor populaţii de
neam turcic, ajungând pe la anul 889 în “Atelkuz” (ţara
dintre râuri, între Nistru şi Prut). După ce la anul 896 susţin
lupte cu românii şi slavii, pătrund în Câmpia Panonică
(cândva provincia romană Pannonia), de unde lansează
expediţii de pradă în teritoriile locuite de germani. Înfrânţi
de aceştia în anul 955 se orientează spre răsărit, atacând
ducatul lui Salanus (locuit de “vlahi” sau “păstorii
romanilor”) aflat între Tisa şi Dunărea mijlocie.
Conform cronicii maghiare “Gesta Hungarorum”, la
sfârşitul secolului IX ei au întâlnit trei “ducate” (voievodate):
unul între râurile Someş şi Mureş (Crişana de azi) cu centrul
în cetatea Biharea, condus de Menumorut; al doilea între
Dunăre şi Mureş, cu centrul la Cuvin, condus de Glad; al
treilea între Someşuri, cu centrul la Dăbâca, condus de Gelu.
Primul atac de anvergură împotriva voievodatelor
româneşti a fost dat de căpetenia numită Tuhutum
împotriva lui Gelu; după ce a prins să afle de la locuitori
despre “bunătatea ţării de dincolo de păduri” (Transilva sau
Ultrasilvana). Acesta s-a străduit să-i oprească la porţile
Meseşului, dar a fost înfrânt şi ucis.
 182

Spre sfârşitul secolului al X-lea ungurii au atacat

voievodatul lui Glad însă fără succes, încât individualitatea
formaţiunii româneşti s-a menţinut şi după anul 1000, sub
un urmaş al lui Glad, numit Ahtum.
În anii 906-907 ungurii şi secuii, populaţie care li s-a
ataşat au atacat voievodatul condus de Menumorut. După
13 zile de luptă s-a ajuns la o soluţie de compromis, fiica lui
Menumorut căsătorindu-se cu fiul lui Arpad, conducătorul
ungurilor. Voievodatul şi-a continuat existenţa.
Aceste atacuri au reprezentat o primă etapă a
pătrunderii maghiare încheiată indecis, fiindcă grupurile
respective s-au retras în cea mai mare parte în Câmpia
Panonică. Faptul este explicabil prin însăşi stadiul şi
structura lor de păstori încă nomazi, cu organizare tribală,
opusă dispersării în colectivităţi sedentare, agricole.
O a doua etapă a început după 1001, sub conducerea
regelui Ştefan I care a aderat împreună cu supuşii săi, la
catolicism. De această dată, forţei statale a regatului ungar i
s-a adăugat forţa considerabilă a Bisericii catolice,
interesată să convertească populaţia autohtonă ortodoxă.
Din descrierea “Viaţa sfântului Gerard” cunoaştem unele
aspecte ale confruntării dintre regele ungar şi Ahtum.
Formaţiunea acestuia era puternică din punct de vedere
economic, legitimă din punct de vedere politic (voievodul
aflându-se în continuitate dinastică) având atribute statale
precum dreptul de a fixa şi încasa taxe vamale, de a purta o
politică externă proprie. În lupta care a avut loc, Ahtum a
fost ucis. Teritoriul voievodatului a fost cucerit de regele
ungar.
În acelaşi sens s-au desfăşurat lucrurile şi cu voievodatul
condus altă dată de Gelu, acum de Gyla cel Tânăr. În
documente este numit “principat foarte întins şi foarte
bogat” (“latissium et opulentissium”), un “regnum”. Între
anii 1002-1003 principatul este ocupat iar Gyla capturat.
Din nou, după aceste evenimente, aşezarea ungurilor în
Transilvania, Banat, Crişana a trenat câteva decenii, până
au fost luate în stăpânire cetăţile Turda, Biharea şi Medieş
(1075). În anul 1111 a fost constituită prima structură
 183

administrativă ungară, comitatul Bihor, după model catolic

occidental.
În acelaşi an este atestat un “Mercurius princeps
Ultransilvanus”. Nu există alte ştiri despre această funcţie,
ceea ce înseamnă că nu a funcţionat de fel deşi a fost
creată. La anul 1176 este atestat “Leustachius woewoda”, o
titulatură specific românească. Explicaţia dăinuirii vreme de
secole a acestei denumiri este că noii veniţi au trebuit să se
adapteze stărilor de fapt, prezenţei românilor ca populaţie
autohtonă şi majoritară.
În interiorul voievodatului Transilvaniei au continuat să
existe cnezate, ţări şi districte româneşti, împreună cu
comitatele înfiinţate de unguri. Pe seama populaţiei locale,
în virtutea dreptului cuceritorului (considerat în epocă
prioritar în raport cu dreptul primului ocupant) căpeteniile
militare politice şi religioase ale ungurilor au primit
pământuri, au format domenii. Cum raportul demografic le
era net dezavantajos regii Ungariei au iniţiat o politică de
colonizări. Primii aşezaţi în acest sistem au fost secuii, aliaţii
de avangardă şi ariergardă, mai întâi în Bihor, apoi în
Bazinul Târnavelor, apoi în zona de sud-este a Carpaţilor
răsăriteni. Aici ei au primit dreptul de a se organiza de sine
stătător.
În secolul al XII-lea, în locul secuilor plecaţi spre locurile
unde se află astăzi au sosit saşii, grup de populaţii
germanice. Denumirea de saş este generică şi provine de la
Sax-Saxonia, regiune a Germaniei medievale. De fapt au
sosit mai multe grupuri precum flandrensii, teutonicii,
valonii, saxonii. Toţi au primit privilegii din partea regelui
Andrei al II-lea, înscrise în documentul “Bula de Aur”
(Andreanum). Ei au ridicat cetăţi şi oraşe, pe vetrele unor
localităţi daco-romane, precum Sibiu, Braşov, Bistriţa,
Sighişoara, Mediaş.
În pofida eforturilor statului ungar şi nobilimii maghiare
de a încorpora Transilvania şi a asimila populaţia autohtonă,
acest străvechi pământ românesc şi-a păstrat
individualitatea. Formaţiunile politice româneşti n-au mai
putut crea un stat, însă au rezistat în modalităţi specifice de-
 184

a lungul secolelor. Această parte a vechii Dacii si-a păstrat

caracterul românesc. Menirea de a forma state româneşti
feudale, independente, a revenit românilor din regiunile
extracarpatice.

2. Formarea statului feudal Ţara Românească

Acumulările economice, demografice, sociale, culturale,
realizate în primele secole ale celui de-al doilea mileniu au
determinat un adevărat salt pe plan politic: în locul
cnezatelor şi voievodatelor de mai înainte, cu suprafaţă
redusă, cu mijloace financiare şi putere militară în
consecinţă, apar formaţiuni teritoriale însemnate care ating,
în foarte scurtă vreme, hotare naturale: Carpaţii meridionali
şi Dunărea pentru Ţara Românească, Carpaţii Orientali,
Dunărea, Marea Neagră şi Nistrul pentru Moldova.
Saltul la care ne referim nu a însemnat pur şi simplu
transformarea acestor formaţiuni prestatale în stat, ci
agregarea lor prin mijloace paşnice şi poate militare după
cerinţele relaţiilor politice şi juridice pe care le presupunea
noul model de organizare a societăţii – modelul feudal.
Factorii care au împins societatea spre acest pas au fost cel
puţin următorii:
1) Creşterea demografică, care chiar în lipsa dezvoltării
economice aduce totdeauna o complicare a relaţiilor
între oameni, un spor de tensiune care necesită
organe şi persoane în stare să aplaneze conflicte, să
apere comunitatea cu creşterea economică.
Documente din secolul XIV şi secolele următoare
atestă prezenţa a numeroase lanţuri de sate, mai ales
de-a lungul râurilor. În prima jumătate a secolului, în
Ţara Românească erau între două şi trei mii de sate,
la fel în Moldova.
2) Dezvoltarea economică în mai multe planuri : agricol,
al creşterii animalelor, al meşteşugurilor. Cercetările
arheologice au evidenţiat multe aşezări unde se
practicau toate ocupaţiile specifice evului mediu. Un
izvor scris, Diploma cavalerilor ioaniţi, emisă de
regele Ungariei Bela al IV-lea la 2 iulie 1247,
 185

menţionează veniturile aduse de locuitorii Olteniei şi

Munteniei. Unele foloase şi venituri urmau să se
împartă între rege şi cavaleri, altele urmau să revină
acestora din urmă.
Într-un mare număr de aşezări au fost descoperite
cuptoare de redus minereul de fier, a fost atestată folosirea
războiului de ţesut orizontal, utilizarea forţei hidraulice,
producerea ceramicii smălţuite generalizarea roţii olarului cu
turaţie rapidă.
Nivelul economic al acestor regiuni este demonstrat şi
de episodul înfruntării între voievodul Litovoi şi regele ungar.
În lupta care a avut loc pe la 1277, Litovoi a fost ucis iar
fratele său Bărbat a fost luat prizonier. El a fost răscumpărat
cu o sumă “nu mică de bani”. Mai târziu, în 1330 Basarab a
oferit regelui Carol Robert d’Anjou o despăgubire de 7000
mărci de argint, echivalentul a 1447 kg.
3) Consolidarea clasei feudale. Documentele îi numesc
“majores terrae” (mai marii pământului) în Ţara
Românească sau “potentes illarum partium”
(puternicii acelor părţi) în Moldova. Ei sunt fruntaşii
satelor, cnezi, juzi, voievozi care deţin pământuri,
turme de animale, case, acareturi. Fiind proprietari pe
mari averi, ei sunt interesaţi în reglementarea politică
şi juridică a stării de fapt, contribuind efectiv la
constituirea statului.
4) Afirmarea politică a unor cnezate şi voievodate
formate prin reunirea mai multor uniuni de obşti.
Diploma cavalerilor ioaniţi menţiona, la mijlocul
secolului XIII, următoarele formaţiuni: Ţara
Severinului, Ţara lui Litovoi, Ţara lui Seneslau,
cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Vâlc (Farcaş). Prin
dimensiuni, puterea economică şi rolul jucat, ele au
acţionat ca forţe prestatale, opuse regatului Ungariei.
5) Conjunctura internaţională favorabilă a fost un alt
factor de propulsie în direcţia constituirii statului, căci
dificultăţile cu care s-a confruntat regatul ungar la
începutul secolului XIV, coroborate cu amintirea
marilor pierderi suferite în vremea invaziei tătare au
 186

creat, în regiunile extracarpatice, condiţii prielnice

operei de organizare statală.
Odată realizate aceste premize, mai era nevoie să apară
o personalitate polarizatoare, în stare să adune în jurul său
forţele risipite, să le organizeze şi coordoneze. El nu putea fi
decât un voievod, un conducător militar şi politic al uneia
dintre formaţiunile prestatale puternice. Primul a fost
Litovoi, voievod în Valea Jiului şi Ţara Haţegului care se
opune cu o forţă armată proprie regelui ungar în perioada
1272-1277. După dispariţia sa Ţara Haţegului a fost ocupată
de unguri.
A doua încercare este învăluită în legendă; a avut loc la
1290 când Negru Vodă, voievod de dincolo de munţi, din
Făgăraş, a “descălecat” în ţinutul condus mai înainte de
Seneslau, la Câmpulung şi Curtea de Argeş. Se pare că, cu
acest prilej, neamul Basarabilor şi alţi boieri “de peste Olt” i
s-au închinat.
Indiferent de gradul de acoperire cu date şi documente
a acestui episod este sigur că la procesul formării statului
feudal Ţara Românească au participat şi românii din sudul
Transilvaniei, supusă presiuniii maghiare. Este probabil că
tot atunci s-au unificat formaţiunile din cele două părţi ale
Câmpiei Române, de o parte şi de alta a Oltului.
A treia încercare, pe la începutul secolului XIV a fost
reuşită, căci se făcuseră paşi decisivi pe acest drum. Dacă
până în acest moment iniţiativa au avut-o forţele politice din
dreapta Oltului, de acum iniţiativa a trecut în mâinile forţelor
din stânga Oltului, a voievozilor de la Argeş. Cum acţiunea
lor era îndreptată împotriva regilor Ungariei (care insistau
asupra pretenţiilor lor de suzeranitate) li s-au alăturat şi
românii din Făgăraş. Nu este exclus ca primul pas să-l fi
făcut Tichomir, tatăl lui Basarab (filium Tochomery).
Conjunctura era propice căci regatul Ungariei se afla în criză
după moartea lui Andrei al II-lea până în 1308 când se
instaurează dinastia de Anjou. Probabil la 1310 Basarab a
reuşit să-şi impună domnia şi să fie recunoscut de alţi cnezi
şi voievozi. La 1317 Carol Robert a recunoscut aluziv titlul lui
Basarab. În 1324 un document din cancelaria ungară îl
 187

numeşte pe Basarab drept “voievodul nostru transalpin”.

Exprimarea indică cu destulă claritate faptul că Basarab era
socotit stăpân peste teritoriul extracarpatic din sud. O astfel
de poziţie nu se putea obţine decât prin unificarea
formaţiunilor prestatale existente. Cuvintele “voievodul
nostru” arată că între cei doi exista o relaţie de tip senior –
vasal.
În anul 1327 papa Ioan al XXII-lea s-a adresat lui
Basarab “voievodul Ţării Româneşti”, rugându-l să ia sub
ocrotirea sa pe membrii ordinului religios dominican care
urmau să meargă acolo. De această dată, titlul său personal
de voievod este însoţit de numele ţării.
Recunoaşterea titlului de voievod şi menţionarea
numelui ţării de către autorităţi exterioare spaţiului
românesc constituie dovezi certe ale constituirii statului,
căci conform regulilor vremii voievodul, în calitatea sa de
comandant al oştirii era şi domn, adică stăpân al pământului
şi ţării, suzeran al celorlalţi feudali. Titlul de voievod a rămas
în titulatura tuturor domnilor români din întreg evul mediu.
În calitate de conducător al statului, Basarab a avut o
capitală – Curtea de Argeş – o administraţie şi o politică
externă, susţinută cu mijloace diplomatice şi militare. Din
scrierea istoricului bizantin Ioan Cantacuzino ştim că la 1323
Basarab l-a ajutat pe ţarul bulgar Şisman împotriva
împăratului de la Constantinopol. De altfel, fiica sa Teodora
s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, nepot al ţarului bulgar. Între
1324 –1328 oştile lui Basarab au eliberat de sub dominaţia
tătară teritoriul de la gurile Dunării, inclusiv din nordul
Deltei, încât amintirea i s-a transmis peste veacuri iar sudul
Moldovei a purtat denumirea Basarabia.
Relaţiile cu regatul ungar au fost marcate de două
împrejurări: trecerea Banatului de Severin, vechi teritoriu
românesc, în stăpânirea voievodului de Argeş (probabil prin
moştenire de la tatăl său Tihomir) după ce se aflase o vreme
în posesia regelui Ungariei; consolidarea domniei regelui
Carol Robert d’Anjou. Documentul din 1324 care conţine
expresia “voievodul nostru transalpin” indică existenţa unui
compromis, anume regele recunoscuse formarea statului
 188

românesc, dar şi Basarab recunoscuse suzeran pe Carol

Robert.
Totuşi cauzele conflictului au rămas, iar problema
Severinului nu a fost soluţionată definitiv, aşa cum indică un
document oficial ungar în care “Basarab transalpinul” este
menţionat ca “necredincios al sfintei coroane”. S-au adăugat
efectele acţiunilor diplomatice şi militare ale lui Basarab în
Balcani, în sudul Dunării, unde se confruntau trei puteri:
ţaratul bulgar, ţaratul sârb şi regatul ungar. În vara anului
1330 un corp de oaste a lui Basarab a participat la bătălia
de la Velbuzd dintre oştile bulgare şi cele sărbe. Victoria
sârbilor a făcut ca Ţara Românească să rămână singură în
faţa ameninţărilor regelui ungar.
În septembrie 1330 o oaste ungară condusă de regele
Carol Robert d’Anjou a pătruns în Ţara Românească pe la
Severin cu scopul de a-l înlocui pe Basarab. Domnul român a
încercat să evite războiul oferind suma de 7000 de mărci de
argint. Regele nu a luat în considerare propunerea,
continuând marşul spre Curtea de Argeş. Tactica adoptată
de Basarab (hărţuiri, ambuscade, pustiirea teritoriului) l-a
determinat pe Carol Robert să renunţe şi să se retragă spre
Transilvania pe alt drum. De această dată, domnul român a
preluat iniţiativa; defileul muntos pe unde urma să se
retragă oastea ungară a fost pregătit corespunzător. Izvorul
istoric Chronicum Pictum Vindobonense a relatat cu
amănunte lupta (care a durat 4 zile între 9-12 noiembrie
1330) care s-a transformat într-un dezastru pentru oastea
ungară.
Urmările războiului din 1330 au fost în primul rând de
natură politică, întrucât victoria lui Basarab, urmând
agresiunii oştilor ungare a determinat ruperea stării de
suzeranitate – vasalitate şi deci afirmarea stării de
independenţă.

3. Formarea statului feudal Moldova

În spaţiul geografic cuprins între Carpaţii răsăriteni, Bug
şi Nistru evoluţia neamului românesc a cunoscut (până la
anul 1241) noi progrese de ordin economic, social şi politic
 189

concretizate în creşterea demografică şi consolidarea

formaţiunilor prestatale de genul ţărilor, voievodatelor,
câmpulungurilor, cobâlelor. Documente externe le
menţionează ca aparţinând volohilor, vlahilor, blachilor,
adică românilor.
După 1241 starea politică şi economică a românilor a
fost marcată de invazia tătară, apoi de aşezarea lor în
regiunea de la nordul Mării Negre, Crimeea şi teritoriile din
jur. Faptul că tătarii erau atunci o populaţie de crescători de
animale într-un stadiu inferior de dezvoltare a pus o pecete
puternică asupra raporturilor lor cu populaţia autohtonă.
Puternici din punct de vedere militar, tătarii au impus
românilor plata unor tributuri apăsătoare în principal în
produse agricole. Cel mai grav efect a constat însă în lipsa
de securitate a producţiei şi comerţului, încât dezvoltarea
generală a regiunii a fost frânată.
Totuşi formaţiunile româneşti au continuat să-şi afirme
identitatea aşa cum o demonstrează cercetările arheologice
şi izvoarele scrise. La anul 1247 un călugăr franciscan,
călător prin aceste ţinuturi, menţiona că a întâlnit doi “duci”
(dux) numiţi “Roman” şi “Olaha” ale căror stăpâniri se aflau
pe drumul de întoarcere de la Hanul tătarilor.
Între 1307-1308 exista o ţară a românilor în partea de
nord a Moldovei, aşa cum rezultă din episodul relatat în
“Cronica ritmată a lui Ottokar de Styria”; pe la 1326 fiinţa un
voievodat românesc în nordul Moldovei, după cum lasă să se
înţeleagă cronica polonă a lui Ian Dlugosz şi tot atunci se
formase un centru de voievodat la Suceava, aşa cum arată
cercetările arheologice. În acest context, ilustrat prin
prezenţa indiscutabilă a românilor, a avut loc în anul 1324 o
primă campanie ungară împotriva tătarilor.
În anul 1345 regele Ludovic a întreprins o altă campanie
în răsărit spre teritoriile pe unde treceau tătarii spre
Transilvania. Succesul n-a putut fi consolidat decât în 1353
când a fost constituită o marcă de apărare, adică o
fortificaţie în jurul unei localităţi cu rol de conducere politică-
administrativă. Încă de mai înainte formaţiunile prestatale
româneşti începuseră să se unifice, pentru a face faţă mai
 190

bine presiunii tătare. Marca menţionată cu reşedinţa la Baia

a preluat acest rol, încât a devenit capitala unei structuri
statale depinzând de regatul Ungariei.
Primul conducător al mărcii a fost Dragoş, voievod
român din Maramureş. El poate fi socotit întemeietor al
statului Moldovei şi al dinastiei, căci după moarte, în 1355, i-
a luat locul fiul său Sas; după 4 ani a urmat fiul acestuia
Balc.
Dependenţa statului de regele Ungariei contravenea
însă voinţei populaţiei autohtone. Sentimente asemănătoare
aveau şi românii din Maramureş unde voievodul Bogdan se
ridicase mai demult la luptă; într-un document unguresc din
1343 el era caracterizat drept “neloial”. În alt document din
1349 este pomenit drept “infidel notoriu”. Este probabil ca
motivul principal al “răzvrătirii” lui Bogdan a fost încălcarea
drepturilor românilor autohtoni de către coroana ungară,
care încerca să implanteze în Maramureş colonişti străini.
În anul 1359 voievodul Bogdan, însoţit de oştenii săi a
trecut în Moldova, Balc fiind alungat de locuitori. Regele
ungur i-a oferit acestuia moşiile confiscate de la Bogdan,
iniţiind totodată expediţii în Moldova pentru a-şi restaura
stăpânirea. Toate încercările sale au eşuat. Prin donaţia
făcută lui Balc, regele recunoştea imposibilitatea restabilirii
situaţiei anterioare.
Din acest moment statul feudal Moldova este nu numai
întemeiat, ci şi independent, o forţă de sine stătătoare în
această parte a lumii.

4. Semnificaţia istorico–juridică a constituirii statelor

feudale româneşti
Aşadar state româneşti de sine stătătoare apar pe harta
Europei din secolul al XIV-lea deşi românii sunt, prin
strămoşii lor daco-romani (alături de greci şi iliri) poporul cel
mai vechi în răsăritul continentului, cu mult mai vechi decât
vecinii lor slavi (ruşi, bieloruşi, ucraineini, bulgari, sârbi) sau
unguri.
Dintre explicaţiile date acestei situaţii amintim două:
 191

a) urmările negative ale valurilor de populaţii

migratoare, care au făcut imposibilă revitalizarea
centrelor urbane, fără de care nu era cu putinţă
concentrarea şi organizarea puterii politice.
b) Consolidarea, cu sprijimul Bisericii catolice, a puterii
regatului Ungariei, interesat în expansiune spre
răsărit şi sud.
Indubitabil, în lipsa invaziei maghiare în Transilvania,
voievodatele din această zonă ar fi constituit primul stat
românesc căci aici se afla o mare concentrare de cutume
daco-romane, aici s-a păstrat tradiţia statalităţii de tip
roman, aici existau cele mai bune condiţii economice
precum şi o concentrare demografică corespunzătoare.
Faptul că maghiarii, încercând să se organizeze
administrativ în Transilvania au făcut apel la forme şi
denumiri româneşti, că şi-au însuşit mai întâi credinţa
creştin ortodoxă şi apoi pe cea creştin catolică, atestă
preeminenţa românească. Forma de voievodat în accepţiune
românească a dăinuit până în secolul al XVI-lea. Din
documentele cancelariei Ungariei reiese că şi numele multor
slujbaşi ai statului monarhic ungar erau româneşti,
provenind desigur din rândul aristocraţiei locale.
Pluralismul prestatal sub forme şi nume diferite şi
pluralismul statal sub forma celor trei state româneşti
(Transilvania, ca voievodat aflat sub suzeranitate ungară,
Ţara Românească şi Moldova) a fost expresia fărâmiţării
economice şi caracterului exclusiv agrar specific
feudalismului timpuriu. Existenţa a numai trei state
româneşti pe vatra vechii Dacii indică poziţia de
superioritate faţă de alte regiuni ale Europei unde
fărâmiţarea feudală a fost mult mai puternică şi mai
durabilă.
La sud de Carpaţi, din momentul 1330, Basarab apare în
istorie sub o triplă lumină: întemeietor de stat, întemeietor
de dinastie şi cuceritor al independenţei statului.
Ca unificator şi creator de stat Basarab a asigurat
poporului său începuturile unui cadru instituţional
caracterizat prin graniţe, instituţii centrale şi locale, armată
 192

şi legi proprii fără de care orice popor riscă să-şi piardă

identitatea. Încă înainte de a-şi cuceri recunoaşterea
internaţională el a pus sub stăpânirea noului stat acele
teritorii care erau locuite din vechime de români, deci
teritorii etnice: de la Carpaţii Meridionali la Dunăre, de la
Severin la Nistru. A rămas deocamdată înafara statului
teritoriul dintre Dunăre şi Mare, unde formaţiunile prestatale
se aflau în prim proces de coagulare.
Ca întemeietor de dinastie, Basarab a mers pe linia
progresului istoric fiindcă forma dinastică de guvernământ
era atunci cea mai potrivită şi frecventă în Europa şi nu
numai.
Basarab a murit în anul 1352 la Câmpulung, fiind urmat
la tron de fiul său Nicolae Alexandru. Dinastia Basarabilor a
dat Ţării Româneşti mulţi domnitori, conform sistemului
ereditar-electiv.
În Moldova, procesul întemeierii statului a avut o
desfăşurare asemănătoare. Şi aici unificarea s-a realizat sub
spectrul unui pericol extern (tătarii) iar statul s-a aflat la
început sub aceeaşi suzeranitate străină (ungară), iar
românii din Transilvania au participat la formarea statului.
Dar, diferit de Ţara Românească, independenţa a fost
obţinută de alt domnitor decât întemeietorul, prin ruperea
relaţiilor de suzeranitate şi rezistenţa armată. Dragoş a fost
unificatorul, Bogdan a pus temeliile dinastiei şi a cucerit
independenţa.
Situaţia teritorială este asemănătoare: statului lui
Basarab i-a lipsit Dobrogea (unită cu Ţara Românească la
1388, sub Mircea cel Bătrân), iar statului lui Dragoş şi
Bogdan i-a lipsit sudul Moldovei (întregit mai târziu sub
Roman I), precum şi teritorii dintre Prut şi Nistru, ocupate
încă de tătari.
Ambele state româneşti extracarpatice s-au întemeiat
prin unificarea formaţiunilor prestatale şi prin lupta armată
cu oştile regatului Ungariei. N-a lipsit nici componenta
religioasă, deoarece regatul ungar a acţionat contra
schismaticilor ortodocşi.
 193

Întrucât între momentul dispariţiei statului imperial

roman şi momentul apariţiei satului feudal românesc au
trecut peste 1000 de ani, este de înţeles că au existat
deosebiri faţă de procesul formării statelor feudale din
Occident, unde noile structuri s-au subrogat în drepturile
statului roman. Populaţia românească însă, a păstrat peste
vreme nu numai denumiri, cuvinte, noţiuni de drept roman,
ci şi cutume de provenienţă daco-romană.
În general, acest moment de istorie a statului românesc,
confirmă specificul dezvoltării noastre de-a lungul
vremurilor. Formarea statelor semnifică construcţia acelor
condiţii fundamentale fără de care supravieţuirea ca popor
era imposibilă.
CAP. V. - ORGANIZAREA DE STAT
ÎN VOIEVODATUL TRANSILVANIEI
II. ÎN SECOLELE XI-XVI

1. Structura socială, politică şi administrativă;

voievodatul; instituţiile centrale
2. Instituţiile locale – organizarea administrativ-
teritorială
3. Pluralitatea normelor juridice privind persoanele şi
bunurile
4. Organizarea judecătorească în perioada
Voievodatului

1. Structura socială, politică şi administrativă;

voievodatul; instituţiile centrale
Structura politică şi administrativă a Transilvaniei în evul
mediu s-a constituit şi a evoluat, în bună măsură, în raport
cu viaţa economică, cu ierarhia socială, cu poziţia acestui
teritoriu faţă de statele vecine.
Principala ramură a economiei a fost agricultura, la fel
ca în celelalte două ţări româneşti, dar, spre deosebire de
acestea, aici meşteşugurile, comerţul şi viaţa urbană au
avut un loc mult mai important. Îndeosebi oraşele locuite de
 194

saşi, Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara, Mediaş s-au

constituit ca centre de producţie meşteşugărească în stare
de alimenteze cu unelte, arme, produse specifice nu numai
Transilvania ca atare, ci şi celelalte două ţări româneşti. De
altfel, s-a constatat că reţeaua de drumuri din Transilvania
feudală era orientată spre sud-est prin cele 16 trecători din
Carpaţi, împrejurare de mare importanţă în menţinerea
unităţii economice a teritoriilor locuite de români.
Ierarhia socială s-a cristalizat în Transilvania înainte de
sosirea primelor grupuri de unguri, în secolul al X-lea. În
documentele cancelariei maghiare sunt menţionaţi cnezi,
voievozi şi juzi; ei erau grupaţi în marea nobilime şi mica
nobilime. Odată cu pătrunderea ungară, capii militari ai
cuceritorilor au primit privilegii din partea regatului ungar
intrând în conflict cu nobilii români (boierii) atât pe plan
economic – pentru stăpânirea pământurilor – cât şi pe plan
confesional – unii fiind catolici, alţii ortodocşi. Beneficiind de
sprijinul aparatului de stat regal, nobilii unguri au acţionat
pentru anihilarea marii nobilimi româneşti. Dacă în Dieta din
anul 1291 nobilii români sunt menţionaţi alături de nobilii
maghiari, la fel în Dieta din anul 1355, după aceea ei nu mai
apar. În anul 1366 regele Ladislau a condiţionat
recunoaşterea calităţii de nobil de apartenenţa persoanei
respective la catolicism. Din motive economice şi sociale,
mulţi nobili români au acceptat condiţia.
În schimb, multe elemente ale micii nobilimi româneşti,
mult mai numeroase, şi-au păstrat credinţa şi statutul. Unii
din cei care s-au distins în lupte, mai ales împotriva turcilor,
au fost înnobilaţi de către regii unguri, au primit funcţii în
aparatul de stat, rezultatul fiind trecerea în rândurile
nobilimii maghiare. Între cazurile cunoscute îl menţionăm pe
cel al lui Iancu de Hunedoara, al cărui părinte a primit în
anul 1409 castelul şi domeniul Hunedoarei. Iancu a devenit
voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei şi mare
comandant de oşti, urmaşul său, Matei Corvin, a fost unul
din cei mai mari regi ai Ungariei, iar Nicolaus Olahus, din
aceeaşi familie a fost unul din marii cărturari europeni ai
evului mediu.
 195

Marea nobilime maghiară, în cvasimajoritate era

formată din baroni şi conţi (numiţi şi magnaţi sau nemeşi)
posesori de mari domenii, castele, curţi fortificate. Unii
beneficiau de imunităţi, ca şi mănăstirile catolice. Instituţia
imunităţii consta în dreptul nobilului de a exercita pe
domeniul său prerogativele administrative, fiscale şi
judiciare ale statului, putând interzice reprezentanţilor
statului intrarea pe domenii; totodată ţăranii dependenţi de
pe domeniul respectiv erau scutiţi de dări şi alte obligaţii
către stat. În schimb nobilul respectiv trebuia să fie
credincios regelui în virtutea dreptului acestuia de
“dominium eminens” (de stăpân superior al întregului
teritoriu al ţării), sub forma relaţiei de suzeranitate –
vasalitate.
Tot din rândurile marii nobilimi făceau parte şi marii
prelaţi ai Bisericii catolice – nobilimea ecleziastică.
Mica nobilime era formată din acei nobili care având
putere economică şi titluri inferioare, se aflau în dependenţă
de marii nobili. Intrau în această categorie acele persoane
care fuseseră înnobilate de regii Ungariei pentru fapte de
arme, servicii militare, precum şi comandanţii secuilor şi
voievozii români conducători de ţări, cnezii români
conducători de uniuni de obşti săteşti. Şi ei exercitau unele
prerogative ale statului pe pământul lor.
Cnezii se clasificau în două categorii: cnezii obişnuiţi
(“communis kenezis”) şi cnezii confirmaţi de rege, aceştia
din urmă având dreptul cnezial ereditar.
Toţi nobilii beneficiau de anumite privilegii în raport cu
celelalte stări sociale. Felul şi cuantumul lor erau diferite de
la o regiune la alta.
Categoria socială a ţăranilor liberi era formată din
stăpâni de pământ, membrii ai obştilor săteşti. Se
confundau adesea cu cnezii. Ei nu aveau obligaţii decât
către stat şi Biserică.
Cea mai mare parte a ţăranilor (numiţi rustici,
iobagiones, coloni, vîlani, jeleri) erau dependenţi, adică
aveau în folosinţă (cu excepţia jelerilor) un lot de pământ
din domeniul unui nobil pe care îl lucrau cu uneltele şi
 196

animalele lor însuşindu-şi recolta şi produsele obţinute cu

excepţia a 10% dijma (uneori 9% nona) plătită nobilului
pentru folosinţa pământului. În plus, aveau obligaţia de a
face clacă pe domeniu, de a munci rezerva feudală (parte a
domeniului, aflat exclusiv în exploatarea nobilului), de a
plăti anumite taxe, de a executa anumite munci pentru
aprovizionarea nobilului, pentru drumuri, păduri etc., de a
face daruri cu anumite prilejuri.
Polarizarea socială s-a accentuat şi în rândurile
populaţiilor colonizate precum secuii. Aceştia s-au
diferenţiat în pături deosebite: fruntaşii (seniores, primores),
călăreţii (primipli) şi poporul de rând (pixidarii). Saşii aşezaţi
mai ales în oraşe şi cetăţi organizate după dreptul saxon în
“Universitatis saxorum” au evitat în mare măsură
diferenţierea adâncă între fruntaşi şi cei de rând. Ţăranii saşi
având pământuri în scaunele săseşti şi-au păstrat libertatea,
dar cei aflători în comitate au căzut în iobăgie ca şi ţăranii
români sau maghiari dealtfel.
Din punct de vedere documentar, voievodatul, ca formă
de organizare politică-administrativă a Transilvaniei a
cuprins perioada (1176-1541). Numirea unui Leustachius
(Eustatie) Leustachius woywoda Transilvanie atestă
prestigiul pe care-l avea atunci instituţia autohtonă
românească, a voievodatului, care de altfel îşi continuă
evoluţia istorică şi sub formă locală, alături de ţări şi
cnezate.
Din această realitate rezultă şi statutul de autonomie al
ţărilor, cnezatelor româneşti, scaunelor secuieşti, scaunelor
şi districtelor săseşti în raport cu voievodatul Transilvaniei.
În a doua jumătate a sec. XIII caracterul formal al relaţiilor
de suzeranitate-vasalitate al voievozilor Transilvaniei cu
regii Ungariei era atât de clar acceptat de ambele părţi încât
la un moment dat între voievodul Ştefan şi regele Bela al IV-
lea s-a putut încheia un tratat de pace după uzanţele
internaţionale ale vremii. Voievozi precum Ştefan cel Tânăr,
Ladislau, (Vladislav) Borş, Roland Borş, Ladislau Kan
considerau Transilvania ca un “regnum” deosebit de
“regnum Hungariae”. Un semn al acestei situaţii specifice a
 197

fost şi faptul că demnitatea de voievod a devenit un timp

ereditară (voievozii familiei Lackfi, ai familiei Cseki).
Dreptul formal de a numi pe voievodul Transilvaniei l-a
avut regele, ca suzeran. Voievodul cumula şi exercita puteri
administrative, judecătoreşti şi militare, neavând însă o
competenţă teritorială deplină. Împrejurările care îi limitau
competenţa au fost: autonomia comitatelor, autonomia
scaunelor secuieşti şi săseşti, privilegiile Bisericii catolice,
atribuţiile regelui Ungariei. Autoritatea sa era recunoscută
numai pe teritoriul a 7 comitate: Solnocul interior, Dăbâca,
Cluj, Turda, Târnava, Alba, Hunedoara. În interiorul acestora
erau exceptate autorităţii sale, prin privilegii regale,
aşezările orăşeneşti din jurul ocnelor de sare şi a minelor,
oraşul Cluj, moşiile episcopului de Cluj şi ale mănăstirii Cluj-
Mănăştur.
Nu intrau sub jurisdicţia sa comitatele apusene Solnocul
de mijloc, Solnocul Exterior, Satu Mare, Covasna, Bihor,
Zarand, Arad, Maramureşul, cele din Banat, scaunele
secuieşti şi săseşti, ţările româneşti şi domeniile oferite
domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei. Din secolul XIV
voievozii Transilvaniei au diluat autonomia secuilor,
devenind comiţi ai acestora.
În exercitarea atribuţiilor sale voievodul se sprijinea pe
un aparat administrativ-politic format din vicevoievod (numit
de el însuşi), notarul voievodal (şef al cancelariei), judele
curţii voievodale şi comiţii comitatelor.
Practic, voievodul uza de următoarele prerogative:
a) dreptul de a comanda armata recrutată în voievodat;
b) dreptul de a convoca şi conduce lucrările
congregaţiilor generale;
c) dreptul de a reprezenta regele Ungariei şi a
administra averile din voievodat ale acestuia
(reţinând 1/3 din venituri);
d) drepturi jurisdicţionale.
Instituţiile centrale configurate înafara autorităţii directe
a voievodului au fost: 1) adunarea generală a nobililor;
2) congregaţiile generale.
 198

Prima instituţie este amintită mai întâi la anul 1288; era

organizată similar cu Dieta Ungariei. Membrii ei se întruneau
periodic, dar şi la nevoie, având îndeosebi atribuţii
judecătoreşti. Exprima interesele nobilimii maghiare, ale
stărilor superioare ale celorlalte naţiuni inclusiv ale
românilor după cum arată documente din 1291 şi 1355
menţionate mai sus. Politica antiromânească legiferată prin
diplomele regale din 1366 a dus la diminuarea rândurilor
nobilimii româneşti şi apoi la eliminarea românilor din
această instituţie încă la începutul secolului al XIV-lea.
A doua instituţie din care românii nu mai fac parte, a
căpătat formă plenară după încheierea alianţei celor trei
naţiuni în Unio Trium Nationum (unguri, saşi, secui) la 1437,
din instituţiile mai vechi ale adunărilor obşteşti, având mai
ales atribuţii economice, administrative, judiciare.
Adunările reprezentanţilor naţiunilor privilegiate purtau
titlul de Dieta Congregatio generalis, trium partium. Între
altele această structură aviza acele acte legislative ale
Dietei Ungariei care puteau fi aplicate în Transilvania. Uneori
aceste adunări se întruneau separat pe naţiuni: secuii la
Odorhei, saşii la Sibiu dar numai cei care locuiau în scaunele
sau districtele respective.
Un exemplu de act legislativ adoptat de congregaţiile
generale este hotărârea din 1514 prin care rusticii (ţăranii
dependenţi) au fost aduşi la veşnică aservire, fără dreptul
de strămutare.

2. Instituţiile locale – organizarea administrativ-

teritorială
Românii, cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, şi-au
păstrat în mare măsură formele lor de organizare,
cnezatele şi voievodatele. Au apărut însă şi forme noi –
districtele care cuprindeau un număr de cnezate şi
voievodate, conduse de cnezi, voievozi şi juzi. Cele mai
multe districte au fiinţat în regiunile de margine ale
Transilvaniei, flancate de cetăţi regale faţă de care
aveau autonomie. Atunci când astfel de cetăţi au fost
trecute în posesia unor feudali, districtele respective au
 199

fost atribuite acelora, menţinându-şi însă organizarea şi

legea internă românească.
Primul district amintit în documente este cel al
Făgăraşului, numit şi Terra Balchorum sau Terra Fugaras
– ţara românilor, la anul 1222; apoi ţara Haţegului,
numită district la 1360; districtele cetăţilor Hunedoara,
Deva; districtele din Banat (Almaj, Sebeş, Lugoj,
Mehadia). La Sebeş se afla forul principal de judecată al
acestora. Alte districte sunt mentionate în Zarand, Bihor,
Satu Mare, Cluj, Dăbâca.
Cea mai reprezentativă formă de organizare teritorială a
românilor a fost voeivodatul Maramureşului, numit iniţial
Ţară, apoi din 1326 district şi comitat, această ultimă
denumire semnificând tendinţa regalităţii ungare de a-i
subordona pe români, mai ales după plecarea
voievodului Bogdan în Moldova. Totuşi în secolul al XIV-
lea conducerea comitatului era formată din români,
drept cale de subordonare a voievodatului care, după un
timp, a şi dispărut ca structură. Autonomia locuitorilor s-
a păstrat însă, ca şi în Banat.
Interesele stăpânirii feudale ungureşti au fost
reprezentate pe planul administraţiei locale de comitate.
La început acestea erau organizate în jurul cetăţilor şi
domeniilor regale, fiind conduse de comiţi numiţi de
rege, apoi de voievodul Transilvaniei. Comitele era
ajutat de un vicecomite şi de un număr de 24 juzi ai
nobililor, aleşi de nobilii din comitat. Vicecomitele şi juzii
îl asistau pe comite în conducerea lucrărilor adunărilor
nobiliare şi tot ei formau scaunul de judecată al
comitatului.
Secuii, aşezaţi de regalitatea ungară într-un teritoriu
locuit de români au primit, de la venirea lor, privilegii
inclusiv în organizarea administrativă în schimbul
datoriei de a apăra graniţa de răsărit a voievodatului.
Teritoriul a fost împărţit în ţări şi districte, după modelul
românesc, apoi din secolul XIV în sedes (scaune).
Termenul de scaun se referă la scaunul de judecată
 200

(sedes judiciaria), folosit atât în dreptul canonic, cât şi în

dreptul laic medieval.
Au existat scaune secuieşti, cel de la Odorhei având rol
central în cadrul “Universitatis sicularum”. Fiecare scaun
era condus de un căpitan şi un jude. Căpitanul avea
prerogative militare, administrative şi judecătoreşti.
Judele exercita funcţia de conducător al forului de
judecată al scaunului, asistat de 12 juraţi asesori.
Cei doi conducători au fost la început aleşi, apoi şi-au
păstrat funcţiile în familii, prin transmitere ereditară,
într-un sistem de rotaţie.
Din secolul al XIII-lea apare funcţia de comite al secuilor,
numit şi revocat de rege din rândurile marii nobilimi
maghiare.
Saşii aşezaţi în Transilvania conform diplomei emise de
Andrei al II-lea în 1224, s-au organizat în scaune, entităţi
care grupau mai multe localităţi. Sediul fiecărui scaun se
afla în oraşul cel mai important de pe teritoriul
respectiv, încât numele scaunului era numele oraşului:
Sibiu, Sebeş, Ciucu, Rupea, Sighişoara, Orăştie, Nocrich
şi Miercurea.
Scaunul era condus de un jude regal, iar toate scaunele
de comitele Sibiului, supus autorităţii voievodului
Transilvaniei. Din secolul al XV-lea comitele Sibiului este
ales de “Universitatis Saxorum”, care reprezenta
întreaga populaţie săsească şi putea legifera pentru
întreg teritoriul săsesc.
Localităţi importante precum Braşov şi Bistriţa au fost
organizate ca districte, având acelaşi grad de
autonomie. Şi aici puterea centrală a regalităţii ungare
era reprezentată de un jude regal sau un comite (în
cazul Braşovului comitele secuilor). Pentru pricinile
obişnuite locuitorii districtului apelau la judele oraşului,
ales de ei.
Dată fiind dezvoltarea urbană mai accentuată, în
Transilvania oraşele au dispus de o autonomie
recunoscută de puterea centrală prin privilegii scrise. De
pildă ele aveau dreptul de autoconducere şi dreptul de a
 201

avea proprie jurisdicţie, înafara celei a voievodului sau

comitelui, dreptul de a organiza târguri.
De regulă oraşele erau conduse de un sfat sau consiliu,
în frunte cu un jude. Acest organ era compus din 12
juraţi aleşi dintre persoanele cele mai influente, mai
respectate, pe termen de un an. Judele avea şi
autoritatea de burgmeister ales (magister civium) şi pe
aceea de administrator al patrimoniului oraşului.
Amploarea producţiei meşteşugăreşti, sporirea
numărului de meseriaşi şi negustori, afirmarea breslelor
a impus modificări în conducerea oraşelor în sensul
scăderii rolului autorităţii centrale şi creşterea rolului
orăşenilor. Din secolul al XV-lea se constituie
centumviratul – consiliul de 100 de bărbaţi care alegeau
pe jude, pe juraţi, repartizau dările, participau la
administrarea oraşului.
În oraşele episcopale situaţia era diferită. Autonomia lor
era mult mai limitată datorită autorităţii episcopilor sau
a capitlurilor mănăstirilor din oraş.
Atributele organelor orăşeneşti erau de ordin
administrativ şi judecătoresc: supravegherea producţiei
meşteşugăreşti, controlul circulaţiei băneşti, încasarea
impozitelor, controlul mijloacelor de măsurare şi
cântărire, apărarea oraşului, paza etc.
În raport cu puterea centrală, oraşele au fost obligate să
susţină echiparea trupelor regale, să recruteze un
număr de soldaţi, să se îngrijească de construcţiile
defensive, să livreze la nevoie anumite cantităţi de
mărfuri.

3. Pluralitatea normelor juridice privind

persoanele şi bunurile
Prin noţiunea de persoană se înţelege fie omul privit ca
subiect de drepturi şi obligaţi (persoana fizică) fie
asociaţia de persoane sau funcţia având patrimoniu
propriu, drepturi şi obligaţii distincte de ale membrilor
săi (persoana juridică).
 202

În practica juridică a evului mediu pentru noţiunea de

“persoană” s-a folosit fie cuvântul “om-oameni” fie
“obraz-obrazele”. Calitatea persoanei de subiect de
drepturi şi obligaţii începea în momentul naşterii şi se
încheia fie prin deces, fie prin dovedirea morţii ce fusese
prezumată. Persoana se identifica prin nume şi domciliu.
Capacitatea de a avea şi exercita drepturi era
recunoscută tuturor persoanelor libere, dar în mod
profund inegal, în funcţie de poziţia socială: marii nobili,
înaltul cler, nobilii de rând, clerul inferior, orăşenii,
ţăranii liberi, iobagii, jelerii şi robii. Locul deţinut în
ierarhia socială determina drepturile, privilegiile,
libertăţile şi obligaţiile persoanelor.
Cele mai multe şi mai largi drepturi economice,
patrimoniale, sociale, politice etc., le aveau nobilii.
Diplome regale, Tripartitul lui Werboczi, Aprobatae
Constitutiones, Compilatae Constitutiones au stabilit
garanţiile asupra statutului său social. În Tripartitul lui
Werboczi sunt menţionate patru drepturi privilegiate ale
nobililor:
- a nu fi arestaţi fără citare şi condamnare prin
judecată prealabilă;
- a nu fi supuşi decât puterii regelui legitim încoronat;
acesta nu-l poate tulbura în persoană sau avere decât
pe cale legală, prin judecată şi cu ascultarea sa ca
parte învinovăţită;
- a fi scutiţi de dări, de vămi, de slujbe iobăgeşti, având
numai datoria serviciului militar în vederea apărării
ţării;
- dreptul de a opune rezistenţă faţă de orice rege sau
principe care nu ar respecta prevederile Bulei de Aur.
Calitatea juridică de nobil se dobândea prin naştere
legitimă din tată nobil sau din mamă nobilă, prin adopţie
de către un nobil (cu acceptul regelui), prin înnobilare de
către rege pe calea înzestrării cu un bun imobiliar sau
prin diplomă de înnobilare care să ateste înscrierea în
rândurile nobilimii fără înzestrare.
 203

O categorie aparte a nobilimii o forma clerul înalt catolic

şi cel aparţinând religiilor recepte, după 1543, reformat,
evanghelic, unitarian. Membrii clerului cumulau
privilegiile recunoscute nobililor laici cu altele, specifice,
de pildă: dreptul de a nu fi supuşi pedepsei capitale (cu
excepţia cazurilor de lezmajestate, omor şi tâlhărie cu
premeditare) erau judecaţi de forurile ecleziastice (cu
excepţia proceselor pentru bunuri imobilare); jurământul
unui prelat valora cât jurământul a zece nobili.
Starea juridică a persoanelor din rândurile orăşenimii
depindea de categoria cărora aparţineau: patricieni sau
plebei. Caracteristica generală a orăşenimii era starea
de libertate. Orice iobag plecat de pe un domeniu care
locuia un an şi o zi într-un oraş devenea un om liber.
Patrician sau nu, orăşanul nu putea fi arestat fără
judecată, era scutit de încartiruiri, rabate pe vămi
pentru bunurile proprii, avea dreptul de a poseda
imobile, de a dispune de ele prin acte între vii sau
testamente, puteau încheia contracte în faţa
autorităţilor din oraşul respectiv.
Dezvoltarea tot mai pronunţată a meşteşugurilor şi
comerţului a determinat modificarea structurii sociale în
sensul ridicării unui patriciat burghez în locul celui iniţial
semiagrar. Acest fapt s-a tradus pe plan juridic prin
preluarea tuturor funcţiilor administrative şi judiciare de
către noua categorie.
Ţăranii liberi au beneficiat de dreptul de proprietate nu
numai asupra bunurilor mobile (nesemnificative în acea
epocă) cât şi asupra bunurilor imobile. Ca urmare
puteau încheia contracte de vânzare, cumpărare, de
schimb, de zălogire, cu privire la acestea. În faţa
instanţei de judecată jurământul unui ţăran liber valora
1 florin. În cadrul procedurii judiciare puteau participa ca
parte, ca martor sau ca asesori în instanţele locale. În
schimb, nu puteau deţine funcţii politice sau
administrative în administraţia centrală. Pe plan local
puteau ocupa funcţii de juzi, juraţi, pădurari, numai în
localitatea de baştină.
 204

Iobagii – ţăranii dependenţi cu statutul personal faţă de

nobilii pe al căror pământ trăiau – nu puteau exercita
aproape nici un drept recunoscut expres, dar aveau o
multitudine de obligaţii. Izvorul economic juridic al
acestei stări de fapt consta în faptul că ei nu erau
proprietari de pământ, având în folosinţă un lot, pentru
care plăteau în produse (dijma, nona), în bani şi mai ales
în muncă (claca). Evident nu puteau ocupa nici un fel de
funcţii politice sau administrative în stat, ci doar pe
domeniul respectiv, prin atribuire de către nobil. În
Transilvania se clasificau în trei categorii: cei cu mai
mult de ¼ de sesie; cei cu mai puţin de ¼ sesie sau fără
sesie dar cu casă (jeleri cu casă); cei fără sesie şi fără
casă. Până la adoptarea Tripartitului lui Werboczi aveau
dreptul de strămutare de pe un domeniu pe altul, apoi
acest drept a fost abolit. Şi-au păstrat tot timpul dreptul
de proprietate asupra bunurilor mobile (unelte,
animale), precum şi dreptul de moştenire.
În faţa instanţelor jurământul lor valora 1 florin sau 100
de dinari. Nu puteau chema în judecată pe nobil.
În marea lor majoritate iobagii au fost români, mult mai
puţin maghiari.
Robii nu aveau drepturi, fiind consideraţi lucruri imobile.
În consecinţă urmau regimul imobilelor, fiind vânduţi
donaţi sau chiar ucişi (în cazul uciderii unui rob al altui
stăpân, autorul omorului putea fi obligat să plătească o
despăgubire). Unii robi au avut în stăpânire case sau
animale, fiind însă obligaţi la anumite plăţi către
stăpânul pământului. Începând cu secolul al XIV-lea
această categorie a dispărut.

4. Organizarea judecătorească
Ceea ce înţelegem astăzi prin termenul “justiţie” se
numea în evul mediu “drept”, “dreptate”, “judecată”,
“căutarea dreptăţii”. Principiile fundamentale ale
organizării judecătoreşti au fost comune ţărilor române,
într-o mare măsură şi spaţiului european în general;
separarea pe stări (fiecare stare socială având propriile
 205

drepturi şi obligaţii). Confuzia jurisdicţiei civile cu cea

penală, confuzia puterilor în stat (un exponent al puterii
de stat exercitând atribuţii din domenii diferite),
venalitatea, inexistenţa autorităţii lucrului judecat,
existenţa mai multor grade de jurisdicţie.
Compunerea etnică a Transilvaniei, prezenţa unei
masive populaţii româneşti, colonizarea unor populaţii
alogene au condus la existenţa a două tipuri de
instanţe: instanţele de judecată specifice ale populaţiilor
şi instanţele statului feudal faţă de care Transilvania s-a
aflat în stare de vasalitate. În plus este de menţionat
existenţa paralelă a instanţelor laice şi cele ecleziastice.
Parcurgerea unei proceduri în cadrul unui sistem de
jurisdicţie nu îngrădea cu nimic parcurgerea procedurii
şi în alt sistem. Românii de pildă au avut de-a face atât
cu forurile de judecată proprii (având la temelie jus
valachicum) cât şi cu forurile de judecată ale statului.
În perioada pe care o avem în vedere au fost atestate
următoarele instanţe:
a) instanţele de pe domenii: în faţa feudalului laic sau
bisericesc se judecau pricinile ivite în rândurile
supuşilor de pe domeniul respectiv. Competenţa
acestor instanţe era redusă sau extinsă după cum
nobilului respectiv îi fusese acordat sau nu de către
rege dreptul polaşului (jus gladii), adică dreptul de a
judeca şi în cauze penale grave şi de a aplica, dacă se
considera necesar, pedeapsa cu moartea.
b) instanţele comitatense: aveau dreptul de a judeca
apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în
instanţele domeniale, precum şi cauzele dintre nobili,
dintre nobili şi ceilalţi până la o anumită valoare;
c) instanţele orăşeneşti erau constituite din organele
alese în fiecare an de locuitori – judele şi juraţii.
Aveau competenţă atât civilă cât şi penală;
d) instanţele ecleziastice având competenţă specială
asupra clericilor (şi numai în speţe legate de o taină
bisericească pe laici). Până la anul 1543 astfel de
instanţe a avut numai Biserica catolică
 206

(arhidiaconală, episcopală, arhiepiscopală) cu

posibilitatea apelului la scaunul papal;
e) instanţa voievodală, reprezentată de voievod sau
vicevoievod, judeca apelurile împotriva hotărârilor
instanţelor comitatense în cauze în care erau implicaţi
nobili şi nenobili cu excepţia clericilor şi persoanelor
scoase de sub jurisdicţia voievodală prin privilegiu
regal.
Înafara acestora au funcţionat şi instanţe cu caracter
special aparţinând românilor, saşilor şi secuilor.
Prezenţa acestora se justifica fie prin puterea tradiţiei (la
români, ca cea mai veche şi numeroasă populaţie) fie
prin puterea privilegiilor regale oferite în momentul
colonizării şi ulterior.
În general s-au numit scaune de judecată. La români
erau formate din cneji (uneori şi preoţi, ţărani liberi),
prezidate de voievodul local. De pildă în districtul Haţeg
scaunul de judecată era format din 12 cneji, şase preoţi,
şase români de rând ca juraţi asesori. În Maramureş sau
Bihor compunerea organului judiciar era oarecum
diferită, conform cutumei.
Saşii au avut instanţe scaunale similare, celor din
comitatele regale compuse din juraţi asesori şi un jude;
uneori şi adunarea generală a saşilor exercita atrbuţii de
judecată. Hotărârea pronunţată aici nu putea fi apelată
nici la voievodul Transilvaniei, ci direct la regele
Ungariei.
Organizarea judecătorească la secui a fost
asemănătoare cu cea a saşilor.

CAP. VI. - ORGANIZAREA DE STAT

A ŢĂRII ROMÂNEŞTI ŞI MOLDOVEI
ÎN PERIOADA FEUDALISMULUI DEZVOLTAT

1. Instituţia Domniei
2. Constituirea şi evoluţia sistemului electiv-ereditar
 207

3. Organele centrale ale statului

4. Organizarea administrativ-teritorială

1. Instituţia Domniei
Constituirea statelor feudale româneşti Ţara
Românească şi Moldova prin unirea formaţiunilor
prestatale în condiţiile confruntării cu regatul Ungariei s-
a realizat în jurul unei personalităţi, voievodul,
recunoscute într-o nouă calitate – aceea de domn.
Cuvântul este de origine latină, dominus şi semnifică
calitatea de stăpân de teritoriu cu tot ceea ce avea
acesta – fiinţe şi lucruri. Conform concepţiei creştine,
domnul este om, este supus puterii lui Dumnezeu şi ca
urmare el a fost ales de Dumnezeu pentru a domni
asupra supuşilor săi. De aceea titulatura conducătorului
unui stat românesc cuprindea neapărat formula “Io….
Domn şi voevod” în care patricula Io era derivată din
Ioan (cel ales de Dumnezeu), domn adică stăpân,
voievod, adică conducător militar.
Instituţia domniei a avut un rol esenţial în istoria
românilor. Autoritatea domnului se revendică nu atât din
calităţile sale personale, cât din calitatea de dominus, ca
primul proprietar al ţării. În acest sens el avea dreptul de
“dominium eminens” care includea dreptul de a exercita
atribuţii politice, administrative, legislative, judecătoreşti şi
militare.
Faptul că domnul era nu numai investit laic, ci şi uns
religios, cu mir, de către patriarhul Constantinopolului sau
mitropolitul ţării, similar cu împăraţii bizantini, că era
încoronat, că presta jurământ pe Evanghelie arată
caracterul complex şi evoluat al instituţiei Domniei şi explică
totodată amploarea puterii sale. Această putere era
“personală, indivizibilă şi netransmisibilă”.
S-a scris că puterea sa era absolută; există însă
argumente care nu lasă loc unei asemenea intrepretări –
poate doar figurativ. În primul rând activitatea sa legislativă
era limitată de cutume (obiceiul pământului), de pravile, de
 208

precedente; hrisoavele se întocmeau numai cu consensul

sfatului domnesc, la fel actele de politică externă;
capacitatea sa militară era îngrădită de existenţa cetelor
înarmate ale marilor boieri (steagurile); veniturile sale şi
suveranitatea sa pe teritoriul ţării erau limitate prin
existenţa imunităţilor acordate marilor boieri.
În plan politic-administrativ, domnul stabilea liniile
politicii interne, numea dregătorii, emitea monedă, hotăra
asupra încasării dărilor şi efectuării prestaţiior, tutela,
Biserica. Domnul ordona dregătorilor săi să menţină ordinea
internă, să strângă dările, să execute prestările în muncă, să
execute hotărârile judecătoreşti. Tot el stabilea cât să
plătească fiecare comunitate, acorda scutiri de dări.
Activitatea sa legislativă era nolens-valens limitată de
puterea cutumelor, de prestigiul legii laice şi religioase
aflate în uz, dar putea crea norme juridice prin acte între vii
pe care le îmbrăca în autoritatea legii. S-au păstrat multe
hrisoave domneşti în care domul a hotărât într-un fel cu
privire la anume proprietăţi şi a decis ca nimeni în viitor să
nu schimbe voinţa lui. Urmaşii au întărit de regulă hotărârile
luate. Adesea acestea purtau şi acordul Sfatului domnesc şi
al dregătorilor.
Modul de exercitare a puterii legislative a purtat
amprenta bizantină. Legile împărăteşti reprezentau în
secolele XIV – XV cel mai complet şi evoluat model juridic,
însă aplicarea lui necesită şi corelarea cu Legea ţării,
nescrisă.
Şi atribuţiile judecătoreşti se inspirau din aceleaşi surse
– tradiţia bizantină (conform căreia împăratul era judecător
suprem) şi Legea ţării, ambele încoronate cu forţa harului
divin dobândit prin ungere. El putea judeca în ultimă
instanţă pe orice supus şi în orice pricină, putea pronunţa
orice pedeapsă şi ierta pe oricine, putea da învăţătură altor
instanţe cum să judece. În unele procese de hotărnicire se
implica personal trasând pe teren hotarele unei proprietăţi.
În procesele de “hiclenie” (trădare) domnul putea judeca
singur, fără Sfatul domnesc, fără procedură de judecată şi
 209

fără să prezinte dovezi, fapt care provoca tensiuni în

rândurile boierimii.
Adesea atribuţiile judecătoreşti erau exercitate în
funcţie de nevoi politice sau diplomatice, pentru a asigura
sporirea prestigiului domnului sau pentru a preveni
comploturi, frământări, dezbinări. În primul caz, domnul
exercita cu largheţe dreptul de graţiere, în al doilea
condamna cu mare asprime pentru a introduce teama.
Domnul avea prerogative şi în raport cu Biserica. El
confirma pe mitropolit, episcopi, egumeni, putea intra în
altar, reglementa în domeniul organizării Bisericii, decidea în
privinţa înfiinţării de mitropolii, episcopii, mănănstiri,
reglementa competenţa de judecată a organelor bisericeşti,
reglementa activitatea cultelor străine din ţară.
În anumite cazuri, prerogativele Domnului nu puteau fi
exercitate:
a) când domnul era minor sau dement
b) când domnul lipsea din ţară
c) când tronul era vacant.
Locul său era luat de locţiitori domneşti care exercitau
temporar puterea domnească; purtau denumiri diferite:
ispravnic de scaun, caimacam (din secolul XVII), locţiitor de
încredere. Ei apărau scaunul domnesc împotriva uzurpării,
preluau visteria, strângeau dările.
Veniturile domniei ca instituţie se confundau cu
veniturile domnului în funcţie. Cele de sorginte personală
proveneau din satele aflate în proprietatea proprie, din
muncile locuitorilor acestora, din dările la care erau obligaţi
ţăranii liberi şi locuitorii târgurilor. Cele ale Domniei
proveneau din darea pe cereale (cobâla sau găleata), vama
sau deseatina, zeciuiala din oi, porci şi stupi, din darea pe
vin.
În secolele XIV-XV dările în produse au avut o pondere
importantă în raport cu birul, plătit în bani, apoi raportul s-a
inversat; birul a devenit cea mai apăsătoare obligaţie pusă
locuitorilor, în folosul vistieriei domneşti.
 210

2. Constituirea şi evoluţia sistemului electiv-

ereditar
Modul cum se efectua succesiunea la tron a marcat
puternic evoluţia vieţii politice şi a instituţiilor în ţările
române. Din vremea primilor domnitori s-a statornicit
obişnuinţa unei duble reguli: alegerea şi transmiterea
ereditară a puterii. Basarab a fost ales prin acceptarea sa ca
prim voevod în vremea unificării voievodatelor, apoi el şi-a
lăsat urmaş ereditar. Bogdan a fost acceptat în Moldova în
1359. Ambii domnitori au creat familii domneşti, cu voia
marii boierimi, care şi-a păstrat dreptul de preferinţă între
membrii familiei domnitoare faţă de fiii legitimi sau naturali,
faţă de fraţii domnului anterior. A apărut noţiunea de “os
domnesc” prin care sfera candidaţilor la domnie s-a mărit
consdierabil. Aceasta a fost o cauză majoră de instabilitate
chiar dacă restricţiile impuse în calea alegerii au fost bine
stabilite. Astfel viitorul domn trebuia să fie român, creştin
ortodox, să fie integru din punct de vedere fizic, să nu fie
însemnat (căci ar fi semnificat că nu este dorit de
Dumnezeu).
Lipsa de certitudine în privinţa urmaşului a lăsat un
mare spaţiu de manevră atât pentru pretendenţi, cât şi
pentru boierii din Sfatul domnesc, sau din afara acestuia.
Formarea unor grupuri de interese faţă de perspectiva
urcării la tron a unui candidat sau a altuia a devenit o
practică obişnuită, încât domnul în funcţiune trebuia să fie
mereu atent la evoluţiile de acest fel. Calitatea de “os
domnesc” putea fi revendicată nu numai de fiii Domnului, ci
şi de alte rude. Deaceea Domnul căuta să-şi desemneze
urmaşul încă din timpul vieţii, prin procedura asocierii la
domnie. Exemple în acest sens au fost Basarab cu fiul său
Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail,
Ştefan cel Mare cu fiul său Bogdan. Se practica şi asocierea
fraţilor Domnului.
Nici asocierea, nici alte modalităţi nu asigurau însă
deplin respectarea voinţei Domnului, întrucât unele grupuri
de boieri nu acceptau soluţia. Uneori, asocierea a condus la
o şi mai mare nesiguranţă precum a fost în cazul fiilor lui
 211

Alexandru cel Bun care şi-au împărţit domnia şi teritoriul

Moldovei şi s-au confruntat militar. Consensul marii boerimi
a rămas determinant (până la instaurarea suzeranităţii
otomane) chiar şi în cazul acelor domnitori care s-au
manifestat autoritar. În anul 1476 Vlad Ţepeş, aflat la a treia
domnie, a cerut recunoaşterea fiecărui mare boier şi totuşi a
sfârşit tragic într-un complot boieresc.
Practic la alegerea Domnului dintr-un grup de
pretendenţi “de os domnesc” participau atât boierii mari cât
şi cei mici, de asemenea slujbaşii Curţii domneşti.
Sistemul electiv-ereditar a fost treptat părăsit din
secolul XVI, când se constată urcarea la tron a unor mari
boieri care nu aveau calitatea de os domnesc. Aceştia, o
dată ajunşi Domni, n-au ezitat însă să beneficieze de
prestigiul calităţii respective, punând temelii unor familii
care au revendicat apoi drepturi de “os domnesc”. Este
cazul Movileştilor (de la sfârşitul secolului XVI) şi a
Cantacuzinilor. Ingerinţele Porţii Otomane au accentuat
acest curs, introducând regula confirmării în domnie la trei
ani, în locul tradiţiei domniei pe viaţă.

3. Organele centrale ale statului

Organul central de cea mai mare însemnătate în statul
feudal românesc a fost Sfatul domnesc. Expresia care îl
desemnează pentru prima dată este înscrisă într-un
document din 1400: “sfatul boierilor mari şi credincioşi”.
Sfatul a apărut însă mai devreme, credem că chiar în
momentul unificării formaţiilor prestatale, fiindcă nu putea fi
concepută colaborarea conducătorilor acestora fără
asigurarea participării lor la conducerea statului nou creat.
Din secolul al XVIII-lea s-a folosit termenul turcesc “divan
domnesc”. Membrii sfatului purtau denumirea de boieri,
dregători, jupani, sfetnici.
Rolul său general consta în asigurarea participării marii
boerimi la opera de conducere realizată de domn înţelegând
şi controlul activităţii acestuia, precum şi în obţinerea de
către domn a consensului principalelor forţe politice ale ţării
la politica sa.
 212

Compoziţia sfatului domnesc s-a schimbat de la o epocă

la alta. Iniţial, majoritatea boierilor şi membrilor clerului înalt
nu aveau funcţii în stat (dregătorii) pentru ca începând din
secolul al XVI-lea să ajungă la o compunere exclusiv din
dregători. Numărul de membrii a fost fix timp de trei secole
şi anume 12 (din care 4 ai clerului înalt), cifră cu
semnificaţie sacră (12 au fost şi apostolii lui Isus). Influenţa
marilor boeiri din Sfat depinde de averea lor, fapt ce se
constată şi din modul cum erau înscrişi în documentele
elaborate de Sfat.
Dregătorii membrii ai Sfatului au fost următorii: marele
ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar,
marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele
stolnic, marele postelnic, marele clucer, marele sluger,
marele pitar.
Unele funcţii au dispărut cu timpul, altele au apărut,
îndeosebi în Moldova, unde şi numărul s-a modificat între 12
şi 53 dregători mari şi mici.
Ca înalţi demnitari ai statului dregătorii îndeplineau în
cadrul Sfatului domnesc şi al Curţii domneşti funcţiile de
conducere esenţiale pe plan administrativ, judiciar şi militar,
astfel:
- Vornicul conducea activitatea slujitorilor Curţii,
asigura paza graniţelor, judeca anumite procese
penale (omuciderea, tâlhăria, furtul, adulterul,
incestul). În Ţara Românească el îşi exercită atribuţiile
numai în Muntenia pentru că în dreapta Oltului ele
aparţineau Banului Olteniei; în Moldova au fost doi
mari vornici: unul al Ţării de Sus, altul al Ţării de Jos.
- Logofătul conducea cancelaria domnească, păstra
marele sigiliu al statului, redacta şi semna
documentele domneşti; în Moldova judeca pricini
privind stăpânirea pământului şi hotărnicirea.
- Spătarul avea atribuţii militare (comandant al
armatei, purtător al spadei Domnului la solemnităţi) şi
atribuţii judecătoreşti fată de subordonaţii săi.
- Vistierul strângea veniturile, păstra banii, ţinea
socotelile veniturilor şi cheltuielilor, judeca pricinile
 213

legate de aşezarea şi perceprea dărilor, conducea un

aparat fiscal central şi local, procura şi păstra
obiectele de lux vestimentar ale domnului.
- Comisul, se îngrijea de caii şi grajdurile domneşti,
însoţea pe domn călare, participa la ceremonii.
- Paharnicul – gusta băutura domnului pentru a
preveni asasinarea lui, aproviziona pivniţele
domneşti, administra viile domneşti, percepea
zeciuiala cuvenită Domnului.
- Stolnicul – se îngrijea de masa Domnului, asigura
aprovizionarea Curţii cu alimente.
- Postelnicul – avea în administrare camerele
Domnului la care avea acces oricând, introducea la
Domn pe trimişii statelor străine.
- Clucerul – aproviziona Curtea cu alimente, strângea
zeciuiala cuvenită Domnului pentru grâu.
- Slugerul – aproviziona Curtea cu carne, încasa unele
dări, administra vitele confiscate.
- Pitarul – asigura pâinea necesară Curţii, administra
carele şi caleştile Domnului.
Dregătorii nu erau plătiţi cu lefuri pentru seviciile lor, ci
primeau danii de sate, pământuri, venituri în natură sau
încasau o parte din dările pe care le executau.
Atributele Sfatului domnesc au fost de natură politică,
judiciară, financiară, bisericească şi militară.
Atributele politice se pot clasifica în: atribuţii politice
interne şi atribuţii politice externe. Membrii Sfatului
informau pe Domn asupra evoluţiilor constatate în
rândurile boierimii, ale orăşenimii, ale populaţiei în
general; îşi exprimau părerea asupra relaţiilor cu alte
state, asupra tratatelor propuse; dacă Domnul contracta
un angajament de vasalitate faţă de un suzeran străin,
membrii Sfatului îl însoţeau şi îndeplineau şi ei ritualul
respectiv.
Atribuţiile judiciare constau în consilierea Domnului
asupra modului cum acesta împărţea dreptatea, căci Sfatul
domnesc nu era organ judiciar. Domnul era interesat să
colaboreze cu Sfatul său în această activitate căci nu putea
 214

cunoaşte toate normele aplicabile în fiecare speţă şi pentru

că decizia sa era astfel cofirmată de un organe de stat
pluripersonal. Legea Ţării chiar prevedea că judecata
Domnului trebuie să se facă împreună cu boierii Divanului.
Decizia luată sau învoiala părţilor era înscrisă în zapise
semnate de Domn sau de membrii Sfatului.
Atribuţiile financiare constau, în primul rând, în
dezbaterea problemelor legate de adunarea dărilor
existente, de aşezarea unor noi dări astfel încât să existe
disponibilităţile necesare achitării datoriilor statului sau
Domnului. Consultarea Sfatului comportă şi un aspect
politic, deoarece membrii acestuia se asociau astfel unor
decizii care, de regulă nu erau bine primite de populaţie. În
anumite cazuri Domnul era nevoit să recurgă la convocarea
Stărilor, prilej cu care Sfatul avea obligaţia de a susţine
proiectul avansat de Domn.
Modul de cheltuire a banilor de către marele vistier nu
era de competenţa Sfatului. Domnul nu dădea socoteală
nimănui.
Atribuţiile bisericeşti era relativ extinse, căci Sfatul era
consultat de Domn în toate problemele importante precum
alegerea mitropolitului, a episcopilor, caterisirea ierarhiilor,
înfiinţarea eparhiilor, mutarea unei mitropolii sau episcopii la
o nouă reşedinţă, numirea egumenilor mănăstirilor
importante.
Atribuţiile militare au fost considerate de toţi domnitorii
ca fiind de cea mai mare însemnătate. Dată fiind miza
conflictelor militare, chiar şi Domni cu recunoscute calităţi în
domeniu au asociat Sfatul planurilor de război, au consultat
pe membrii acestuia, cu atât mai mult cu cât dregătorii cu
sarcini militare făeau parte din Sfat precum marii vornici,
marele spătar, marele hatman. În cunoscutele sale
Învăţături către fiul său Teodosie, Neagoe Basarab, afirma
că, în caz de război, Domnul trebuie să-i aibă pe boieri
alături să se sfătuiască cu ei, dar trebuie să acţioneze cum
va crede el de cuviinţă.
Lucrările Sfatului domnesc se desfăşurau acolo unde se
afla Domnul, de regulă în una din curţile sale, ori de câte ori
 215

era nevoie, căci membrii Sfatului îl urmau pe Domn în toate

deplasările. Când acesta avea de judecat o cauză, la lucrări
participau împricinaţii şi martorii.
Înafara Sfatului domnesc şi a dregătoriilor centrale –
menţionate mai sus – din sfera organelor centrale ale
statului feudal românesc a făcut parte şi Bănia Craiovei,
având atribuţii administrative şi judecătoreşti. Existenţa
acesteia se explică prin caracterul specific al “ţării de peste
Olt”, reflectat în tradiţii formate încă în epoca de început a
daco-romanităţii. Instituţia Băniei n-a semnificat însă
niciodată o distanţare de celălalt teritoriu al Ţării Româneşti
– Muntenia – ci dimpotrivă. Marele Ban a fost considerat
reprezentant al Domnului, locţiitor al său, al doilea demnitar
al Ţării, având capitala sa, Divanul său, venituri proprii. Însă
el a fost întotdeauna numit şi destituit de Domn, de la care
primea porunci.
Atribuţiile Băniei şi ale Divanului său reproduceau în mic
atribuţiile Curţii domneşti şi Sfatului Ţării Româneşti.
Competenţele sale administrative şi judecătoreşti se limitau
la cele cinci judeţe de peste Olt.
Faptul că mulţi domnitori ai Ţării Româneşti au provenit
din Bănia Craiovei, din rândul marilor familii boiereşti oltene
arată locul important al acestei structuri administrativ-
judecătoreşti în istoria românilor.
Un alt organ reprezentativ specific societăţii fuedale a
fost Marea Adunare a Ţării – similară “adunărilor de Stări”
din mai multe state europene. În documente era numită
“sobor”, “sfat de obşte”, “adunare obştească”, “adunare a
toată ţara”. Compoziţia ei nu era atât de cuprinzătoare pe
cât o arată numele, căci nu participau ţăranii dependenţi,
nici ţăranii liberi lipsiţi de semnificativă avere, uneori nici
orăşenii. Se adunau Domnul, Sfatul domnesc, boierii de
toate categoriile, clerul.
Originea instituţiei este veche, de factură internă – de la
adunările obştilor - şi de factură externă – de la modelul
bizantin. Formele sub care a existat au fost diferite. Din
punct de vedere teritorial se disting adunări generale (la
nivelul ţării) sau regionale; din punct de vedere al
 216

compoziţiei au fost adunări lărgite (la care participau toţi

boierii mari şi mici, mazilii, slujitorii, negustorii) şi adunări
restrânse la marea boierime, Domn şi Sfatul domnesc; din
punct de vedere juridic unele au avut caracter deliberativ,
de ale căror hotărâri Domnul urma să ţină seama, altele au
avut caracter consultativ.
În formă deplină sau restrânsă Adunările Ţării au
constituit cea mai reprezentativă şi mai largă formă de
exprimare a voinţei locuitorilor. Din această constatare nu
rezultă însă vreun spor de autoritate în raport cu celelalte
instituţii ale statului, deoarece suveranitatea revenea în
întregime Domnului. Dealtfel numai Domnul hotăra
convocarea lor, componenţa, locul şi data. Numai el era în
măsură să aprecieze dacă şi cum urma a fi aduse la
îndeplinire hotărârile luate.
Prin tradiţie Marea Adunare a Ţării se putea pronunţa
asupra oricărei probleme de stat, administrative, judiciare,
militare, fiscale, bisericeşti, de politică externă. În
numeroase cazuri problemele principale puse înaintea
participanţilor au fost alegerea domnului: ridicarea ţării
împotriva turcilor, judecarea unor pricini între mari boieri.

4. Organizarea administrativ-teritorială
Începuturile împărţirii teritoriului în unităţi
administrative datează de la întemeierea statelor, căci
formaţiunile prestatale care s-au unit erau la rândul lor
compuse din uniuni de obşti aşezate pe văile râurilor, în
jurul unor cetăţi sau fortificaţii, în depresiuni delimitate de
forme de relief. Pe suprafeţele respective funcţionau
propriile reguli de recrutare a forţelor militare, de strângere
a dărilor. Ele se aflau sub autoritatea politică a unor
voievozi, cnezi, juzi.
Ca urmare, statele nou create Ţara Românească şi
Moldova au preluat unităţi teritoriale mai mari sau mai mici,
care au primit în cadrul organizării de stat denumiri şi
atribuţii corespunzătoare: judeţ în Ţara Românească, ţinut în
Moldova, supuse autorităţii centrale. Timp de sute de ani
 217

limitele judeţelor şi ţinuturilor au rămas neschimbate, chiar

dacă suprafeţele lor erau foarte deosebite.
Denumirea de judeţ vine de la judicium – instanţă
judiciară, deci teritoriu aflat în raza unei instanţe. Acest fapt
indică însemnătatea pe care oamenii o acordau activităţii de
împărţire a dreptăţii. Numele judeţelor şi ţinuturilor au fost
preluate de numele apelor şi locurilor geografice.
Primele menţiuni documentare despre judeţ sunt cele
privitoare la Jaleş (1385) şi Vâlcea (1392), iar despre ţinut
cel referitor la Neamţ din 1402. Numărul lor era de 24 în
fiecare stat românesc.
Judeţele erau conduse de judeţi, sau sudeţi, sau vornici,
iar ţinuturile de vornici, starosti sau pârcălabi (aceştia din
urmă erau şi conducătorii cetăţilor).
Atribuţiile căpeteniei judeţului erau următoarele:
strângea dările şi slujbele cuvenite domniei, asigura ordinea
de drept în teritoriu, judeca pricinile dintre locuitorii satelor
libere.
Atribuţiile căpeteniei ţinutului erau de asemeni de ordin
executiv, fiscal, judecătoresc şi militar.
Căpeteniile unităţilor administrative aveau în subordine
vătafi, birari, glabnici, curteni, mai târziu ispravnici.
În secolele XIV-XV domeniile marilor boieri înzestrate cu
imunităţi nu se aflau sub autoritatea administraţiei locale a
judeţului sau ţinutului, întrucât reprezentanţii acesteia nu
aveau voie să-şi exercite atribuţiile acolo. Deci se considera
că făceau parte din judeţe sau ţinuturi numai ţăranii liberi şi
micii boieri.
Din secolul al XVI-lea autoritatea statului în general şi a
organelor locale în special a sporit prin suprapunerea în
teritoriu a unor slujitori domneşti care acţionează în direcţia
întăririi autorităţii centrale în teritoriu.
Târgurile şi oraşele s-au constituit ca unităţi
administrative distincte datorită specificului populaţiei şi
activităţilor desfăşurate acolo. Ele s-au format înainte de
întemeierea statelor, dezvoltându-se treptat deşi starea de
nesiguranţă determinată de războaie, de invaziile turceşti a
fost o frână serioasă.
 218

În raport cu Domnia şi cu ceilalţi subiecţi de drept din

stat, oraşele au dispus de o autonomie relativă, având un
statut juridic propriu, anumite privilegii, organizare proprie.
Unele – precum Câmpulung de Argeş au avut privilegii
confirmate prin hrisov domnesc, fiind scutite de unele dări.
Specifiul vieţii orăşeneşti a condus la apariţia unor norme de
drept proprii “obiceiului târgoveţilor”, având componente
similare dreptului aplicat în unele oraşe străine.
Din punct de vedere administrativ, un oraş era împărţit
în trei zone: vatra (adică centrul urban), hotarul (terenurile
cultivate de orăşeni cu vii, livezi, fâneţe etc), ocolul (satele
aflate sub jurisdicţie orăşenească).
Administraţia oraşului medieval românesc era formată
din două categorii de organe: cele alese de locuitori şi cele
numite de Domn. Obştea oraşului alegea în Ţara
Românească un judeţ, iar în Moldova un şoltuz; fiecare era
ajutat de 12 pârgari aleşi pe un an. Dregătorii numiţi de
Domn erau vornicul de târg, pârcălabul de oraş, starostele,
vameşul. Ei exercitau atribuţiile fiscale, vamale,
judecătoreşti.
Satele erau de două feluri: satele libere, organizate în
obşte şi satele cu ţăranii dependenţi aflate pe domeniile
boiereşti, bisericeşti, mănăstireşti, conduse conform
normelor de drept specifice proprietarului.

CAP. VII - LEGEA ŢĂRII

ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE
III. ÎN EVUL MEDIU

1. Structura socială şi exercitarea dreptului de

proprietate în Ţara Românească şi Moldova
2. Reglementarea relaţiilor personale (persoane,
rudenie, familie, căsătorie, succesiune)
3. Infracţiunile împotriva persoanei şi a proprietăţii;
procedurile de judecată şi probele
 219

1. Structura socială şi exercitarea dreptului de

proprietate în Ţara Românească şi Molodova
Elementul fundamental, definitoriu, al vieţii economice
şi al structurii sociale în evul mediu a fost feudul (marea
proprietate funciară, domeniul). Un feud consta dintr-o
porţiune importantă de teritoriu având, de regulă, terenuri
arabile, păduri, fâneţe, vii, iazuri etc. Din punct de vedere
economic, feudul era împărţit în două părţi: partea destinată
loturilor ţărăneşti (delniţele, sesiile), terenurile agricole
aflate în posesia ţăranilor, vetrelor satelor şi partea numită
rezerva feudală, cuprinzând reşedinţa sa şi a slugilor sale şi
o parte din pământul agricol.
Prima era dată în folosinţa ţăranilor care nu aveau
pământ în proprietate şi care prin aceasta deveneau
dependenţi, fiind obligaţi să plătească dreptul de folosinţă în
produse (dijma), în muncă şi bani. A doua parte era lucrată
în sistemul clăcii de către ţăranii posesori de loturi, cu
uneltele şi animalele lor; recolta revenea în întregime
feudalului.
Întrucât venitul acestuia consta din produsele realizate
pe rezervă plus produsele realizate într-o proporţie de 10%
pe loturile în folosinţă plus renta în bani, taxele şi veniturile
aduse din alte activităţi, ale aceloraşi, rezultă că puterea sa
economică consta, în primul rând, în numărul de sate aflate
pe domeniu. Deaceea în documentele medievale averea
unui boier era comensurată în numărul de sate (familii) nu în
suprafaţă.
Feudalul avea un drept limitat asupra părţii aflate în
posesiunea ţăranilor, dar avea un drept deplin asupra
rezervei. Ţăranii puteau folosi oricum delniţele, le puteau
lăsa moştenire, dar nu le puteau înstrăina, căci deasupra
dreptului lor de posesiune era dreptul de proprietate al
boierului. În consecinţă numai acesta putea dispune de
delniţele rămase fără moştenitori.
Ierarhia funciară era, în mare măsură şi o ierarhie
politică şi militară. Relaţiile dintre membrii clasei feudale se
întemeiau pe diferenţa de putere economică, încât un mare
boier avea calitatea de suzeran în raport cu vasalii săi, cei
 220

care depindeau de el din motive economice, politice şi

militare. La rândul său el depindea, într-o anumită măsură,
de Domn, care avea dreptul general de “dominium
eminens”. În virtutea acestuia, Domnul acorda sau confirma
stăpânirea de moşii boierilor care slujeau la oaste sau în
dregătorii. Cu autorizarea sa se efectuau înstrăinările de
proprietate prin vânzare sau schimbare. Cu prilejul intrării în
posesiune Domnul primea “darea calului”, o răscumpărare
simbolică, care consta în plata de către beneficiarul
privilegiului a unui cal sau a unei sume în bani. El avea şi
dreptul de “prădalică”, adică de a lua în proprietatea sa
moşia al cărei stăpân murise fără moştenitori în linie
bărbătească. În documente, acest drept este amintit în
forma negativă: “şi cine dintre dânşii moare, iar ocinile să fie
ale celor rămaşi, la ei prădalica să nu fie”.
Proprietatea feudală a cunoscut trei forme principale:
proprietatea boierească, proprietatea bisericească –
mănăstirească şi proprietatea domnească.
Proprietatea boierească s-a mai numit “baştină” sau
“ocină”, termeni care semnificau faptul că provenea din
moştenire. Boierul putea dispune liber de ea (s-o schimbe, s-
o doneze, s-o lase moştenire) însă cu autorizarea Domnului.
În evoluţie, acest tip de proprietate s-a caracterizat prin
frecvenţa trecerii dintr-o posesie în alta prin vânzări-
cumpărări şi danii.
Proprietatea bisericească-mănăstirească în schimb a
evoluat într-un singur sens: a sporit şi s-a consolidat
continuu. Datorită daniilor făcute de boieri, de domni, sau de
ţăranii liberi, în câteva secole s-a ajuns ca acest tip de
proprietate să deţină cea mai mare parte a pământului
arabil. Unii donatori au închinat proprietăţile lor, cu zeci de
sate, unor mănăstiri de peste hotare, de la muntele Athos
de pildă.
Proprietatea domnească s-a mărit în anii de
domnie ai unor Domni autoritari, dar s-a restrâns, pe
ansamblul perioadei. Cel puţin una din căile de sporire,
confiscarea de moşii de la boierii condamnaţi pentru
diferite vini, a născut conflicte întinse pe mai multe
 221

generaţii. Averea unui Domn la un moment dat

cuprindea moşiile cu satele sale, braniştele, hotarele
târgurilor şi oraşelor, ocinile confiscate şi moşiile
cumpărate de domnie ca instituţie. Mihai Viteazul avea
129 de sate. Din secolul al XVI-lea când costurile
înzestrării oastei au crescut abrupt ca urmare a
introducerii armelor de foc, unele moşii Domneşti au
fost vândute. Scăderea puterii economice a Domniei a
însemnat erodarea puterii sale militare.
Clasa ţărănimii cuprindea două categorii: ţăranii liberi şi
ţăranii dependenţi.
Categoria ţăranilor liberi s-a restrâns pe măsura trecerii
timpului, deşi obştea sătească s-a dovedit instituţia
economico-socială cea mai rezistentă din istorie. În zonele
de sub munte precum Vrancea, Câmpulung, Gorj, Vâlcea
satele de ţărani liberi formau teritorii compacte, organizate
în obşti. Diferenţierile de avere au permis detaşarea unor
elemente care au intrat in rândurile micii boierimi, dar
fenomenul nu a atins proporţii considerabile încât regiunile
menţionate au rămas înglobate sistemului obştii până în
zorii epocii moderne. Erodarea obştii s-a produs şi prin
procedeul pătrunderii boierilor în obşte, devenind copărtaşi
prin cumpărarea unor terenuri aparţinând unor membrii. În
acest fel ei nu numai că eludau dreptul de protimis, dar
beneficiau de el, caci vecinii doritori sa vândă erau obligaţi
să întrebe dacă nu cumpără înainte de a vinde altora.
Atunci când rudele sau megieşii nu erau anunţaţi de
vânzare şi aceasta avea loc, precum şi atunci cand actul de
vânzare-cumpărare era atacat, ei aveau dreptul de
rascumpărare.
În regiunile de câmpie marile proprietaţi feudale şi-au
întemeiat existenţa pe munca ţăranilor dependenţi. Aceştia
erau numiţi liudi, siromahi, horani, rumâni in Ţara
Românească şi liudi, sused, vecini in Moldova.
Dependenţa de stăpânul feudal (fie el boier, mănăstire
sau Domn) decurgea din faptul că ţăranul avea numai
dreptul de posesie al pământului, în vreme ce feudalul avea
dreptul de proprietate. Dintre cele trei forme ale rentei la
 222

care ţăranul era obligat, (în produse, în bani şi în muncă

numai ultima a suferit modificari dramatice care au condus
la conflicte sociale. Exploatarea rezervei feudale (moşia
propriu-zisa) însemna o succesiune de munci în clacă (arat,
semănat, plivit, secerat, strângerea şi transportarea
recoltei) adică un volum de muncă destul de mare. Câtă
vreme relaţiile bani-marfa au fost reduse şi rezerva feudală
a fost restrânsă. Când însă cererea de mărfuri a crescut,
proprietarii domeniilor au sporit şi ei atât suprafaţa arabilă a
moşiilor (prin defrişări) prin acapararea pământurilor
obştilor), cât şi obligaţia în muncă a ţăranilor.
Proprietatea ţăranilor dependenţi consta în casă,
inventarul acesteia, acareturile, animalele, uneltele,
inventarul agricol moştenite, create de ei sau dobandite prin
alte acte juridice.
În privinţa persoanei sale, ţăranul dependent nu era un
fel de vasal al boierului respectiv, ci un membru al
comunitaţii care, în întregimea ei era aservită acestuia.
În perioada feudală izvoarele dreptului au fost: cutuma
(obicei) şi legea scrisă. În anul 1452 grămăticul Dragomir a
copiat, la Târgovişte, în slavonă, sub titlul “Zaconicul”
legiuirea bizantina “Sintagma lui Matei Vlastares”. În
româneşte primele legiuiri au fost Pravila de ispravă, Pravila
din Codex Negosianus, Nomocanonul lui Ioan Pustincul. Cele
mai importante legiuiri scrise româneşti (pravile) tipărite au
fost “Pravila de la Govora” din 1640, sub Matei Basarab,
“Cartea românească de învaţătură de la pravilele
împărăteşti” din 1646 (din porunca lui Vasile Lupu, aceasta
fiind prima lege laică promulgată oficial şi investită cu
autoritate legală) şi “Îndreptarea legii”, tiparită la Târgovişte
în 1652.
Prin expresia “Legea Ţării” se înţelege totalitatea
regulilor de drept aplicate în statele feudale româneşti şi
răsfrânte atât în actele de stat cât şi în cele particulare. În
Transilvania precum şi în acele teritorii unde trăiau românii
sub autoritate statală străină, acelaşi conţinut este denumit
“Legea românilor”, “Lex Olachorum”, “Jus valachicum”,
“Voloski zokon”. Expresia “obiceiul pământului” se referă la
 223

vechiul drept cutumiar. Pravilele tipărite menţionate mai sus

reflectă numai parţial multitudinea de norme juridice
aplicate în realitate.
În perioada secolelor XIV-XVII proprietatea feudală
boierească având la origine proprietatea cnezială şi
voievodală s-a extins îndeosebi prin moşteniri, donaţii,
uzucapiune, ocupări, defrişări. Pentru acei boieri care au
îndeplinit slujbe apreciate de Domn dania acestuia
(miluirea) era o sursă importantă de sporire a patrimoniului
propriu, dacă Domnul renunţa la aplicarea prădalicii. În
acest caz donaţia putea fi moştenită alături de celelalte
moşii.
Între posibilităţile de extindere se numărau şi preluarea
bunurilor iobagilor decedaţi fără urmaşi sau a celor fugiţi,
înfiinţarea de sate, construirea de mori, vaduri, ateliere
meşteşugăreşti.
Donaţia a fost un mijloc (şi anume principal) de sporire a
proprietăţii şi în cazul domeniilor bisericeşti şi mănăstireşti,
dată fiind dorinţa multor proprietari de pământuri de a fi
pomeniţi în slujbele bisericeşti, de a li se face rugăciuni
după moarte. Legea Ţării a preluat reglementarea existentă
în dreptul canonic din toată lumea creştină conform căreia
acest fel de proprietate era considerat “de mână moartă”
adică bisericile şi mănăstirile nu aveau dreptul de a înstrăina
daniile primite.
În documente emise de domnitori se află referiri şi la
proprietăţile domnului ca persoană şi la ale Domniei ca
instituţie. Formele dreptului “dominium eminens”
consacrate prin Legea Ţării au fost următoarele:
- dominium eminens ca drept de stăpânire asupra
întregului teritoriu al ţării, domnul fiind reprezentant
al statului;
- dominuim utile ca drept de stăpânire al feudalilor
asupra pământului satelor aservite;
- dreptul de folosinţă – recunoscut ţăranilor
dependenţi asupra loturilor lor.
Pădurile, terenurile şi apele (râuri, lacuri, iazuri) care nu
erau în proprietatea unor persoane fizice sau unor obşti,
 224

aparţineau ţării deci se aflau în proprietatea domnească şi

desigur în dominium eminens. Legea Ţării reglementa
construirea podurilor şi amenajarea vadurilor pentru mori.
Faptul că un proprietar sau posesor avea terenul pe malul
apei nu-i dădea - de pildă - dreptul de a stăpâni un vad sau
un pod, de a schimba cursul apei, de a stânjeni pe vecini.
În proprietate domnească (pe “seama domnească”)
intrau şi terenurile confiscate pentru hiclenie, ca şi bunurile
vacante, rămase de la cei decedaţi fără urmaşi.
În legătură cu dreptul de proprietate codificat de Legea
Ţării se află şi problema imunităţilor feudale acordate de
domni destul de frecvent până în secolul al XVII-lea. Sub
raportul formei, acesta s-a acordat atât prin acte speciale,
cât şi prin acte de recunoaştere a dreptului de proprietate
sau de danie.
Imunitatea s-a referit la trei domenii:
a) administrativ-fiscal: beneficiarul era scutit de dări şi
slujbe, iar ţăranii dependenţi de pe moşia sa nu
aveau obligaţii faţă de Domnie; în Ţara Românească
şi Moldova de asemenea facilităţi au beneficiat în
mare măsură bisericile şi mănăstirile şi mai puţin
boierii. Se crede că, în ansamblu, numai 12-15% din
sate au cunoscut acest privilegiu;
b) judecătoresc: slujbaşii Domniei nu puteau intra pe
moşia respectivă pentru a-şi exercita atribuţiile
judecătoreşti, care aparţineau în acest caz boierului;
acest privilegiu se acorda de Domn mult mai rar şi
tot mănăstirilor.
c) comercial: beneficiarul era scutit de plata taxelor
vamale, a taxelor percepute pentru actele de
transfer de proprietate, a taxei pentru dreptul de a
strânge în folos propriu anumite vămi la vaduri,
târguri, păduri.
Obligaţiile militare n-au făcut obiectul imunităţilor.
Apărută încă înainte de formarea statelor feudale
româneşti, instituţia imunităţii a îndeplinit funcţii importante
în viaţa social-economică şi de stat: a reglat raportul de
 225

forţe dintre boierime şi Domn, a simplificat procedurile de

administrare ale statului, a redistribuit o parte din venituri.
Similar imunităţii a existat instituţia monopolurilor
seniorale care constau în dreptul exclusiv al boierului de a
înfiinţa şi exploata pe moşia sa mori, ateliere
meşteşugăreşti, toate aducătoare de importante venituri.

2. Reglementarea relaţiilor personale (persoane,

rudenie, familie, căsătorie, succesiune)
Persoana fizică (desemnată cu cuvintele “om” sau
“obraz”) se identifica în societate prin nume, domiciliu,
capacitate juridică şi capacitate de exerciţiu.
Numele se dobândea prin flilaţie legitimă (naştere) sau
prin adopţiune (copil înfiat, fată căsătorită). În documente fiii
legitimi se desemnau drept “fii adevăraţi”, femeile
căsătorite prin prenumele lor alăturat numelui soţului
(Maria, femeia lui Iosif). Dacă bărbatul se instala în casa şi
averea femeii sale el era considerat în sat ca venetic şi
primea numele soţiei plus un sufix masculin (Cătrinoiu,
bărbatul Catrinei).
Domiciliul era locul unde persoana avea locuinţa
stabilă indiferent de starea sa socială. Femeia căsătorită
avea domiciliul la locuinţa soţului, “bărbatul măritat” la
locuinţa soţiei, minorii la părinţi, copilul adoptat la
adoptator, boierul la una din moşiile sale unde avea
reşedinţa principală, ţăranul aservit în satul unde îşi avea
delniţa şi casa, robul unde îşi avea reşedinţa stăpânul său.
Capacitatea juridică era recunoscută oricui de la
naştere, indiferent de vârstă, sex, stare socială, sănătate
mintală sau de voinţa celui în cauză. Incapacităţile de
exerciţiu nu aveau efect asupra calităţii de persoană juridică
înzestrată cu drepturi şi obligaţii.
Calitatea de persoană juridică înceta prin moartea
fizică dovedită, sau prin moartea prezumată, cu condiţia ca
cel aflat în această situaţie, dispărut de la domiciliul său, să
nu fi dat nici o veste despre el vreme de cinci ani. Numai
după acest interval, soţul rămas se putea recăsători sub
protecţia calităţii de văduv.
 226

Capacitatea de folosinţă (exerciţiu) a fost condiţionată

de mai multe criterii: dacă în Transilvania calitatea de
creştin ortodox era o piedică esenţială în admiterea în
rândurile nobilimii sau în funcţiile politico-administrative, în
Ţara Românească şi Moldova neapartenenţa la ortodoxie era
un criteriu de apreciere cu valoare relativă în sensul că
unele drepturi erau refuzate sau nu dacă persoana în cauză
aparţinea sau nu prin botez religiei creştine, calitatea de
ortodox nefiind opusă drept criteriu esenţial. Deaceea,
românii şi străinii creştin-catolici sau armeni aveau practic
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ortodocşii; în schimb
necreştinii (turci, tătari, adică musulmani) nu aveau drepturi
depline decât cu condiţia trecerii la creştinism. În
documente, calitatea de creştin ortodox se menţiona cu
expresia “lege strămoşească”.
În al doilea rând, Legea Ţării cunoştea (din acest ultim
punct de vedere ) două categorii de persoane: pământenii şi
străinii. Deosebirea practicată între ei nu a fost însă totală,
ci diferită după categoria socială şi profesiune.
Pământenii, identificaţi prin limbă, credinţă religioasă,
tradiţii, port, domiciliu, rudenie şi neam, aveau folosinţa
drepturilor civile şi politice în măsura permisă de starea lor
socială. Ei se numeau “pământean”, “ţăran”, “român”,
cuvinte de origine latină, atestând continuitatea lor etnică şi
geografică.
Între pământeni nu au existat deosebiri de castă, încât
un individ născut într-o categorie socială inferioară putea
accede în împrejurări potrivite, în rândurile boierimii. De
asemeni toţi pământenii creştin-ortodocşi erau egali din
punct de vedere cultic, având aceleaşi drepturi religioase.
Exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor străinilor a fost
condiţionat de originea etnică şi credinţa religioasă. Străinii
catolici, protestanţi şi armeni au avut dreptul de a-şi folosi
liber limba, de a avea şcoli şi instituţii de cultură; ei au
dispus de libertatea religioasă, de a ridica şi administra
biserici proprii, de a se aşeza în târguri şi oraşe, de a face
comerţ. De un regim deosebit de tolerant s-au bucrat
armenii şi grecii, care creştini fiind se puteau “împămănteni’
 227

(naturaliza) în două moduri: fie prin căsătorie, fie prin

numirea de către Domn într-o dregătorie. În schimb turcii,
musulmani fiind, nu se puteau aşeza în ţară, nu putea
staţiona forţe armate în regim permanent, nu aveau dreptul
de a se căsători decât dacă renunţau la credinţa
musulmană şi se botezau creştin, nu putea dobândi în nici
un mod pământ în proprietate, nu aveau dreptul de a ridica
construcţii religioase (geamii, cimitire). Această penultimă
restricţie s-a aplicat şi evreilor, care de nevoie s-au aşezat
numai în târguri şi oraşe, îndeletnicindu-se cu meşteşuguri,
comerţ, dar şi cu ocupaţii neagreate de creştini, precum
cămătăria.
Regulile impuse turcilor se explică prin nevoia de a
preveni formarea unor condiţii care ar fi putut duce la
transformarea ţărilor româneşti în paşalâcuri. Cele impuse
evreilor se explică prin motive religioase, ei nefiind creştini.
Capacitatea juridică a persoanelor era inegală, diferită,
de la o stare socială la alta. Clasa boierimii a cunoscut
categorii diferite nu numai din punct de vedere economic, ci
şi social-politic şi juridic: erau boieri mari şi boieri mici,
boieri de curte şi boieri de ţară, boieri cu slujbe şi boieri fără
slujbe. Drepturile şi privilegiile erau recunoscute în funcţie
de categoria din care individul făcea parte. În anumite
situaţii s-au creat diferenţe şi în interiorul fiecărei categorii,
de pildă, între marii boieri cu proprietate moştenită (în
majoritate pământeni) şi marii boieri cu proprietate donativă
(mulţi erau greci, miluiţi mai ales de domnii cu asemenea
ascendenţă). Din secolul al XVI-lea, participarea boierilor la
conducerea statului prin intermediul dregătoriilor
declanşează o goană după această nouă surssă de venituri
şi putere, ceea ce face ca marii boieri cu dregătorii să
dispună de o capacitate juridică mai mare decât a celorlalţi.
În cadrul reformelor sale Constantin Mavrocordat a împărţit
boierimea în trei categorii; primii 12 mari dregători până la
funcţia de vel comis (mare comis); în categoria a II-a
dregătorii de la marele serdar până la clucerul de arie, în
cea de-a treia , mazilii. În acest fel s-a ajuns ca urmaşii
 228

marilor boieri să se numească neamuri, iar ai celorlalţi –

mazili.
Clerului i s-a recunoscut, în ansamblu, o situaţie
privilegiată dar diferenţele între clerul superior şi clerul
inferior erau foarte mari. Numai membrii clerului superior
aveau dreptul de a participa la sfatul domnesc, de a judeca
în anumite procese canonice, civile şi penale. Membrii
clerului inferior aveau o stare economică foarte apropiată de
a ţăranilor. Este însă adevărat că un simplu preot de ţară
putea ajunge, în împrejurări anume, în rândurile clerului
superior.
Ţăranii liberi numiţi megieşi, moşneni (în Ţara
Românească), răzeşi (în Moldova) se diferenţiau între ei din
punct de vedere al patrimoniului, dar aveau o situaţie
aproape egală din punct de vedere juridic. Capacitatea lor
juridică era aceea a oamenilor liberi, supuşi Domnului, care
îi recunoştea ca atare, în schimbul obligaţiilor militare.
Orăşenii aveau acelaşi fel de capacitate juridică
exprimată specific prin dreptul de a dispune liber de
bunurile lor, de a se administra şi judeca autonom, de a
participa la administrarea oraşelor.
Ţăranii dependenţi (aserviţi) numiţi rumâni în Ţara
Românească, vecini în Moldova aveau drept de proprietate
limitat asupra casei, bunurilor mobile, animalelor, drept de
folosinţă asupra loturilor de pământ. Puteau lăsa moştenire
atât bunurile aflate în proprietate, cât şi pământul aflat în
folosinţă, dar prin acest fapt urmaşul nu devenea proprietar.
Capcitatea juridică era deci limitată.
Spre deosebire de clasele şi categoriile sociale amintite
mai sus, ţăranii aserviţi nu aveau exerciţiul drepturilor
publice. Dependenţa lor de stăpânul feudal era atât
economică (concretizată în cele trei tipuri de rentă: în
produse, în bani şi în muncă) cât şi personală. Aceasta
consta în faptul că el era “legat” de moşie, că nu putea
dispune după voia sa de forţa sa de muncă, că putea fi
judecat şi pedepsit de acel stăpân. Dreptul de strămutare de
pe o moşie pe alta a fost desfiinţat în Ţara Românească în
1595 iar în Moldova în 1613, dar şi mai înainte de aceste
 229

date boierii aveau dreptul de a-i urmări şi readuce cu forţa

pe ţăranii fugiţi.
Ţăranii dependenţi puteau redeveni oameni liberi prin
trei modalităţi: prin răscumpărare, prin iertare de rumânie şi
dacă fiind luat rob în ţară străină s-ar fi înapoiat în ţara sa.
Robii (ţiganii, tătari) nu aveau practic capacitate
juridică, căci puteau fi vânduţi sau donaţi odată cu domeniul
boieresc, mănăstiresc sau domnesc pe care trăiau.
Rudenia este definită ca o legătură specială între
persoane, stabilită biologic (prin naştere şi filiaţie) sau prin
alianţă (cuscria, între rudele de sânge ale unui soţ cu rudele
de sânge ale celuilalt soţ) sau prin tainele biserceşti ale
botezului şi cununiei (spirituală, religioasă).
Din cele trei tipuri de rudenie desigur cea de sânge
este principală, definitorie, cea mai veche. Este de fapt
aceiaşi rudenie pe care o ştim de la geto-daci şi romani,
stabilită patrilineal după tată şi numai excepţional în lipsa
acestuia după mamă, în linie directă ascedentă, linie
descendentă şi linii colaterale între autorul comun
(strămoşul) şi ruda respectivă, în grade de rudenie.
În linie ascendentă şi descendentă gradele reprezentau
generaţiile: rudele apropiate se socoteau până la gradul al
VII lea. Iată un text dintr-o pravilă din secolul XVII: “rudenia
de sânge se împarte în trei: în sus şi în jos şi între cei de
laturi. Cei de sus se chiamă tată-miu, moşu-mieu şi
strămoşu-mieu, mumă-mea, moaşă-mea şi strămoşă-mea.
Iară cei de jos se cheamă coconii miei, nepoţii miei şi
strănepoţii miei. Cei de laturi sunt...frate-miu, văru-mieu,
unchiu-mieu şi mătuşa mea.”
Acest tip de rudenie a justificat dreptul şi obligaţia de
ajutor reciproc, de întreţinere şi de succesiune, dar şi
interdicţia la căsătorie a persoanelor înrudite prin sânge,
incestul, căsătoriile între rude până la gradul VII (de regulă).
Biserica ortodoxă a întărit aceste reguli stabilind şi norme de
comportament între rudele prin alianţă de genul căsătoriei a
doi fraţi cu două surori.
O altă formă de rudenie era cea prin alianţă, prin
căsătorie. În evul mediu nu se oficia un act în faţa unor
 230

organe civile, ci numai în faţa Bisericii. Căsătoria era

pregătită prin logodnă care, deşi era apreciată ca o
promisiune producea totuşi efecte juridice îndeosebi cu
privire la bunurile sau sumele de bani avansate cu această
ocazie drept daruri. Logodna se încheia adesea cu ocazia
peţitului, prilej pentru părinţi de a-şi face cunoscută voinţa
cu privire la soarta copiiilor lor. În cazul în care căsătoria nu
se mai încheia darurile trebuiau înapoiate.
Specifice evului mediu au fost formele de rudenie
numite înfrăţire, rudenia spirituală.
Înfrăţirea nu avea desigur la bază sângele unui
strămoş, ci voinţa indivizilor respectivi sau a părinţilor sau a
tutorilor lor de a se considera fraţi. De pildă “înfrăţirea pe
moşie” prin care un individ din afara unei obşti căpăta drept
de proprietate în obşte, pentru a ocoli efectele dreptului de
preemţiune; “frăţia de cruce” practicată de haiduci, tâlhari
etc.; “frăţia de cristelniţă” prin care copiii botezaţi în aceeaşi
apă erau consideraţi fraţi, “frăţia de lapte” prin care copii
alăptaţi de aceeaşi doică erau consideraţi fraţi.
Rudenia spirituală se realiza prin actul de botez între
naşi şi fini: naşul avea drept şi totodată obligaţie de
protecţie asupra finilor, el trebuia chemat la cununia finilor;
la rândul lor şi finii datorau naşilor daruri şi ascultare.
Familia, ca cea mai veche şi mai solidă instituţie
umană, a avut la români o conformaţie numită “butuc”
deoarece după căsătorie copiii îşi formau propria lor
gospodărie (cu excepţia celui mai mic care moştenea şi
rămânea în casa părintească), preluând însă toate regulile
familiei părinteşti.
Privite istoric, aceste reguli au o dublă origine căci , de
pildă ambii soţi exercitau, ca şi la geto-daci, puterea
părintească asupra copiiilor, iar în cazul decesului tatălui
soţia exercita singură tutela asupra copiiilor fără intervenţia
altor membrii ai familiei; totodată tatăl avea drepturile lui
pater familias roman. Ambii părinţi aveau obligaţia de
protecţie şi întreţinere a copiilor care nu puteau fi ucişi sau
vânduţi.
 231

Relaţiile dintre soţi, între soţi şi copiii se pot urmări în

studiul instituţiei căsătoriei.
Condiţiile încheierii căsătoriei (înţelegând şi
impedimentele) erau următoarele:
- a) manifestarea voinţei tinerilor;
- b) acceptul părinţilor (mai ales la crescătorii de
animale);
- c) vârsta mirelui să fie de regulă, mai mare decât a
miresei (în regiunile de câmpie se acceptau derogări;
- d) într-o familie, căsătoriile copiilor trebuiau să se
facă în ordinea vârstei;
- e) căsătoria era interzisă între rudele de sânge şi afini
până la gradul opt, precum şi întrei cei înfrăţiţi;
- f) deosebirea confesională, întrucât preoţii nu oficiau
căsătorii între tineri de credinţe diferite;
- g) tutorele nu se putea căsători cu pupila sa;
- h) bigamia – cel căsătorit nu se putea căsători a doua
oară;
- i) cel căsătorit de trei ori, nu se mai putea recăsători;
- j) răpitorul nu se putea căsători cu fata răpită;
- k) persoanele cu statut social foarte deosebit nu erau
agreate pentru căsătorie;
- l) căsătorii cu persoane din rândul călugărilor sau
pustnicilor.
Dacă se încheiau căsătorii cu încălcarea acestor
condiţii, ele erau considerate nule, ca şi cununia oficiată de
o persoană lipsită de calitate (paroh sau preot).
Formalităţile căsătoriei constau în actul religios propriu-
zis şi în nuntă, necesară marcării momentului când o nouă
familie era primită în comunitatea respectivă. Părţile jurau în
faţa altarului să nu strice învoiala. Acte scrise se încheiau
arareori, În cazul căsătoriilor boiereşti, domneşti.
Raporturile dintre soţi erau aşezate pe principiul “pater
familias”, soţia având obligaţia de fidelitate, de a urma pe
soţ, de a-l asculta; soţul o putea certa şi bate, la nevoie
chiar o putea închide sau pune ‘în hiare”.
 232

Nu exista obligaţia fetei de a avea o dotă mai mare ca

a băiatului, dar prin tradiţie, părinţii fetei se străduiau să-i
asigure o zestre mai mare pentru a asigura un echilibru în
noua familie în raport cu puterea recunoscută bărbatului.
Odată constituită familia era aşezată pe principiul
comunităţii de bunuri, dar numai până la desfacerea
căsătoriei. Bărbatul avea obligaţia de a păstra zestrea cel
puţin la valoarea primită.
Ambii părinţi dobândeau autoritate asupra copiilor
legitimi, însă tatăl era recunoscut drept capul familiei.
Numai dacă abuza de autoritatea sa putea pierde puterea
părintească.
Soţii aveau dreptul de habitaţie (în caz de deces al
soţului, văduva avea acest drept în casa bărbatului ei, dacă
nu se recăsătorea) şi dreptul la alimente, între ei şi faţă de
copii.
Spre deoseire de locuitorii de confesiune creştin-
catolică, la care desfacerea căsătoriei nu era admisă, cei de
confesiune creştin-ortodoxă puteau divorţa. Între motivele
de divorţ admise se aflau:
- dovedirea faptului că fata nu a fost cinstită în noaptea
nunţii;
- imoralitatea soţiei sau soţului – adulterul;
- duşmănia manifestă şi de durată a bărbatului sau
rudelor sale faţă de soţie;
- erezia;
- starea de nebunie evidentă a unui soţ;
- repudierea de către soţ a soţiei prin alungarea din
casă;
- părăsirea casei de către unul din soţi;
- incestul;
- dacă unul din soţi unelteşte împotriva vieţii celuilalt
sau nu-l înştiinţează despre aceasta;
- neputinţa bărbatului mai mult de trei ani;
- dispariţia unuui soţ mai mult de cinci ani;
- consacrarea unuia dintre soţi vieţii bisericeşti.
 233

Despărţirea era precedată de acţiunea de împăcare

mijlocită de naşi şi de trimiterea de către unul din soţi a unei
“cărţi de despărţire”.
În societatea românească problema transmiterii
bunurilor după moarte - a succesiunii (moştenirii) a jucat un
rol deosebit de important, căci de modul cum se efectua
depindea situaţia patrimoniului şi starea materială a
urmaşilor. Au fost folosite două sisteme: moştenirea legală
şi moştenirea testamentară.
Moştenirea legală (ab intestat) presupunea existenţa
următoarelor categorii:
- moştenitorii legitimi, adică descendenţii,
ascendenţii şi colateralii;
- copilul din afara căsătoriei în raport cu succesiunea
mamei;
- înfiatul faţă de averea părintelui sufletesc şi
viceversa;
- soţul supravieţuitor;
- autoritatea de stat (Domnul);
În Ţara Românească veneau la moştenire în primul rând
băieţii, şi numai în lipsa acestora fetele, în vreme ce în
Moldova fetele veneau la succesiune în mod egal cu băieţii.
Este vorba de copiii legitimi şi de cei adoptivi, fiindcă copiii
naturali veneau numai la moştenirea mamei lor. Copilul
vitreg avea drepturi identice de moştenire ca şi cel legitim
numai la succesiunea părintelui său, nu şi la aceea a soţului
acestuia.
Soţul supravieţuitor venea la moştenire în concurs cu
copiii.
O excepţie în privinţa modului de deschidere a
succesiunii o constituia situaţia persoanelor care se dedicau
călugăriei. Acestea puteau dispune de patrimoniul lor numai
până în momentul intrării în ordinul monahal respectiv.
Succesiunea revenea moştenitorilor în indiviziune,
fiecare se substituia pentru o parte egală în drepturile şi
datoriile defunctului; bunurile succesorale la reveneau după
ce achitau datoriile defunctului. Urmaşii beneficiau de
 234

calitatea de moştenitori numai dacă nu erau consideraţi

nedemni de aceasta (de pilda pentru fapte nedemne, pentru
reaua purtare a succesorului). Pe de altă parte, succesorii
aveau dreptul de a se lepăda de moştenire, adică de a o
refuza.
Succesiunea necerută şi neluată de nimeni
(desherenţa) revenea Domnului ca titular al dreptului de
dominium eminens.
Succesiunea testamentară (“lăsare cu limbă de
moarte”) se efectua întotdeauna în mod solemn, fie că era
vorba de un testament oral, fie scris.
Cel oral se făcea în faţa martorilor (între care trebuia să
figureze preoţi, călugări, feţe bisericeşti). Cel scris nu
presupunea neapărat martori, dar prezenţa lor era oricum
binevenită, pentru a atesta ulterior valabilitatea şi
exactitatea testamentului.
Condiţiile cerute pentru valabilitatea testamentului, fie
oral fie scris erau următoarele:
a) pentru testator: - să fie capabil, adică în
deplinătatea facultăţilor mintale (“întreg la minte”);
erau excluşi muţii, surzii, nebunii cu furii, bolnavii de
minte şi nevârstnicii;
- voinţa lui să nu fi fost viciată în vreun
fel;
- să aibă calitatea de proprietar al
bunurilor pentru care le lasă
testament;
- să aibă cel puţin vârta de 14 ani
pentru băieţi şi 12 ani pentru fete.
b) pentru beneficiar: - să existe ca persoană
- să nu fi avut atitudine duşmănoasă
faţă de testator;
- să nu fi apelat la mijloace
nedemne pentru a obţine
testamentul.
Testamentele conţineau adesea blesteme, prin care
testatorul se asigura că voinţa sa nu va fi încălcată.
 235

Dreptul românesc a cunoscut substituţia fideicomisară

prin care testatorul avea posibilitatea de a impune, prin
testament scris, unui donatar sau legatar să păstreze
bunurile moştenite, fără a le greva de drepturi reale, pentru
a le transmite , la decesul său, unei alte persoane indicate
de el.

3. Infracţiunile împotriva persoanei şi a

proprietăţii; procedurile de judecată şi probele
Formele de răspundere personală civilă erau, în
perioada menţionată contractele (de vânzare-cumpărare, de
donaţie, de schimb, de împrumut bănesc, de comodat,
zălogul). Elementele specifice, manifestate în această
perioadă au fost în principal următoarele:
- obiectul vânzării trebuia să fie determinat, să facă
parte dintre bunurile care puteau fi înstrăinate
(pământul, determinat prin semne de hotar), de pildă;
persoane umane puteau face obiectul vânzării odată
cu pământul (cazul ţăranilor liberi care îşi vindeau
moşia şi persoana sau al ţăranilor dependenţi vânduţi
odată cu domeniul);
- consimţământul trebuia să fie benevol, fără vicii;
motivele pentru care vânzătorul îşi vindea bunul nu
erau considerate vicii; vânzarea pământului nu se
putea face decât cu încuviinţarea domnului (pentru
moşii boiereşti), sau al rudelor şi vecinilor (pentru
ţăranii din obşte, conform dreptului de preemţiune);
- preţul era determinat în bani aflaţi atunci în circulaţie,
indiferent de originea lor (aspri turceşti, zloţi polonezi,
taleri germani), sau parţial în bani, parţial în lucruri,
sau numai în lucruri. Preţul putea fi întors în caz de
evicţiune sau dacă bunul a fost cumpărat de la un
neproprietar;
- contractul se încheia în faţa Domnului, Sfatului
domnesc sau altor autorităţi; trebuia în cazul
proprietăţii condiţionate înscrisă menţiunea cu privire
la prădalică şi darea calului;
 236

- în cazul contractului de împrumut bănesc, data

restituirii (soroc) era fixată la o sărbătoare religioasă
importantă (Sf. Gheorghe, Sf. Ilie, Sf. Vasile etc);
dobânda putea fi capitalizată luându-se astfel
dobândă la dobândă;
- zălogul (chezăşia), consta din garantarea unui
contract (de vânzare-cumpărare, împrumut bănesc
etc.) cu bunuri mobile şi imobile inclusiv pământ cu
ţărani dependenţi, lăsate creditorului pe termen sau
fără termen. Dacă termenul era depăşit bunurile
respective puteau fi “pierdute”, “prăpădite” adică
însuşite de creditor, care le putea vinde, dona etc.
Ca pretutindeni în lumea medievală, infracţiunile erau
considerate fapte deosebit de periculoase pentru societate
şi erau pedepsite aspru. Specific dreptului românesc este
faptul că se făcea deosebire între infracţiunile intenţionate şi
cele neinteţionate, că era pedepsită şi tentativa;
circumstanţele atenuante erau reglementate în pravile.
Clasificarea realizată de prof. Dr. Liviu P. Marcu este
edificatoare:
1) Infracţiuni contra ordinei de stat:
- hiclenia (trădarea)
- lezmajestatea
- calpuzănia (falsificarea de monedă)
2) Împotriva religiei:
- erezia
- apostazia (lepădarea de credinţă)
- ierosolia (profanarea lucrurilor sfinte)
- vrăjitoria
3) Împotriva persoanei
- omuciderea
- paricidul
- rănirea (sânge)
- lovirea
- sudalma, ocara (insulta)
- defăimarea
4) Împotriva proprietăţii:
 237

- tâlharia
- furtul
- incendierea
- încălcarea hotarelor
5) Împotriva familiei:
- incestul
- adulterul
- inversiunea sexuală (sodomia)
- violul
- răpirea de fată
- curvia (desfrânarea)
- preacurvia (adulterul)
- bigamia
- hotria (proxenetismul)
6) Împotriva justiţiei:
- vicleşugul (falsul)
- nesupunerea la hotărârile judecătoreşti
- jurământul mincinos
Pedepsele (numite certare) aplicate în cazul
infracţiunilor împotriva persoanei nu se deosebeau practic
de cele aplicate în cazul infracţiunilor împotriva proprietăţii
(fizice, privative de libertate, pecuniare, spirituale). Ele vizau
o paletă largă, de la tăierea capului, spânzurătoare, bătaie,
ocnă, temniţă, până la gloabă, duşegubină, pradă, zăvescă.
Erau aplicate respectându-se deosebirile de statut social; de
pildă boierilor hicleni li se lua viaţa mai ales prin lovirea cu
buzduganul chiar de către domn, în vreme ce oamenii de
rând erau spânzuraţi. Chiar în cazul unor infracţiuni grave
precum omuciderea se putea aplica duşegubina
(răscumpărarea crimei) nu numai în cazul boierilor, ci şi al
ţăranilor liberi. Aplicarea pedepsei se făcea adesea chiar la
locul faptei. Dacă făptaşul nu era aflat, se aplicau
duşegubine oamenilor din satul cel mai apropiat de locul
faptei – funcţiona deci o răspundere colectivă.
Pedepsele aveau ca scop prevenirea infracţiunilor prin
intimidare; acesta a fost unul din motivele pentru care nu
 238

erau limitate prin lege, erau lăsate la voia judecătorului şi

puteau fi cumulate.
În materie de procedură de judecată Legea Ţării a
prevăzut norme unitare pe tot teritoriul locuit de români.
Judecata trebuia să se desfăşoare “după lege şi dreptate”,
pentru a menţine morala timpului. Principalele trăsături ale
procedurilor civilă şi penală au fost următoarele:
- nu s-au constituit instanţe speciale, cu caracter
permanent, care să judece pricinile civile sau
infracţiunile;
- normele juridice nu au fost scrise în perioada la care
ne referim – fiind expresia obiceiului transmis prin
tradiţie; ca urmare procedura nu era fixată în scris;
- procesul pornea de regulă prin reclamaţia părţii care
se considera lezată şi mult mai rar din oficiu;
- instanţa fixa termenele, primea probele (mai ales
martorii şi jurătorii) apoi avea loc judecata;
- procedura avea loc, în mod obişnuit, în public;
- rezultatul procesului era consemnat în scris; cu
această ocazie se aminteau datele principale –
obiectul, probele, soluţia dată;
- nu exista autoritatea lucrului judecat, încât partea
care dorea redeschiderea procesului putea obţine
aceasta după plata unei sume de bani.
Dorinţa de a se judeca, “după lege şi dreptate” a făcut
ca probele să joace un rol important în procedură. Cele
scrise aveau o putere mai mare de convingere (de pildă,
hrisoavele şi cărţile domneşti, zapisele particularilor) decât
probele orale (mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu
brazda).
În cazul când era nevoie să fie judecaţi străini, aceştia
suportau procedura şi normele juridice ale locului, dar erau
judecaţi, numai de către Domn.
 239

CAP. VIII - ORGANIZAREA DE STAT

A PRINCIPATULUI TRANSILVANIEI
IV. ÎN SECOLELE XVI-XIX

1. Principatul – constituire, organizare şi funcţionare

2. Instaurarea dominaţiei habsburgice
3. Evoluţia dreptului în perioada Principatului
4. Banatul sub ocupaţie otomană şi habsburgică –
aspecte constituţionale; Bucovina sub ocupaţie
habsburgică

1. Principatul – constituire, organizare şi

funcţionare
Secolul al XVI-lea a marcat, îndeosebi în Europa centrală
şi occidentală, un val de schimbări de însemnătate
fundamentală pentru istoria societăţii feudale. A continuat
şirul marilor descoperiri geografice, a început formarea
imperiilor coloniale, s-a răspândit fenomenul cultural al
Renaşterii, a fost iniţiată Reforma religioasă.
Cauzele principale ale acestor evoluţii s-au aflat în
acumulările de bunuri, experienţă, în sporirea şi
diversificarea producţiei agricole, în amplificarea producţiei
meşteşugăreşti, în modificarea fluxurilor comerţului
internaţional, pe fondul perimării raporturilor şi
mentalităţilor feudale. Este secolul unor remarcabile
descoperiri ale geniului uman, care survin ca efect firesc al
depăşirii monopolului cultural exercitat de Biserică secole la
rând. Anii următori au cunoscut primele frământări ale unui
amplu proces de redeşteptare naţională, în forme pe cât de
diverse, pe atât de specifice.
Pe plan politic internaţional s-au făcut vizibile semne ale
constituirii unui nou raport de forţe, îndeosebi în Europa de
est şi sud-est. A început afirmarea ca mare putere în
expansiune a Imperiului Habsburgic. În secolul XVII, Imperiul
Otoman a atins apogeul extinderii sale prin campania din
1683 împotriva Vienei. Un alt mare imperiu expansionist,
 240

Rusia s-a impus din acelaşi secol odată cu domnia ţarului

Petru I.
În aceste împrejurări, menţinerea statutului de
autonomie al ţărilor române a reprezentat un fapt de
excepţie pe continentul european. În anul 1600 sub sceptrul
lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti ele au fost pentru
prima dată reunite pe vatra străvechii Dacii. Prin lupta
înaintaşilor, şi-au păstrat locul cucerit pe arena vieţii
internaţionale, având graniţe proprii, instituţii centrale şi
locale de sine stătătoare, distincte de cele otomane, având
armate şi legi proprii.
Voievodatul Transilvaniei a fost confruntat la începutul
secolului XVI cu o serie de evenimente care i-au impus
schimbări instituţionale importante. În anul 1521 Belgradul,
considerat cetate-cheie a înaintării otomane spre centrul
Europei a fost cucerit de armatele sultanului Soliman al II-lea
Legislatorul. Ca urmare, atacurile otomane asupra
Transilvaniei şi Ungariei s-au intensificat. În anul 1526, la
Mohacs, pe cursul mijlociu al Dunării, a avut loc o luptă
hotărâtoare între armata regelui ungar şi armatele
sultanului. Armata voievodatului Transilvaniei (care în astfel
de împrejurări forma aripa stângă a armatei regale, având
drapel propriu şi comandă separată) nu a participat.
Victoria otomană şi dispariţia în luptă a regelui Ungariei
au deschis drum turcilor spre nord şi nord-vest, în condiţiile
instaurării anarhiei şi confruntărilor interne în regat. Ioan
Zapolya, voievodul Transilvaniei a fost desemnat ca rege,
dar pretenţii la tron a ridicat şi Ferdinand de Austria, fratele
împăratului Carol Quintul. În 1529 în Transilvania a fost
convocată Dieta numită de la Grind care a hotărât să nu
recunoască autoritatea împăratului de la Viena. După o serie
de lupte între cele două tabere formate şi sprijinite de
habsburgi şi de turci, în 1541 partea ocupată de turci din
Ungaria a devenit paşalâc cu capitala la Buda, partea estică
a Ungariei a fost acaparată de habsburgi. Astfel Ungaria ca
stat a dispărut de pe harta Europei pentru mai bine de 300
de ani. Transilvania, locuită în majoritate de români, a
împărtăşit soarta celorlalte două ţări româneşti – Ţara
 241

Românească şi Moldova, rămânând autonomă sub

suzeranitate otomană. Despărţirea de Ungaria a survenit nu
numai ca urmare a înfrângerii de la Mohacs, ci şi datorită
structurii sale deosebite, exprimate în autonomia sa şi în
tendinţele manifestate repetat în această direcţie.
Forma de organizare a Transilvaniei în noile condiţii a
fost Principatul un “regnum”, stat de sine stătător, aflat sub
suzeranitate otomană. Dieta întrunită în anul 1543 a întărit
dreptul acordat de sultan de a-şi alege “orice principe ar
voi’. În schimbul plăţii unui tribut de 10.000 florini (ridicat
apoi la 15.000), Sultanul a reafirmat acest drept printr-un
act din 1566, rezervându-şi capacitatea de confirmare.
Totuşi dreptul de alegere al Dietei a fost adesea încălat.
Statutul Principatului Transilvaniei pe plan internaţional
a fost stabilit prin tratatul încheiat în anul 1566 între
principele Ioan Sigismund şi Înalta Poartă: era recunoscut
drept stat sub protecţia Imperiului Otoman, având
administraţie şi armată proprie, dreptul de a încheia tratate
şi de a avea însemne heraldice, Principele putea întreţine
relaţii diplomatice cu alte state, a declara război şi încheia
pace; funcţionarii otomani nu se puteau amesteca în
afacerile interne ale Principatului.
Teritoriul Principatului era format din cele 7 comitate ale
fostului voievodat, scaunele săseşti şi secuieşti, cele trei
districte intracarpatice (Braşov, Făgăraş, Bistriţa) precum şi
Banatul, 8 comitate din Partium (Maramureş, Satu Mare,
Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul Exterior, Bihor, Zarand,
Arad) şi 3 comitate din Ungaria superioară (Bereg, Ugocsa,
Szobolcs).
Principalele instituţii ale organizării de stat la nivel
central au fost: Principele, Consiliul intim şi Dieta.
Principele ales de Dietă, confirmat de sultan (care îi
trimitea însemnele domniei: steagul, sceptrul, o sabie, o
pălărie împodobită cu pene şi un cal echipat), avea
preorgative foarte largi asemănătoare celor ale Domnilor
Ţării Româneşti şi Moldovei:
- era comandantul oştirii
- era şef al administraţiei statului
 242

- numea funcţionarii publici

- conferea titlurile nobiliare
- convoca Dieta
- avea dreptul de iniţiativă legislativă, de a confirma
sau respinge hotărârile acesteia
- exercita dreptul de dominium eminens
- era judecător suprem, judecăţile făcându-se în
numele său atât în materie civilă, cât şi penală
- avea dreptul de a graţia sau de a comuta pedepsele.
Comparând prerogativele Principelui de după 1541 cu
cele ale Voievodului de până la această dată se observă un
spor important de atribuţii ale Principelui. Faptul acesta se
explică prin poziţia diferită ocupată de statul suzeran în
noile condiţii. Cât timp a fost vasală regatului Ungariei situat
în imediata apropiere, Transilvania s-a aflat sub un control
rigid, limitându-i-se capacitatea de manifestare în nume
propriu; din momentul dispariţiei statului ungar forţele
interne şi-au putut aroga prerogative mai largi cu atât mai
mult cu cât, prin aşezarea geografică în raport cu Imperiul
Otoman, Transilvania avea un statut de teritoriu aflat la
marginea sferei de influenţă a Imperiului.
Pe lângă Principe a funcţionat Consiliul intim, format din
12 mari nobili. Sarcina lui era de a furniza Principelui sfaturi
în problemele dificile apărute pe plan intern sau extern;
totodată acest organism a avut şi menirea de a asigura o
anume coordonare a activităţii Principelui cu interesele marii
nobilimi.
Principalul organism statal cu prerogative legislative a
fost Dieta, o expresie în formă condensată a congregaţiilor
şi a adunărilor obşteşti din perioada anterioară.
Compoziţia Dietei reflecta raportul de forţe social-
economice din Principat după încheierea pactului celor trei
naţiuni privilegiate şi a celor patru religii recepte
reprezentate prin nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi
nobilimea secuiască. Singura modificare intervenită în
interiorul acestui raport de forţe comparativ cu secolul
anterior a fost de ordin religios. Ca urmare a extinderii
 243

Reformei religioase, cea mai mare parte a nobilimii

maghiare catolice a trecut la forma calvină a
protestantismului (Biserica reformată), o altă parte a rămas
catolică, o a treia parte a aderat la forma unitariană
(Biserica unitariană). Totodată saşii au aderat în totalitate la
lutheranism (Biserica evanghelică), iar secuii au rămas în
majoritate catolici. Acum există deci trei naţiuni privilegiate
şi patru religii recepte, românii şi biserica lor ortodoxă fiind
consideraţi în continuare toleraţi, neadmişi în stat.
Din Dietă făceau parte reprezentanţi ai marii nobilimi, ai
nobilimii secuieşti şi patriciatului săsesc, ai celor patru
confesiuni recunoscute, reprezentanţi personali ai Principelui
(numiţi regalişti), funcţionari superiori de stat, reprezentanţii
cetăţilor, judecători provinciali. Comitatele trimiteau câte 3
reprezentanţi (comitele şi alţi doi reprezentanţi), scaunele
săseşti şi secuieşti câte doi reprezentanţi, oraşele şi marile
târguri câte un reprezentant. În total, cei aproximativ 150 de
membrii se adunau, convocaţi fiind de Principe, la Alba-Iulia
sau alt oraş unde se afla curtea Principelui în acel moment,
pentru a dezbate şi a hotărâ în problemele importante ale
Principatului.
Organizarea administrativ-teritorială a rămas la fel ca şi
în vremea voievodatului, la fel organizarea armatei.
Introducerea armelor de foc a condus la creşterea
însemnătăţii formaţiunilor militare constante din soldaţi
plătiţi; totuşi nobilii au în continuare obligaţia de a se
prezenta la Principe în caz de război cu ostaşii echipaţi şi
instruiţi de el, în număr proporţional cu iobagii pe care îi
avea. La fel îşi păstrează obligaţiile secuii, saşii. Oastea
Principelui se consolidează pe măsura creşterii
disponibilităţilor lui financiare.

2. Instaurarea dominaţiei habsburgice

Un moment excepţional în istoria Principatului
Transilvaniei, a Ţării Româneşti şi a Moldovei l-a reprezentat
unirea celor trei ţări sub Mihai Viteazul la 1600, expresie a
caracterului unitar al teritoriului locuit din vechime de
români. Condiţiile interne nu erau încă pe deplin constituite
 244

pentru formarea unui stat unitar românesc iar Puterile

străine aflătoare în imediata vecinătate s-au opus cursului
istoriei. Totuşi, la numai câţiva ani după uciderea marelui
Domn al Unirii eforturile pentru unitate au luat din nou
forme concrete sub domnia Principelui Gabriel Bethlen care
a încercat să creeze un regat al Daciei însă de confesiune
protestantă. Principele Gheorghe Rackoczi I a continuat
politica dusă de înaintaşul său formând un sistem de tratate
cu domnii Matei Basarab şi Vasile Lupu în anii 1636-1638-
1640, confirmat şi sub următorul principe Gheorghe
Rackoczi al II-lea.
Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
ţările române se află în zona de contact a patru Puteri:
Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia şi Imperiul
Rus. Un dinamism deosebit în politica sa externă a arătat
Imperiul Habsburgic interesat să se extindă spre sud şi sud-
est în dauna Imperiului Otoman. Momentul de plecare în
această politică l-a reprezentat asedierea de către turci a
Vienei în anul 1683. Victoria obţinută atunci, cu sprijinul
domnilor Ţării Româneşti (Şeraban Canatcuzino), al
Moldovei (Gh. Duca), al Poloniei (Sabiecki) a fost urmată de
altele la 1685,1687,1688. Îndeosebi bătălia de la Mohacs din
1687 a deschis Habsburgilor drumul spre Transilvania.
Din punct de vedere diplomatic dar şi militar problema
expansiunii în Transilvania se punea în cu totul alţi termeni
decât în teritoriile fostului regat al Ungariei transformate în
paşalâc otoman. În calitatea sa de posesor al teritoriilor din
vestul fostului regat, împăratul habsburg era, conform
dreptului medieval succesor al regelui Ungariei; în această
postură el avea dreptul să anexeze Imperiului său acele
părţi ale fostului regat pe care le elibera de sub turci;
Transilvania însă avusese dintotdeauna autonomie faţă de
regele Ungariei, deci drepturile de succesiune ale
împăratului nu erau opozabile decât cu condiţia confirmării
de către subiectul în cauză - recte Principele şi Dieta
Transilvaniei. Ori în funcţiile cheie în structura de stat le
aveau nobilii maghiari de confesiune protestantă, opuşi
Habsburgilor – catolici. Mulţi nobili maghiari dar şi
 245

reprezentanţi ai saşilor şi secuilor, considerau că interesele

lor erau mai bine satisfăcute sub suzeranitate otomană
decât habsburgică.
Pe tronul Principatului Transilvaniei se afla atunci Mihail
Apafi – un nobil influenţabil. În 1685 când împăratul
habsburg şi-a trimis trupele în nord-vestul Transilvaniei sub
pretextul unor necesităţi militare, subrogându-se în
drepturile de suzeranitate ale regilor de altă dată ai
Ungariei, Apafi a cedat şi s-a obligat la plata a 100.000 taleri
şi 10.000 găleţi de grâu pentru întreţinerea trupelor
imperiale, cu condiţia ca acestea să nu pătrundă mai
departe. Totuşi în 1686 ele au înaintat până la Sibiu,
anihilând rezistenţa armatei Principatului.
Primul act diplomatic prin care habsburgii şi-au
constituit drepturi de dominaţie asupra Transilvaniei a fost
tratatul (numit hallerian după numele autorului, Haller)
semnat la Viena la 26 iunie 1686, fiind recunoscută în
schimb domnia ereditară a lui Mhail Apafi. În 1687 sub
presiuni politice şi militare s-a semnat la Blaj, un alt tratat,
prin care 12 oraşe şi cetăţi urmau să primească, pentru
iernat şi întreţinere, garnizoane austriece.
În 1686 generalul austriac Anton Caraffa a obţinut, de la
delegaţii stărilor nobiliare o declaraţie prin care Principatul
renunţa la suzeranitatea otomană şi accepta protecţia
Imperiului Habsburgic.
În decembrie 1691 împăratul Leopold a semnat diploma
care-i poartă numele şi care de acum încolo a ţinut loc de
act fundamental de organizare internă. În cele 18 puncte
sunt detaliate relaţiile Principatului cu Imperiul, sunt
afirmate principiile guvernării.
Punctul 1 proclamă menţinerea stării de fapt în plan
religios: aşa numitele religii recepte sunt recunoscute şi
declarate egale (catolică, reformată, evanghelică,
unitariană); era un mijloc de asigurare împotriva tentaţiei
Casei de Austria de confesiune catolică, de a iniţia o
ofensivă catolică.
Punctul al doilea recunoşte darurile, privilegiile şi
beneficiile obţinute de nobili de la regi şi principi inclusiv în
 246

Partium – important pentru păstrarea raporturilor de

proprietate.
Punctul al treilea recunoaşte şi menţine legile
Principatului adică Approbatae Constitutiones şi Compilatae
Constitutiones precum şi Tripartitul lui Werboczi (vezi
capitolul următor) cu excepţia articolului 9 al Bulei de Aur
Andreanum (dreptul de rezistenţă al nobilimii faţă de rege).
Celelalte articole au recunoscut privilegiile saşilor,
secuilor, au menţinut Dieta, organele administrative şi
judecătoreşti cu precizarea că în funcţii vor fi numiţi sau
aleşi numai indigeni unguri, saşi, secui indiferent de religie.
Tot acestora urmau să li se dăruiască moşiile care ar reveni
organelor fiscale ale statului în cazul necredinţei (trădarii)
sau lipsei de moştenitori.
Conducătorul statului (guvernatorul) şi locţiitorul lui
urma să fie ales de Dietă din rândurile nobililor indiferent
religia, trebuind însă a fi confirmat de împărat. La fel
cancelarul, consilierii intimi, comiţii, căpitanii secuilor. Toţi
urmau a primii “stipendii”, anual, din visteria imperială.
Comandantul oastei ţării urma să fie indigen, dar
comandantul armatei imperiale urma să fie austriac.
Dijmele nobilimii erau lăsate în posesiunea ei; comerţul
era declarat liber sub rezerva observării prerogativelor şi
privilegiilor nobilimii. S-a fixat, pentru Principat, o contribuţie
financiară de 112-500 florini renani de aur anual pe timp de
pace şi 400.000 pe timp de război.
Nobilimea a obţinut astfel recunoaşterea stării de fapt
cu excluderea românilor de la exercitarea drepturilor
politice.
Structura instituţională nu a rămas totuşi în forma avută
în 1691. Deşi Diploma leopoldină prevăzuse funcţionarea
unui Consiliu intim pe lângă guvernator (compus din 12
persoane), după numai doi ani, în 1693 el s-a transformat
într-un organ executiv (alcătuit din preşedintele Dietei,
comandantul suprem al trupelor, şeful cancelariei, şeful
tezaurului şi cei 12 consilieri intimi) numit gubernium cu
sediul la Sibiu. Pus sub ocrotirea şi sub conducerea
guvernatorului imperial, guberniul urma să rezolve
 247

problemele politice, administrative, economice, religioase

curente.
Un an mai târziu, în 1694 la Viena a fost înfiinţată
Cancelaria Aulică, ca organ de supraveghere şi control al
Curţii imperiale faţă de guvernator şi guberniu. Cu timpul,
Cancelaria Aulică de la Viena a căpătat o asemenea
însemnătate încât a primit dreptul de a da ordine
guberniului chiar fără autorizarea prealabilă a împăratului.
Procesul de trecere a Principatului Transilvaniei de sub
suzeranitatea otomană sub suzeranitatea habsburgică s-a
încheiat oficial în 1699 prin pacea de Karlowitz, prin care
turcii au renunţat la dreptul lor asupra Transilvaniei şi au
recunoscut trecerea ei sub suzeranitate austriacă, deşi
tratatele încheiate anterior nu le confereau acest drept.
Nu a fost o schimbare formală ci una de conţinut, date
fiind consecinţele de ordin constituţional, politic şi naţional.
Faptul că românii, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori,
nici nu au fost menţionaţi în Diploma Leopoldină, a minat de
la început regimul instaurat de habsburgi. Pentru a realiza
totuşi şi coeziunea internă, într-o vreme când începuseră să
se facă simţite semnele transformării conştiinţei de neam în
conştiinţă naţională, Casa de Habsburg a folosit catolicismul,
alături de armată şi birocraţie, pentru a-şi consolida poziţiile.
Pentru că în Transilvania rândurile credincioşilor Bisericii
catolice nu puteau spori pe seama protestanţilor (abia
desprinşi şi puţini la număr) s-a încercat trecerea românilor
de la ortodoxism la catolicism prin intermediul unirii cu
Roma a Bisericii ortodoxe din Transilvania. S-ar fi tăiat astfel
şi legăturile spirituale cu celelalte două ţări româneşti. A fost
creată o nouă Biserică, numită greco-catolică aflată sub
autoritatea Papei dar în care sărbătorile erau admise tot în
rit ortodox. Li s-a promis preoţilor ortodocşi scoaterea din
starea în care se aflau şi acordarea egalităţii în privilegii cu
cei catolici. O diplomă imperială din 1701 a promis şi
celorlalţi români care ar intra în noua Biserică că vor fi
socotiţi alături de naţiunile privilegiate. Trecerea scontată
nu s-a produs însă, iar Habsburgii nu şi-au îndeplinit
 248

promisiunile astfel că românii au rămas cu statutul de

toleraţi în propria lor ţară.

3. Evoluţia dreptului în perioada Principatului

În vremea voievodatului, normele de drept s-au
exprimat şi transmis atât sub formă verbală, nescrisă, cât şi
scrisă. Forma nescrisă a fost folosită în special de populaţia
românească, iar forma scrisă a fost impusă tot mai mult de
către regatul ungar şi autorităţile voievodatului. Primele
documente cu acest caracter au fost decretele emise de
regii Ungariei între care: decretul regelui Andrei al II-lea
privind privilegiile nobilimii, decretul regelui Carol Robert
d’Anjou privind obligaţiile financiare, decretele lui Ludovic I
privind armata, obligaţiile iobagilor şi condiţionarea
recunoaşterii titlurilor nobiliare.
Sarcina de a codifica dreptul scris şi nescris a revenit
juristului Istvan Werboczi. Codul realizat de acesta, deşi nu a
fost promulgat oficial (1517) a avut statut oficial până la
revoluţia de la 1848-1849. Numele de Tripartit vine de la
cele trei părţi în care este prezentat materialul. Codul a
reglementat drepturile nobilimii, obligaţiile iobagilor,
statutul oraşelor libere, procedurile de judecată.
Un alt izvor de drept scris a fost hotărârea de la Căpâlna
din 1437 numită Unio Trium Nationum, prin care ungurii,
saşii şi secuii, reprezentaţi de nobilime şi patriciat, formau o
alianţă conducătoare în stat, cu excluderea românilor.
Norme juridice scrise cu privire la drepturi, obligaţii,
contracte, familie, succesiuni, infracţiuni, proceduri de
judecată au conţinut şi Statutele Ţării Făgăraşului (teritoriu
autonom românesc) precum şi Statutele municipale săseşti.
Caracteristica acestor izvoare de drept consta în
aplicabilitatea lor locală, fiind opozabile numai unui teritoriu
sau unei comunităţi. Astfel, Statutele Ţării Făgăraşului
conţin şi cutume specifice populaţiei româneşti în vreme ce
Statutele săseşti cuprind norme de drept germanic şi roman
adaptate vieţii citadine, activităţii meşteşugăreşti şi
comerciale a saşilor.
 249

Desfiinţarea regatului ungar după înfrângerea de la

Mohacs din 1520 a provocat modificări importante în cadrul
legislativ al Transilvaniei. În anul 1540 Dieta de la Sighişoara
a decis că pe viitor legile adoptate în fostul stat ungar nu vor
mai avea aplicabilitate în Transilvania. Obişnuinţa a făcut ca
totuşi Tripartitul lui Werboczi să fie aplicat neoficial, în
vreme ce hotărârea privind Unio Trium Nationum a rămas ca
o culegere de drept oficială.
Acelaşi statut l-au avut şi cele două colecţii realizate în
secolul XVII – Approbatae Constitutiones (cuprinzând legile
dintre 1540 şi 1653) şi Compilatae Constitutiones
(cuprinzând legile adoptate în perioada 1653-1669).
Alte izvoare scrise ale dreptului în această perioadă au
fost privilegiile acordate de Principi unor persoane, instituţii
sau comunităţi, diplomele, patentele, rescriptele,
ordonanţele date de autorităţile habsburgice, actele emise
de Dieta Transilvaniei. În domeniul dreptului penal cele mai
importante izvoare de drept în perioada stăpânirii
habsburgice au fost Codex Theresianum (1776), Codul lui
Iosif al II-lea, Codul penal din 1803.
Statutul juridic al personelor nu a suferit modificări
importante în perioada Principatului, nici chiar în perioada
imediat următoare Diplomei leopoldine din 1691 care a
menţinut atât privilegiile nobilimii, cât şi (prin omisiune)
restricţiile impuse românilor. În secolul al XVIII-lea însă
atitudinea autorităţilor habsburgice faţă de români începe să
se schimbe. În diplomele Mariei Tereza din anii 1746-1747 şi
1767 se recunoaşte dreptul nobililor ormâni uniţi cu Biserica
Romano-Catolică de a ocupa funcţii publice. Românii au
primit dreptul de “concivilitate”pe pământul crăiesc
administrat de autorităţile habsburgice. Înfiinţarea
regimentelor româneşti de graniţă a contribuit în mare
măsură la schimbarea treptată a atitudinii autorităţilor faţă
de români şi la modificarea normelor juridice. Au crescut
rândurile ţărănimii libere româneşti întrucât grănicerii
primeau nu numai dreptul de a poseda imobile în regiunea
respectivă, ci primeau şi drepturi de folosinţă a păşunilor,
precum şi lefuri.
 250

Tot mai mulţi români au avut astfel acces în armată,

clerul unit, învăţământ şi administraţie.
S-a modificat şi situaţia ţăranilor dependenţi. În anul
1769 împărăteasa Maria Tereza a emis patenta Certa puncta
prin care a reglementat şi ameliorat obligaţiile iobagiilor şi
jelerilor faţă de nobili.
Cele mai importante măsuri pe această linie le-a luat
însă împăratul Iosif al II-lea care, prin actele emise în 1783 şi
1785 a desfiinţat dependenţa personală a ţăranilor. Aceştia
au primit următoarele drepturi:
- de a se căsători fără consimţământul nobilului
- de a învăţa şi exercita arte şi meserii chiar dacă
stăpânul nu-i dă consimţământul
- de a dispune de bunurile proprietatea sa
- de a se strămuta de pe o moşie pe alta.
În schimb, nobilii nu mai au dreptul de a-i muta cu forţa
de pe sesiile lor. Dreptul de liberă mutare a făcut obiectul
contestaţiilor nobilimii (după moartea lui Iosif al II-lea Dieta
din Cluj a votat anularea lui) dar împăratul Leopold al II-lea
l-a confirmat în 1790. Dieta din Cluj a revenit apoi asupra
poziţiei iniţiale prin actul “Articuli novellares” din 1791,
probabil datorită impresiei provocate de revoluţa franceză
începută în 1789.
Statutul juridic al bunurilor imobiliare nu a suferit
modificări importante, cu excepţia regimului aplicat
grănicerilor: aceştia aveau recunoscut dreptul la posesie şi
folosinţă a pământului aparţinând statului numai cu condiţia
îndeplinirii obligaţiilor militare.
]În legătură cu aceste probleme menţionăm
introducerea unei instituţii de mare însemnătate practică,
aceea a cărţilor funciare, care s-a dovedit deosebit de utilă,
de practică întrucât folosea elemente de indentificare clare
a bunului imobil, pentru a preveni conflictele.
Dezvoltarea relaţiilor bani-marfă a impus introducerea
unor noi norme juridice şi al unor procedee şi instrumente
precum legislaţia comercială, legislaţia cambială,
reglementările privind falimentul şi bancruta frauduloasă. În
 251

anul 1811 a fost adoptat Codul civil austriac (aplicat însă în

Transilvania numai după revoluţia de la 1848).

4. Banatul sub ocupaţie otomană şi habsburgică –

aspecte constituţionale; Bucovina sub ocupaţie
habsburgică
În secolul al XVI-lea turcii au cucerit partea de sud-vest
şi vest a Banatului şi au constituit paşalâcul de Timişoara. În
1618 au ocupat cetăţile Lugoj şi Caransebeş apoi o parte
mare din comitatul Bihor cu Oradea, formând pasalâcul de
Oradea.
Important pentru relaţiile sociale şi juridice stabilite în
paşalâcul de Timişoara este faptul că , în momentul ocupării
Banatului nobilii stăpâni de moşii au părăsit teritoriul şi au
plecat în Transilvania, deoarece pământul trecea sub
stăpânirea sultanului iar turcii nu recunoşteau titlurile şi
privilegiile nobiliare. Activitatea economică a regresat, iar
obligaţiile ţăranilor au fost mărite pentru că spahii turci şi-au
constituit rezerve senioriale, obligându-i pe ţărani să le facă
zile de clacă. Tot ei plăteau dările cuvenite paşei şi pe cele
cuvenite sultanului. Dincolo de cumulul de dări, faptul că
acestea erau stabilite arbitrar a îngreunat mult situaţia
ţărănimii.
Între anii 1716-1718 s-a desfăşurat razboiul austro-turc,
încheiat cu pacea de la Passarowitz din 1718. Consecinţa
decăderii Imperiului Otoman şi ascensiunii Imperiului
Habsburgic a fost că prin pacea menţionată Austria a obţinut
Banatul, Belgradul, Oltenia, şi o porţiune din Bosnia. Dacă
Oltenia a fost apoi cedată Porţii Otomane prin pacea de la
Belgrad din 1739, Banatul Timişoarei a rămas în stăpânire
austriacă.
Iniţial în teritoriu s-a numit o administraţie militară dar
în 1751 Maria Tereza a decis constituirea administraţiei
civile.
 252

În 1768 s-a hotărât înfiinţarea unui regiment românesc

de graniţă care să apere linia de la Orşova la Caransebeş.
Ca şi în Transilvania şi aici s-au creat condiţii pentru
creşterea rândurilor ţărănimii libere româneşti, pentru
constituirea de instituţii sociale, cultural, religioase, pentru
amplificarea mişcării naţionale româneşti. Este sugestivă
deviza înscrisă pe steagul regimentului de la Năsăud:”Virtus
romana rediviva”.
În urma unui război ruso-turc, în 1774 s-a încheiat pacea
de la Kuciuk-Kainargi prin care au fost confirmate privilegiile
de autonomie ale ţărilor române, iar Rusia a căpătat dreptul
de a interveni pe lângă Poartă în favoarea creştinilor
ortodocşi. Imperiul Rus s devenit “putere protectoare” în
raport cu Imperiul Otoman “putere suzerană”.
Prevalându-se de faptul că în cursul războiului ruso-turc
din 1768-1774 Imperiul Habsburgic sprijinise pe turci
împotriva ruşilor, guvernul austriac a cerut Porţii Otomane,
drept recompensă, să admită o rectificare de frontieră în
nordul Moldovei, pretextând nevoia stabilirii unei legături
directe cu Galiţia, ocupată încă din secolul al XVII-lea.
Profitând de slăbirea celor două rivale Imperiul Habsburgic a
concentrat forţe militare şi după retragerea armatei ruse din
Moldova a ocupat ţinuturile Cernăuţi, Câmpulung şi
Suceava.
Ulterior Curtea de la Viena a folosit intimidarea, corupţia
şi alte mijloace pentru a obţine recunoaşterea diplomatică a
faptului împlinit. În aprilie 1775, printr-o convenţie încheiată
la Constantinopol, Poarta Otomană a consimţit la cedarea
teritoriului rupt din nordul Moldovei, substituindu-se fără a
avea dreptul, autorităţilor Moldovei şi încălcând statutul de
autonomie. Rusia, deşi solicitată de domnul Moldovei să
intervină, nu a schiţat nici măcar un gest.
La delimitarea noii frontiere, în urma tranzacţiilor care
au avut loc la Palamutka în 1776, habsburgii au mai răpit
încă 46 de sate româneşti, înafara, celor prevăzute prin
convenţia austro-turcă din 1775. Apelul domnului Moldovei,
ca la trasarea frontierei cel puţin oraşul Suceava, vechea
capitală să rămână Moldovei, a fost respins. A trecut astfel
 253

sub stăpânire străină o vastă suprafaţă de pământ

românesc care aparţinuse Moldovei şi unde se aflau şi
ctitoriile Domnilor Moldovei, inclusiv Putna cu mormântul lui
Ştefan cel Mare.
Protestul Domnului Grigore Ghica şi al boierilor
împotriva acestui act samavolnic prin care Moldova pierdea
10.000 km² şi 75.000 locuitori a dus la asasinarea sa.
La început, guvernul habsburgic a denumit noul teritoriu
“Moldova austriacă”. Curând, însă pentru a masca
anexiunea l-a denumit “Bucovina” după denumirea pădurilor
de fagi. Până în 1786 Bucovina a fost ţinută sub
administraţie austriacă, iar apoi a fost alipită la Galiţia ca
circumscripţie administrativă a acestei provincii

CAP. IX. - STRUCTURA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN

ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA
ÎN PERIOADA FEUDALISMULUI TÂRZIU
(1600-1821)

Evoluţia structurii social-economice

Modificări în organizarea şi funcţionarea organelor de stat
centrale şi locale. Reformele lui Constantin
Mavrocordat.
Organizarea instanţelor judecătoreşti
Pravilele: Cartea românească de învăţătură; Îndreptarea
legii; Pravilniceasca Condică, Codul Calimach,
Legiuirea Caragea

Evoluţia structurii social-economice

 254

Începând din secolul al XVII-lea Ţara Românească şi

Moldova s-au confruntat, pe plan social-economic, cu
fenomene noi, cu consecinţe importante datorate unor cauze
externe şi interne de aceeaşi mărime: agravarea regimului
suzeranităţii otomane (la care se vor adăuga apoi consecinţe
datorate expansiunii Imperiilor Habsburgic şi Rus) şi trecerii
treptate a economiei spre producţia de mărfuri, spre
dezvoltarea meşteşugurilor, comerţului, şi vieţii urbane.
Suzeranitatea otomană, în general dominaţia străină, -
exprimată în obligaţii economice şi politice, în restricţii
comerciale de tipul monopolului comercial otoman, în starea
de nesiguranţă inhibată mediului economic datorită
războaielor purtate adesea pe teritoriul ţărilor române – a
frânat considerabil dezvoltarea economico-socială.
Pentru a-şi păstra fiinţa de stat în condiţile accentuării
politicii de expansiune a marilor imperii, românii au făcut un
uriaş efort material şi uman. Haraciul, peşcheşurile,
mucarerul (adică plata făcută pentru confirmarea Domnului în
funcţie), cumpărarea Domniei, prestaţiile în munci şi natură,
s-au ridicat la sume imense. La începutul secolului XVII
haraciul a fost stabilit la un nivel mai redus decât înaintea
domniei lui Mihai Viteazul (32.000 galbeni pentru Ţara
Românească), sub influenţa victoriilor sale antiotomane.
Ulterior, sumele cerute de Poarta Otomană drept haraci au
crescut, totuşi cele mai mai mari cheltuieli au fost prilejuite
de cumpărarea Domniei (până la 500.000 galbeni pentru Ţara
Românească), de peşcheşuri şi de contribuţiile extraordinare
cerute ţărilor române de către trupele turceşti care traversau
tot mai des teritoriul lor. La acestea se adăugau efectele
exploatării teritoriului afectat raialelor, lipsa de siguranţă, de
stabilitate, jafurile pe care le implica transformarea teritoriului
românesc în teatru de război.
Cea de-a doua cauză a schimbărilor intervenite în structura
socială şi economică s-a datorat amplificării relaţiilor bani-
marfă. În primul rând proprietarii de domenii au devenit
interesaţi în sporirea producţiei de cereale, animale şi
produse agricole în general. Deoarece în acest sector
economic producţia nu putea creşte substanţial şi rapid prin
 255

perfecţionări tehnice, soluţia cea mai la îndemână a constat

în extinderea suprafeţelor cultivate prin defrişări de păduri.
Creşterea cererii de produse agricole, datorată mai ales
creşterii populaţiei şi oraşelor s-a produs – întâmplător –
odată cu introducerea în cultură a porumbului, plantă furajeră
de valoare excepţională, care a impulsionat într-o măsură cu
totul deosebită creşterea animalelor atât nevoile de cereale-
marfă, cât şi de animale şi produse animale (necesare şi
meşteşugurilor) au implicat sporirea cantităţii de muncă vie
necesară în societate. De aici tendinţa stăpânilor de moşii de
a agrava obligaţiile în muncă şi în produse sub forme dintre
cele mai neaşteptate.
Rezerva feudală (moşia propriu-zisă) s-a dezvoltat atât prin
dezţelenire cât şi prin extindere juridică în dauna proprietăţii
ţărăneşti libere. Spre deosebire de ceea ce înţelegem astăzi
prin proprietate imobiliară, în evul mediu târziu partea arabilă
din terenul agricol al moşiei nu era stabilă din punct de
vedere geografic-cadastral, întrucât în fiecare an porţiuni de
teren erau lăsate pârloagă, altele fiind dezţelenite, pentru a
feri terenul de secătuire.
Cuantumul clăcii prestate de rumâni şi vecini varia de la o
moşie la alta şi de la an la an. În “Descriptio Moldaviae”,
Dimitrie Cantemir arăta că ţăranii dependenţi “sunt siliţi să
împlinească necontenit muncile pentru stăpânii lor; nu este
nici o măsură care să mărginească munca lor; ea depinde de
voia stăpânului.” Spre sfârşitul secolului se generalizează
claca obligatorie şi pentru ţăranii aşezaţi cu învoială, deci
liberi din punct de vedere personal.
În ambele ţări româneşti se aplica cu stricteţe legarea de
glie a ţăranilor dependenţi, conform “legăturii lui Mihai” din
1595 în Ţara Românească şi 1613 în Moldova. Domnii
stabilesc diferite termene de prescripţie după împlinirea
cărora ţăranii fugari nu mai puteau fi urmăriţi (6-11-7-5 etc.)
iar cei care-i întâlneau aveau obligaţia de a-i înapoia
stăpânului de la care plecase.
Din aceleaşi motive economice şi politice, se accentuează
procesul de erodare şi destrămare a obştilor săteşti. Foamea
tot mai acută de pământ, de sate, îi determină pe boieri să
 256

folosească diferite modaltăţi pentru a acapara pământul

ţăranilor. De pildă pătrundeau în obşte pe temeiul zălogului;
ei plăteau dările acelor ţărani care nu-şi achitaseră datoriile şi
apoi îşi însuşeau pământul zălogit. Chiar în obşte, între
membrii se intensifică concurenţa încât unii îşi însuşesc
pământul altora; ţăranii rămaşi fără pământ propriu devin
dependenţi pe moşie. Apare categoria ţăranilor fără pământ
şi casă care-şi sapă bordee, colibe în afara vetrei satului –
colibaşii.
Evident sărăcirea unor ţărani a determinat reacţia acestora
în diferite forme: jalbe, procese, nesupunerea la muncă, fuga,
haiducia, răscoala.
Aceleaşi procese economice care au deteriminat sporirea
obligaţiilor şi intensificarea stratificării sociale în rândurile
ţărănimii au contribuit la înnavuţirea unor boieri, a căror
poziţie în stat se modifică din această cauză. Unele familii de
mari boieri îşi asigură monopolul principalelor dregătorii în
stat, fiind în măsură să-l influenţeze sau tuteleze pe Domn. În
aceste condiţii ei ajung să aibă acelaşi interes ca şi Poarta
Otomană, acela de a nu admite domni ereditari, puternici.
Dealtfel Domnia este, într-o anumită măsură, dependentă
financiar de marea boierime, din cauza nevoii de a acoperi
repede solicitări ale Porţii. Împrumuturile acordate de marii
boieri sunt restituite de Domni prin daruri de sate, ca
despăgubire pentru avansurile acordate visteriei.
Odată cu dezvoltarea economiei băneşti, în secolul al XVIII-
lea puterea marilor familii boiereşti a sporit, deşi starea
economico-socială a ţării s-a agravat. Prin vânzări-cumpărări
de moşii, unii boieri ajung să stăpânească zeci de moşii cu
zeci şi sute de sate. Un Cantacuzino avea, încă în a doua
jumătate a sec. XVII, 181 de moşii. Firesc, goana după moşii
şi putere politică a intensificat frământările politice, ca
urmare a împărţirii clasei boiereşti în facţiuni (grupări de
familii), precum cele ale Cantacuzinilor şi Bălenilor în Ţara
Româneasacă. Membrii grupării aflate la putere foloseau
orice mijloace pentru a pune mâna pe moşiile adversarilor,
acţionau pentru a obţine noi privilegii de la Domnul aservit
intereselor lor.
 257

Consecinţa dramatică a luptei pentru putere între facţiunile

boiereşti a fost apelul tot mai frecvent la Poarta Otomană.
După 1711 când domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, s-a aliat
cu ţarul Petru I al Rusiei împotriva Porţii s-au creat premizele
unei schimbări de substanţă în relaţiile acesteia cu ţările
române. În 1714 domnul Ţării Româneşti Constantin
Brâncoveanu bănuit de Poartă că ducea o politică periculoasă
intereselor ei, dar supus şi unor presiuni interne din partea
unor Cantacuzini, a sfârşit prin a fi executat împreună cu cei
patru fii ai săi. Noul domn, Ştefan Cantacuzino, a fost şi el
ucis după doi ani, fiind învinuit de legături cu Imperiul
Habsburgic.
Din 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească turci au
numit domni străini, proveniţi din rândurile grecilor originari
din cartierul Fanar al Constantinopolului. Pentru că Poarta nu-i
numea decât în schimbul unei mari sume de bani, domnii
sosiţi la tronul Ţării Româneşti sau Moldovei erau copleşiţi de
datorii, însoţiţi de creditori şi rude, cu toţii hotărâţi să facă
avere. “Pentru a-şi atinge scopul – relata un contemporan –
nu e crimă de la care să se dea înapoi, nu e josnicie la care
să nu se coboare...Un domn nou numit pleacă de la
Constantinopol cu o datorie de două sau trei milioane de
piaştri. După patru, cinici sau şase ani de domnie se întoarce
cu o avere de cinci sau şase milioane, dacă i se lasă timpul să
le strângă.”
Exploatarea economică otomană a luat în acest secol
aspectul unui adevărat jaf, dus cu mijloace deosebit de dure.
Ţările române au fost stoarse de cantităţi uriaşe de bunuri şi
valori. În organizarea de stat, în politica fiscală şi alte domenii
s-au impus măsuri de însemnătate deosebită.

2. Modificări în organizarea şi funcţionarea

organelor de stat centrale şi locale. Reformele lui
Constantin Mavrocordat.
Regimul politic fanariot, a fost constituit prin încălcarea
vechilor tratate ale ţărilor române cu Poarta, căci autonomia
lor a fost grav afectată. Totuşi ele nu au fost transformate în
paşalâcuri, ci şi-au menţinut structura de stat, legile,
 258

organizarea administrativ-teritorială. Doar armata a fost

desfiinţată.
Instituţia Domniei a suferit unele modificări. Domnul nu
mai este ales de Divanul domnesc şi apoi confirmat de sultan,
ci este numit direct de acesta. El şi-a păstrat prerogativele,
dar Poarta l-a considerat înalt funcţionar al său. Cea mai
importantă schimbare consta în faptul că el nu mai provenea
dintre boierii ţării. Singura lui legătura cu mediul în care
venea era de natură spirituală – fiind creştin-ortodox.
Şi-a păstrat aceleaşi prerogative, însă au intervenit unele
evoluţii. Dreptul de legiferare este folosit în mai mare măsură
decât până acum, date fiind nevoile de reglementare mai
mari ca urmare a schimbărilor economice şi sociale. Domnii
se simt îndreptăţiţi să emită norme scrise, să coroboreze
pravilele existente şi chiar să aprobe sau să dezaprobe
obiceiurile sub cuvânt că el, Domnul ştie ce este bine şi ce nu
pentru ţară.
Puterea executivă rămâne esenţa funcţiei: Domnul
conduce administraţia de stat, numeşte dregătorii, acordă
titluri de boierie aprobă înfiinţarea de sate, târguri etc. Deşi
armata nu mai avea configuraţia de mai înainte, fiind vorba
acum doar de garda Domnului, de forţele de menţinere a
ordinei, Domnul acţionează ca şi cum armata ar fi avut
efectivele de altă dată, numind pe spătar, pe hatman, pe agă,
pe căpitanul de dorobanţi.
La fel în privinţa politicii externe: deşi Domnul nu avea voie
să facă politică externă în numele ţării, nici să declare război,
să încheie pace şi să trimită soli, totuşi mulţi Domnitori
fanarioţi, asimilaţi în societatea românească, au menţinut
unele obiceiuri de pe vremea când statele româneşti aveau
mai multă libertate de mişcare: au păstrat trimişi diplomatici
la Constantinopol (capuchehăi), în unele ţări europene, au
mediat chiar între cele trei imperii vecine.
În cadrul instituţiei Domniei apare o formulă nouă –
căimăcămia. Denumirea este turcească, caimacam
însemnând locţiitor. Până la anul 1826 dreptul de a-l numi pe
caimacam l-a avut Domnul.
 259

Faptul că Domnul era confirmat în domnie din când în când

avea rostul de a aduce noi sume de bani sultanului, marelui
vizir, paşalelor, dar totodată avea şi menirea de a-l atenţiona
pe Domn asupra limitelor puterii sale. Aceleaşi scopuri se
urmăreau şi prin mutarea lui dintr-o ţară românească în alta.
Schimbarea frecventă a Domnilor a născut proteste din
partea marii boierimi exprimate mai ales la Congresele de
pace care aveau loc după războaiele ruso-turce. Ca urmare
prin tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, reinterat prin
tratatul de la Iaşi din 1792, durata Domniei s-a fixat la şapte
ani cu excepţia unor cauze majore. Nerespectarea acestei
stipulaţii de către turci a determinat angrenarea Rusiei în
procedura de constatare a greşelilor Domnului conform
hatişerifului din 1802.
Sfatul domnesc de altă dată a lăsat loc Divanului domnesc.
Aparent, era vorba de o schimbare de nume, în fapt a fost o
schimbare de conţinut, căci competenţa sa este mult
micşorată. Totuşi aceasta era cea mai importantă instituţie în
care se realiza colaborarea Domnului cu marii boieri –
dregători, abilitaţi să rezolve problemele concrete ale
conducerii ţării. La dezbaterea unor probleme de interes
deosebit erau invitaţi să participe şi alţi mari boieri,
mitropoliţi, episcopi. Uneori s-a simţit nevoia convocării
Adunării Ţării (în Moldova numită Sobor) precum a fost cazul
cu hotărârile de la 1 martie 1746 şi 5 august 1746 când
eliberarea de rumânie a fost decisă cu participarea a “toţi
boierii ţării” şi “toată obştea bisericească”.
Membrii Divanului erau numiţi de Domn prin confirmarea
marilor dregători, imediat ce urca în scaun. Întocmirea
acestui organ purta, fără îndoială pecetea personalităţii şi
intereselor fiecărui Domn, dar erau luate în considerare şi
interesele politice generale, căci atât tradiţia cât şi firmanele
Porţii Otomane impuneau Domnului să colaboreze cu Divanul
ca exponent al boierimii.
Cei mai mulţi membrii erau boieri dregători de clasa I-a
numiţi “divaniţi”. Ceilalţi erau boieri de clasa a II-a având
dregătorii centrale de însemnătate mai mică, sau fără
dregătorii, dar cu aceleaşi ranguri şi titluri.
 260

Până la introducerea principiului separaţiei puterilor în stat

(prin Regulamentele Organice), divanul a exercitat atribuţii
diverse, în regimul confuziei de puteri: executive (politice şi
administrative), judecătoreşti şi legislative.
Aglomerarea şi complicarea problemelor aduse în faţa
Divanului a determinat mai întâi invitarea unui număr tot mai
mare de membrii. Ulterior, din aceleaşi motive a apărut
tendinţa separării atribuţiilor executive şi judecătoreşti. La
începutul sec. XIX era convocat uneori “divanul
judecătoresc”, alteori “divanul executiv”.
În cadrul atribuţiilor politico-administrative Divanul aviza, la
cererea Domnului, asupra măsurilor necesare pentru
asigurarea ordinii, pentru organizarea unor servicii de interes
public, pentru colectarea dărilor şi acordarea scutirilor de
dări, pentru alegerea sau destituirea mitropolitului şi
episcopilor.
În cadrul atribuţiilor legislative Divanul legifera numai
reglementări de însemnătate secundară (hrisoave normative,
mizamuri, ponturi), fiindcă legiuirile importante (coduri,
hrisoave soborniceşti) erau de competenţa Sfatului de obşte.
Desigur, Divanul aviza şi aceste legiuiri, dar aprobarea
definitivă venea din partea Sfatului de Obşte.
Sediul Divanului era la Curtea domnească; numai în cazuri
excepţionale Domnul se deplasa împreună cu Divanul pentru
a judeca undeva în ţară. Convocarea nu se făcea decât
pentru probleme deosebite fiindcă oricum membrii săi erau
zilnic la Curte, la dispoziţia Domnului. Acesta era preşedintele
forului constituit şi prezida sedinţele. În lipsa Domnului
prezida fie mitropolitul, fie marele logofăt sau alt mare boier
cu dregătorie. Când Divanul îşi exercita atribuţiile
judecătoreşti, şedinţele erau publice.
O altă instituţie în tradiţia feudală a ţărilor române care a
suferit modificări de amploare în această perioadă a fost
Marea Adunare a ţării. Practic avem de-a face cu altă
instituţie - Sfatul de obşte, reflectând structura de stări
sociale a societăţii româneşti în ultima etapă a feudalismului.
Sub titulatura de “mare adunare a ţării” se înţelege, în secolul
al XVIII-lea o instituţie simbolică, fără atribuţii judiciare, dar cu
 261

atribuţii politice formale; de pildă adoptarea de acte prin care

se exprimă rugămintea restituirii autonomiei sau se transmit
mesaje de credinţă către Poarta Otomană.
Sfatul de obşte apare ca o adunare de stări convocată de
Domn prin “pitoc” sau “ţidulă” în vederea dezbaterii în comun
a unor probleme importante. Participau marii boieri de la
mitropolit, arhimandriţi şi marii dregători până la micii boieri.
Competenţa acestei instituţii era politică şi legislativă, fiind
excluse atribuţiile judiciare.
Schimbări semnificative s-au produs în domeniul clasificării
dregătorilor. Numirea şi revocarea lor era de competenţa
Domnului care se orienta după criterii obiective şi subiective
precum capacitatea candidatului, rudenia, averea, valoarea
darurilor oferite. Numirea în funcţie se efectua cu două
prilejuri: la urcarea Domnului în scaun şi la începutul fiecărui
an când, urmare a depunerii “însemnelor” de către cei aflaţi
în funcţie, Domnul urma să-i confirme sau să-i înlocuiască. În
cazuri deosebite (deces, revocare datorită unei greşeli etc.)
se puteau face numiri şi în cursul anului. Între candidaţii la
dregătorii se puteau prezenta acum (ba chiar erau preferaţi)
şi fii ai Domnului, fapt inadmisibil până în secolul al XVII-lea.
Caracteristica acestei perioade este venalitatea funcţiilor.
Acest fenomen a luat o amploare enormă în perioada
domniilor fanariote, odată cu afluxul de greci proveniţi din
Imperiul Otoman interesaţi numai în câştiguri rapide. Din
moment ce însăşi funcţia de Domn era negociată şi
cumpărată pe bani grei, toate celelalte funcţii se cumpără de
la Domn sau de la dregătorul care le are în subordine. Fiecare
funcţie avea preţul ei: marele vistiernic de plidă plăteşte
300.000 de piaştri pentru funcţia sa şi câştigă într-un an
500.000. Sub paravanul unei dregătorii se puteau cumula
atribuţii diferite, de natură administrativă şi judecătorească
încât paleta câştigurilor era largă. Pe lângă darurile primite de
la subalterni sau de la cei care se prezentau cu diverse
probleme, un dregător îşi însuşea o parte din veniturile
statului (recte, ale Domnului) la care avea acees, dar primea
şi “mila domnească” constând în scutiri de impozite sau danii
de moşii.
 262

Efectele principiului venalităţii funcţiilor au fost atât de

dezastruoase din punct de vedere economic şi social încât,
prin reforma din 1741 Domnul Constantin Mavrocordat s-a
văzut nevoit să introducă leafa fixă, lunară de către visterie
dregătorului pentru munca sa. Însă intenţia abolirii veniturilor
adiacente nu s-a împlinit.
Unul din cele mai profitabile mijloace folosite de Domn
pentru a-şi spori veniturile a fost numirea persoanelor în
dregătorii concomitent cu atribuirea unui rang boieresc.
Structura clasei feudale ajunge astfel o problemă de
competenţa şi voinţa interesată a Domnilor numiţi de sultan.
Constantin Mavrocordat, prin reforma amintită, a împărţit
boierimea în două clase. Întrucât, după aceea clasa a I-a s-a
divizat au rezultat în a doua jumătate a secolul XVIII, trei
ranguri astfel:
Clasa I, cuprinzând pe marele ban, marii vornici din Ţara
de Sus şi Ţara de Jos, marele logofăt, marele spătar, marele
vistier, marele postelnic, marele clucer, marele paharnic,
marele stolnic şi marele comis. Aceştia era numiţi şi “veliţi”
sau “divaniţi” sau “protipendadă”. Avea cele mai mari
privilegii, erau scutiţi de dări.
Clasa II, curpinzând pe marele serdar, aga, şătrarul,
marele medelnicer, marele sluger, marele pitar, marele
armaş, marele portar, vornicul de Târgovişte, clucerul de arie,
ispravnicii de judeţ. În documente, aceştia erau numiţi
“credincioşi”.
Clasa III, cuprinzând pe subalternii marilor dregători (al
doilea logofăt etc.), pe zapcii (căpitanul de darabani,
căpitanul de lefegii, polcovnicul agăi, al călăraşilor, al doilea
armaş, al doilea portar etc.). În documente aceştia erau
numiţi “boieri”
Indiferent de clasă, toţi boierii erau înscrişi în
“Arhondologia visteriei”. Domnul putea decide ştergerea unor
nume pentru unele abateri.
Dregătorii îşi păstrau titlul pe viaţă, chiar dacă era maziliţi.
Pe lângă ei boierii fără dregătorii primeau de la visterie leafă,
iar de Paşti şi Anul nou primeau daruri. În aceste condiţii
tentaţia numirii într-o dregătorie şi al obţinerii unui rang
 263

boieresc era atât de mare încât domnitorii au vândut funcţii şi

titluri fără discernământ. Numai domnitorul Ioan Caragea a
vândut 4762 titluri de boierie, pentru care a încasat
20.000.000 piaştri, o sumă imensă pe vremea aceea.
Structura social-politică şi statală a Ţării Româneşti şi
Moldovei a cunoscut evoluţii semnificative odată cu reformele
efectuate de domnul Constantin Mavrocordat. Faptul că
acesta a domnit alternativ de şase ori în Ţara Românească şi
de patru ori în Moldova a făcut ca măsurile luate în perioada
1734-1749 să fie aplicate în acelaşi fel în cele două ţări,
consolidând unitatea lor politică.
Textul măsurilor luate în Ţara Românească între anii 1740-
1741 a fost tipărit la Paris în publicaţia Mercure de France sub
titlul “Constitution”. Nu a fost însă o constituţie ci un şir de
măsuri cu caracter reformator, care, cel puţin în plan social,
pot fi considerate reforme.
“Reforma” fiscal-administrativă a constat mai întâi în
scutirea de dări a boierilor, mănăstirilor şi preoţilor. Boierimea
devine clasă de slujbă, cu venituri nu numai din moşiile aflate
în proprietate, ci şi din privilegiile legate de calitatea de
dregător cu atribuţii (halea), dregător fără atribuţii (poia), fost
dregător (mazilii) sau fii de dregători (neamurile). Boierii
primesc leafă pentru slujba lor şi pentru calitatea pe care o
au.
Cum statul nu putea subzista fără venituri, Constantin
Mavrocordat a simplificat şi prin aceasta a eficientizat
sistemul de percepere al dărilor: a fost instituită o dare fixă
împărţită în patru rate în locul dărilor multiple; răspunderea
colectivă a obştii faţă de fisc a fost înlocuită cu răspunderea
capului de familie; au fost desfiinţate pogonăritul şi văcăritul;
dările în natură sunt în mai mare măsură înlocuite cu cele în
bani.
Reforma socială – cea mai importantă – a constat în
reglementarea obligaţiilor ţăranilor dependenţi. Faptul că
statul se implică într-un domeniu aflat până atunci la discreţia
stăpânilor de moşii este sugestiv pentru etapa în care se afla
societatea românească. Datorită cuantumului obligaţiilor şi
abuzurilor zeci şi sute de mii de locuitori fugeau peste hotare
 264

lipsind atât boierimea cât şi statul de importante venituri. Ca

urmare, numărul zilelor de clacă pe care trebuiau să le facă
ţăranii aşezaţi pe moşii a fost fixat la şase (două la arătură,
două la coasă, două la secere), apoi la 12, indiferent de
obiceiul locului.
În 1776, Adunarea de obşte a Ţării Româneşti a hotărât
dezrobirea celor fugiţi peste hotare dacă se întorc în ţară.
Această măsură a pregătit actul desfiinţării rumâniei, hotărât
de Adunarea de obşte la 5 august 1746. S-a menţionat că
deşi ţăranii au fost vânduţi cu moşiile respective încă din
vechime, de acum moşiile rămân ale boierilor, iar rumânii să
se răscumpere plătind 10 taleri de cap, devenind oameni
liberi fără pământ, la fel ca ţăranii aşezaţi de bună voie pe
moşii.
În anii care au urmat, unele măsuri şi reforme aplicate de
Constantin Mavrocordat nu s-au menţinut: este cazul cu
reforma fiscală. În schimb reglementarea de către stat a
regimului clăcii s-a păstrat ca principiu, fiind aduse unele
ameliorări. În 1776 domnitorul Grigore Ghica din Moldova a
introdus nartul (normă zilnică de lucru impusă clăcaşilor). Au
rămas în vigoare desfiinţarea rumâniei şi veciniei, dar nu s-a
produs eliberarea reală a ţăranilor dependenţi.

3. Organizarea instanţelor judecătoreşti

În perioada trecută între ultimele domnii pământene
(Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu) şi revoluţia de
la 1821, au fost efectuate două reforme judiciare: a lui
Constantin Mavrocordat (între 1739-1743) şi a lui Alexandru
Ipsilanti (la 1775). Frecvenţa schimbărilor intervenite în acest
domeniu arată amploarea transformărilor intervenite în
societate.
Constantin Mavrocordat a înfiinţat funcţia de ispravnic al
judeţului (în Ţara Românească) sau ţinutului (în Moldova).
Postul putea fi ocupat de boieri de clasa I sau II, care primeau
competenţă deplină în plan administrativ şi judecătoresc –
civil şi competenţă restrânsă în plan judecătoresc – penal. În
plan penal ei nu puteau judeca faptele de ucidere, tâlhărie şi
 265

furt decât pentru cercetările preliminare, judecata urmând a

se face de către Divanul domnesc.
Principiile activităţii judecătoreşti ale ispravnicilor erau:
judecata neîntârziată, necontenită şi cu “uşile deschise”, deci
publică.
Numeroase documente din epocă, mai ales porunci ale
Domnului lasă să se întrevadă tendinţa ispravnicilor către
abuzuri. Domnul nu a permis ingerinţe ale ispravnicilor în
justiţia orăşenească, nici reluarea unei judecăţi după mai
mult de 100 de ani, de la verdict, nici angajarea de înlocuitori.
În anul 1742 Domnul a numit pe lângă isprăvniciile ţinuturilor
din Moldova primii judecători de profesie având leafă plătită
de stat, aceştia urmând să judece în complet cu ispravnicii
sau singuri. Este prima atestare a principiului separării puterii
judecătoreşti de puterea executivă. Procesul separării depline
se va finaliza abia în vremea lui Alexandru Ioan Cuza.
Tot sub Constantin Mavrocordat s-a introdus procedura
scrisă (acţiunea, dezbaterile fixate în jurnalul de şedinţă şi
hotărârea) precum şi înfiinţarea condicilor în care să fie
consemnate hotărârile în ordinea pronunţării lor. Dregătorii
care îndeplinind sarcini judecătoreşti ar fi redactat anaforele
(referate scrise) urmau a primi lefuri, fiind astfel salarizaţi de
stat şi nu prin plocoane ale părţilor care, evident strâmbau
cumpăna dreptăţii.
Pornind de la nevoia înfiinţării unei instanţe care să aibă
competenţa judecării boierilor veliţi (mari) şi folosind
condiţiile propice create prin tratatul de pace ruso-turc din
1774 Domnul Ţării Româneşti Alexandru Ipsilanti a
implementat o nouă reformă prin care instanţele au fost
organizate în sistem ierarhic:
1 – Judecata judecătorilor “după la judeţe” şi a
ispravnicilor;
2 –Judecata celor două departamente civile şi a
departamentului penal;
3 – Judecata veliţilor boieri
4 – Judecata Divanului domnesc.
 266

Prima instanţă avea competenţa de a judeca pricinile civile

ivite între ţărani, precum şi cele penale mărunte. Era
compusă dintr-un judecător ajutat de un logofăt.
A doua instanţă era compusă din două “departamenturi”
egale în grad formate din 7 şi 8 judecători, precum şi
departamentul “vinovăţiilor”.
A treia instanţă judeca procesele dintre boieri, precum şi
apelurile celorlalte. Era formată din boieri de clasa I şi mazili
veliţi.
Divanul domnesc judeca procesele civile şi penale de
însemnătate precum şi apelurile.
 Pravilele: Cartea românească de învăţătură;
Îndreptarea legii; Pravilniceasca Condică; Codul
Calimach; Legiuirea Caragea.
De-a lungul secolelor izvoarele de drept au evoluat
conform nevoilor societăţii atât în formă cât şi în conţinut. Se
pot discerne trei etape mari: obiceiul pământului – legea ţării
– legea scrisă. Trecerea la legea scrisă s-a produs sub
înrâurirea a cel puţin doi factori majori: Biserica şi Statul. Ca
şi Biserica, Statul, reprezentat îndeosebi prin Domn şi
celelalte organe centrale a fost interesat să impună aceleaşi
reglementări pe tot teritoriul şi în toate domeniile care
reclamau reglementare juridică spre deosebire de obiceiul
pământului mai ales, care conţinea reguli deosebite de la o
regiune la alta.
Pe acest drum, pravilele bisericeşti au reprezentat un
model, încât primele reglementări scrise de drept civil, penal
sau procesual s-au inspirat după izvoare canonice bizantine,
capul Bisericii ortodoxe fiind Patriarhul de Constantinopol.
Limba primelor pravile a fost slavona, dat fiind rolul acestei
limbi de filieră între Bizanţ şi ţările române.
Primele pravile cunoscute sunt: Pravila de la Târgovişte
(1452), Pravila de la mănăstirea Neamţ (1474), Pravila de la
Putna (1581). Toate au avut drept model “Syntagma lui Matei
Vlastares” scrisă în secolul XIV în greceşte.
Prima pravilă în limba română pare a fi cea de la Ieud
tipărită de Coresi în secolul XVI. În 1632, pe baza unor
izvoare bizantine, a fost scrisă “Pravila aleasă” a logofătului
Eustraţie. În anul 1640, din porunca domnitorului Matei
Basarab a fot tipărită Pravila de la Govora în două ediţii
identice, una pentru Ţara Românească şi alta pentru
Transilvania.
Toate pravilele conţin atât prevederi de drept bisericesc
cât şi de drept laic, civil şi penal despre situaţia juridică a
persoanelor, rudenie, contracte, infracţiuni, pedepse,
proceduri de judecată, probe, fără sistematizare pe materii
sau domenii.
Din secolul al XVI-lea şi hrisoavele domneşti au primit
valoare normativă (până acum fiind acte cu valoare
 6

individuală). Este cazul “legăturii lui Mihai” din 1595 şi a

hrisovului lui Miron Barnovschi din 1613.
Prima culegere legislativă cu caracter laic a fost “Cartea
românească de învăţătură” de la 1646, întocmită de logofătul
Eustraţie din porunca lui Vasile Lupu.
În anul 1652 din porunca lui Matei Basarab a fost tipărită la
Târgovişte Pravila cea mare, numită şi Îndreptarea legii, sub
îngrijirea călugărului Danil Panoneanul, devenit mai târziu
mitropolit al Ardealului. Şi în această operă sunt incluse
traduceri şi prelucrări ale unor nomocanoane bizantine.
Structurate în pricini (capitole), glove (secţiuni) şi zaciale
(articole), având drept obiect relaţiile de muncă şi de
distribuţie a produselor, modurile de dobândire a proprietăţii,
statutul social al locuitorilor, relaţiile de familie, izvoarele de
obligaţii (tocmeala, înşelăciunea), succesiunea, infracţiunile
(inclusiv tentativa, concursul de infracţiuni, complicitatea,
recidiva, faptele care înlătură răspunderea penală),
pedepsele fizice (decapitarea, spânzurătoare, tragerea în
ţeapă, arderea în foc, mutilarea), pedepsele privative de
liberate (ocna, temniţa, surghiunul la mănăstire). Se
recomanda ca boierii să fie pedepsiţi mai grav doar în caz de
hiclenie. Între mijloacele de probă sunt menţionate
înscrisurile, martorii, jurământul şi cercetarea (expertizele).
În secolul XVIII legiuirile au fost numite “condică” sau
“cod”, semn al pătrunderii influenţei apusene, apoi “ponturi”
şi mai târziu “legi”.
“Pravilniceasca condică” a fost scrisă în limba greacă şi
română în anul 1775 din porunca lui Alexandru Ipsilanti,
exprimarea corectă în limba română fiind de “Mica rânduială
juridică”. Ea a avut drept obiect reglementarea relaţiilor
dintre proprietari de moşii şi clăcaşi, organizarea instanţelor
şi procedura de judecată. Izvoarele sale sunt multiple, la
nivelul epocii: obiceiul pământului, Basilicalele bizantine şi
doctrina modernă reprezentată de Montesquieu şi Cesare
Beccaria.
Codul Calimach (Condica ţivilă a Moldovei) a intrat în
vigoare în anul 1817 sub forma versiunii în limba greacă, sub
redacţia unui grup de jurişti. Izvoarele folosite indică
orientarea decisă spre dreptul modern, format în Europa
 7

centrală şi occidentală; obiceiul pământului, dreptul bizantin,

Codul civil francez din 1804 şi Codul civil austriac din 1811.
Acest cod a avut o longevitate remarcabilă pentru o vreme
de transformări profunde: până în 1861.
Legiuirea Caragea a jucat acelaşi rol în Ţara Românească.
A fost publicată în anul 1818, fiind aplicată tot până în 1865.
A înscris norme despre persoane (obraze), lucruri, daruri,
tocmeli, moştenire, vini şi judecăţi.

CAP . X. - ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL

V. ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA
1. DE LA 1821 LA 1859

1. Însemnătatea istorică şi juridică a revoluţiei din 1821

2. Modificări în structura de stat în perioada domniilor
pământene
3. Regulamentele Organice – formarea justiţiei moderne
4. Însemnătatea istorică şi juridică a revoluţiei din 1848

1. Însemnătatea istorică şi juridică a revoluţiei

din 1821
Revoluţia din anul 1821, ca eveniment de legătură între
două perioade istorice, a dat expresie tuturor acumulărilor
anterioare; ea a dat contur şi a definit după expresia lui
Nicolae Bălcescu, obiectivele acelei “june partide naţionale,
care continuându-i şi dezvoltându-i programul îşi propune a
realiza întru tot dorinţele şi trebuinţele poporului, surpând
ciocoismul şi fanariotismul şi înălţând românismul la
putere”. Tot Bălcescu aprecia că revoluţia de la 1821 a fost
prologul revoluţiei de la 1848.
Îngrădirea treptată a monopolului turcesc după pacea
de la Kuciuk-Kainargi din 1774 a stimulat producţia pentru
piaţă. Creşterea populaţiei urbane şi frecvenţa războaielor
austro-ruso-turce, care au menţinut pe teritoriul ţării
noastre armate numeroase, au creat pentru producţia
agricolă debuşee destul de largi pentru a motiva interesul
stăpânilor de moşii. Contactul cu ofiţerii străini le-a trezit
gustul pentru modă şi pentru obiceiurile europene apusene.
 8

Pentru a-şi procura banii necesari unei vieţi de lux ei se

străduiesc să scoată cât mai mare folos din exploatările lor.
Prin dezvoltarea relaţiilor comerciale prin intensificarea
şi mai buna organizare a muncii, prin folosirea
monopolurilor băneşti, prin extinderea arendăşiei, prin
cumpărarea venitului ocnelor şi vămilor, prin cămătărie şi
corupţie s-au constituit capitaluri însemnate.
Aceste tendinţe prefigurau adânci schimbări de
structură, pe care revoluţia din 1821 avea să le accentueze.
În memorii adresate cabinetelor imperiale din Petersburg şi
Viena, mari boieri au propus proiecte de reformă
constituţională. Ei au cerut ca cetăţile de la Turnu, Giurgiu şi
Brăila să fie restituite, talvegul Dunării să devină hotar între
Imperiul otoman şi teritoriul românesc iar sarcinile către
Poartă să fie reduse la cuantumul stabilit în capitulaţii în
secolul al XVII-lea. Autorii altui memoriu din preajma
declanşării revoluţiei reclamau libertatea comerţului,
dreptul de a deschide “fabrici de orice fel de meşteşug”, de
a explora şi prelucra fără nici o restricţie materiile prime ale
ţării. Ei cer ca negustorii şi meşteşugarii străini care se vor
aşeza în ţară să fie supuşi legilor ţării.
În acelaşi timp, marii proprietari voiau să-şi păstreze
privilegiile feudale, în primul rând scutirile de impozite şi
taxe.
Dimpotrivă negustorii, meşteşugarii voiau atât abolirea
relaţiilor şi instituţiilor feudale, cât şi răsturnarea dominaţiei
străine, căci aceasta însemna să aibă libertatea muncii.
Interesele lor erau afectate de lipsa unui sistem monetar
unic, a instituţiilor capabile să asigure desfăşurarea
tranzacţiilor, siguranţa proprietăţii. Pe lângă aceştia existau,
în număr tot mai mare elemente sărace care formau plebea
oraşului; meşteşugari sărăciţi, ţărani fugiţi de pe moşii, calfe
care, din lipsă de mijloace sau din cauza exclusivismului
breslelor nu puteau ajunge meşteri. Ei se aflau alături de
burghezie şi ţărănime.
Politica fiscală excesivă a statului nemulţumea pe toată
lumea: negustorii se plângeau că vămile, diferitele taxe
asupra circulaţiei mărfurilor, licenţele de export, vândute de
Domnie chiar şi pentru mărfurile lăsate libere de Poartă,
 9

absorbeau cea mai mare parte a câştigurilor.Tăranii

dependenţi se plîngeau de agravarea obligaţiilor. Numărul
zilelor de clacă pentru ţăranii cu învoială care în secolul
precedent era de 3-6, convertibile în bani, se majorase la
12, iar obligaţiile în bani se transformaseră în zile de clacă.
Drepturile de folosinţă asupra pădurilor, păşunilor şi iazurilor
fuseseră limitate.
Generalizarea arendăşiei a contribuit la agravarea
condiţiei ţăranilor, căci moşiile erau arendate pe termen
scurt, iar arendaşii nu făceau investiţii.
Programul revoluţiei reiese din Proclamaţia de la Padeş,
din scrisorile lui Tudor către Marile Puteri vecine, din
proclamaţiile către locuitorii Bucureştilor şi mai ales din
“Cererile norodului românesc”, document elaborat în
februarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act cu
caracter constituţional se evidenţia scopul revoluţiei ca fiind
acela de a pune stavilă amestecului Puterilor străine în
treburile interne ale ţării, ca şi realizarea unor reforme
profunde, între care desfiinţarea privilegiilor feudale,
egalitatea locuitorilor în faţa legii, desfiinţarea instituţiilor
feudale, reorganizarea aparatului administrativ,
reorganizarea sistemului de învăţământ, instituirea unei
armate regulate a ţării.
Revoluţia de la 1821 a solidarizat toate clasele şi
categoriile societăţii româneşti. Tudor Vladimirescu a fost
conducătorul primei revoluţii democratice din istoria
poporului român şi în acelaşi timp un erou al luptei pentru
neatârnarea ţării. El a urmărit modificarea radicală a
statutului Ţării Româneşti prin desprinderea treptată de sub
suzeranitatea şi protecţia Imperiului Otoman şi Rus.
Revoluţia de la 1821 a avut ca urmare directă abolirea
regimului fanariot, înlocuirea domnilor străini cu domni
pământeni; aceasta nu a fost o simplă schimbare de
persoane, ci o revoluţie naţională. Resursele irosite prin
sistemul fanariot au rămas de acum în ţară şi au putut fi
folosite pentru modernizarea instituţiilor româneşti.
Libertatea comerţului şi dreptul de a avea în proprietate
manufacturi, fabrici şi mine, redobândirea cetăţilor de la
Dunăre transformate de turci în raiale, stabilirea graniţei
 10

dintre Principate şi Imperiul Otoman pe talvegul Dunării

au fost realizate în 1829 prin tratatul de la Adrianopol,
coform cererilor formulate în 1821 şi 1822 şi sub
înrâurirea revoluţiei lui Tudor.

1. Modificări în structura de stat în perioada

domniilor pământene
Trupele turceşti care au pătruns în Ţara Românească în
mai 1821 s-au dedat în toată vara acelui an la jafuri,
devastări, violuri şi incendieri, întrucât ca şi Moldova de
altfel, era lipsită de orice autoritate de stat. Puterea s-a aflat
în mâna paşilor turci, a muhafizilor (comisari militari) care
şi-au arogat dreptul de a numi ispravnici, zapcii, vameşi,
vătafi. Boierii întorşi din pribegie n-au putut constitui un
organ capabil să asigure ordinea de stat. În urma presiunilor
diplomatice exercitate de Marile Puteri (Anglia, Austria,
Rusia) trupele turceşti s-au retras din Principate până în
septembrie 1822, numai după ce s-au plătit sume
însemnate comandaţilor lor.
Datorită aceloraşi intervenţii, Poarta a convocat la
Constantinopol câte o delegaţie de boieri din fiecare
Principat, pentru a le consulta asupra problemei
reorganizării administrative, lichidării haosului şi anarhiei.
Cele două delegaţii, formate din 7 boieri pentru Ţara
Românească şi 6 pentru Moldova au dus cu ele propuneri în
spiritul revendicărilor formulate anterior faţă de Rusia,
Austria şi Turcia. Delegaţia munteană a redactat un
memoriu de 24 de ponturi care reflecta nu numai doleanţele
unor anume clase sau categorii sociale, ci şi năzuinţele
generale ale populaţiei în noul stadiu în care se afla
societatea românească:
- Domn pământean numit pe viaţă, dar fără drept de
succesiune în familia sa;
- Domnul să nu poată angaja cheltuieli, să numească în
slujbe, să confere titluri de boierie şi privilegii fără
aprobarea marii boierimi;
- Străinii să fie excluşi din slujbe, iar acestea să revină
boierilor români;
 11

- Libertatea comerţului, navigaţiei, industriei şi

exploatării subsolului.
Problemele asupra cărora Poarta Otomană a admis
discuţia s-au restrâns la următoarele:
- instituirea domniilor pământene;
- constituirea unui corp de pază format din autohtoni;
- dreptul exclusiv al pământenilor de a ocupa demnităţi
publice;
- administrarea mănăstirilor închinate prin autohtoni;
- interdicţie pentru sudiţii străini de a dobândi bunuri
imobile.
Poarta a respins cerinţa libertăţii comerţului, navigaţiei,
industriei, dar a admis lichidarea regimului fanariot,
excluderea grecilor din toate funcţiile civile şi
bisericeşti. Ca urmare la 1 iunie 1822 a fost numit Domn
în Ţara Românească Grigore Dimitrie Ghica iar în
Moldova Ioan Sandu Sturdza.
Primele măsuri luate de noii domnitori au fost de natură
financiară, întrucât ocupaţia otomană provocase pierderi
băneşti şi materiale enorme. Au fost ridicate birurile, s-au
fixat noi taxe asupra cârciumilor şi prăvăliilor, s-au pus noi
impozite. În anul 1826 birnicii satelor plăteau 18 categorii
de dări. Pentru prima dată chiar şi boierii au fost impuşi
temporar la plata vânăriciului.
În plan administrativ, ambii domnitori au încercat să
limiteze abuzurile slujbaşilor, pentru a detensiona situaţia
socială şi a îmbunătăţi colectarea dărilor. Astfel, Grigore
Dimitrie Ghica a dat un nou regulament privind atribuţiile şi
îndatoririle ispravnicilor, zapciilor şi vameşilor. Însă faptul că
nu s-a produs nici o schimbare în structura instituţională a
redus substanţial efectele măsurilor luate.
S-a ajuns astfel la un blocaj în funcţionarea aparatului
de stat datorită contradicţiilor tot mai mari dintre structură
şi modul de lucru al acestuia şi nevoile producătorilor de
bunuri materiale. Din nou se caută soluţii prin intermeiul
memoriilor şi proiectelor de tot felul în care reprezentanţii
claselor şi categoriilor sociale îşi afirmă dolenaţele, în vreme
de Domnul şi marea boierime acţionează ca şi în vremea
 12

fanarioţilor. Domnul Ioniţă Sandu Sturdza de pildă a vândut

într-un singur an aproape 300 titluri de boierie.
Presiunea exercitată de burghezia în formare şi mica
boierime a răbufnit, în aprile 1822 în “memoriul
cărvunarilor” redactat de Ioniţă Tăutul. Documentul
propunea schimbări importante în structura statală, unele
de esenţă:
- Instituirea unui sfat obştesc compus din
reprezentanţii tuturor păturilor boiereşti; mica
boierime urmărea obţinerea egalităţii în drepturi cu
marea boierime prin unificarea celor două secţiuni
care formau Sfatul obştesc (Divanul întâi al marii
boierimi şi Divanul al doilea al micii boiermi).
- respectul absolut al proprietăţii; prin aceasta se
înţelegea lichidarea principiului feudal al
condiţionalităţii proprietăţii faţă de stat reprezentat
prin Domn şi totodată includerea loturilor ţărăneşti în
domeniu ceea ce ar fi lipsit ţărănimea dependentă de
dreptul de folosinţă a pământului;
- principiul egalităţii persoanelor în faţa legii;
- libertatea şi inviolabilitatea persoanelor ;
- abolirea principiului venalităţii slujbelor şi înlocuirea
lui cu principiul acordării titlurilor boiereşti după
merit;
- trecerea moşiilor mănăstireşti închinate sub
administraţia statului;
- înfiinţarea de şcoli publice în limba română.
Proiectul nu prevedea însă nici desfiinţarea privilegiilor
boiereşti, nici a legăturilor de dependenţă ale clăcaşilor.
Eforturile de reorganizare a vieţii de stat au primit un
impuls prin semnarea la 7 octombrie 1827 a Convenţiei de
la Akkerman de către Imperiul Rus şi Imperiul Otoman.
Acest act de organizare internă a Principatelor a prevăzut:
- alegerea de Domni pământeni aleşi pe şapte ani, cu
aprobarea Porţii Otomane şi Rusiei;
- libertatea comerţului, cu condiţia asigurării
aprovizionării cu grâne a Porţii;
 13

- fixarea tributului şi redevenţelor către Poartă conform

hatişerifului din 1802;
- instituirea unor comisii care să propună măsuri de
reformă în Principate.
Împrejurările internaţionale au impus amânarea
eforturilor de reformă, odată cu declanşarea, în anul 1828, a
unui nou război ruso-turc purtat pe două fronturi: în Caucaz
şi la Dunăre, din nou pe teritoriul Moldovei şi Ţării
Româneşti. Pacea a intervenit în 1829 prin Tratatul de la
Adrianopole, care a reprezentat un moment important
pentru Principate.

2. Regulamentele Organice – formarea instituţiilor

dreptului modern
Actul osăbit pentru principaturile Moldova şi Ţara
Românească din Tratat a acordat ţărilor române autonomia
administrativă, Domnii – numiţi pe viaţă – având dreptul de
a rezolva liber problemele interne în colaborare cu Divanul;
locuitorii urmau să se bucure de deplina libertate a
comerţului pentru toate produsele pământului şi industriei
lor; cetăţile Turnu, Giurgiu şi Brăila s-au restituit
Principatelor; până la plata despăgubirilor de război
Principatele urmau să se afle sub administraţie rusească; în
acest timp Rusia urma să elaboreze regulamente
administrative.
Administraţia rusească a durat din 1828 până în 1834
sub conducerea generalului Pavel Kisseleff care a devenit şi
preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Ţării
Româneşti.
Primele măsuri au constat în desfiinţarea scutelnicilor şi
posluşnicilor (era vorba de 40.000 familii care până acum
fuseseră scutite de contribuţii), efectuarea unui
recensământ general al populaţiei, organizarea armatei,
separarea justiţiei de administraţie. Cea mai importantă
măsură a constat în elaborarea Regulamentelor Organice
(30 martie 1830).
Acestea au fost primele legi fundamentale de
organizare a ţărilor române după modelul constituţiilor
elaborate în Occidentul Europei, întemeiate pe principiul
 14

separaţiei puterilor în stat. Din păcate nu a fost preluat şi

principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Cu privire la Domnie, Regulamentele Organice au
stabilit următoarele:
- era ales de o Adunare obştească extraordinară (cea
din Ţara Românească avea 190 membrii, cea din
Moldova 132);
- după alegerea Domnului membrii Adunării semnau
un “arz” către Poarta Otomană prin care solicitau
investirea lui şi o notă oficială Curţii protectoare
(Rusia) pentru a confirma alegerea;
- în caz de încetare a Domniei sau vacanţă a ei se
instituia o vremelnică cârmuire compusă din trei
caimacami (preşedintele Divanului, ministrul
treburilor dinlăuntru, ministrul dreptăţii).
- Domnia era deci electivă şi viageră.
Domnul avea următoarele drepturi:
- dreptul de iniţiativă legislativă (în exclusivitate);
- dreptul de a dizolva Adunarea obştească în anumite
condiţii;
- dreptul de a aproba sau respinge legile votate de
Adunarea obştească;
- dreptul de a numi şi revoca pe dregători;
- dreptul de a comanda armata naţională reconstituită;
- dreptul de a prezida sedinţele Divanului domnesc;
- dreptul de a confirma hotărârile judecătoreşti rămase
definitive;
- dreptul de a acorda titluri de nobleţe şi a le revoca
după aprecierea sa.
Comparativ cu perioadele anterioare se constată o
restrângere semnificativă a prerogativelor Domnului. Astfel,
el nu mai avea dreptul de a judeca, cămara sa era separată
de visteria ţării; el nu mai exercita dreptul de a fixa
impozitele, de a controla veniturile şi cheltuielile.
Adunarea obştească împărţea cu Domnul dreptul de
legiferare. Era formată din 42 membrii în Ţara Românească
şi 35 membrii în Moldova, aleşi pe 5 ani. Componenţa în
Ţara Românească era urmatoarea: mitropolitul (ca
 15

preşedinte de drept), 3 episcopi, 20 boieri de clasă I, 18

boieri din judeţe. Ea lucra în sesiuni ordinare convocate de
Domn. Adunarea vota bugetul de venituri şi cheltuieli al
statului, controla executarea bugetului, stabilea lista civilă a
Domnului şi prezenta acestuia, precum şi Curţilor suzerană
şi protectoare angarale (memorii), în care expunea starea
ţării.
Conducerea administraţiei statului revenea Sfatului
administrativ format din 3 miniştrii: de interne, de finanţe şi
marele postelnic. Acest organ elabora şi proiectele de legi
supuse apoi Adunării obşteşti.
Prin Regulamentele Organice au fost înfiinţate
ministerele care au activat alături de Departamente
precum:
- Departamentul vorniciei dinlăuntru cuprinzând:
afacerile interne, învăţământul, lucrările publice,
agricultura, sănătatea.
- Secretariatul de stat (postelnicia) condus de
postelnic, totodată şef al cancelariei domneşti.
- Departamentul finanţelor (visteria) cuprinzând
finanţele, industria şi comerţul.
- Ministerul Justiţei, condus de marele logofăt al
dreptăţii.
- Marea logofeţie a credinţelor şi pricinilor bisericeşti .
- Eforia şcoalelor.
A fost definită condiţia juridică a funcţionarilor publici
care, primind leafa fixată de Domn deveneau salariaţi ai
statului, fiindu-le interzis să mai adune venituri colaterale
din slujbe. Funcţionarii publici au primit pensii.
Regulamentele au stabilit modalităţile de reorganizare
şi funcţionare ale armatei, formate din trupe permanente şi
miliţii teritoriale, aceleaşi în ambele ţări. Serviciul militar a
devenit obligatoriu pentru toţi bărbaţii. În evoluţia
organizării justiţiei Regulamentele Organice au marcat un
salt de însemnătate deosebită căci au trecut de la formele
organizaţionale feudale la forme moderne, după model
european apusean. Scopul urmărit a fost de a pune capăt
abuzurilor şi de a spori autoritatea actului justiţiar.
 16

Conform unei organizări judecătoreşti, pe principiul

separaţiei puterilor în stat, s-au înfiinţat, tribunale judeţene,
câte unul în fiecare judeţ, ca primă instanţă. Împotriva
sentinţelor acestora se putea face apel la Divanele
judecătoreşti aflate la Bucureşti, Craiova şi Iaşi. Instanţa
supremă era Divanul domnesc, competent să judece
apelurile împotriva hotărârilor tribunalelor judeţene.
Pentru a asigura stabilitatea sistemului şi prestigiul
actului de judecată s-a instituit autoritatea lucrului judecat,
încât, un proces pierdut sub o Domnie nu putea fi deschis
sub altă Domnie. Prin aceasta s-a dat mai multă stabilitate
instituţiei proprietăţii şi s-a favorizat încheierea tranzacţiilor
comerciale.
Alte două instituţii acum înfiinţate au fost corpul
avocaţilor şi instituţia procurorilor, chemaţi să asigure
corectitudinea judecăţii, să apere pravilele.
Magistraţii erau numiţi pe 3 ani putând fi reconfirmaţi.
În domeniul procedurii penale s-a stabilit suprimarea
torturii şi mutilării ca mijloace folosite în actul de justiţie.
Pentru a degaja instanţele de avalanşa pricinilor
mărunte civile sau penale au fost înfiinţate judecătorii de
împăciuire formate din preot şi trei juraţi. În acelaşi sens,
cauzele cu caracter comercial – tot mai frecvente – au fost
trimise judecătoriilor comerciale formate din judecători
numiţi şi judecători aleşi de bresle.
Logofătul dreptăţii supraveghea legalitatea procedurilor,
problemele legate de funcţionarea instanţelor şi disciplina
judecătorilor, se îngrijea de relaţiile externe de specialitate.
Indiscutabil, Regulamentele Organice au constituit un
pas important în direcţia modernizării statului, în formarea
statului naţional român.

CAP. XI. - STATUL ŞI DREPTUL

ÎN TRANSILVANIA SUB REGIMUL
DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR
(1867-1918)
 17

1. Transilvania în perioada regimului absolutist şi a

regimului liberal
2. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar;
principalele legi şi semnificaţia lor juridică şi
naţională
3. Aspecte istorico-juridice ale reacţiei populaţiei din
Transilvania la regimul austro-ungar

1. Transilvania în perioada regimului absolutist şi

a regimului liberal
Din anul 1849, după înnăbuşirea revoluţiei (1848-
1849), Curtea imperială de la Viena a reinstaurat, într-o
formă modificată, regimul absolutist, caracterizat printr-un
control sever asupra administraţiei şi vieţii politice. Marele
Principat al Transilvaniei depindea, ca şi înainte de Curtea
Imperială, fiind condus de un guvernator numit de împărat.
La fel, Banatul Timişoarei, în vreme ce comitatele din
Partium (Arad, Bihor, Satu Mare şi Maramureş) depindeau
administrativ de teritoriul fostului regat al Ungariei.
Bucovina a devenit Ducat al Coroanei Habsburgice. Conform
politicii de centralizare-germanizare-catolicizare, utilizarea
limbii germane ca limbă oficială a fost generalizată;
regimentele grănicereşti româneşti din Năsăud şi Orlat au
fost desfiinţate, întrucât contribuiseră în bună măsură la
dezvoltarea mişcării naţionale româneşti. Transilvania a fost
împărţită în şase districte militare, fiecare condus de un
comandant, asistat de un consilier civil.
Concesiile parţiale consimţite de Habsburgi în 1849 n-
au satisfăcut revendicările legitime ale românilor. Pe un
teren social poltic tot mai frământat, înfrângerile suferite de
armatele Imperiului Habsburgic în războaiele cu Franţa şi
Piemont (1859) au determinat cercurile conducătoare de la
Viena să constate falimentul regimului neoabsolutist.
În iulie 1859, printr-un manifest imperial, s-a anunţat,
la Viena, instituirea unei administraţii şi legislaţii moderne.
După promulgarea “Diplomei din octombrie” (1860), s-a
instaurat “regimul liberal”, fundamentat, din punct de
vedere juridic, pe prevederile “Patentei din februarie”, în
 18

fapt o constituţie. În acelaşi an, Senatul Imperial, din care

au făcut parte şi reprezentanţi ai naţionalităţilor, a formulat
propuneri pentru reorganizarea Imperiului. În toamnă a fost
elaborată “Diploma imperială pentru reglementarea
raporturilor de drept public din Monarhie”, prin care, între
altele s-a recunoscut dreptul naţiunilor la individualitate
istorică, politică, la păstrarea legilor şi instituţiilor proprii.
Reprezentanţii maghiarilor s-au opus acestei orientări,
declarând că nu recunosc decât Unio Trium Nationum şi
hotărârea Dietei din Pojon din 1848 privind anexarea
Transilvaniei la Ungaria. Ei cereau ca o eventuală convocare
a Dietei Transilvaniei să se facă la Cluj şi aceasta să
reafirme hotărârea de la Pojon.
Dimpotrivă, reprezentanţii naţiunii române au susţinut
principiile democratice ale egalităţii naţiunilor şi ale
reprezentării proporţionale, recunoaşterea limbii române ca
limbă oficială, garantarea egalităţii politice printr-o diplomă
imperială.
În septembrie 1861 împăratul a semnat Rescriptul
(regulament electoral cu titlu provizoriu), prin care se fixau
condiţiile în care urmau să aibă loc alegeri pentru Dieta
Transilvaniei care urma a fi convocată în 1863. Organul
legislativ al Principatului trebuia să fie compus din 125 de
deputaţi aleşi în localităţi şi cercuri electorale formate pe
teritoriul comitatelor, districtelor şi scaunelor. Se adăugau
39 de reprezentanţi ai împăratului (numiţi regalişti) câte 13
pentru fiecare naţiune. Dreptul de vot a fost recunoscut
locuitorilor (bărbaţi) majori care au plătit în 1861 un impozit
de cel puţin 8 florini, inclusiv capitaţia (impozitul pe cap de
familie). Doctorii, inginerii, notarii, învăţătorii comunali şi
preoţii aveau calitatea de alegători din oficiu.
Aceste condiţii au însemnat o ameliorare a
reprezentativităţii încât, în Dietă, au fost aleşi 49 deputaţi
români, 44 deputaţi maghiari şi 33 deputaţi saşi. Pentru
prima dată în istoria Principatului Transilvaniei în Dietă s-a
constituit un nou raport de forţe, fapt care a dat speranţe
populaţiei româneşti, pe fondul satisfacţiei resimţite în
rândurile întregii naţiuni române în urma unirii celorlalte
 19

două Principate şi formării statului naţional român modern

sub Alexandru Ioan Cuza.
La data de 15/17 iunie 1863 împăratul Francisc Iosif a
semnat un “autograf” imperial prin care a convocat Dieta la
data de 3/15 iulie 1863, la Sibiu, în virtutea “Diplomei din
octombrie” 1860 şi a Constituţiunei din februarie 1861. În
motivaţia documentului s-a subliniat caracterul autonom
(implicit românesc) al Transilvaniei, precum şi lipsa de
legitimitate şi valabilitate a “unirii Transilvaniei cu Ungaria
din 1848; aceasta “nu s-a înfiinţat niciodată cu deplină
putere legală şi faptic îndată s-a dizolvat”. La data
prevăzută, după 15 ani de întrerupere, Dieta şi-a redeschis
lucrările, în prezenţa a 101 deputaţi şi regalişti între care se
aflau şi cunoscuţi luptători pentru drepturile naţiunii române
precum Andrei Şaguna, George Bariţiu, Ioan Raţiu, Ilie
Măcelariu, Al. Sterca Suluţiu. Iniţial deputaţii maghiari au
refuzat să participe dar ulterior 11 dintre ei au asistat totuşi
la lucrări. Formal, ei au declarat că Dieta nu este constituită
legal, întrucât nu recunoaşte unirea Transilvaniei cu
Ungaria.
La începutul lucrărilor a fost prezentat mesajul
Tronului, în care Curtea de la Viena recunoştea autonomia
Transilvaniei, declara nulă legea maghiară din 1848 de
unire cu Ungaria şi declara drept depăşită, inaplicabilă,
Diploma leopoldină din 1781. În dezbateri a fost prezentat
un proiect de lege care prevedea “înarticularea”
(participarea românilor la viaţa de stat), prin acordarea
autonomiei politice în sensul autonomiei avute de celelalte
naţiuni după 1437.
La 7/19 octombrie 1863 a fost adoptată legea pentru
“egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor
sale”. La 26 octombrie/7 noiembrie 1863 împăratul Francisc
Iosif a sancţionat această lege: “Naţiunea română,
religiunea greco-catolică ca atare şi religiunea greco-
orientală se recunosc prin lege întru înţelesul Constituţiunei
transilvane în tocmai ca şi celelalte trei naţiuni şi patru
confesiuni recunoscute ale Transilvaniei”.
După sute de ani de silnicie legiferată prin pactul celor
trei naţiuni, încheiat la Căpâlna la 16 septembrie 1437,
 20

românii, majoritari în Dietă au obţinut egala îndreptăţire

fără a manifesta veleităţi de dominaţie asupra celorlalte
naţiuni.
O a doua problemă care a făcut obiectul unor dezbateri
aprinse în Dieta de la Sibiu a fost cea privitoare la limba
oficială a Transilvaniei.
Se ştie că în evul mediu, limba liturgică în biserica
catolică şi limba de cancelarie a fost latina. Treptat, mai
ales din sec. XVI după reforma religioasă, nobilimea
maghiară a impus limba maghiară în mai multe domenii ale
vieţii publice, în vreme ce limba germană era folosită
aproape exclusiv în scaunele săseşti. Din secolul XVIII, odată
cu afirmarea naţiunilor, problema limbii oficiale ca limbă de
comunicare între români, maghiari şi saşi a devenit tot mai
presantă. Limba română nu a fost recunoscută nici de
autorităţile austriece, nici de nobilimea maghiară, fiind doar
tolerată.
La începutul sec. XIX, prin două proiecte de lege
avansate în anii 1837 şi 1841 nobilii maghiari, având poziţii
dominante în administraţia Principatului au preconizat
impunerea limbii maghiare ca limbă oficială exclusivă în
administraţie, justiţie şi şcoală, în locul limbii latine. În anul
1847, Dieta Transilvaniei, dominată de maghiari a adoptat o
lege prin care limba maghiară era declarată drept oficială.
În adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, precum şi în
unele documente, românii au cerut ca limba lor să devină
oficială alături de germană (limba oficială în imperiu) şi
maghiară, întrucât este vorbită de majoritatea locuitorilor.
Însă abia de la începutul regimului neoliberal (1860)
autorităţile de la Viena au luat unele măsuri privind folosirea
parţială a limbii române în activitatea judecătorească.
Paralel, într-o serie de localităţi româneşti s-a trecut la
redactarea actelor în limba română.
Odată cu deschiderea lucrărilor Dietei de la Sibiu,
Curtea de la Viena a admis dreptul deputaţilor majoritari
români de a folosi limba lor în dezbateri. A fost redactat un
proiect de lege amendat de autorităţile de la Viena, prin
care s-a avansat recunoaşterea prin lege a egalităţii limbii
române alături de germană şi maghiară. Urma ca limba
 21

germană să fie recunoscută drept limba autorităţilor

centrale şi deci limba de corespondenţă a autorităţilor locale
cu cele centrale. Acest proiect de lege a fost adoptat la 29
septembrie 1863, consacrându-se pentru prima dată
caracterul oficial al limbii majorităţii populaţiei, limba
română.
La 26 octombrie/7 noiembrie 1863, Împăratul a
sancţionat legea votată de Dietă privind egala îndreptăţire a
naţiunii române şi a confesiunilor sale: “Naţiunea română,
religiunea greco-catolică ca atare şi religiunea greco-
orientală se recunosc prin lege întru înţelesul Constituţiunei
transilvane în tocmai ca şi celelalte trei naţiuni şi patru
confesiuni recunoscute ale Transilvaniei”.
În atenţia Dietei de la Sibiu s-a aflat şi problema
agrară, cu atât mai importantă pentru populaţia
românească cu cât marea majoritate a ţăranilor erau
români, în vreme ce mare majoritate a nobililor erau
maghiari. Guberniul Transilvaniei a propus adoptarea unui
proiect de lege prin care Patenta privind raporturile
urbariale din 1854 se modifică în favoarea ţăranilor mai ales
a jelerilor. Deputatul Ion Raţiu a propus în trei rânduri
proiecte de legi în sprijinul ţăranilor, inclusiv al celor secui,
privind păşunile şi pădurile, dar regulamentul intern al
Dietei a condus la amânarea adoptării lor până în momentul
închiderii lucrărilor, în septembrie 1865.
O altă problemă intrată în dezbaterea Dietei de la Sibiu
a fost aceea a reorganizării sistemului judiciar care în 1863
era aşezat în trei trepte:
Treapta I: judecătoriile colegiale din comitate şi
scaune;
Treapta II: instituţia Tabla regească din Târgu Mureş şi
Tribunalul de Apel din Sibiu;
Treapta III: Guberniul Principatului sau Cancelaria
Aulică .
Faţă de acest sistem, reprezentanţii românilor
obiectaseră, încă înainte de deschiderea lucrărilor, că
instituţiile juridice ale treptei a III-a se confudau cu
administraţia de stat, ba erau chiar preponderent
administrative, confuzia puterilor fiind opusă principiului
 22

separării puterilor. Ei cereau constituirea unei instanţe

supreme, publicitatea sentinţelor şi hotărârilor
judecătoreşti, reprezentarea proporţională a românilor în
aparatul judiciar.
Curtea de la Viena a acceptat ideea constituirii unui
Tribunal Suprem drept a treia instanţă, competent să decidă
în probleme civile, urbariale şi penale, să aducă soluţii în
conflictele de competenţă dintre instituţiile treptei a II-a,
dintre instituţiile judiciare şi cele politice. Noul organ urma
să se comporte şi ca instanţă în probleme privind adoptarea
sau modificarea legilor.
Deşi reprezentanţii autorizaţi ai populaţiei româneşti
au protestat împotriva numirii judecătorilor Tribunalului
Suprem al Transilvaniei de către autorităţile de la Viena şi
împotriva amplasării sediului la Viena, acest nou organ s-a
constituit totuşi în 1865.
Asigurarea continuităţii noii stări de lucruri depindea şi
de menţinerea sau amendarea pozitivă a unui sistem
electoral cu o cât mai mare reprezentativitate. Era nevoie
de o lege electorală a Transilvaniei, pornind de la
Regulamentul electoral provizoriu aplicat în alegerea Dietei
de la Sibiu. Proiectul de lege supus Dietei a modificat
raportul dintre membrii numiţi (regaliştii) şi membrii aleşi, în
favoarea acestora din urmă, a menţinut censul de 8 florini
inclusiv capitaţia, a fost rectificată alcătuirea cercurilor
electorale, s-a recunoscut limba română drept limbă
parlamentară.
Dieta a adoptat proiectul de lege, deşi nu fuseseră
înlăturate toate discriminările la care fuseseră supuşi
românii, iar sistemul votului censitar era, prin esenţa lui
restrictiv. Însă împăratul a tergiversat promulgarea, întrucât
Curtea de la Viena începuse tratativele cu reprezentanţii
maghiarilor, care aveau să ducă la reorganizarea imperiului
sub forma dualistă, austro-ungară.
Dieta de la Sibiu a abordat într-o manieră responsabilă
şi alte probleme importante ale Principatului, între care
organizarea sistemului financiar, construcţia reţelei de căi
ferate, şi asigurarea legăturilor cu România, organizarea
administrativ-teritorială. Depăşirea structurii moştenite din
 23

evul mediu ( 8 comitete, 9 scaune şi două districte

româneşti) urma să se facă prin constituirea a 12 unităţi
administrative noi, echilibrate economic, geografic şi
demografic. Nici această problemă şi nici altele nu şi-au
aflat însă rezolvarea, în împrejurări determinate de
finalizarea tratativelor dintre Curtea imperială de la Viena şi
reprezentanţii ungurilor, care au condus la prorogarea
lucrărilor Dietei, apoi la desfiinţarea sa, pentru a face loc
anexării Transilvaniei la Ungaria, noua structură statală
admisă de Habsburgi.
Compromisul austro-ungar (ale cărui elemente le
prezentăm în continuare ) îşi are explicaţii nu numai în
nevoia de sprijin politic reclamat de Habsburgi, de austrieci
în general, incapabili să-şi mai asigure dominaţia asupra
mai multor naţiuni, cît şi în teama naţionaliştilor maghiari de
a vedea Transilvania, care de fapt era românească, de a
deveni şi de drept românească, pe baza principiului
proporţionalităţii. Consolidarea statului modern România în
imediata vecinătate accentua, fără îndoială cursul societăţii
transilvănene spre eliminarea dominaţiei nobilimii
maghiare. Această perspectivă a determinat soluţia
compromisului, acceptarea reonstituirii Ungariei ca stat în
cadrul Imperiului Habsburgic, cu condiţia desfiinţării
autonomiei Transilvaniei şi anexării sale la Ungaria, fără
consultarea populaţiei, deci împotriva voinţei majorităţii.
La 20 august/1 septembrie 1865 împăratul Francisc
Iosif a semnat un rescript imperial prin care desfiinţa Dieta
de la Sibiu şi convoca o nouă Dietă, conform art. XI din
legea din 1791, având drept obiect de dezbatere numai
problema “uniunii Ungariei şi Transilvaniei”. El ignora faptul
că acea lege din 1791 era contrară nu numai Constituţiei în
vigoare din 1861, ci şi propriilor sale declaraţii prin care
constatase că excludea “cea mai mare parte a poporului de
la exercitarea drepturilor politice”.
O nouă Dietă urma să fie convocată la Cluj pe baza
unor norme antireprezentative, antidemocratice, care
favorizau elementele reacţionare şi şovine maghiare. S-a
ajuns astfel la o situaţie descrisă de mitropolitul Andrei
Şaguna în termenii următori: “în compunerea ei (a Dietei,
 24

n.n.), românii, peste un milion, abia au 13 deputaţi, pe când

ungurii şi secuii, 539 mii, numără faţă de ei 194 membrii
dietali”.
La 5/17 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist
austro-ungar, iar la 8 iunie 1867 împăratul Francisc Iosif al
Austriei a fost încoronat şi ca rege al Ungariei.
Statul dualist Austro-Ungaria era împărţit în Cisleitania
(Austria, cu capitala la Viena) şi Transleitania (Ungaria, cu
capitala la Budapesta). Cele două entităţi aveau trei
ministere comune: externe, război şi finanţe. Funcţionau
două parlamente: Parlamentul din Viena şi Dieta din
Budapesta, care îşi coordonau unele activităţi prin
intermediul a două delegaţii care se întruneau alternativ
într-o capitală sau alta. În teritoriile “Transleitaniei” s-au
constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea
guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867 împăratul a
abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu privitoare la egala
îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română. Pasul
următor a constituit, după cum remarca istoricul american
Arthur J. May, în încorporarea Transilvaniei în statul ungar,
desfiinţarea autonomiei, abrogarea legilor care permiteau
chiar în mică măsură exprimarea de sine stătătoare a
naţiunilor şi naţionalităţilor şi adoptarea unor legi dure de
maghiarizare. “Maghiarizarea a devenit definitiv ideea
dominantă în stat şi scopul politic al existenţei noii Ungarii.”

2. Transilvania în perioada dualismului austro-

ungar; principalele legi şi semnificaţia lor
juridică şi naţională
Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea
Dietei din Cluj şi a guberniului, urmând ca Transilvania să-şi
trimită reprezentanţi în parlamentul din Budapesta conform
unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi
naţională. Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară,
în vreme ce ţăranii, în mare majoritate români, aveau drept
de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de
pământ de cel puţin 70 de pogoane (în timp ce în Ungaria
censul era de numai 9 pogoane). În regiunile locuite de
secui, un deputat reprezenta 6000 locuitori, în timp ce în
 25

regiunile locuite de români reprezenta 60.000 locuitori. În

parlamentul din Budapesta, cei 7.000.000 de unguri au
trimis 400 deputaţi, în vreme ce 13.000.000 români şi slavi
au putut trimite numai 7 deputaţi.
În 1874 a fost adoptată legea electorală, prin care s-au
instituit sisteme separate în Ungaria şi Transilvania. În
Ungaria dreptul de vot era asigurat prin deţinerea în
proprietate a 5 ha de pământ (sau echivalent venit), în timp
ce în Transilvania se impunea dovada unui venit egal cu cel
obţinut de pe 5 ha din Ungaria, ştiindu-se că în Transilvania
fertilitatea pământului era mai mică şi venitul la fel. În
oraşe, (locuite preponderent de maghiari şi saşi) censul era
mic, în comunele rurale era mare; nobilii (aproape toţi
maghiari) şi secuii erau scutiţi de cens. Ca urmare, în
Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români.
Votul era exprimat verbal, în faţa comisiilor electorale, din
care românii nu făceau parte.
În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor.
Pornind de la faptul că din cele 63 de comitate ale Ungariei
doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în
Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate
română, legea a impus în viaţa de stat principii menite să
asigure succesul maghiarizării. S-a plecat de la constatarea
că, prin dualismul austro-ungar “numai statul ungar a fost
făurit, nu şi statul naţional ungar”. Ignorându-se realităţile,
legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea
maghiară, unică şi indivizibilă. Consecinţa principiului era că
o persoană care declara că nu aparţine naţiunii maghiare se
afla în afara vieţii politice. Echivalenţa pusă între cetăţenie
şi naţionalitate justifica reprimarea oricărei activităţi cu
caracter naţional deoarece oricine nu era maghiar nu exista
din punct de vedere politic în statul maghiar.
Deznaţionalizarea persoanelor de altă naţionalitate a
fost prevăzută implicit în Legea nr. XXVII (legea Appony)
privind organizarea învăţământului, promulgată în anul
1868 şi implicit în circulara referitoare la “Îndrumătorul de
aplicare” semnată de inspiratorul legii. Dreptul de a înfiinţa
şcoli elementare, medii şi normale îl avea atât statul, cât şi
confesiunile religioase sau asociaţiile, având însă programul
 26

de învăţământ stabilit de către Ministerul Instrucţiunii de la

Budapesta. Statul nu subvenţiona şcolile confesionale sau
ale asociaţiilor. Limba maghiară era obligatorie în toate
şcolile ca şi istoria literaturii maghiare, iar examenul de
bacalaureat la aceste discipline era susţinut obligatoriu în
limba maghiară. După un an de la absolvirea unei şcoli
superioare profesorii urmau a susţine un examen de
capacitate în limba maghiară .
Considerând învăţământul drept un mijloc principal de
maghiarizare, autorităţile ungare au şicanat şcolile
confesionale, au introdus limba maghiară în toate şcolile
primare, iar din 1873 au statuat dreptul organelor
administrative de a interveni în activitatea şcolile
confesionale, deşi acestea nu erau finanţate de statul
ungar, ci de comunităţile locale. Comisia administrativă
îndreptăţită cu controlul putea aplica sancţiuni disciplinare
împotriva învăţătorilor şi profesorilor aczuaţi de “acţiuni
antistatale”, adică acţiuni ostile folosirii limbii maghiare şi
“unităţii naţionale a statului ungar”. Din 1819 obligaţia
predării limbii maghiare s-a introdus şi în grădiniţe şi aziluri
de copii. Guvernul putea suprima orice şcoală românească
pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de
“interese superioare de stat”. Urmarea acestor măsuri, în
Transilvania din perioada dualismului nu a existat nici o
şcoală de stat care să aibă limba română ca limbă de
predare.
Au fost înăsprite şi condiţiile de exprimare ale
cuvântului scris în limba română şi în limbile altor
naţionalităţi. Conform legii presei din 1872 fiecare exemplar
din fiecare publicaţie urma să fie depus la trei organe de
stat, chemate să reprime orice protest la adresa politicii de
maghiarizare: Tribunal, Procuratura Curţilor de apel şi
Ministerul de Interne. Pentru fiecare articol urmau a
răspunde în faţa autorităţilor autorul, redactorul şi editorul.
În faţa Curţii de apel din Cluj s-au intentat, până în anul
1914 zeci de procese de presă. Numai ziarului “Tribuna” din
Sibiu în decurs de zece ani (1884-1894) i-au fost intentate
20 de procese. Publicaţiile româneşti erau supuse boicotului
la vânzare, uneori erau arse în pieţe publice de către
 27

elemente şovine. A fost împiedicat sistematic importul şi

desfacerea publicaţiilor venite din alte ţări, îndeosebi din
România.
Măsuri având aceeaşi finalitate au fost luate şi pe plan
religios. În anul 1912 guvernul ungar a înfiinţat episcopia
catolică de Haidudorogh (Ungaria), incluzând în noua
structură bisericească zeci de comunităţi româneşti din
nord-vestul Transilvaniei care până atunci aparţinuseră de
episcopia greco-catolică de Gherla. În bisericile respective
limba liturgică română a fost înlocuită cu limba maghiară.
În sprijinul politicii de deznaţionalizare a românilor, de
maghiarizare, deci de schimbare a caracterului etnic-istoric
al Transilvaniei au fost votate legi privind maghiarizarea
numelor de persoane, locuri şi localităţi (legea Banffy din
anul 1896). Academia Ungariei a elaborat în 1893 un
nomenclator (manuale de maghiarizare) cuprinzând reguli,
nume şi denumiri ce urmau a fi aplicate în locul celor
româneşti.
Presiunea exercitată asupra locuitorilor români din
Transilvania a determinat plecarea multora peste graniţă, în
România sau în America (peste 140.000 români numai în
perioada 1901-1904).
Deşi un număr mare de români şi-au pierdut
naţionalitatea, ponderea elementului românesc a rămas
mare. Conform recensământului oficial efectuat de
autorităţile ungare în 1880, (a cărui corectitudine poate fi
apreciată prin prisma metodelor de maghiarizare arătate) în
Transilvania trăiau 2.294.421 români (47,44%) şi 916.628
maghiari (18,94%).
Politici specifice de deznaţionalizare au îndurat şi
românii din Bucovina (aflaţi din 1775 sub dominaţie
habsburgică) şi cei din Basarabia (aflaţi din 1912 sub
dominaţie rusească).

3. Aspecte istorico-juridice ale reacţiei populaţiei

din Transilvania la regimul austro-ungar
Politica de deznaţionalizare şi oprimare practicată de
statul dualist austro-ungar a generat profunde nemulţumiri
în toate straturile populaţiei româneşti. O puternică mişcare
 28

de rezistenţă şi protest a însoţit evoluţia Transilvaniei până

la prăbuşirea monarhiei bicefale în anul 1918.
Prima reacţie organizată împotriva dualismului a fost
“Memoriul” redactat de George Bariţiu şi Ion Raţiu şi semnat
de 1493 cetăţeni din diferite categorii sociale, la data de 31
decembrie 1866, câteva zile după ce Dieta din Cluj hotărâse
încorporarea Transilvaniei la statul ungar.
La 3 mai 1868, la Blaj, a avut loc o adunare populară
cu prilejul aniversării a 20 de ani de la evenimentele din
3/15 mai 1848. Cu acest prilej, participanţii reprezentând
voinţa adunărilor provinciale au adoptat documentul
“Pronunciamentul de la Blaj”, protest colectiv împotriva
anexării Transilvaniei la Ungaria. Documentul, publicat în
ziare precum “Telegraful român”, “Gazeta de Transilvania”,
“Federaţiunea” şi altele din Transilvania, România, Franţa,
Italia, Austria, a condensat cerinţele din acel moment ale
românilor şi a fundamentat programul politic al mişcării
naţionale româneşti. Afirmând încă o dată existenţa naţiunii
române, negată în legile dualiste, s-a revendicat autonomia
Transilvaniei, convocarea unei noi Diete pe baza principiului
reprezentării (proporţionalităţii), repunerea în vigoare a
legilor Dietei de la Sibiu din anii 1863-1865. A fost contestat
dreptul Dietei ungare de a dezbate şi adopta legi pentru
Transilvania.
Unii semnatari ai Pronunciamentului au fost arestaţi şi
inculpaţi, fapt care a declanşat o altă mişcare de protest.
Un moment de însemnătate majoră în lupta românilor
ardeleni l-a prilejuit formarea partidelor naţionale
româneşti. La 23-24 februarie/7-8 martie 1869 a avut loc, la
Miercurea Sibiului conferinţa de constituire a Partidului
Naţional Român din Transilvania. La 26 ianuarie/7 februarie
1869 a avut loc la Timişoara conferinţa de constituire a
Partidului Naţional Român din Banat, Crişana şi Ungaria.
Primul partid având în frunte pe Ilie Măcelariu, a adoptat
tactica pasivităţii politice, a neparticipării la viaţa politică
oficială, extrasă din principiul nerecunoaşterii anexării
Transilvaniei la Ungaria. Cel de-al doilea a adoptat tactica
activismului, a participării la viaţa politică, în scopul
respingerii “pe faţă”, din interior a politicii de
 29

deznaţionalizare. Nici activiştii nu recunoşteau anexarea

Transilvaniei la Ungaria.
În anul 1881 cele două partide româneşti au fuzionat în
Partidul Unitar al Românilor din Transilvania, Banat şi
Ungaria, adoptând tactica pasivistă. Este demn de remarcat
faptul că, în acelaşi an, România independentă s-a
proclamat Regat, iar ideea împlinirii depline a unităţii
naţionale în România mare devenise năzuinţa esenţială a
întregii naţiuni române. În aceste împrejurări programul
P.N.U.R., a prevăzut: autonomia Transilvaniei, dreptul de
liberă folosire a limbii române în administraţie şi justiţie,
modificarea legii naţionalităţilor, numirea de funcţionari din
rândurile naţionalităţilor, asigurarea învăţământului în limba
maternă, modificarea legii electorale. Preşedintele partidului
a fost îndreptăţit, prin program, să întocmească un memoriu
către împărat în care să fie prezentată politica de
deznaţionalizare dusă de autorităţile ungare.
În anul 1882 a fost publicat în patru limbi (română,
germană, franceză şi maghiară) un memoriu cu acest
conţinut, iar la conferinţa naţională a partidului din 1887 s-a
hotărât elaborarea unui document amplu, numit
Memorandum.
Textul noului document a fost elaborat în 1892 şi a fost
semnat de Ion Raţiu, preşedintele partidului, V. Lucaciu, G.
Pop de Băseşti, Eugen Brote şi alţii. În ordonarea
conţinutului s-a apelat la structura altui document
fundamental, Supplex Libellus Valachorum, fiind
demonstrată îndreptăţirea naţiunii române pe argumente de
ordin istoric, pe ponderea numerică, pe vechimea,
latinitatea şi continuitatea românilor, pe contribuţia adusă
de ei la viaţa Transilvaniei. O delegaţie de 300 români din
diferite straturi sociale în frunte cu membrii comitetului
partidului a plecat la Viena pentru a-l înmâna împăratului.
La cererea guvernului ungar acesta a refuzat să primească
delegaţia. Plicul cu Memorandumul a fost depus la
cancelaria imperială de unde, fără a fi deschis, a fost trimis
guvernului de la Budapesta, care la fel, l-a expediat
preşedintelui partidului Ion Raţiu. Pentru că textul fusese
 30

publicat iar conţinutul a fost considerat ofensator, guvernul

ungar a intentat un proces de “trădare de patrie” autorilor.
Procesul memorandiştilor, desfăşurat la Cluj la sfârşitul
lunii aprilie şi începutul lunii mai 1894 a dat ocazie
conducătorilor mişcării naţionale româneşti să aducă la
cunoştinţa opiniei publice europene politica naţionalist
şovină, oprimatoare a autorităţilor ungare. La proces, Ion
Raţiu a declarat: “Ceea ce se discută aici este însăşi
existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se
discută, ci se afirmă. De aceea nu ne dă în gând să dovedim
că avem dreptul la existenţă.. Într-o asemenea chestiune nu
ne putem apăra în faţa d-voastră; nu putem decât să
acuzăm, în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care tinde
să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea şi
limba. De aceea nu noi suntem aici acuzaţi, suntem
acuzatori.
Curtea cu juraţi din Cluj i-a condamnat pe redactorii
Memorandumului la pedepse privative de libertate. O vastă
mişcare de protest s-a dezvoltat în Transilvania şi România,
cu ecou puternic în Franţa, Italia, Belgia, Germania, Anglia.
În 1895 Francisc Iosif a graţiat pe condamnaţi. A contribuit
la aceasta atât mişcarea de protest, cât şi sugestia
împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei, la cererea regelui
Carol I al României, ţară care din 1883 era aliată cu
Germania şi Austro-Ungaria în blocul militar al Puterilor
Centrale.
La începutul secolului XX s-au produs modificări în
tactica mişcării naţionale româneşti. Conferinţa naţională a
P.N.R., din Transilvania şi Banat, de la Sibiu, a adoptat, în
anul 1905, principiul activismului, fapt care a condus la
intensificarea luptei de eliberare naţională în perioada până
la declanşarea primului război mondial.
CAP. XIII - STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC
ÎN PERIOADA 1866-1918

1. Instaurarea regimului monarhiei constituţionale

2. Constituţia din 1866
3. Evoluţia dreptului constituţional şi administrativ
 31

4. Evoluţia dreptului civil, penal, procesual civil,

procesual penal

1. Instaurarea regimului monarhiei constituţionale

Prin actul istoric al unirii Ţării Româneşti şi Moldovei,
prin recunoaşterea internaţională obţinută ulterior, statul
naţional român modern a devenit o realitate a vieţii
internaţionale. Din punct de vedere constituţional, în raport
cu celelalte subiecte de drept internaţional ale vremii,
România nu a avut însă, în perioada 1859-1866, un statut
clar şi unanim acceptat. Mai întâi pentru că se afla încă sub
suzeranitatea Imperiului Otoman şi sub protecţia Marilor
Puteri, lipsind deci atributul independenţei de stat. În al
doilea rând exista o anume incertitudine privind forma de
stat: republică sau monarhie.
La mijlocul secolului al XIX-lea, în Europa, forma de stat
monarhică era dominantă, mai ales la nivelul marilor puteri.
Atât Anglia, prima ţară capitalistă, modernă a lumii, cât şi
imperiile multinaţionale încă feudale precum cel Otoman,
Rus, Habsburgic, erau monarhii. Ţările române, numite
Principate în documente internaţionale avuseseră de
asemenea regimuri monarhice. În contextul internaţional
dat, România ca stat unic, cuprinzând numai o parte din
locuitorii de naţionalitate română nu-şi putea stabili o formă
de stat opusă celei a marilor ei vecini. Problema momentului
istoric nu era deci a alege între republică şi monarhie, ci a
alege între modalităţile posibile de formare a unei monarhii
moderne, având drept nucleu o dinastie respectată în
Europa, care să funcţioneze atât ca un factor de mediere şi
echilibru în viaţa politică internă, cât şi ca un sprijin exterior
pentru statul român. De secole, clasa dominantă în stat,
atât, în Moldova cât şi în Ţara Românească, s-a opus ideii
formării unei dinastii naţionale. Încercări în acest sens au
existat şi în perioada de după revoluţia de la 1821, când s-a
pus problema unirii sub Mihail Sturdza sau Ion Câmpineanu.
În anul 1857, ambele Divanuri ad-hoc reprezentând întreaga
naţiune, au înlăturat definitiv această posibilitate
exprimându-şi voinţa ca statul cu numele “România” să fie
 32

condus de un “principe străin, cu drept de moştenire la tron,

ales dintr-o dinastie europeană”.
Faptul că cele şapte Mari Puteri, prin Convenţia de la
Paris din 1858, au prevăzut alegerea câte unui domn în
fiecare Principat, a îndepărtat, pentru moment, perspectiva
formulată de cele două Divanuri ad-hoc. În aceste condiţii,
toate forţele naţionale au sprijinit unirea în persoana lui
Alexandru Ioan Cuza. Ideea unirii în persoana unui prinţ
străin a fost considerată nepotrivită pentru că exista riscul
ca şeful statului unit să devină instrument al puterii
suzerane sau chiar al Rusiei.
După 1862 însă, atât forţele social-politice
conservatoare, exprimând interesele moşierimii, cât şi cele
liberal-radicale, exprimând interesele unei părţi a
burgheziei, au ajuns la concluzia că Domnul unirii nu se
ridica la înălţimea nevoilor ţării. Lui Cuza i s-au imputat nu
numai greşelile politice şi economice ci şi tendinţe de
guvernare personală “peste voinţa corpului legislativ”.
Forţele conservatoare şi liberal radicale l-au perceput pe
Cuza ca un Domn opus modelului de “monarh
constituţional”. Se adauga şi conştiinţa faptului că
menţinerea Unirii era condiţionată pe timpul vieţii sale.
Ca urmare din ianuarie 1863 s-a constituit o coaliţie
politică îndreptată spre detronarea lui Cuza şi aducerea unui
prinţ străin conform dorinţei Divanurilor ad-hoc. În aprilie
1864, reprezentanţi ai coaliţiei au obţinut consimţământul
prinţului Napoleon de a ocupa tronul României, cu condiţia
ca Adunarea Legislativă a României să adopte o reformă
agrară, pentru a detensiona raporturile sociale şi politice.
Forţele conservatoare s-au opus însă ferm ideii reformei
agrare.
Având în vedere acelaşi scop – efectuarea reformei
agrare împotriva voinţei Adunării – Cuza a dat, la 2 mai
1864, o lovitură de stat, dizolvând Adunarea. Acest fapt a
întărit considerabil rândurile forţelor de opoziţie faţă de
Cuza, încât membrii coaliţiei (numită de atunci
“monstruoasa coaliţie”, pentru că gurpa elemente din cele
două extreme ale eşicherului politic) şi-au definit ţelul
(aducerea unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare în
 33

Occident) şi şi-au intensificat pregătirile. Însă şi Cuza, din

1865, a ajuns la concluzia că este necesar să abdice.
În aceste condiţii a avut loc lovitura de stat de la 11
februarie 1866 când Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să
abdice. Conspiratorii i-au înmânat Domnului spre semnare
un act prin care acesta abdica “conform dorinţei naţiunii
întregi” (ceea ce era neadevărat) şi lăsa puterea unei
locotenenţe domneşti şi unui minister (guvern) ales de
popor. Locotenenţa a fost formată din N. Golescu, Lascăr
Catargiu, D.A. Sturdza, N. Haralambie, iar guvernul era
condus de Ion Ghica. Cuza a fost exilat.
În aceeaşi zi cele două corpuri legiuitoare au fost
convocate pentru a alege ca Domnitor pe prinţul Filip de
Flandra, fiu al regelui Leopold I al Belgiei. Adunările l-au
proclamat ca atare şi s-a depus jurământul de credinţă. În
martie 1866 Corpurile Legiuitoare au fost dizolvate, membrii
lor fiind consideraţi adepţi ai lui Cuza.
Noul ales a refuzat însă să primească Coroana oferită.
Situaţia politică pe plan intern s-a agravat, întucât ţăranii se
temeau că odată cu alungarea lui Cuza va fi anulată şi
reforma agrară. Pe plan extern, Imperiul Otoman, Imperiul
Rus şi Imperiul Habsburgic au cerut reexaminarea
Protocolului din 6 septembrie 1859 prin care fusese
recunoscută dubla alegere a lui Cuza şi deci unirea
Principatelor. La Paris a fost convocată, la 10 martie 1866
Conferinţa celor şapte puteri în cadrul căreia participanţii au
pus la îndoială legitimitatea menţinerii Unirii. În aceste
condiţii, trimisul guvernului în Occident, Ion C. Brătianu, a
comunicat la 25 martie 1866 numele noului candidat la
tronul României – prinţul german Carol de Honhezollern
Sigmaringen. Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei a
sprijinit propunerea, iar guvernul a organizat un plebiscit.
Astfel Marile Puteri au fost din nou puse în faţa faptului
împlinit. Cu mare majoritate, populaţia s-a pronunţat pentru
alegerea prinţului ca Domn al României. Au fost anihilate
eforturile separatiste depuse în Moldova de agenţii Rusiei.
Deşi Conferinţa Puterilor Garante a respins ideea
alegerii prinţului străin, la 28 aprilie/10 mai 1866 membrii
noii Adunări Legislative aleşi între timp au proclamat solemn
 34

voinţa României “de a rămâne una şi nedespărţită” şi de a-l

avea în frunte pe Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen.
La 10/22 mai 1866 noul Domn a sosit la Bucureşti. În
faţa Adunării a fost citit jurmământul său de “a fi credincios
legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi
integritatea teritoriului .....şi a domni ca domn
constituţional”.
A fost astfel aşezat un nou regim politic şi o nouă
structură instituţională, având drept expresie fundamentală
Constituţia din 1/13 iulie 1866.

2. Constituţia din 1866

Adunarea aleasă în aprilie 1866 a fost considerată în
mai acelaşi an drept Adunare Constituantă, menită să
adopte legea fundamentală a statului. La 1/13 mai 1866
Locotenenţa Domnească i-a trimis proiectul de Constituţie a
cărei primă formă fusese întocmită de Consiliul de stat din
vremea lui Cuza după modelul Constituţiei Belgiei din 1831.
În Adunare proiectul a fost modificat apoi supus dezbaterii
generale. La 29 iunie/11 iulie noua Constituţie a fost votată
în unanimitate iar la 1/13 iulie a fost promulgată.
Spre deosebire de actele fundamentale cu caracter
constituţional de până acum (Regulamentele Organice,
Convenţia de la Paris şi Statutul dezvoltător al Convenţiei de
la Paris) Constituţia din 1866 a fost prima internă, operă a
românilor. Conform tradiţiei de libertate şi egalitate a
poporului, totodată prima Constituţie cu caracter liberal,
conformă cu principiile revoluţiei franceze din 1789;
libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului,
suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, guvern
reprezentativ, responsabilitate ministerială.
Cele opt titluri ale Constituţiei erau intitulate astfel:
Despre teritoriul României
Despre drepturile românilor
Despre puterile statului
Despre finanţe
 35

Despre puterea armatei

Dispoziţiuni generale
Despre revizuirea Constituţiunei
Dispoziţiuni transitorii şi suplimentare.
2. Titlurile erau subîmpărţite în capitole,
secţiuni şi articole (în număr de 132).
Articolele titlului I au definit statul român ca fiind Regat
indivizibil, cu teritoriu nealienabil, cuprinzând şi judeţele din
dreapta Dunării. Structura administrativ-teritorială însuma
judeţe, plăşi şi comune.
În textul Constituţiei nu există nici o referire, în nici un
mod, la raporturile României cu puterea suzerană, Imperiul
Otoman, fapt care arată că România se considera de facto
stat independent.
Capitolul II “Despre Rege şi ministrii” din titlul III
(Despre puterile statului) a definit locul şi rolul şefului
statului, România find prin aceasta un regat constituţional şi
ereditar. Art. 82 a stabilit următoarele: “Puterile
constituţionale ale Regatului sunt ereditare în linie
coborâtoare, directă şi legitimă a Majestăţii sale Regelui
Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat
prin ordinul de primogenitură şi exclusiunea perpetuă a
femeilor şi coborâtorilor lor.” Urmaşii săi urmau a fi crescuţi
“în religiunea ortodoxă a Răsăritului”.
Prerogativele monarhului au fost stabilite în limite foarte
largi:
- convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor si
Senatul;
- sancţionează şi promulgă legile;
- numeşte şi revocă miniştrii, numeşte sau confirmă în
toate funcţiile publice;
- este capul puterii armate, conferă grade militare şi
decoraţii;
- declară război, încheie tratate şi convenţii;
- bate monedă;
- acordă amnistia şi graţierea.
Art. 92 a înscris indirect, principiul iresponsabilităţii
juridice şi politice a monarhului, stabilind că persoana sa
este inviolabilă, că miniştrii săi sunt răspunzători. Actele
 36

semnate de rege aveau valabilitate numai dacă erau

contrasemnate de un ministru, prin aceasta ministrul
respectiv devenind răspunzător.
Aşadar, regele avea prerogative în cadrul tuturor
puterilor: legislativă, executivă şi judecătorească. În acest
ultim domeniu prerogativele sale erau strict reduse,
neavând dreptul de a interveni în vreun mod în
administrarea justiţiei.
Titlul III – Despre puterile statului afirmă principiul
modern al suveranităţii naţiunii prin exprimarea art. 31:
“Toate puterile statului emană de la naţiune”; membrii
ambelor Adunări legislative reprezentau naţiunea (şi nu
numai judeţul sau localitatea care i-a ales) sub titulatura de
“Reprezentanţă naţională”.
Adunarea Deputaţilor aleasă pe 4 ani avea dreptul de
legiferare, de interpelare a executivului ministerial, de
răspuns la mesajul Tronului. Prerogativa dezbaterii şi
adoptării bugetului era considerată ca având caracter
special.
Rolul Senatului nu era definit cu claritate, însă din
tradiţia existentă rezulta atât capacitatea sa de organe de
legiferare, cât şi locul său de Corp Ponderator, menit să
rectifice orientarea Adunării Deputaţilor. În acest sens,
legea electorală a prevăzut pentru Senat o componenţă
tipic profund conservatoare.
Titlul II – Despre drepturile românilor a dat
Constituţiunei din 1866 un caracter evident democratic,
avansat. Longevitatea acestei Constituţii şi a sistemului
politic rezultat din ea, progresele economice, sociale,
culturale produse în perioada până la primul război mondial
sunt nemijlocit legate de conţinutul acestui titlu, prin care
România s-a înscris, în epocă, ca o excepţie pozitivă în estul
şi sud-estul Europei. Art. 5 a proclamat libertatea
conştiinţei, a învăţământului, a presei şi a întrunirilor, în
condiţiile determinate prin legi. Art. 12 a interzis privilegiile,
scutirile şi monopolurile de clasă şi a declarat neadmise
titlurile de nobleţe străine care erau contrarii vechilor
aşezăminte ale ţării. Art. 13 (“libertatea individuală este
garantată”) a stabilit că nimeni nu poate fi oprit sau arestat
 37

decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat. Art. 15

a declarat domiciliul neviolabil.
Art. 21 care a reinterat libertatea conştiinţei a garantat
libertatea tuturor cultelor religioase, cu condiţia de a nu se
aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri.
Totodată “religiunea ortodoxă a Răsăritului” era investită cu
calitatea de “religiune dominantă a statului român”.
Libertatea cuvântului scris nu era limitată de cenzură
sau de cauţiune, persoanele implicate în publicarea şi
comunicarea ideilor fiind însă răspunzătoare de abuzul
determinat prin Codul penal. Delictele de presă urmau a fi
judecate de juriu, cu excepţia celor comise împotriva
regelui, familiei regelui sau a suveranilor statelor străine
care urmau a fi judecate de tribunalele ordinare după
dreptul comun.
Alte articole au afirmat dreptul de asociere, de
petiţionare, secretul scrisorilor şi depeşelor telegrafice.
Cetăţenii statului român nu puteau intra în serviciul unui
stat străin fără a-şi pierde naţionalitatea română.
O însemnătate deosebită a avut, modul de definire a
proprietăţii. Art. 19 a înscris următoarele: “Proprietatea de
orice natură, precum şi toate creanţele asupra statului sunt
sacre şi neviolabile.
Nimeni nu poate fi expropriat, decât pentru cauză de
utilitate publică, legalmente constatată şi după o dreaptă şi
prealabilă despăgubire.
Prin cauză de utilitate publică urmează a se înţelege
numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi
lucrările de apărare a ţărei.”
Fără îndoială progresul economic-social al României
dezvoltarea modernă a ţării, afirmarea clasei
întreprinzătorilor nu puteau fi concepute în lipsa unor
garanţii constituţionale privind proprietatea. Însă declararea
acesteia drept “sacră” şi mai ales limitarea strictă a
domeniilor de expropriere, cu excluderea exproprierii pentru
reformă agrară, satisfăcea numai intersele moşierimii.
Autorii Constituţiei din 1866 nu au prevăzut amploarea
consecinţelor rezultate din creşterea demografică masivă
produsă la sate în următoarele decenii în condiţiile în care
 38

circulaţia proprietăţii funciare nu se putea realiza decât prin

vânzări şi donaţii. O reformă agrară prin care să se
exproprieze o parte a marilor proprietăţi era imposibilă din
punct de vedere legal. Aceasta a facut ca România să
devină un mare exportator de cereale, dar cu riscul sărăcirii
şi înfometării unei clase ţărăneşti tot mai numeroase, lipsită
de pământ. Răscoalele din 1888 şi 1907 au repus în discuţie
articolul 19 astfel că în anul 1913 partidul naţional liberal s-
a pronunţat pentru o reformă agrară ulterioară modificării
articolului 19. Aceasta s-a realizat însă abia în anii 1917 şi
1918 sub influenţa tragediilor provocate de revoluţia
comunistă din Rusia şi primul război modial.
Constituţia a stabilit un sistem electoral bazat pe
principiul votului cenzitar. Dreptul a alege îl aveau cetăţenii
care se încadrau în colegii electorale, comensurate diferit
pentru Camera Deputaţilor şi Senat.
Pentru alegerile în Adunarea Deputaţilor colegiile erau
compuse astfel:
Colegiul I – proprietarii cu un venit funciar rural sau
urban de cel puţin 1200 lei;
Colegiul II – cei care au domiciliul şi reşedinţa în oraşe şi
plătesc către stat o dare anuală directă de orice natură de
cel puţin 20 lei. Erau scutiţi de cens la acest colegiu cei care
practicau profesiuni libere, ofiţerii în retragere, pensionarii
statului şi absolvenţii învăţământului primar;
Colegiul III – cei care nu sunt alegători la colegiul I sau II
şi plătesc o dare cât de mică către stat, ştiu să scrie şi să
citească.
Cei fără ştiinţă de carte şi fără venit puteau alege un
delegat la 50 alegători. Delegaţii dintr-un judeţ alegeau un
deputat.
Pentru a fi alegător Constituţia a prevăzut următoarele
condiţii:
- calitatea de român prin naştere sau împământenire;
- vârsta de 25 ani;
- domiciliul în România.
Similar, dar în alte limite, erau compuse colegiile pentru
Senat. Pentru a asigura caracterul conservator al acestui
organ s-a prevăzut dispensa de cens pentru foştii şi actualii
 39

deputaţi şi senatori, generalii şi coloneii armatei, miniştrii,

procurori, membrii Academiei române etc., care, obişnuit
erau oameni în vârstă, mari proprietari sau oameni legaţi de
această categorie socială.
Art. 128 a proclamat principiul supremaţiei Constituţiei
în raport cu orice alt act de natură statală. Consecinţele
juridice sunt importante şi arată locul deosebit avut de
legea fundamentală: ea nu putea fi suspendată nici total,
nici parţial; limitarea drepturilor cetăţeneşti prin măsuri de
genul stării de asediu nu era permisă; instanţele
judecătoreşti erau competente să controleze
constituţionalitatea legilor.
Totuşi între litera Constituţiei şi practica vieţii de stat, în
perioada avută în vedere s-a constatat adesea un decalaj
destul de mare. Cărturari şi oameni politici ai vremii au
atras atenţia asupra acestui fapt, sintetizat de junimiştii din
jurul lui Titu Maiorescu în celebra formulă “forme fără fond”.
Forma, reprezentată de Constituţie, legi şi instituţii, reflecta
mai mult năzuinţele decât realităţile sociale.

3. Evoluţia dreptului constituţional şi

administrativ
Până în 1923, când a fost abrogată implicit prin
promulgarea altui act fundamental, Constituţia din 1866 a
suferit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat art. 7
(care impunea restricţii la naturalizare ca români) conform
art. 44 din Tratatul de la Berlin din 1878; în 1884 când
urmare a proclamării României ca Regat s-au modificat mai
multe articole privind regele, dinastia, teritoriul,
proprietatea, sistemul electoral, regimul presei; în 1917 au
fost modificate art. 19, 57 şi 67 cu privire la proprietate şi
dreptul de vot, încât, în 1918 prin Decretul-lege din 10/23
noe. 1918 s-a introdus “votul obştesc, obligator, egal, direct
şi secret, pe baza reprezentării proporţionale”.
Cele mai importante modificări ale regimului
constituţional au survenit ca urmare a cuceririi
independenţei de stat. Problema independenţei a primit,
înainte de 1877 două genuri de soluţii: pe cale paşnică sau
prin război. Calea paşnică era, evident, de preferat însă
 40

Marile Puteri n-au dat curs solicitărilor făcute de guvernele

ţării şi de personalităţile politic româneşti. În iunie 1876,
ministrul de externe M. Kogălniceanu a formulat o notă
către agenţii diplomatici români de pe lângă Poartă şi
Puterile Garante în care, în numele ţării, cerea:
- recunoaşterea individualităţii statului român şi a
numelui de România;
- admiterea reprezentantului României în corpul
diplomatic;
- asimilarea supuşilor români din Turcia situaţiei
celorlalţi supuşi români;
- inviolabiliatea teritoriului României;
- încheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii
comerciale, poştale şi telegrafice (ca de la stat la
stat);
- recunoaşterea paşaportului românesc;
- fixarea graniţei dintre România şi Turcia la gurile
Dunării.
În 1876 Poarta Otomană a înserat în Constituţia
Imperiului prevederea conform căreia România era
“provincie privilegiată” a Turciei. În acest fel, orice stat care
ar fi recunoscut România ca stat independent s-ar fi aflat în
situaţia de a fi acuzat pentru intervenţie în afacerile interne
ale Turciei. Rămânea deci numai calea războiului.
Răscoalele antiotomane ale slavilor din sudul Dunării au
furnizat Rusiei motivul necesar, iar Convenţia încheiată cu
România la 4 aprilie 1877 i-a deschis drum spre Dunăre.
Guvernul român a permis armatei ruse liberul tranzit spre
fluviu şi i s-a acordat tratamentul rezervat armatelor
prietene. În schimb Rusia se angaja să respecte “drepturile
politice ale statului român astfel cum rezultă din legile
interioare şi tratatele existente precum şi a menţine şi
apăra integritatea actuală a României”. Armata rusă urma
a-şi plăti transportul şi aprovizionarea. Rusia nu a luat în
considerare dorinţa României de a participa la război.
Motivele s-au văzut după încheierea conflictului, când Rusia,
prin pacea impusă la San Stefano, dar şi prin cea convenită
la Berlin, a încălcat convenţia din 4 aprilie, anexând judeţele
Cahul, Bolgrad şi Ismail (care se aflau sub stăpânire
 41

românească din 1856). Aşadar Rusia nu a dorit de la început

ca România să aibă dreptul de a participa la încheierea
păcii.
Participarea efectivă a României la război s-a produs ca
urmare a înfrângerilor suferite de armata rusă pe frontul din
Balcani; prin celebra telegramă din 19/31 iulie 1877 marele
duce Nicolae, comandantul armatei ruse a solicitat
Domnitorului Carol să treacă Dunărea cu armata “după cum
doreşti”. Această ultimă expresie semnifică renunţarea la
condiţia ca armata română să fie pusă sub comandament
rus în eventualitatea participării la război.
Între timp, la 9/21 mai răspunzând unei interpelări,
ministrul Afacerilor Externe M. Kogălniceanu a declarat că
moţiunile votate anterior de Adunarea Deputaţilor şi Senat
la 29 şi 30 aprilie 1877 semnificau dezlegarea legăturilor
României cu Poarta Otomană: “nu am nici cea mai mică
îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunii
naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”.
Prin aceasta, ca şi prin moţiunea votată atunci a fost
proclamată independenţa naţională a României.
Victoriile armatei române la sudul Dunării şi capitularea
Turciei urmate de pacea de la San Stefano şi pacea de la
Berlin au dat României un alt statut internaţional – acela de
stat independent recunoscut. Nici o putere nu mai avea
dreptul de a controla sau tutela afacerile extene ale ţării şi
nu mai putea interveni în treburile sale interne.
Pe plan constituţional, cucerirea independenţei de stat a
fost urmată de preluarea, la 9/21 septembrie 1878 de către
Carol a titlului de Alteţă regală, pas către proclamarea
Regatului. La 14 martie 1881, după votul exprimat de
Parlament România s-a proclamat Regat iar la 10/22 mai
1877 Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen şi soţia sa
Elisabeta de Wied au fost încoronaţi.
La 18 mai 1881 a fost semnat pactul de familie, prin
care s-a reglementat succesiunea la tron. În lipsa unui
moştenitor direct, prinţ moştenitor a fost proclamat
Ferdinand de Hohenzollern. Acesta s-a căsătorit în 1892 cu
Maria de Edinburgh, din familia regală britanică. Din acel
 42

moment, România era legată dinastic de două mari puteri

ale lumii: Germania şi Marea Britanie.
În planul dreptului administrativ, prevederile Constituţiei
din 1866 n-au suferit modificări de esenţă: Domnitorul
(regele după 1881) exercita activitatea executivă prin
guvern şi miniştrii numiţi şi revocaţi de el. După model
occidental a funcţionat uzanţa conform căreia şeful statului
l-a numit în fruntea executivului pe şeful partidului care a
obţinut victoria în ultimele alegeri. Ministerele exercitau
conducerea administrativă în domeniul propriu de activitate,
controlând şi supraveghiind totodată autorităţile locale.
Aparatul administraţiei centrale de stat a funcţionat
conform Legii din 1874 iar aparatul administrativ judeţean şi
comunal conform Legilor din 1874, 1882 şi 1884. Un rol
important l-a avut Ministerul de Interne care avea în
subordine Poliţia şi Jandarmeria rurală (conf. Legii din 1893).
Prin Legea din 18/31 martie 1907 (promulgată în timpul
răscoalei ţărăneşti) a fost reglementată instituirea stării de
asediu.
La nivel comunal existau două autorităţi: consiliul
comunal, format din membrii aleşi, şi primarul, care deşi
ales de locuitori odată cu consiliul comunal, îndeplinea atât
funcţia de şef al administraţiei comunale, cât şi pe aceea de
reprezentant al statului în teritoriul respectiv.
La nivel judeţean exista consiliul judeţean, format din
membrii aleşi, prefectul – reprezentant al guvernului, numit
prin decret al domnitorului (regelui).
În 1878 a fost adoptată Legea responsabilităţii
ministeriale care a reglementat răspunderea personală şi
materială a miniştrilor pentru actele semnate de ei în
îndeplinirea funcţiei.

4. Evoluţia dreptului civil, penal, procesual civil,

procesual penal
În perioada la care ne referim, Codul civil adoptat în
vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza a intrat efectiv în
practica judiciară, economică. Datorită dezvoltării
industriale accelerate din anii 1887-1914 s-au impus unele
modificări şi adăugiri în materia dreptului comercial.
 43

În anul 1887, după încetarea valabilităţii Convenţiei

comerciale cu Austro-Ungaria (care aşezată pe principiul
liberului schimb, blocase pentru un deceniu dezvoltarea
ţării) a fost adoptată prima lege de încurajare a industriei
naţionale. Întreprinzătorii care investeau cel puţin 50.000 lei
sau foloseau cel puţin 25 de muncitori beneficiau de o serie
de facilităţi privind terenurile, impozitul maşinilor, materiilor
prime, transportul pe cale ferată etc. O nouă lege de
încurajare a industriei naţionale a fost promulgată în anul
1912, creând un regim mai favorabil întreprinzătorilor
români în raport cu cei străini. Rezultatele au fost
excepţionale căci în numai câteva decenii ţara a cunoscut
revoluţia industrială sporindu-se de mai multe ori
capacităţile economice.
Ca urmare, au devenit necesare reglementări juridice în
domenii de specialitate economică precum mărcile de
fabrică şi de comerţ (1879), brevetele de invenţie (1906),
proprietatea minieră (1895). În anul 1887 s-a adoptat un
nou Cod Comercial ( conceput după modelul Codului de
Comerţ italian din 1882 ) avînd patru părţi între care una
despre comerţul maritim şi navigaţie, alta despre faliment,
alta despre execiţiul acţiunilor comerciale.
Unele probleme care n-au făcut obiectul articolelor din
Codul Comercial au fost reglementate prin legi precum cele
privind înfiinţarea firmelor, modul de ţinere a registrelor
firmelor. S-au stabilit reguli speciale pentru activităţile
comerciale care necesitau controlul autorităţilor de stat
precum activitatea farmaceutică, sau privind comerţul cu
produsele nominalizate drept monopol de stat: sarea,
tutunul, băuturile spirtoase, chibriturile.
Folosirea extinsă a muncii salariate a determinat
introducerea unor reglementări privind răspunderea pentru
riscuri şi răspunderea pentru accidentele de muncă (1912,
în Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului şi
asigurărilor sociale), durata zilei de muncă, repausul
duminical (1897), asigurarea serviciului sanitar (1874 şi
1885), asigurarea muncitorilor din întrerpinderile care
foloseau maşini (1912).
 44

Cu privire la persoane, legea menţine tradiţiile dreptului

roman şi ale vechiului drept românesc cu privire la femeie,
ea neavând capacitatea de a încheia singură acte juridice;
femeia căsătorită se afla sub puterea maritală a soţului,
care însă nu avea dreptul de a abuza sau a-i risipi zestrea.
În 1866 a fost introdus Regulamentul pentru serviciul
actelor civile, completat ulterior în anul 1911.
Minoritatea persoanei înceta prin efectul legii la 24 ani,
dar putea lua sfârşit la 18 ani prin procedura emancipării, la
20 de ani prin procedura consiliului de familie sau tacit prin
căsătoria legitimă a minorului.
Procedura căsătoriei – complicată imediat după 1866 – a
fost simplificată printr-o lege din 1906 (de pildă s-a renunţat
la obţinerea consimţământului părinţilor dacă mirii au peste
21 de ani).
În domeniul dreptului penal s-au produs relativ puţine
modificări, mai ales prin prevederi conţinute în legi speciale
care au incriminat anumite cazuri grave, fapte precum
spionajul, nerespectarea regulilor privind păstrarea
secretului de stat, trădarea de patrie. Unii cercetători au
considerat Codul penal român din 1865 (aplicat până în
1937) ca fiind cel mai blând din Europa. Sancţiunea capitală
nu făcea parte din sistemul de pedepse.
Codul procesual civil a fost aplicat împreună cu unele
reglementări aduse în anul 1900, cu prilejul republicării
Codului din 1865. Scopul acestora a fost să amelioreze
procedura şi să accelereze soluţionarea litigiilor. Alături de
procedura contencioasă, desfăşurată în şedinţă publică,
conform principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, s-a
introdus o procedură graţioasă, cu desfăşurare în cabinetul
preşedintelui instanţei, fără dezbateri extinse, cu
pronunţare imediată. Acestă procedura s-a aplicat mai ales
în procesele dintre proprietari şi chiriaşi.
În domeniul dreptului procesual penal s-a introdus
procedura detaliată în Legea din 1913 privind instrucţiunea
şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor
delicte, numită şi Legea micului Parchet; persoanele prinse
în flagrant delict pe teritoriul oraşelor reşedinţă de judeţ,
puteau fi arestate, duse pentru interogare la procuror şi
 45

trimise în aceeaşi zi în faţa judecătorului care prezenta

sentinţă fără parcurgerea fazelor de constatare, urmărire,
instrucţiune.
Legea pentru organizarea judecătorească din 1909 a
stabilit urnătoarele instanţe de judecată: - Judecătoriile
de ocoale
- Tribunale de judeţ
- Curţile de apel
- Curtea de Casaţie
Curţi de apel funcţionau numai la Bucureşti, Craiova,
Iaşi şi Galaţi.

CAP. XIV. – STATUL NAŢIONAL UNITAR ROMÂN

ÎN PERIOADA
1918-1938

1. Semnificaţia naţională, social-politică şi juridică a

Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea Unirii.
2. Modificări în structura economică şi socială; legislaţia
economică
3. Unificarea legislativă; dreptul administrativ;
funcţionarea instituţiilor juridice
4. Structura vieţii politice; dreptul constituţional
5. Dreptul civil-procedura civilă
6. Dreptul penal- procedura penală

1. Semnificaţia naţională, social-politică şi juridică

a Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea Unirii
Urmând actelor plebiscitare, de liberă exprimare
democratică de la 27 martie/9 aprilie 1918 şi 15/28
noiembrie 1918 prin care Basarabia şi Bucovina s-au reunit
cu România după secole de împilare străină, Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a încheiat
procesul formării statului naţional unitar român – năzuinţă
multiseculară a tuturor românilor.
 46

Această realizare de însemnătate istorică a deschis

perspective deosebit de pozitive dezvoltării moderne,
democratice a ţării. Unirea a marcat întregirea pieţei
interne, intrarea ţării într-o etapă nouă, caracterizată prin
mari progrese economice, sociale, culturale. Reunind
teritoriile locuite din vechime de români, România a devenit
un stat naţional european de mărime medie, având 295.000
km² şi aproape 17.000.000 locuitori. Teritoriul era armonios
distribuit în teren agricol (45%), păduri, munţi, suprafeţe de
apă. Resursele de energie şi materii prime erau, în acel
moment, suficiente stadiului de dezvoltare industrială.
Imediat după proclamarea unirii, în fiecare din
provinciile istorice au intrat în activitate organele executive
şi legislative alese prin vot universal. Pentru fiecare din ele,
temelia juridică a măsurilor luate, până la deplina unificare
a constat în prevederile documentelor de unire – Rezoluţia
de la Chişinău a Sfatului Ţării, Rezoluţia Congresului General
al Bucovinei şi Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia.
Dat fiind caracterul profund democratic al unirii, hotărârile
organelor provizorii alese au purtat acelaşi caracter în
efortul de reaşezare a vieţii ecomice, sociale şi de stat.
Procesul de integrare constituţională a provinciilor şi
teritoriilor unite a început prin promulgarea decretelor
regale privind unirea: la 27 noiembrie 1918 a fost promulgat
Decretul pentru Basarabia, la 18 decembrie 1918 Decretul
pentru Bucovina, iar la 24 decembrie Decretul pentru
Trasilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.
La 29 decembrie 1919 Parlamentul a votat legile prin
care se ratifica unirea acestor teritorii cu România.
Pe plan extern, principala preocupare a guvernului,
Parlamentului, cercurilor politice a constat în obţinerea
recunoaşterii unirii prin tratatele de pace care urmau a fi
semnate la Conferinţa Păcii (ale cărei lucrări s-au deschis la
Paris la 18 ianuarie 1919 şi au durat până la 21 iunie 1920).
Deşi în ultimii ani ai războiului se realizase un consens între
marile puteri ale Antantei privind caracterul păcii, pe baza
propunerilor preşedintelui american Woodrow Wilson,
ulterior interesele strategice, economice şi politice ale Marii
Britanii, Franţei, îndeosebi faţă de resursele petroliere ale
 47

României, evoluţia situaţiei din Rusia, impactul problemei

reparaţiilor şi despăgubirilor de război, au deviat bunele
intenţii. Astfel, delegaţia română la Congresul de pace a
primit spre studiu textul Tratatului de pace de la Versailles
între Puterile Aliate şi Germania cu numai cinci minute
înainte de semnare, deşi România suferise ocupaţia
germană pe 2/3 din teritoriul său antebelic şi se aflase în
stare de război cu Germania vreme de doi ani. Interesele
ţării noastre au fost ignorate, exceptând prevederea
conform căreia Tratatul de pace impus României de către
Puterile Centrale în 7 mai 1918 era declarat nul.
Tratatul de pace cu Austria interesa România într-o
măsură mai mare deoarece în acest caz urmau a fi
reglementate şi probleme teritoriale. Un rezumat al
tratatului a ajuns la cunoştinţa delegaţiei române prin
intermediul “Consiliului celor patru” care purta răspunderea
redactării textului. Dacă prevederi privind acoperirea unei
părţi din sumele reprezentând reparaţii şi datorii în contul
teritoriilor trecute din stăpânirea austriacă în stăpânirea
statului român erau de înţeles, prevederile privind libertatea
de tranzit a persoanelor şi mărfurilor aparţinând Aliaţilor pe
teritoriul românesc pe timp de 5 ani şi mai ales clauza
privind “protecţia specială a marilor Puteri pentru
minorităţile naţionale, lezau direct suveranitatea de stat a
României. Din aceste motive, şeful delegaţiei române,
remarcabilul om politic Ion I.C. Brătianu a părăsit negocierile
de pace, iar Tratatul a fost semnat de celelalte state la 10
septembrie 1919, la Saint-Germain.
Au urmat luni de zile de tratative şi schimburi de note
diplomatice şi ultimative. Tratatul a fost semnat la 10
decembrie 1919 de o delegaţie română îndreptăţită de noul
guvern condus de Alex. Vaida-Voievod. Între altele, tratatul
recunoştea unirea Bucovinei cu România şi dezagregarea
Imperiului Austro-Ungar.
Totodată a fost semnat Tratatul minorităţilor prin care
se acorda deplina şi întreaga ocrotire a vieţii şi deplina
exercitare a libertăţilor cetăţeneşti tuturor locuitorilor
României, fără deosebire de origine, naţionalitate, limbă,
rasă sau religie.
 48

La aceeaşi dată, 10 decembrie 1919, a fost semnat la

Neuilly sur Seine, Tratatul de pace dintre Puterile Aliate şi
Asociate şi Bulgaria. Înafara clauzelor de ordin militar,
administrativ, juridic era înscrisă şi o clauză teritorială prin
care hotarul dintre cele două state rămâne cel fixat în anul
1913.
Semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate şi Asociate şi
Ungaria interesa în cel mai înalt grad România, date fiind
implicaţiile teritoriale. În momentul când aveau loc
tratativele de pace Rezoluţia Adunării de la Alba-Iulia intrase
în vigoare prin voinţa marii majorităţi a populaţiei, dar o
parte a teritoriului Transilvaniei se afla încă sub stăpânirea
trupelor ungare. Comitetul militar interaliat de la Paris a
cerut Ungariei să-şi retragă trupele din Transilvania pe linia
de demarcaţie Satu-Mare – Oradea – Arad până când
conferinţa păcii va hotărâ noile graniţe. Guvernul ungar a
refuzat, apoi s-a dizolvat, iar puterea a fost preluată de
către Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, formă de stat
constituită de agenţii sovietici şi extremiştii maghiari, care
aveau intenţia extinderii în Europa a revoluţiei comuniste
din Rusia. Conducătorul de facto al noului stat ungar, Bela
Kun a refuzat să recunoască hotărârile democratice de
autodeterminare ale românilor, sărbilor şi slovacilor şi
unirea teritoriilor locuite de ei (Transilvania, Banatul,
Crişana, Maramureşul, sudul Slovaciei şi Voievodina) cu
România, Cehoslovacia şi respectiv Serbia. În aceste
condiţii, când armata ungară a atacat armata română, sârbă
şi slovacă, armata română a început ofensiva spre vest,
pentru a împiedica a joncţiune ungaro-sovietică. După ce a
fost atinsă Tisa, Bela Kun a recunoscut formal justeţea
drepturilor româneşti asupra Transilvaniei. În iulie 1919
armata ungară a declanşat o nouă ofensivă pe Tisa,
determinând Marele Cartier General Român să declanşeze o
contraofensivă, care se va finaliza la 4 august 1919 cu
ocuparea Budapestei.
Armata română s-a retras la 20 martie 1920. La 6 mai
1920 delegaţia ungară la Conferinţa a primit textul definitiv
al Tratatului. Acesta a fost semnat la 4 iunie 1920 la
Trianon. Semnatari din partea României au fost marele jurist
 49

Nicolae Titulescu şi Dr. Ioan Cantacuzino. A fost astfel

recunoscută unirea înfăptuită încă în anul 1918, a
Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului cu
România, fiind reglementate şi alte probleme privind
administraţia, vămile, despăgubirile, reparaţiile de război,
etc.
Ultimul tratat a fost semnat cu Turcia, într-o primă
variantă în 1920, apoi în formă definitivă la 24 iulie 1923 la
Lausanne. Cu acest prilej a fost semnată şi o Convenţie
privind strâmtorile Mării Negre, consfinţind principiul
libertăţii navigaţiei, care interesa şi România, ţară riverană
Mării Negre.
Astfel, prin tratatele de pace semnate de Puterile Aliate
şi Asociate cu Austria, Bulgaria şi Ungaria a fost recunoscută
şi consfinţită pe plan juridic – diplomatic, în tratate
internaţionale, voinţa liber exprimată a locuitorilor din
teritoriile româneşti temporar aflate sub dominaţie străină
la sud, vest şi nord.
A rămas însă nereglementat din punct de vedere al
dreptului internaţional statutul Basarabiei şi al graniţei de
răsărit, deoarece Rusia sovietică (din 1922 Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste) a refuzat să recunoască
hotărârea de unire din 27 martie/9 aprilie 1918 a Sfatului
Ţării, a rupt relaţiile diplomatice cu România, a confiscat
Tezaurul naţional depus la Moscova de autorităţile române
în decembrie 1916. Întrucât statul sovietic nu era
recunoscut de celelalte state şi nu participase la Conferinţa
păcii, guvernul român s-a adresat marilor Puteri Aliate şi
Asociate în vederea confirmării graniţei de răsărit a
României. La 28 octombrie 1920, patru din cele cinci mari
Puteri (Anglia, Franţa, Italia, Japonia) au recunoscut unirea
Basarabiei cu România, implicit legalitatea acestui act din
punct de vedere al dreptului internaţional.
Tratatele semnate cu Austria, Bulgaria, Ungaria, Anglia,
Franţa, Italia, Japonia, au consfinţit juridic statul naţional
unitar român în arena internaţională.
 50

2. Modificări în structura economică şi socială; legislaţia

economică
Desfăşurarea vieţii economice-sociale a României
întregite în perioada interbelică a cunoscut patru etape:
I. 1919-1924, etapa refacerii economice;
II. 1924-1929, etapa dezvoltării moderate;
III. 1929-1933, etapa crizei economice;
IV. 1933-1938, etapa dezvoltării accelerate.
Dreptul şi organizarea constituţională a statului reflectă,
în linii generale, aceste etape.
În prima perioadă s-au făcut puternic simţite urmările
ocupaţiei germano-austro-ungare din anii 1916-1918 (la
ocupaţie au participat şi trupe bulgare şi turceşti) şi ale
participării României la război. Ţara a pierdut în vâltoarea
războiului 10% din populaţie. Pagubele aduse economiei
naţionale (mai ales prin jaful organizat de armata germană
asupra capacităţilor agricole şi industriale), s-au cifrat la
suma imensă de 72 miliarde lei aur, adică totalul a 25 de
bugete ale României antebelice. O mare parte a utilajului
întreprinderilor, reprezentând rezultatul a câteva decenii de
industrializare, fusese scoasă din ţară fără compensaţie sau
nimicită împreună cu mari cantităţi de materii prime şi
materiale. Lipseau mijloacele de transport, combustibil şi
fondurile necesare producţiei.
Marile posbilităţi oferite ţării prin marea Unire au făcut
însă ca refacerea economică să se realizeze într-o perioadă
foarte scurtă încât, în anul 1924 principalele ramuri
economice au atins nivelul producţiei antebelice (anul
1913).
Un loc deosebit în şirul transformărilor produse după
marea Unire l-a avut reforma agrară. Legea adoptată de
Parlament în anul 1921 a prevăzut exproprierea a 6.125.789
ha (aproximativ 66% din suprafaţele marilor proprietăţi,
reduse astfel la dimensiuni de aproximativ 120 ha de trup
de moşie). Din acestea, 3.464.082 ha au revenit, prin
împroprietărire la 1.393.353. ţărani capi de familie, fapt
care a sporit substanţial ponderea micii proprietăţi agricole
în cadrul structurii de proprietate.
 51

Efectele pozitive ale reformei au fost limitate, din cauza

excesivei fărâmiţări a suprafeţelor agricole, a lipsei de
capital, a înapoierii economice şi culturale. Deşi şeptelul s-a
refăcut, producţia a rămas scăzută la principalele culturi, în
raport cu majoritatea statelor europene. România a ieşit din
rândul ţărilor mari exportatoare de cereale (piaţa fiind
dominată acum de Statele Unite, Canada, Australia). Ţăranii
au extins suprafeţele cultivate, şi-au ameliorat nivelul de
viaţă, dar nu au putut să capitalizeze, să-şi doteze
gospodăriile cu mijloace moderne de muncă.
În schimb reforma agrară a contribuit decisiv la
anihilarea marilor proprietăţi agricole. O parte din marii
proprietari, altădata exportatori de cereale, şi-au investit
disponibilităţile în sistemul bancar şi industrie. Numai un
mic număr dintre ei au rămas în agricultură, investind în aşa
numitele “ferme model”, dotate cu maşini, utilaje, animale
de rasă, capacităţi de prelucrare a produselor agricole.
Din 1924, producţia industrială a crescut, îndeosebi în
ramurile metalurgică, materialelor de construcţii, forestieră,
alimentară, textilă. A sporit nivelul investiţiilor, a fost
reînnoită o parte importantă a capitalului fix, a crescut forţa
motrice utilizată.
O însemnătate aparte în efortul de dezvoltare
economică din anii primului deceniu interbelic a avut
politica economică promovată de guvernele liberale,
cunoscută sub numele “prin noi înşine”. Ea consta în
sporirea intervenţiei statului în economie, paralel cu
limitarea accesului capitalului străin în ramurile principale
ale industriei. Economiştii şi politicienii liberali au declarat
intenţia de a asigura dezvoltarea României prin eforturi
proprii, folosind resursele şi capitalul naţional: “Nu mai
avem nici un interes ca economia noastră naţională să
alimenteze anual centrele din Apus cu însemnate valori
obţinute din exploatarea bogăţiilor noastre”, declara
economistul N. Topliceanu. A fost proclamat dreptul prioritar
al capitalului româneesc la exploatarea propriei sale pieţe
economice, oferind intrarea în ţară numai a acelor capitaluri
care acceptau colaborarea cu capitalul românesc, adică
fructificarea prin intermediul băncilor liberale.
 52

Principala măsură luată în acest sens a constat în

naţionalizarea bogăţiilor miniere ale subsolului şi unificarea
regimului exploatării lor, conform Constituţiei din 1923. La
27 iunie 1924 Parlamentul a adoptat Legea minelor, cu
privire la regimul substanţelor minerale aparţinând statului,
procedura de valorificare, condiţiile de concesionare,
participarea la redevenţe a superficiarilor subsolului minier,
regimul recunoaşterii drepturilor câştigate. S-a stabilit că
puteau primi perimetre în concesiune numai societăţile
anonime române constituite după prevederile legii române;
societăţile din domeniu aveau obligaţia de a asigura ca cel
puţin 60% din capitalul lor social să fie deţinut de cetăţeni
români; două treimi din membrii Consiliului de
administraţie, şi ai Comitetului de direcţie şi dintre cenzori,
precum şi preşedintele Consiliului de administraţie să fie
cetăţeni români.
În sensul politicii “prin noi înşine” au mai fost adoptate:
Legea apelor, Legea energiei, Legea comercializării şi
controlului întreprinderilor economice ale statului.
După câţiva ani s-a observat că legea minelor nu a
determinat efectele scontate. Aceasta din cel puţin trei
motive: dispoziţiile privind drepturile câştigate i-au redus
mult sfera de aplicare; capitalul românesc s-a dovedit
insuficient susţinerii investiţiilor necesare; capitalul străin s-
a arătat ostil orientării spre naţionalismul economic.
Presiunile economice, politice şi diplomatice exercitate de
către societăţile străine şi unele state au afectat situaţia
ţării. Acestea au condiţionat acordarea creditelor cerute de
abandonarea politicii “prin noi înşine”. Până în anul 1928,
când a fost silit să demisioneze în urma aceloraşi presiuni,
guvernul liberal (instaurat în anul 1922) nu a primit nici un
credit important şi nici măcar 20% din reparaţiile la care
avea dreptul prin tratatele de pace. În schimb guvernul a
trebuit să achite cu regularitate datoriile către statele aliate.
Lipsa creditelor a frânat investiţiile în momentul când
reunirea teritoriilor româneşti le făcea mai necesare. Pe
plan intern, orientarea “prin noi înşine”, a fost sprijinită mai
ales de acei întreprinzători care dispuneau de un suport
financiar economic relativ stabil, în timp ce întreprinzătorii
 53

mici, lipsiţi de acces la credite şi-au îndreptat speranţele

spre capitalul străin, sub formula (promovată de Partidul
naţional ţărănesc), a “porţilor deschise”, a egalităţii de
tratament a capitalurilor româneşti şi străine în faţa legii
române.
Dincolo de aria politicii “prin noi înşine”, până în anul
1928, au fost luate şi alte măsuri care au contribuit la
consolidarea economică a statului naţional unitar român.
Astfel, a fost extinsă aplicarea în toată ţara a legii pentru
încurajarea industriei; prin legea pentru unificarea
contribuţiunilor directe s-au înlocuit reglementările fiscale
diferite existente până atunci; la 14 aprilie 1925 a fost
promulgată Legea pentru Camerele de Agricultură; la 27
iunie 1923 Legea pentru Societăţile civile de credit funciar
rural; la 12 mai 1925 Legea pentru reorganizarea Camerelor
de Comerţ şi Industrie; la 23 iunie 1923 Legea pentru
înfiinţarea Societăţii naţionale de Credit Industrial; la 17
iunie 1923 Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei
ilicite; a fost întocmit Tabloul unic al meseriilor asupra
cărora se aplica Legea pentru organizarea meseriilor,
creditului şi asigurărilor muncitoreşti; s-au adoptat legi
privind aderarea României la diferite acorduri şi convenţii
convenite pe plan internaţional (mărcile de fabrică, de
comerţ etc).
Din toamna anului 1929, majoritatea ramurilor
economiei naţionale au fost cuprinse de stagnare, pe fondul
crizei economice mondiale, declanşate în octombrie 1929 în
Statele Unite ale Americii. Falimentul unor importante bănci
româneşti, precum şi al unor bănci din Austria cu interese în
economia românească, precum şi politica economică
incoerentă a guvernelor naţional-ţărăneşti a contribuit la
adâncirea crizei. Faptul că aceste guverne au aplicat
formula “porţilor deschise” în faţa capitalului străin într-o
perioadă de criză, când economiile dezvoltate caută să
“exporte” consecinţele negative din propriile ţări, în ţările
slab dezvoltate dependente, a provocat mari
disfuncţionalităţi (formula menţionată aduce beneficii în
perioade de relansare economică).
 54

În anul 1932 producţia industrială globală a scăzut cu

57% faţă de anul 1929, iar în agricultură s-a produs o
prăbuşire a preţurilor în condiţiile unei acute lipse de
desfacere. Ajuns în incapacitate de plată, guvernul a început
tratative cu creditorii străini pentru a obţine amânarea unor
plăţi externe. Prin intermediul Societăţii Naţiunilor, României
i-a fost impus “planul de la Geneva”, prin care s-a instituit
controlul internaţional asupra unor ministere şi pârghii de
coordonare şi control ale statului român.
Implozia economio-financiară din anii 1929-1933 s-a
datorat şi consecinţelor schimbărilor intervenite în sistemul
monetar internaţional. În anii 1918-1920 majoritatea
statelor lumii au suprimat convertibilitatea monedelor lor şi
au renunţat la principiul echilibrului bugetelor naţionale. S-
au pus bazele sistemului aur-devize care exprimă, până
astăzi divizarea sistemului valutar internaţional în monede
privilegiate şi monede slabe; s-au adăugat complicaţiile
produse de problema datoriilor şi despăgubirilor de război.
Începând cu a doua jumătate a anului 1933, economia a
ieşit treptat din criză. Datorită unor măsuri de stimulare,
industria a ajuns şi a depăşit cele mai înalte niveluri atinse
anterior. S-au obţinut progrese importante în industria
metalurigcă, extractivă, a materialelor de construcţii,
textilă, alimentară; s-au construit întreprinderi noi; s-au
asimilat şi fabricat pentru prima dată în ţară o serie de
produse (avioane, tipuri noi de locomotive, instalaţii
diverse). În anul 1938 venitul naţional înregistra o creştere
de 60% faţă de anul 1934.
Întrucât agricultura a stagnat, progresul înregistrat s-a
datorat în cea mai mare măsură industriei. Explicaţiile ţin
atât de evoluţia situaţiei interne, cât şi de fenomenele
apărute în viaţa internaţională.
În primul rând menţionăm efectul benefic al aplcării
Legii bancare, care a impus limite mai precise activităţii din
acest sector. A fost înfiinţat Consiliul Superior Bancar care
autoriza existenţa oricărei bănci, putând decide fuziunile
sau lichidările. Ca urmare, numărul băncilor a scăzut (de la
1204 în anul 1934 la 425 în anul 1940) dar calitatea
activităţii a sporit.
 55

În al doilea rând trebuie remarcată schimbarea produsă

pe planul schimburilor economice internaţionale. Ca urmare
a orientării statelor fasciste (în primul rând a Germaniei)
spre pregătirea unui nou război, a crescut mult cererea
pentru unele produse strategice (petrol, cereale, lemn), pe
care România le exporta în mod tradiţional.
În al treilea rând, amintim urmările pozitive ale orientării
guvernelor spre încurajarea industriei naţionale, acordându-
se atenţie mai ales întreprinderilor care foloseau cu
precădere materii prime obţinute din solul şi subsolul ţării.
Măsurile legislative luate în acest sens, împreună cu
ridicarea tarifelor vamale, au contribuit la protejarea
industriei naţionale, la limitarea importului şi promovarea
exportului.
În al patrulea rând menţionăm impactul pozitiv al
politicii de intervenţie a statului în economie, prin
intermediul comenzilor de stat. Prin buget au fost prevăzute
sume importante pentru plata furniturilor achiziţionate de
stat pentru întreprinderile şi instituţiile sale (C.F.R., Armata,
P.T.T. etc). Alte disponibilităţi financiare au fost asigurate de
Banca Naţională, Banca de Credit Român şi Banca
Românească.
Structura socială a evoluat corespunzător dezvoltării
economice spre diversificare şi spre consolidarea poziţiei
claselor şi categoriilor sociale direct implicate în producţia
materială (ţărănime, întreprinzători, muncitorime).

3. Unificarea legislativă; dreptul administrativ;

funcţionarea instituţiilor juridice
Problema unificării legislative a devenit presantă încă
din primele zile de după marea Unire, datorită eterogenităţii
legislative în primul rând. Imediat după constituirea
organelor provizorii ale puterii de stat în noile provincii,
acestea au început elaborarea unor norme juridice cu
caracter tranzitiv, pentru a suplini hitaus-ul provocat prin
dispariţia autorităţilor imperiale austro-ungare şi ruseşti
până la deplina unificare legislativă şi administrativă cu
România. Problemele şi instituţiile de însemnătate majoră
au fost preluate de statul român: armata, poşta, telegraful,
 56

vămile, căile ferate, relaţiile externe şi siguranţa statului.

Ele erau de compentenţa guvernului de la Bucureşti, în care
toate provinciile era reprezentate prin mai mulţi ministrii.
Serviciile publice cu caracter local au rămas în
competenţa organelor provizorii până la desfiinţarea
acestora: Consiliul Dirigent în Transilvania, Directoratele şi
Secretariatele de Servicii în Basarabia şi Bucovina..
În aprilie 1920 Consiliul Dirigent al Transilvaniei,
Directoratele şi Secretariatele de Servicii din Basarabia şi
Bucovina au fost desfiinţate, întrucât acum se afla în
activitate primul Parlament unic al României întregite ales
de către toţi cetăţenii ţării prin vot universal, direct şi
secret.
Unificarea legislativă a fost realizată prin aplicarea
concomitentă a două proceduri: extinderea legilor în vigoare
în România pe teritoriul provinciilor unite şi elaborarea unor
noi acte normative care înlocuiau reglementările similare
aflate în uz în provincii. Această modalitate a presupus
rămânerea în vigoare a unor reglementări aparţinând
Imperiului Austro-Ungar şi Rus în măsura în care organele
legislative ale statului român nu au elaborat reglementări
proprii de înlocuire; acesta a fost cazul unor ramuri ale
dreptului civil şi dreptului procesual penal.
Iniţial au fost luate măsuri pentru unificarea denumirilor
organelor locale şi funcţiilor, la 14 iunie 1925 a fost
adoptată Legea pentru unificarea administrativă care, pe de
o parte a extins organizarea existentă în vechea Românie
(împărţirea teritoriului în judeţe, plăşi şi comune), pe de alta
a prevăzut o serie de elemente noi, moderne. Organele
locale se constituiau în principal pe baza principiului
eligibilităţii. Unitatea administrativă de bază era comuna,
clasificată în două categorii: comuna rurală şi comuna
urbană. Întrucât conducerea comunei presupunea un aparat
care trebuia salarizat din venituri proprii (primar, ajutor de
notar, secretar comunal, agent agricol), urma ca pentru
formarea unei comune rurale trebuiau să se asocieze mai
multe sate cu interese comune încât să poată fi mobilizate
fondurile necesare.
 57

Din acest motiv a rezultat o tendinţă de centralizare,

opusă tradiţiei istorice care păstrase secole la rând organe
de conducere la nivelul fiecărui sat.
Comunele urbane se clasificau în comune reşedinţă de
judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. În funcţie de numărul
populaţiei şi importanţa economică unele comune urbane
reşedinţă de judeţ puteau fi declarate municipii.
În comunele urbane sau rurale funcţionau consilii
comunale, care puteau avea iniţiative şi formula decizii în
probleme de interes local precum învăţământul, întreţinerea
drumurilor, probleme edilitare sau culturale. Ele erau
abilitate de lege să aleagă primarul, candidaţii de primar
pentru municipii şi Delegaţia permanentă. Aceasta din urmă
funcţiona ca organ consultativ pe lângă primar în intervalul
dintre sesiunile Consiliului comunal. În funcţie de necesităţi
şi de posibilităţile financiare comunele aveau libertatea de
a-şi înfiinţa servicii sanitare, financiare, tehnice,
administrative, etc.
Mai multe comune formau o plasă, ca organ intermediar
între comună şi judeţ. Aceasta era condusă de către un
pretor, numit prin decizie ministerială şi repartizat în judeţ
de către conducătorul acestuia – prefectul. Pretorul era şef
al poliţiei din plasa respectivă, ofiţer de poliţie judiciară.
Judeţul ( ca şi comuna) avea personalitate juridică, era
condus de un prefect, numit prin Decret regal la propunerea
Ministerului de Interne. El era reprezentant oficial al
guvernului şi şef al administraţiei judeţene până la nivel de
comună. Prin intermediul său activitatea din judeţ, din
comune se afla sub supravegherea Consiliului Administrativ
Superior al Ministerului de Interne şi prin aceasta al
guvernului. Numai municipiile aveau (înafara prefectului)
dreptul de a se adresa direct Ministerului de Interne.
Prefectul executa deciziile Consiliului judeţean şi (între
sesiunile acesteia) ale delegaţiei permanente judeţene.
Administraţia judeţeană era constituită din consilieri aleşi şi
consilieri de drept. Conform Legii din 1925 România era
împărţită în 71 de judeţe, 166 oraşe şi municipii şi 8708
comune rurale.
 58

Legea din 1925 poate fi considerată ca având un

caracter centralist lucru pe deplin explicabil şi necesar în
condiţiile existente după marea Unire, căci se impunea
armonizarea rapidă a unor stări de lucruri formate în medii
statale diferite în cursul a sute de ani.
Spre deosebire de alte domenii în care reglementările
adoptate de liberali au rămas literă de lege până în anul
1938, în domeniul administraţiei locale aproape toate
forţele politice au avansat soluţii proprii. De aici o anume
instabilitate legislativă. În anul 1929, politicienii naţionali-
ţărănişti, ajunşi la putere cu un an în urmă, au elaborat o
nouă lege pentru organizarea administraţiei locale (3 august
1929). Ulterior şi această lege a făcut, până în anul 1936,
obiectul a 11 modificări.
Noua lege a impus principiul descentralizării
administraţiei. În acest sens s-a prevăzut împărţirea
comunelor urbane sau rurale în sectoare, care ca şi judeţele
şi comunele aveau personalitate juridică. Satele
aparţinătoare unei comune deveneau sectoare ale comunei,
având dreptul de a se administra printr-un consiliu sătesc.
Între guvern şi judeţ se creeau Directorate ministeriale (sau
administrative). S-au creat noi organe ale Poliţiei şi
Jandarmeriei care au intrat sub conducerea prefectului.
Adversarii politici ai ţărăniştilor au arătat că majoritatea
modificărilor operate în raport cu legea din 1925 au avut
drept scop să creeze posturi şi sinecure pentru membrii PNŢ
în administraţia de stat, încât centralismul birocratic s-a
amplificat, inclusiv prin mecanismele tutelei administrative
şi controlului ierarhic.
Prin aceeaşi lege femeile cu studii superioare au primit
dreptul de vot la alegerea consiliilor comunale şi judeţene.
Un rol important în perfecţionarea organizării
administrative a avut noul organ Consiliul Superior
Administrativ pe lângă Ministerul de Interne având
prerogative de coordonare, îndrumare şi control a activităţii
judeţelor şi comunelor.
Pentru a asigura redactarea proiectelor de legi şi
regulamente a fost constituit Consiliul Legislativ.
 59

În sensul prevederii din Constituţie referitoare la funcţia

socială a proprietăţii şi rolul statului au fost reorganizate
Camerele de Comerţ şi Industrie, au fost înfiinţate Camerele
Agricole, Camerele de Muncă şi Casa Pensiilor.
În dorinţa eficientizării aparatului administrativ, în anul
1923 a fost promulgat statutul funcţionarilor publici,
cuprinzând drepturile şi obligaţiile membrilor acestei
categorii indispensabile funcţionării aparatului de stat.

4. Structura vieţii politice; dreptul constituţional

După primul război mondial şi marea Unire, viaţa
politică a României a fost marcată de trei mari evenimente:
războiul mondial (inclusiv ecourile revoluţiei ruse din 1917 şi
evenimentele ce i-au urmat), reforma electorală şi reforma
agrară. Deplasările produse din aceste cauze în privinţa
locului şi rolului claselor, straturilor şi forţelor sociale au
marcat direct evoluţia vieţii politice îndeosebi a partidelor
politice.
Reforma electorală a reprezentat încă de la sfâşitul
secolului XIX, o năzuinţă deseori afirmată la nivelul
manifestărilor forţelor politice aparţinând burgheziei,
muncitorimii şi ţărănimii. Ea fusese promisă în primăvara
anului 1917 de regele Ferdinand, împreună cu reforma
agrară. Votul universal a fost înscris în proclamaţiile
adunărilor din provinciile unite cu România. Decretul-lege
din 16 decembrie 1918 a prevăzut abolirea sistemului
electoral cenzitar şi introducerea votului “obştesc, obligator,
egeal, direct şi secret” pentru toţi bărbaţii având vârsta de
peste 21 ani. Nu erau admişi la exercitarea acestui drept
magistraţii, militarii şi femeile. Deşi excluderea femeilor
reprezenta o gravă inechitate (ele reprezentau atunci 54%
din numărul locuitorilor), noua lege a însemnat un mare pas
înainte, lărgind considerabil posibilitatea cetăţenilor de a
participa la viaţa politică a ţării.
Impactul reformei electorale s-a putut constata încă din
acel an (deci înainte de apariţia legii pentru reforma agrară)
când au fost organizate primele alegeri parlamentare pe
baza votului universal. A rezultat primul Parlament al
 60

României întregite, format din 568 deputaţi având altă

determinare politică decât parlamentele antebelice.
Sistemul rotativei guvernamentale a făcut loc unui sistem
pluripartid cu alte componente.
Reforma agrară, începută de fapt în 1918 şi legiferată în
1921 a contribuit şi ea la noua configuraţie a vieţii politice.
În prim plan se observă dispariţia celor două partide
conservatoare: Partidul Conservator Progresist şi Partidul
Conservator Democrat. În condiţiile sistemului de vot
universal ele n-au reuşit să-şi trimită reprezentanţi în
Parlament, după care au dispărut prin fuzionare cu alte
partide.
În al doilea rând constatăm ascesiunea la putere a
Partidului Naţional Liberal, aureolat cu meritele contribuţiei
sale la marea Unire. În noile condiţii economico-sociale
acest patid, reprezentând burghezia bancară, industrială,
comercială avea de jucat un rol deosebit, spirijinit şi prin
relaţiile sale speciale cu monarhia; dispunea de un suport
economic puternic, de un nucleu de personalităţi de primă
mărime precum Ion.I.C. Brătianu, I.G. Duca, Al.
Constantinescu. În al treilea rând este de remarcat
fenomenul constituirii unor noi forţe politice, reprezentând
noi categorii sociale, care se vor anagaja în lupta politică:
Partidul Poporului (condus de generalul Al. Averescu) şi
Partidul Ţărănesc (condus de Ion Mihalache, Const. Stere,
Virgil Madgearu), partidele din provinciile unite cu ţara (mai
ales Partidul Naţional Român din Transilvania), Partidul
Ţărănesc din Basarabia.
Constatând dificultatea de a ajunge la putere în
condiţiile de facto impuse de P.N.L., Partidul Naţional Român
din Transilvania şi Partidul Ţărănesc din vechiul Regat au
fuzionat în 1926, rezultând P.N.Ţ., care iniţial s-a aşezat la
stânga P.N.L. pe eşicherul vieţii politice, deşi Iuliu Maniu,
noul preşedinte, a împins insistent partidul spre dreapta.
Un fenomen politic nou a constat în afirmarea
organizaţiilor sindicale (a căror activitate va fi reglementată
prin Legea sindicatelor din 1921) şi a partidelor
muncitoreşti. Din 1921 mişcarea politică a muncitorimii s-a
scindat în două: Federaţia Regională a Partidelor Social-
 61

Democratice din România şi Partidul Socialist Comunist,

devenit apoi Comunist prin aderarea la Internaţionala a III-a
Comunistă de la Moscova. Prima formaţiune (FRPSDR) s-a
reorganizat în 1927 sub forma Partidului Social Democrat,
cu orientare moderată de stânga.
A doua formaţiune a evoluat spre extremismul politic,
începând din anul 1924 când Cominternul (Internaţionala a
III-a Comunistă) i-a impus strategia pregătirii prin orice
mijloace a revoluţiei comuniste, inclusiv prin negarea
statului naţional unitar român. Dat fiind caracterul
antinaţional al politicii P.C.R., autorităţile de stat au interzis,
în anul 1924, activitatea sa şi a organizaţiilor pendinte.
Noile elemente apărute în viaţa politică a României
după marea Unire au determinat evoluţii noi în dreptul
constituţional. Până în 1923 s-a aflat în vigoare Constituţia
din 1866 cu modificările aduse în 1881 (cu privire la
proclamarea ţării drept Regat), în 1884 (cu privire la
colegiile electorale) şi cele din 1917 (cu privire la
introducerea votului universal şi la posibilitatea exproprierii
proprietăţilor particulare şi pentru cauză de utilitate
naţională, pentru a face posibilă exproprierea marilor moşii
şi reforma agrară). Schimbările teritoriale, politice şi sociale
făceau necesară o nouă Constituţie. Pe de o parte era
nevoie de o nouă lege fundamentală care să asigure în mai
mare măsură unitatea statului, în condiţiile cuprinderii unor
teritorii pe care trăiau cetăţeni români de alte naţionalităţi;
pe de altă parte, trebuia reafirmată disponibilitatea statului
român de a asigura acestor cetăţeni deplina egalitate în
drepturi. Tratatul minorităţilor semnat de România în 1919,
prevedea posibilitatea pentru persoanele care după anul
1918 îşi schimbaseră cetăţenia de a cita România în faţa
Tribunalului Internaţional de la Haga în cazul constatării
unor acte de discriminare naţională. Aceste prevederi
deschideau calea ingerinţelor străine în politica statului
român, în alte scopuri decât cele declarate.
După 1918 nu numai în România, ci în multe state ale
lumii s-a simţit nevoia unui nou sistem de drepturi şi
libertăţi democratice, pe fondul schimbării raporturilor de
forţe între clasele şi categoriile sociale.
 62

Adoptarea noii Constituţii cădea în sarcina unei Adunări

Constituante special aleasă. Însă P.N.L., sfidând voinţa
celorlalte forţe politice a declarat drept constituant
Parlamentul format după alegerile din 1922. Totuşi,
proiectul noului act fundamental, pornind de la forma şi
conţinutul celui din 1866 a răspuns în mare măsură nevoilor
reale ale statului şi societăţii româneşti. Votul definitiv a
avut loc la 26 şi 27 martie 1923, promulgarea s-a făcut la 28
martie 1923, iar publicarea o zi mai târziu.
Cele 8 titluri şi 138 articole au preluat 60% din textele
Constituţiei anterioare. În primul titlu, “Despre teritoriul
României s-a prevăzut că România este un stat naţional,
unitar şi indivizibil, teritoriul este nealienabil iar hotarele
statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea
unei legi.
Al doilea titlu, “Despre drepturile românilor” a înscris, la
art. 5 libertatea conştiinţei, a învăţământului, a presei, a
întrunirilor, de asociere “şi alte libertăţi şi drepturi stabilite
prin legi”, pentru toţi românii “fără deosebire de origine
etnică, de limbă sau de religie”. Lipsesc din enumerare
femeile, pentru care art. 6 prevede posibilitatea unei legi
speciale, votate cu majoritate de două treimi, care să le
îndreptăţească la exerciţiul drepturilor politice.
Art. 7 afrima că deosebirea de credinţă religioasă,
confesiuni, origine etnică, limbă, nu erau piedici pentru
dobândirea şi exercitarea drepturilor civile şi politice.
Art. 8. a reinterat faptul că nu se admite în stat nici o
deosebire de naştere sau clase sociale. Au fost oprite orice
privilegii, scutiri sau monopoluri de clasă fiind neadmise şi
titlurile de nobleţe.
Articolele 11, 22, 24-30 au consacrat libertatea
conştiinţei, libertatea individuală, libertatea învăţământului,
libertatea de comunicare prin viu grai, scris şi presă,
secretul corespondenţei şi convorbirilor telefonice, dreptul
de întrunire, dreptul de asociere, dreptul de a-i actiona în
justiţie pe funcţionarii publici.
Din păcate, în exerciţiul puterii politice nu s-a ţinut cont
întotdeauna de prevederile Constituţiei – exemplul cel mai
des citat fiind al libertăţii presei.
 63

Art. 32 a stabilit că “Nici un român fără autorizarea

guvernului, nu poate intra în serviciul unui stat străin, fără
ca însăşi prin aceasta să-şi piardă cetăţenia.”
Al treilea titlu, “Despre puterile statului”, a preluat mult
din materialul Constituţiei din 1866: puterea legislativă se
exercită colectiv de Rege şi Reprezentanţa naţională,
aceasta din urmă fiind formată din Senat şi Adunarea
Deputaţilor; orice lege trebuie probată de Rege şi cele două
Adunări. Art. 36 a lăsat numai puterii legiuitoare dreptul de
a interpreta legile.
Puterea executivă a fost încredinţată Regelui care
proceda la formarea guvernului conform Constituţiei, în
vreme ce puterea judecătorească se executa prin organele
ei.
Membrii celor două Adunări reprezentau naţiunea.
Membrii Adunării Deputaţilor trebuiau să îndeplinească
patru condiţii pentru a fi aleşi ca atare: cetăţenie română,
exerciţiul drepturilor civile şi politice, vârsta de 25 de ani
împliniţi, domiciliul în România. Condiţiile de eligibilitate în
Senat erau: cetăţenia română, exerciţiul drepturilor civile şi
politice, vârsta de 40 de ani împliniţi şi domiciliul în
România. Senatorii erau aleşi de către cetăţeni cu drept de
vot din circumscripţiile electorale, de membrii consiliilor
judeţene şi comunale, de membrii Camerelor de Comerţ,
Industrie, Muncă şi Agricultură, de profesorii universităţilor.
Categoria senatorilor de drept era constituită din
reprezentanţi ai clerului (mitropoliţi, epscopi) ai clasei
politice (foşti şefi de guverne, foşti miniştri, foşti preşedinţi
ai celor două corpuri legiuitoare, foşti senatori şi deputaţi
foşti prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
generali care au comandat armate în faţa inamicului, foşti
preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cernăuţi şi
Alba-Iulia care au proclamat unirea cu România).
Secţiunea I despre Rege a capitolului II reglementează
rolul şi locul Regelui în Stat. Art. 77 a stabilit că puterile sale
sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a
Regelui Carol I de Honhenzollern Siegmaringen din bărbat în
bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea
 64

perpetuă a femeilor. Coborâtorii Regelui urmau a fi crescuţi

în religia ortodoxă.
Regele era considerat major la vârsta de 18 ani. Pe
perioada minorităţii sale, ca succesor al Tronului era asistat
de Regenţă compusă din trei persoane.
Art. 87 a stabilit că persoana Regelui era inviolabilă, dar
miniştrii săi sunt răspunzători: “Nici un act al Regelui nu
poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru
care prin aceasta chiar devine răspunzător de cel act.”
În cuprinsul art. 88 sunt enumerate prerogativele
Regelui: numeşte şi revocă miniştrii, sancţionează şi
promulgă legile, acordă dreptul de amnistie, dreptul de a
ierta sau micşora pedepsele în materii criminale, dreptul de
a numi sau conferi grade militare, decoraţii, de a bate
monedă, de a încheia convenţii, de a convoca şi dizolva
Adunările legiuitoare; el era totodată capul puterii armate.
Capitolul IV “Despre puterea judecătorească” a stabilit
câteva din principiile funcţionării justiţiei. Astfel, art. 101 a
interzis crearea de comisiuni şi tribunale extraordinare în
vederea unor anume procese civile sau penale pentru a
judeca anume persoane. Dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor îl avea numai Curtea de Casaţie
şi Justiţie. Judecătorii erau inamovibili în condiţiile legii. O
lege deosebită reglementa justiţia militară.
Art. 107 a prevăzut că cel vătămat în drepturile sale, fie
printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de
gestiune făcut cu încălcarea legilor şi regulamentului, fie
prin rea voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva
cererea privitoare la un drept, poate face cerere la
instanţele judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său.
În titlul VI, art. 126 a prevăzut că “limba românească
este limba oficială a statului român”.
În concluzie, cu privire la Constituţia din 1923,
menţionăm câteva din elementele de noutate în raport cu
Constituţia din 1866: introducerea principiului naţionalizării
bogăţiilor subsolului şi concepţiei privind funcţia socială a
proprietăţii, introducerea controlului legalităţii actelor
administrative, a prevederii conform căreia în caz de pericol
 65

de stat poate fi instituită “starea de asediu general sau

parţială”.
Deşi multe prevederi ale Constituţiei au fost eludate, ea
a reglementat într-o manieră pozitivă, democratică,
organizarea şi funcţionarea statului român.

5. Dreptul civil – procedura civilă

Evoluţia dreptului civil după marea Unire a fost marcată
de aceeaşi factori care au influenţat şi alte domenii ale
dreptului: unificarea legislativă, reformele economice şi
instituţionale. La temelia dreptului civil a rămas Codul civil
din 1864, completat de o serie de legi şi alte acte
normative. Iniţial s-a sperat că redactarea unui nou cod civil
ar putea rezolva atât problema unificării, cât şi problema
adaptării domeniului la noile realităţi. Comisia special
numită de Ministerul Justiţiei s-a lovit însă de dificultăţi
enorme în reglementarea unitară a unor relaţii civile care
evoluaseră diferit, timp îndelungat, în diferite provincii şi
care formaseră tradiţii destul de solide. Încât, până la urmă,
s-a ajuns la extinderea treptată a Codului civil din 1864,
paralel cu elaborarea unor noi acte normative. Se consideră
că procesul de unificare în acest domeniu s-a încheiat în
anul 1943.
Cele mai mari dificultăţi în reglementarea relaţiilor de
drept civil au avut drept obiect problema proprietăţii,
deoarece conform art. 480 din Codul civil al anului 1864
dreptul de proprietate avea caracter absolut; fără a se
proceda la o modificare a Codului, Constituţia din 1923 a
impus principiul considerării proprietăţii drept funcţie
socială. Consecinţele noului concept vizau dreptul statului
de a interveni în unele domenii ale vieţii economice, de a
dirija legislativ unele procese economice. Dreptul de
proprietate nu mai purta “de facto” caracter absolut din
moment ce, de pildă, proprietarul unui teren nu mai avea,
ca până acum, drepturi depline şi asupra subsolului
respectiv. Nevoi sociale inexistente la 1864 au determinat
îngrădiri şi cu privire la dreptul asupra spaţiului aerian.
Naţionalizarea şi apoi comercializarea unor întreprinderi
către capitalul privat, autohton şi străin, reprezenta o
 66

succesiune de transferuri de proprietate ale căror urmări

juridice nu puteau fi complet anticipate. De altfel, modul
cum s-a derulat reforma agrară, prin decrete-legi aplicabile
separat pe provincii exprima şi starea de nesiguranţă
legislativă din domeniu.
Noul cadru de drept civil s-a realizat treptat, prin legi
organice: Legea tarifului vamal din 1921 (care a înscris o
serie de prevederi cu privire la proprietatea industrială),
amintitele legi din anii 1923 şi 1924 (Legea apelor, Legea
minelor, Legea energiei, Legea comercializării şi controlului
întreprinderilor economice ale statului, Legea pentru
înfiinţarea Societăţei Naţionale de Credit Industrial, Legea
pentru înfrânarea speculei ilicite), Legea pentru
exploatarea minelor din 1929, Legea pentru reglementarea
circulaţiei pământurilor dobândite prin legile de
împroprietărire din 1929, Legea pentru garantarea de către
stat a obligaţiilor emise de societăţile industriale din 1931,
Legea bancară din 1934, Legea minelor din 1937.
În aceeaşi sferă de interes se înscriu şi legile,
regulamentele şi alte acte normative care reglementau
regimul obligaţiilor, respectiv relaţiile dintre creditori şi
debitori. Lipsa de capitaluri în perioada refacerii economice
şi în etapa următoare a provocat o extensie a cămătăriei,
chiar unele bănci apelând la procedee de acest tip.
Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii
întreprinzători, dar cei mai afectaţi au fost ţăranii, care n-au
putut obţine pe recoltele lor câştiguri suficiente pentru a
plăti creditele la care mulţi se angajaseră după reforma din
1921. Amânarea plăţilor a antrenat capitalizarea dobânzilor,
mai ales în perioada crizei din anii 1929-1933, când s-a
produs şi o scădere puternică a preţurilor produselor
agricole iar producătorii au avut încasări foarte mici. Băncile
au ajuns atunci a deţine portofolii putrede uriaşe, riscându-
şi chiar capitalul social.
Aparent, exista soluţia valorificării drepturilor de creanţă
prin executarea ipotecilor, dar teama guvernanţilor de o
revoltă generalizată a satelor a împiedicat aplicarea ei. Sub
presiunea cumulată a categoriilor sociale afectate şi a
băncilor s-au adoptat câteva legi importante: la 7 februarie
 67

1929 Legea monetară, prin care conţinutul monedei

naţionale, leul, s-a stabilit la 9 mg. aur fin (9/10)
convertibilitatea biletelor B.N.R., urmând să se facă în
monede şi lingouri de aur, cu condiţia ca solicitantul să
prezinte la schimb suma minimă de 100.000 lei; leul astfel
stabilizat avea un conţinut în aur de 32 de ori mai mic decât
leul antebelic o autentică devalorizare; la 19 aprilie 1932
Legea pentru asanarea datoriilor agricole a redus datoriile
proprietarilor mici cu 50%, diferenţa fiind transformată în
creanţă amortizabilă în 30 ani cu o dobândă de 4%; la 14
aprilie 1933 Legea pentru reglementarea datoriilor agricole
şi urbane a acordat un moratoriu de 5 ani pentru micii
proprietari. Portofoliile putrede ale unui mare număr de
bănci au fost preluate de Banca Naţională care apoi le-a
trecut asupra datoriei publice a statului.
Criza economică din 1929-1933 a determinat schimbări
şi în metodologia contractului de vânzare-cumpărare şi a
contractului de consignaţie. Spre deosebire de litera Codului
civil şi practica comericală, în anumite cazuri “s-a recurs la
vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de proprietate,
dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor”.
Într-o astfel de situaţie contratul de vnâzare-cumpărare
înceta de a fi translativ de proprietate, iar eventualul
faliment al comercianţilor detailişti nu antrena şi falimentul
angrosiştilor sau industriaşiilor (care astfel îşi puteau
valorifica drepturile de creanţă).
S-a extins semnificativ contractul de consignaţie, care
altă dată avusese o sferă redusă de aplicaţie. În cazul
falimentului comercianţilor, bunurile aflate în consignaţie nu
puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind în
proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel
îşi păstra capacitatea economică.
Din aceleaşi motive, în anul 1929 s-a adoptat Legea
pentru vânzarea maşinilor pe credit şi cu plata în rate. Într-o
perioadă de inflaţie şi lipsă de lichidităţi, această lege a
jucat un rol pozitiv.
Condiţia juridică a persoanei fizice a suferit unele
modificări, însă de mai mică amplitudine. Amintim în primul
rând Legea actelor civile din 1928 prin care s-a înfăptuit
 68

unificarea legislativă în această materie. Legea contractelor

de muncă din 1929 a eliminat restricţia privitoare la
capacitatea femeii de a încheia convenţii de muncă, precum
şi beneficiile sau achiziţiile având ca izvor orice remunerare
(până acum femeia avea nevoie de consimţământul soţului
sau tutorelui). Legea privitoare la ridicarea incapacităţii
femeii măritate, promulgată în anul 1932, a redus din
prerogativele soţului (cap al familiei), perimţând femeii să-şi
înstrăineze bunurile fără autorizaţia soţului.
Schimbările survenite în plan politic statal au
determinat adăugiri importante şi în regimul persoanelor
juridice. Până acum personalitatea juridică se acorda prin
lege. Frecvenţa constituirii de asociaţii, fundaţii etc. a
condus la aplicarea sistemului acordării personalităţii
juridice prin procedură specială în faţa instanţelor
judecătoreşti.
Cea mai importantă lege în domeniu a fost promulgată
la 6 februarie 1924, Legea pentru persoanele juridice
(Asociaţii şi Fundaţii). Antecedentele se găsesc în art. 27 al
Constituţiei din 1866 (“românii au dreptul de a se asocia
conformându-se legilor care reglementează exerciţiul
acestui drept”). Legea are în vedere numai asociaţiile şi
fundaţiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind
supuse codurilor de comerţ şi altor legi.
Asociaţia era definită ca fiind”convenţia prin care mai
multe persoane pun în comun în mod permanent,
contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor,
pentru realizarea unui scop care nu urmăreşte foloase
personale sau materiale.
Fundaţia arăta art. 66 “este actul prin care o persoană
fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct şi
autonom de patrimoniul său propriu, şi-l destină în genere,
în mod permanent, realizării unui scop de interes obştesc”.
Art. 6 a stabilit că “nu se poate recunoaşte
personalitatea juridică a asociaţiilor şi aşezămintelor care au
“un obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri,
sau care au fost formate în vederea realizării unui
asemenea scop”. Statul îşi rezerva dreptul de supraveghere
şi control asupra tuturor persoanelor juridice de drept
 69

privat, urmărind atât modul de administrare în raport cu

statutele, cât şi măsura respectării bunelor moravuri,
ordinei publice şi siguranţei statului. Dacă se constata
încălcarea acestor prevederi, ministerul public sau
ministerul sub autoritatea căruia funcţiona fundaţia sau
asociaţia putea trmite pe administratori în faţa Curţii de
Apel din circumscripţia unde acestea îşi aveau sediul.
Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii pentru
persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii) din 19 aprilie 1924
a stabilit că personalitatea juridică se acordă asociaţiilor şi
aşezămintelor fără scop lucrativ sau patrimonial de către
Tribunalul civil în circumscripţia căruia s-a constituit, pe
baza cererii celor direct interesaţi. Tribunalul judeţean
asculta părerea Parchetului şi a ministerului competent.
Dizolvarea putea surveni în trei modalităţi: prin propria
decizie, prin hotărârea tribunalului sau prin decizia puterii
executive, prin act al Consiliului de miniştri dacă persoana
juridică respectivă aducea atingere ordinei publice şi
siguranţei statului.
Legislaţia muncii a apărut, ca domeniu distinct, în
perioada anterioară primului război mondial, dar abia după
anul 1918 a cunoscut realizări majore. A contribuit la
aceasta climatul reformator născut în România după marea
Unire, creştere puternică a rândurilor muncitorimii (mai ales
prin unirea cu Ţara a unor teritorii mai industrializate
precum Banatul şi Transilvania), climatul internaţional
marcat de revoluţia rusă, de ascensiunea partidelor
comuniste, socialiste şi social-democrate, de impactul
principiilor umaniste şi novatoare susţinute de preşedintele
american Woodrow Wilson (principii parţial acceptate în
documentele Societăţii Naţiunilor şi altor organizaţii
internaţionale acum fondate). Au fost adoptate legi şi alte
acte normative cu privire la contractele de muncă, durata
zilei de muncă, soluţionarea conflictelor colective de muncă,
repausul duminical, ocrotirea minorilor şi femeilor în
procesul muncii.
Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru
reglementarea conflictelor de muncă din 8 septembrie
1920. S-a prevăzut o procedură modernă de arbitraj, cu
 70

participarea unor organe specializate ale statului şi cu

parcugerea unor termene. Grevele cu caracter politic au
fost interzise. Procedura concilierii şi arbitrajului a fost
inclusă şi în Legea contractelor colective de muncă (refuzul
unei părţi de a se supune concilierii şi arbitrajului devenea
motiv de desfiinţare a contractului de muncă).
Problematica repausului dumincal (abordată prima dată
în anul 1897, până atunci doar sărbătorile religioase fiind
recunoscute drept zile de odihnă), a fost reluată prin legea
din anul 1925 (referitoare la repausul duminical şi a
sărbătorilor legale).
La 13 aprilie 1928 a fost promulgată Legea privind
durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor şi a femeilor.
Conform revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan
intern şi internaţional şi înscrise în documente
internaţionale, ziua de muncă a fost stabilită, ca durată, la 8
ore. A fost interzisă angajarea la muncă, drept salariaţi, a
copiilor sub 14 ani; femeilor gravide (care în perioada
gravidităţii nu puteau fi concediate) li s-a acordat dreptul la
concediu de naştere.
Legea contractului colectiv de muncă din 1929 a
recunoscut şi reglementat trei tipuri principale de contracte:
de ucenicie, individual de muncă şi colectiv de muncă. Au
fost detaliate drepturile, obligaţiile părţilor şi sancţiunile
legale. Legea a contribuit în bună măsură la limitarea
abuzurilor, la detensionarea climatului social.
O realizare importantă a constat în unificarea
regimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în
anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă,
invaliditate, maternitate şi deces a devenit obligatorie
pentru salariaţi (inclusiv ucenicii) atât în întreprinderile
publice cât şi în cele private. Contribuţiile la fondurile de
asigurări urmau să provină din partea salariaţilor, patronilor
şi statului.
În acelaşi an a fost adoptată şi Legea pentru înfiinţarea
şi organizarea jurisdicţiei muncii. Pentru a soluţiona litigiile
privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea muncii, a
meseriilor şi sănătăţii lucrătorilor s-au creat judecătoriile de
 71

muncă pe lângă Camerele de muncă având competenţă în

acest domeniu.
Această lege a fost aproape unanim apreciată sub cel
puţin trei aspecte: a) procedura era gratuită, b) procedura
era simplă şi rapidă, c) salariaţii aveau posibilitatea să
participe la judecarea conflictelor de muncă prin asesori
aleşi de ei alături de reprezentanţii patronilor şi
funcţionarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncă era
atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul
judeţean.
În procedura civilă, după marea Unire, s-au adus
modificări mai ales în sensul extinderii Codului din 1864,
unificării organizării judecătoreşti şi accelerării judecăţilor.
Extinderea Codului din 1864 a fost completată cu
adoptarea unor legi noi. În primul rând a fost necesar a se
efectua unificarea organizării judecătoreşti. Legea purtând
acest titlu din 15 iunie 1924 a aşezat elementele sistemului
astfel: judecătorii (rurale, urbane şi mixte), tribunale (în
fiecare judeţ, compus din una sau câteva secţiuni), Curţi de
Apel (având mai multe secţiuni), Curţile cu juri (competente
numai în procese penale) şi Curtea de Casaţie ca instanţă
supremă.
Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai
1925 a simplificat procedurile şi a unificat competenţa
judecătoriilor. Termenul de apel care înainte de aceasta era
de 30 zile a fost redus la 15 zile desfiinţându-se şi dreptul
părţii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere
reînceperea procesului. A fost mai bine precizată procedura
de intentare a acţiunii în justiţie. Petentul a fost obligat să-şi
precizeze riguros şi clar pretenţiile, să expună mijloacele de
probă, să-şi redacteze acţiunea în atâtea exemplare câte
părţi erau în proces, plus un exemplar pentru instanţă. La
rândul său instanţa era obligată să trimită părţilor câte un
exemplar şi să-i ceară pârâtului să depună la instanţă în
termen de 30 zile, o întâmpinare scrisă, în tot atâtea
exemplare câte părţi, în care să detalieze modul de apărare
şi probele pe care le va folosi în apărarea sa.
Fără îndoială că, astfel pregătită, acţiunea putea
parcurge mult mai uşor şi mai repede stadiile procesului,
 72

deşi fondul urma aceeaşi cale (în prima instanţă şi în apel,

urmate de recurs). Pentru majoritatea petenţilor, costul
procedurii era ridicat, fiind necesară implicarea avocatului şi
plata mai multor taxe de timbru chiar şi în cauze de mică
valoare. Pe de altă parte trebuie admis că astfel s-a realizat
o decongestionare a instanţelor prin accelerarea judecăţii şi
prin rolul sporit oferit judecătorului în desfăşurarea
procedurii de fond.
În acelaşi sens au acţionat şi prevederile Legii privind
Corpul de avocaţi din anul 1923.

6. Dreptul penal – procedura penală

Transformările profunde produse în societatea
românească după marea Unire au făcut necesare modificări
pe măsură ale dreptului penal şi ale dreptului procesual
penal. Întrucât gama problemelor ce urmau a fi rezolvate
era mai redusă decât în domeniul dreptului civil s-a iniţiat
redactarea unui nou cod penal prin intermediul căruia să fie
rezolvate atât problemele unificării cât şi ale adaptării la
noile nevoi sociale. După un deceniu de la marea Unire noul
Cod a fost redactat sub formă de proiect încât putea intra în
dezbaterea Parlamentului. Din păcate, forul legislativ,
dominat din 1928 de P.N.Ţ., a considerat inadecvate
prevederile documentului. După repetate modificări ale
proiectului, noul Cod penal a fost adoptat abia la 18 martie
1936, sub guvernarea liberală. Data intrării în vigoare a fost
stabilită pentru 1 ianuarie 1937.
Până atunci au fost elaborate reglementări cu caracter
unificator şi normativ referitor la o serie de probleme ce
necesitau intervenţia organelor de stat competente. La 17
iunie 1923 a fost adoptată Legea pentru înfrânarea şi
reprimarea speculei ilicite. De fapt această lege a apărut
într-un moment în care fenomenele negative pe care le viza
erau în descreştere întrucât prevederile sale aveau în
atenţie pe “îmbogăţiţii de război”, pe speculanţii de produse
de bază din perioada inflaţiei şi unificării monetare (când
era permisă circulaţia concomitentă a patru monede având
cursuri diferite: leul românesc, leul tipărit de autorităţile
germane de ocupaţie în anii 1916-1918, coroana austro-
 73

ungară şi rubla rusească). S-a prevăzut sancţionarea cu

amenzi şi condamnarea la privaţiune de liberatate pentru
cei care depăşeau preţurile maximale, înşelau cumpărătorii
prin substituirea mărfurilor, falsificau sau denaturau
mărfurile, sustrăgeau bunuri.
Principala reglementare penală până la data de 1
ianuarie 1937 a vizat viaţa politică. La 19 decembrie 1924 a
fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni
contra liniştii publice (supranumită legea Mârzescu, după
numele iniţatorului ei, ministru liberal). Legea a fost
elaborată în contextul tensionat al relaţiilor cu Uniunea
Sovietică, care refuzând să recunoască unirea Basarabiei cu
România în 1918, declanşase, prin intermediul Partidului
Comunist Român, afiliat la Internaţionala Comunistă de la
Moscova, acţiuni politice împotriva statului român. În
contextul tratativelor româno-sovietice de la Viena din
1924, Internaţionala a III-a Comunistă, sub egida statului
sovietic a trecut la organizarea de acţiuni subversive cu
caracter militar. Planul de operaţii din 8 august 1924 a
prevăzut provocarea de răscoale şi revolte împotriva
autorităţilor române din Bucovina, sudul Basarabiei, sudul
Dobrogei, Banatul şi Transilvania cu participarea
iredentiştilor unguri şi a unor unităţi venite din teritoriul
sovietic. Concomitent, P.C.R., a început să răspândească
materiale propagandistice în care, conform ordinelor primite
de la Moscova, România era calificată drept “stat
multinaţional”, creat pe baza “ocupării unor teritorii
străine”, cerând populaţiei să se revolte pentru “eliberarea
de sub imperialismul român”. Împotriva evidenţei, a
adevărului istoric s-a preconizat ruperea de la statul român
a unor provincii istorice româneşti.
Deşi absurditatea acestor afirmaţii nu a oferit suport
unei ameninţări reale la adresa statului naţional unitar
român, autorităţile au luat totuşi măsuri de apărare a
ordinei de stat. Legea din 19 decembrie 1924 a încriminat
unele acţiuni antistatale precum cele care vizau schimbarea
pe cale violentă a ordinii sociale şi de stat, intrarea în
legături cu persoane sau asociaţii din străinătate pentru a
primi instrucţiuni şi ajutoare în acelaşi scop, afilierea la
 74

asociaţii care îndemnau sau organizau acţiuni împotriva

proprietăţii şi persoanelor, executarea de acţiuni de
propagandă în diferite forme, în acelaşi scop. Activităţile
având sorginte “comunismul revoluţionar” se considerau
delicte şi se pedepseau cu închisoare corecţională de la 5 la
10 ani, amendă de la 10.000 la 100.000 lei şi interdicţie
corecţională.
Competenţa judecării unor asemenea fapte aparţinea
instanţelor civile, dar dacă faptele erau comise pe un
teritoriu supus stării de asediu, comptenţa aparţinea
instanţelor militare.
În împrejurările cirzei dinastice, declanşate prin
renunţarea la tron a prinţului moştenitor Carol, în anul 1927
(anul morţii regelui Ferdinand şi a lui Ion I.C. Brătianu) legea
menţionată a sufert adăugiri, fiind incriminate şi acţiunile
împotriva persoanei regelui, a alcătuirii regenţei sau
succesiunii legale la tron.
Cu prilejul grevei ceferiştilor de la Atelierele Griviţa
Bucureşti, când particpanţii au ocupat incintele unde lucrau
şi s-au baricadat ameninţând funcţionarea unei instituţii de
însemnătate naţională, a fost promulgată legea pentru
autorizarea stării de asediu din 4 februarie 1933, prin care
guvernul era abilitat să decreteze, la nevoie, starea de
asediu generală sau parţială pe termen de 6 luni. A fost mai
bine definit şi delictul de ultraj pentru care s-a prevăzut
pedeapsa maximă, iar pentru recidivă îndoitul maximului.
La 16 martie 1934 şi 15 martie 1937 au fost adoptate
alte legi autorizând instituirea stării de asediu, de astă dată
în contextul intensificării activităţilor politice de extremă
dreaptă. La 7 aprilie 1934, după aproape 4 luni după
asasinarea de către legionari a primului-ministru liberal I.G.
Duca, a fost promulgată legea pentru apărarea ordinei de
stat, prin care Consiliul de Miniştri putea dizolva, prin act de
guvernământ acele grupări politice care periclitau siguranţa
ordinii politice în stat sau a ordinii sociale. Simpla
participare la activităţile unor asemenea grupări putea fi
pedepsită cu închisoare corecţională şi interdicţie
corecţională. A fost de asemeni interzisă activitatea
societăţilor secrete care desfăşurau activităţi contrare legii.
 75

Noul Cod penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 a

fost redactat în trei părţi:
Cartea I-a, Dispoziţii generale
Cartea II-a, Dispoziţii privitoare la crime şi delicte
Cartea III-a, Dispoziţii privind contravenţiile.
În expunerea de motive, Codul penal este caracterizat
drept “lege fundamentală de apărare socială”, un enunţ
potrivit pentru împrejurările istorice specifice în care a fost
redactat. În anii celui de al doilea deceniu interbelic
confruntarea dintre cele două mari orientări politice
extremiste, comunismul şi fascismul între ele şi amândouă
împotriva sistemului democraţiei parlamentare a sporit în
intensitate până la punctul transformării în conflict militar.
Ambele orientări au atacat democraţia, au elogiat revoluţia,
au promovat violenţa în viaţa politică inclusiv prin asasinate
şi constituirea de formaţiuni paramilitare. Ameninţarea la
adresa ordinei de stat democratice a necesitat noi abordări
şi pe plan juridic. Infracţiunea a fost minuţios reglementată,
fiind sesizate trei genuri de infracţiuni: infracţiunile de drept
comun care puteau deveni infracţiuni politice, infracţiuni
politice prin natura lor şi infracţiuni de drept comun care nu
puteau deveni sub nici o formă infracţiuni politice. Anumite
infracţiuni au fost scoase din categoria crimelor şi trecute în
categoria delictelor, care erau sancţionate mai aspru şi la
care minimul de pedeapsă era mai ridicat.
Pedepsele au fost clasificate în trei categorii: pentru
crime, pentru delicte, pentru contravenţii, în fiecare fiind
prevăzute pedepse principale, complementare şi accesorii,
toate într-o manieră mai aspră decât în vechiul Cod. A
apărut categoria pedpeselor cu caracter politic şi a
măsurilor de siguranţă.
În acelaşi sens a fost redactat şi Codul justiţiei militare.
În domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai
întâi la extinderea pe tot teritoriul statului a unor dispoziţii
ale Codului respectiv din 1864 despre: poliţia judiciară şi
competenţa, judecătorii de instrucţie, mandatele de
înfăţişare, aducere şi arestare, despre eliberarea provizorie
şi cauţiuni, despre recurs şi revizuire, despre competenţa
Curţilor cu juri.
 76

Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea

Legii pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii
publice din 1924, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului
Cod de procedură penală, adoptat şi intrat în vigoare odată
cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie
1937).
Noul Cod a preluat în mare măsură reglementările celui
vechi, adăugând însă elemente absolut necesare stadiului
de atunci. Astfel crimele au rămas de competenţa Curţilor
cu juri, delictele de competenţa Trbunalelor, iar
contravenţiile de competenţa Judecătoriilor. Excepţie se
făcea în cazul unor delicte politice şi de presă care erau de
competenţa Curţilor cu juri. Acestea erau formate din doi
judecători ai Tribunalului, un consilier al Curţii de apel şi din
juraţi.
Ministerul public avea obligaţia de a pune în mişcare
acţiunea penală, efectuând acuzarea sub egida principiilor
legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi
revocabilităţii. Se aplica regula că fără acuzare nu există
proces penal şi judecată. Codul a prevăzut alături de
achitare şi condamnare (existente în Codul anterior)
încetarea urmăririi şi anularea urmăririi.
Noul Cod procesual penal a stabilit distribuţia actelor de
justiţie în două faze: faza I-a cercetarea (competentă poliţia
judiciară), urmărirea, promovarea şi exercitarea acţiunii
(competent Ministerul public), instrucţia (competent
judecătorul de instrucţie); faza a II-a pronunţarea sentinţei.
Judecătorul avea dreptul de a administra probe din oficiu.
În anii imediat următori schimbarea regimului politic
democratic constituţional, instaurarea unor regimuri
autoritare a determinat modificări de amploare în dreptul
penal şi dreptul procesual penal.